Romania postbelica.

Stalinism, national-
comunism si disidenta anticomunista. Constructia
democratiei postdecembriste

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a avut loc împărțirea sferelor de
influență în Europa: statele vestice urmau să cunoască un regim democratic și o dezvoltare
economică liberă, de tip capitalist, iar statele estice, printre care și România, aveau să fie
aruncate, timp de jumătate de secol, în negura regimului totalitar comunist.
Armata rusă a pătruns în România la 23 aug. 1944, în urma loviturii de stat date de
către regele Mihai I, prin care mareșalul Antonescu era arestat, iar România întorcea armele
împotriva aliaților germani, și se angaja în război alături de ruși. Deși stat învingător,
România a fost tratată ca stat învins la negocierile încheiate în urma celui de-al Doilea Război
Mondial (Tratatele de Pace de la Paris, semnate între Aliați și Axă, în 1947); a recuperat
Transilvania, pierdută în urma Dictatului de la Viena, în 1940, dar Basarabia și nordul
Bucovinei au rămas sub stăpânirea rusească, iar Cadrilaterul la bulgari. Prin Acordul
Procentajelor (2 oct. 1944), România intra în proporție de 90% în sfera de influență sovietică.
În martie 1945 se instaurează, la presiunea sovieticilor, primul guvern comunist, condus de
Petru Groza, iar la 4 august, pentru a stopa instaurarea comunismului, regele Mihai intră în
Greva Regală, refuzând să semneze actele emise de guvern. În noiembrie 1946, alegerile
parlamentare au fost falsificate în favoarea comuniștilor, iar în 1947 guvernul Petru Groza
scoate partidele istorice (PNL și PNȚ) în afara legii. La 30 dec. 1947, regele Mihai este nevoit
să abdice, se desființează monarhia și se proclamă Republica Populară Română, iar în 1948
Partidul Comunist fuzionează cu Partidul Social Democrat, formându-se Partidul Muncitoresc
Român, prezidat de Gheorghiu Dej, care devine conducător al statului.
Comunismul românesc a cunoscut două etape: regimul stalinist al lui Gheorghiu Dej
(1948-1965) și regimul național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989).
Regimul stalinist al lui Gheorghiu Dej (1948-1965) este cu adevărat o pată neagră în
istoria României. S-a manifestat exclusiv prin teroare și prin masacrarea întregii elite a țării,
estimându-se că aproximativ o sută douăzeci de mii de oameni au fost exterminați în lagărele
de concentrare comuniste, majoritatea intelectuali (medici, avocați, profesori, preoți, mulți
dintre ei chiar studenți), dar și simpli țărani care au avut curajul să se opună regimului
comunist. Închisorile comuniste de la Aiud, Gherla, Sighet, Jilava etc, în special cea de la
Pitești, renumită pentru torturile inimaginabile care se aplicau deținuților în așa-numitul
proces de reeducare, au reprezentat un adevărat gulag românesc.
În acest regim, s-a adoptat modelul sovietic de tip stalinist, care s-a manifestat pe patru
planuri: pe plan economic, s-au creat sovromuri (1945), companii mixte româno-sovietice, au
avut loc naționalizarea mijloacelor de producție (1948), prin trecerea întreprinderilor,
băncilor și minelor în proprietatea statului, și colectivizarea agriculturii (1949-1962), prin
confiscarea proprietății private și trecerea ei în proprietatea statului; pe plan politic,
 Constituția de la 1948 a desființat separarea puterilor în stat, întreaga putere aparținând
unui parlament unic, Marea Adunare Națională, controlat de comuniști, și în același an s-a
înființat Securitatea, principala instituția de represiune comunistă; pe plan extern, România
s-a aflat sub controlul U.R.S.S.-ului prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(C.A.E.R), alianță economică a statelor comuniste, și la Tratatul de la Varșovia (1955), alianță
militară a statelor comuniste. Până în 1958, România s-a aflat într-o subordonare totală față de
Uniunea Sovietică, dar, odată cu retragerea armatei ruse din țară, a început distanțarea față de
U.R.S.S.
Regimul național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989) s-a caracterizat
printr-o perioadă de destindere relativă. Național-comunismul pledează pentru identificarea
unei căi specific românești de dezvoltare a comunismului, făcând apel, în special, la valorile
naționale. A cunoscut două etape: între 1965-1971, a avut loc liberalizarea regimului, iar între
1971-1989, Nicolae Ceaușescu a reintrodus unele practici staliniste. Prin Constituția din
1965, numele țării se schimbă din Republica Populară Română în Republica Socialistă
România, iar Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român. După vizita sa
în China și Coreea de Nord (1971), Ceaușescu introduce socialismul dinastic și cultul
personalității, iar în 1974 se proclamă președinte.
Principalele forme ale rezistenței anticomuniste au fost: rezistența română din
închisorile comuniste (figură emblematică în acest sens este Valeriu Gafencu, numit de
Nicolae Steinhardt Sfântul Închisorilor), și grupările de rezistență armată din munți (Haiducii
Muscelului, Haiducii lui Avram Iancu, Sumanele Negre). De asemenea, se remarcă răscoalele
țărănești din timpul campaniei de colectivizare.
Revenirea la democrație a avut loc în contextul favorabil al Revoluțiilor din 1989,
care au dus la căderea U.R.S.S-ului și a comunismului. Revoluția română a început în 16 dec.,
cu manifestațiile de la Timișoara, care ulterior s-au extins și în București și alte orașe. La 25
dec., liderul comunist Nicolae Ceaușescu este executat. La 31 dec., F.S.N (Frontul Salvării
Naționale) dă un decret-lege prin care se revine la pluripartidism; în mai 1990, au loc alegeri
libere, iar în 1991 se adoptă o nouă constituție, ce are la bază principii democratice. Din 2004,
România este membră NATO, iar în 2007 aderă la Uniunea Europeană.
În concluzie, în urma Acordului Procentajelor, România a intrat, la sfârșitul celui de-al
Doilea Război Mondial, în sfera de influență sovietică; regimul stalinist al lui Dej a fost
caracterizat prin teroare și prin crime odioase, iar regimul național-comunist al lui Nicolae
Ceaușescu a reprezentat o perioadă de destindere relativă. Cu toate acestea, greșelile politice
și înăsprirea condițiilor de trai, cât și contextul favorabil al Revoluțiilor statelor comuniste din
1989 au dus la înlăturarea regimului comunist din România și la executarea dictatorului.
Constituția din 1991 certifică revenirea la democrație și pune bazele construcției democrației
postdecembriste.