MODELE DE SUBIECTE ȘI REZOLVAREA ACESTORA

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul mediu şi la începuturile modernităţii

Prezentaţi două conflicte militare desfăşurate de români în perioada 1350-1593.

Răspunsul se poate referi la oricare două conflicte militare, pe durata a aprox. patru sute de ani: Rovine (1394/1395) şi Nicopole (1396), în timpul
lui Mircea cel Bătrân, Campania cea lungă (1443) şi lupta de la Belgrad (1456) conduse de Iancu de Hunedoara, Vaslui (1475) şi Războieni (1476)
purtate de Ştefan cel Mare. Lupta de la Rovine. Confruntate cu pericolul cuceririi otomane, Ţările Române s-au angajat în cruciada târzie. Aastfel,
domnitorii români s-au integrat eforturilor occidentalilor de a se opune expansiunii otomane în Europa. Cum Ţara Românească era direct
ameninţată, voievodul acesteia, Mircea cel Bătrân s-a confruntat cu otomanii, una dintre cele mai importante confruntări militare ale acestuia cu
otomanii fiind lupta de la Rovine. Provocat de acţiunile antiotomane ale lui Mircea, sultanul Baiazid a întreprins o expediţie la nord de Dunăre
pentru eliminarea domnului român. După o serie de acţiuni de hărţuire a adversarului, Mircea a dat lupta decisiză la Rovine (loc mlăştinos,
neidentificat pe hartă). Deşi nu există o dată fixă (1394/1395) victoria lui Mircea a consolidat independenţa Ţării Româneşti. Lupta antiotomană a
fost continuată în secolul următor de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Acesta a organizat ,,campania cea lungă” la sud de Dunăre cu
scopul de a-i alunga pe turci din Europa. A cucerit oraşele Niş şi Sofia, dar venirea iernii a determinat retragerea armatelor sale. Obţine o pace
avantajoasă, în iulie 1444. Pacea a fost ruptă de regele Ungariei Vladislav I la solicitarea papei şi astfel a fost organizată cruciada de la Varna
(noiembrie 1444). Cruciada s-a încheiat tragic pentru creştini, însuşi regele murind pe câmpul de luptă. Cel mai răsunător succes al voievodului
transilvan l-a reprezentat bătălia de la Belgrad (1456), reuşind să stopeze înaintarea otomanilor spre centrul Europei pentru aproximativ 70 de ani.
Luptele purtate de români în secolele XIV-XVI au avut nu doar o semnificaţie internă, întrucât au permis păstrarea fiinţei statale şi a
confesiunii religioase, ci şi una europeană. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia confruntările militare
conduse de voievozii români fac parte din relaţiile internaţionale ale Evului Mediu. Confruntările militare conduse de voievozii români fac
parte din relaţiile internaţionale ale Evului Mediu. Astfel, luptele purtate de voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, se înscriu în răspunsul
dat de statele din Peninsula Balcanică politicii de exapansiune a Imperiului otoman. Voievodul român nu a purtat doar lupte pentru apărarea
teritoriului ţării (Rovine), ci s-a angajat şi în cruciada târzie. Este unu dintre participanţii la campania iniţiată de regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg. Lupta de la Nicopole a fost pierdută de cavalarii creştini, dar voievodul român şi-a continuat politica antiotomană. Prin urmare, s-a
implicat în luptele dintre fiii lui Baiazid, cu scopul de a fi recompensat în situaţia în care candidatul susţinut de el câştiga; probabil că este şi un alt
scop, şi anume prelungirea acestei situaţii de criză care nu mai lăsa timp Imperiului otoman să continue cuceririle. Prezentaţi două acţiuni
diplomatice care au vizat spaţiul românesc în Evul Mediu. Alianţa antiotomană a Ţării Româneşti cu Ungaria (1395) Începând cu secolul al
XIV-lea, statele Europei şi Imperiul otoman au intrat într-o lungă perioadă de conflict, în timpul căreia, alături de Ungaria şi Polonia, Ţările
Române au jucat rolul unor bastioane de rezistenţă ale creştinătăţii împotriva turcilor islamici, rezistenţă cunoscută sub numele de ,,cruciadă
târzie.” Ameninţate de expansiunea otomană, statele româneşti şi Ungaria s-au apropiat încheind alianţe. O astfel de alianţă a fost cea încheiată
între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, regele ungar, în martie 1395 la Braşov, aceasta fiind prima aliaţă antiotomană din sud-estul
Europei. Alianţa dintre Moldova lui Ştefan cel Mare şi Polonia (1459) Aflată sub semnul plăţii tributului către Poartă (1456), domnia lui Şterfan
cel Mare a fost marcată şi de rivalităţile dintre Ungaria şi Polonia pentru Moldova, gurile Dunării şi Chilia. Confruntat cu ostilitatea Ungariei,
