Vasile Alecsandri – Fantana Blanduziei

Fântâna Blanduziei este o piesă în versuri în 3 acte de Vasile Alecsandri. Scrisă în anul 1883,
piesa a fost publicată în anul următor în „Convorbiri literare”, în trei numere consecutive, inclusă
în acelaşi an în volumul al X-lea al ediţiei Opere complete şi, tot în 1884, la 22 martie, a avut loc
şi premiera.

Frumoasa Getta, sclava bogatului Scaur, cere miraculoasei fântâni sa ii arate ursitul. Destinul i-l
aduce în preajmă pe Gallus, sclavul poetului Horaţiu. Fântăna Blanduziei îşi dovedeşte puterile
misterioase pentru că cei doi tineri se vor îndrăgosti pe loc unul de celălalt. După plecarea lui Gallus,
Getta rămâne visătoare şi plină de fericire lângă fântână. Astfel o va găsi poetul Horaţiu. Impresionat
de frumuseţea tinerei sclave, cucerit de nemărginita admiraţie pe care aceasta o are pentru harul lui
poetic, Horaţiu se îndrăgosteşte de ea. Poetul ce confundă admiraţia tinerei sclave cu dragostea se va
trezi într-un tărziu la realitate şi va acorda libertatea mult dorită celor doi tineri îndrăgostiţi. Aflând
că Getta îl iubeşte pe notarul său Gallus, tot un sclav ca şi ea, Horaţiu este pentru un moment
orbit de gelozie, dar găsirea de către cei doi a manuscrisului Artei poetice,  pierdut în
împrejurimile fântânii, are darul de a-l transforma într-atât încât se decide să-i elibereze pe cei
doi. Lui îi rămâne în schimb gloria poetică şi şansa salvării lui Ovidiu.

Fântâna Blanduziei stă în centrul acţiunii dramatice, ca loc de întâlnire şi despărţire a

personajelor. Aici are loc prima întâlnire a celor doi tineri, Getta şi Gallus, şi tot aici Horaţiu,
tulburat de apariţia fetei, se simte pătruns de un sentiment care-i dictează că şansa sa este aceea a
poetului admirat şi iubit, şi mai puţin a omului. Nostalgia tinereţii este motivul pentru care îşi
îndreaptă atenţia mai mult spre natura din jur care-l îmbie şi-l inspiră, întocmai ca şi pe poetul
român. Acesta este de fapt şi motivul principal al retragerii sale din viaţa publică a Romei.

Suferinţa lui Horatiu („Poet sunt, şi poetul nu e scutit de chin, / De tot ce-i omenire nimic nu-i e
străin”) se arată a fi până la urmă neautentică, aparţinând unui suflet netragic, hrănit din
splendorile şi nu din durerile vieţii.

Istoria literară a căutat să stabilească analogii intre poetul de la Mirceşti, fire senină, iubitor de
viaţă retrasă si Horaţiu, pe care Alecsandri îl descoperă prin lecturi. Afirmă poetul: „El m-au
mângăiet, m-au fermecat, m-au scăpat de descurajare şi m-au pus la lucru... Lui i se cuvine să
consacru cele dintăi roduri ale anului în care intrasem şi dar am compus, în timp de două luni
necurmate, comedia antică Fântâna Blanduziei.  Horaţiu figurează în acea piesă, având rolul
principal. Nimerit-am a desina un portret asemănător? Acest succes literar ar fi realizarea celei
mai mari ambiţii a mele ca poet. Mai multe persoane competente, precum Maiorescu, fratele
meu, Ion Ghica etc., m-au asigurat că această operă dramatică este cea mai perfectă din
repertoriul meu”.

Scriind-o, afirmă George Călinescu, „Alecsandri a crezut că scrie drama sa”.

Piesa a fost vazuta mai mult ca o comedie decât ca o dramă („O comedie melancolică” după
George Călinescu, sau „o comedie a iubirii crepusculare”, după Alexandru Piru), avându-se în
vedere natura optimistă a lui Alecsandri şi concepţia umanist-clasicistă care animă întregul („o
concepţie umanistă, clasică. Viaţa formează izvorul necesar al artei, dar la rândul ei arta
înnobilează viaţa, face pe om mai sensibil şi mai bun”, scria Alexandru Piru).

Tipologic, piesa ar putea fi considerata o dramă a poetului, a psihologiei artistului