Levantul

Mircea Cărtărescu este considerat a fi liderul generaţiei de poeţi din perioada

anilor 1980 (generaţia optzecistă). Volumele de versuri: “Faruri, vitrine, fotografii”,
“Poeme de amor”, “Totul”, “Dragostea”, antologia “Dublu CD” îl carcaterizează ca pe
un poet al citadinului.
”Levantul” este o epopee în douăsprezece cânturi, o adevărată replică la
“Ţiganiada” lui Ion Budai-Beleanu şi un adevărat manifest postmodernist.
Are ca punct de plecare una dintre “Scrisorile către Vasile Alecsandri” ale lui
Ion Gica.
Poetul revalorizează experienţa lirică aînaintaşilor (un prim element postmodern
al operei), textul fiind un mixaj ciudat, cu inserţii sau aluzii culturale, un amalgam de
scriitori şi opere (“Împărat şi proletar”, “Dan, căpitan de plai”, “Scrisoarea lui
Neacşu”, Costache Conachi, Grigore Ureche, “Riga Crypto şi lapona Enigel”, Alecu
Russo, “Baroane”, “Scrisoarea I”, Leonid Dimov, Ştefan Augustin Doinaş, “Călin (file
din poveste)”, Horia Furtună, Ion Pillat, “Luceafărul”, Bacovia, Blaga, Anton Pann,
“Sărmanul Dionis”, Caragiale.
În esenţă, “Levantul” este povestea unei călătorii, care începe în Marea
Mediterană, la care iau parte Manoil, sora lui, Zenaida şi piratul Iaurta Chiorul.
Lor li se adaugă o întreagă ceată, scopul final al călătoriei fiind uzurparea
domnitorului tiran (aflat în Capitală).
Drumeţii ar trebui să fie personajele extraordinare ale unei acţiuni eroice, dacă
ironia autorului nu le-ar transforma într-o ceată “pestriţă” care urcă “pă poteci cu
bălării”, într-o călătorie caricată.
O insulă vizitată este Hosna, unde locuieşte un inventator excentric, Leonidas
Ampotrofagu. Insula este un paradis mecanic, unde maşinile îndeplinesc funcţii ciudate:
“Una mare cât hambarul lua poame dân cais/ Cu trei deşte de aramă şi le pune iute-n
coşuri;/ Alta mică jumuleşte peanele de pe cucoşuri;/ Le ascute şi le moaie-n călămări ce
cresc dân stâncă/ Şi înscrie-n pergaminturi vro istorie adâncă”. O altă “mahină” prinde
muştele din zbor şi le pune “pamblici”, dându-le apoi drumul.

1
 Un alt episod al poemului este legat de Leonidas, care se alătură cauzei
răzvrătiţilor şi le va da un “mongolfer”, pentru a zbura spre Bucureşti şi a-l detrona pe
vodă printr-o lovitură de palat.
Balonul eşuează însă pe insula H din Hellespont, unde, într-un munte, îi aşteaptă
zâna Hyacint. Manoil o întreabă pe ”fee” dacă planul lor are şansa de a izbândi: “-Poate
revoluţiunea pentru care noi ne zbatem/ Ca să izbăvească neamul, să îl cureţe de
patemi?” Zâna ţineîn mână întreg universul, ca o dovadă a puterii sale fără margini:
“-Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe,/ Lumea asta în cristalul ista se sfârşeşte
şi începe,/ Iară eu dă orce tremur, d-orce departe sum./ Eu a veciniciei doară trag în
pept amar perfum…”. Globul de cristal este un simbol al eternităţii.
Personajul este transportat, precum Dionis, într-un ţinut imaginar, Halucinaria,
unde vede şapte statui uriaşe. Fiecare se adresează personajului cu versuri în stilul marilor
poeţi români (între care Eminescu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Nichita Stănescu).
Un element postmodern evident aici este ludicul, bucuria de a tâlcui, într-o
manieră proprie, idei şi experienţe ale poeţilor înaintaşi.
Acestuia i se adaugă un altul: refuzul stilului înalt.
Manoil revine printre răsculaţi, iar aceştia pleacă mai departe în călătoria cu
balonul, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la palat, unde vodă, prin iscoade iscusite,
află de planul aventurierilor.
Are loc o bătălie aeriană, care se sfârşeşte cu căderea “caicului” lui vodă. După ce
insurgenţii pun mâna pe palat şi tirania este înfrântă, domnitor devine nu Manoil, ci
Iaurta,la fel de rău ca domnitorul alungat.
În finalul poemului, autorul primeşte acasă personajele imaginate de el, la
reuniune fiind invitat şi cititorul. Sunt reunite astfel toate instanţele narative: autor,
narator, personaje, cititor.