Ştefan s-a orietat într-o primă fază către o alianţă cu Polonia aceasta permiţându-i să-şi asigure stăpânirea asupra Chiliei. În aprilie 1459 este
încheiat tratatul de la Overchelăuţi cu regele Cazimir al Poloniei, Ştefan obţinând în schimbul recunoaşterii suzeranităţii îndepărtarea de la hotarele
ţării ale rivalului său Petru Aron. Restabilirea relaţiilor cu Polonia a însemnat îndepărtarea de Ungaria şi Ţara Românească, iar această apropiere a
fost mult timp o direcţie importantă a politicii externe duse de Ştefan cel Mare. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform
căreia diplomaţia statelor române a făcut parte din relaţiile internaţionale de la începutul epocii moderne. Nu numai în Evul mediu, ci şi la
începutul epocii moderne, diplomaţia domnitorilor români s-a înscris în diplomaţia europeană. Aceasta se explică atât prin faptul că, prin aşezarea
lor, Ţările Române sunt în zona de interes a puterilor timpului, cât şi prin preocuparea conducătorilor de a menţine fiinţa statală şi identitatea
religioasă. La începutul secolului al XVIII-lea se vorbeşte deja despre criza Imperiului otoman, care nu a reuşit asediul Vienei (1683) şi începe să
se retragă din centrul Europei. De această situaţie vor să profite noile puteri: Imperiile austriac şi rus. Către aceste forţe se va îndrepta şi diplomaţia
domnitorilor români. Astfel, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, încheie tratatul de la Luţk (Luck) cu ţarul Petru I (1711), iar Constantin
Brâncoveanu stabileşte legături cu habsburgii. În ciuda faptului că amaândoi vor fi pedepsiţi de turci şi îşi vor pierde tronul (Brâncoveanu şi viaţa),
e semnificativă decizia lor de a colabora cu puterile timpului interesate în lupta antiotomană. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant,
afirmaţia conform căreia diplomaţia promovată de statele române a fost o componentă a relaţiilor internaţionale la sfârşitul Evului Mediu
şi la începutul modernităţii. (Se punctează coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) Răspunsul se poate referi atât la politica lui Mihai Viteazul (implicarea în Liga Sfântă), cât şi
diplomaţia lui Dimitrie Cantemir (alianţa cu Petru cel Mare) sau Constantin Brâncoveanu (apropierea de Imperiul Habsburgic sau soliile trimise în
Rusia). În secolul XVIII şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, statutul juridic al Principatelor Române a fost influenţat de rivalitatea dintre
Austria, Turcia şi Rusia, care îşi disputau dominaţia în sud-estul Europei, dar soarta lor a fost adusă în dezbaterea internaţională de boierimea
autohtonă. Instaurarea domniilor fanariote în Moldova şi Ţara Românească a fost expresia crizei Imperiului otoman, interesat să păstreze controlul
său asupra teritoriilor dependente. Regimul fanariot a modificat regimul politic al instituţiilor statului. Domnii devin simpli funcţionari, numiţi de
sultan fără asentimentul ţării, le-au fost restrânse prerogativele de politică externă iar oastea ţării a fost desfiinţată. Principatele au devenit teatrul
operaţiunilor militare în confruntarea dintre cele trei imperii rivale. Astfel, aceste războaie s-au soldat cu pierderea unor teritorii importante:
Banatul şi Oltenia în 1718, Bucovina în 1774 şi Basarabia în 1812. În urma acestor războaie amestecul rusesc în Ţările Române devine tot mai
accentuat. Modificarea regimului politic al Principatelor nu a însemnat abandonaraea vechilor obiective politice româneşti, de a obţine autonomia
şi chiar independenţa. Boierimea mare şi mijlocie are meritul de a fi elaborat şi trimis memorii puterilor creştine prin care revendicau vechile
drepturi ale ţării. Prin aceste memorii soarta Principatele române a ajuns în dezbatere internaţională, Poarta otomană fiind obligată să emită o serie
de documente care au garantat unele privilegii ale acestora, iar în 1822 a acceptat revenirea la domniile pământene.

Menţionaţi o asemănare şi o deosebire între două conflicte la care au participat românii în Evul Mediu.
Realizarea unor alianţe între ţările române, dar şi cu ţările vecine; strategii militare eficiente; aplicarea politicii blocului românesc;
participarea la cruciadele antiotomane; utilizarea tacticii pământului pârjolit.
Uneori Ţările Române au fost nevoite să facă faţă singure în faţa armatelor otomane, fără a avea sprijin extern.