Receptarea critică a operei bacoviene

Apariţia lui George Bacovia în literatura română şi europeană este mai mult decât una
obişnuită, înscriindu-se în categoria fenomenelor culturale de excepţie.Lirica bacoviană a
sedus critica literară încă de la început şi, în ciuda aparentei monotonii, aproape nimeni nu l-a
acuzat pe poet de manierism. Pe rând, criticii au vorbit despre Bacovia poet simbolist sau
expresionist, despre Bacovia sentimental sau antisentimental, despre o lirică a rupturii (între
volumele Plumb si Stante burgheze) sau una a continuităţii. S-a ajuns până la a se afirma că
poetul joacă un rol, că-şi construieşte o mască în spatele căreia se ascunde ironic si detaşat de
o lume degradată, infinit de lucid însă, iar poezia lui este o continuă explorare.
Interpretată de către primii săi comentători ca pură „poezie de atmosferă”, redusă la un
„conţinut sufletesc elementar” şi neavând „nici o legătură cu arta privită ca artificiu.” 1 George
Călinescu afirma despre opera bacoviană că „e ceva asemănător cu senzaţionalul romanului
foileton, care trezeşte atâta plăcere intelectualului, tocmai prin gratuitatea psihologiei şi
naturii sale. Poetul are o poză pe care şi-o menţine, puerilă ca orice mecanism, şi deci de un
secret umor. E foarte probabil că el crede în poză, ceea ce o ingenuitate, folositoare însă
procesului de sugestie. Toată problema estetică stă în putinţa acestei convenţii de a simboliza
în chip de neuitat, cu o viziune stranie, momente de mare sinceritate, ceea ce se şi întâmplă
uneori. Poetul este, deci, nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de
contururi şi gesturi proprii.2”
Lui Bacovia i-a plăcut să-şi pună cariera literară sub semnul unei voinţe exterioare
căreia i s-a împotrivit ineficient. „Acum vreo zece ani- îi spune el lui I. Valerian în 1929- un
prieten mi- a adunat cu silă câteva din lucrările mele din volumul Plumb”3. Confirmarea vine
în discuţia cu Vasile Netea căruia îi explica nonşalant: „Pe unele din volume le- am lăsat să
apară fiindcă mă găseam în situaţii financiare care mă obligau la acest efort.” 4 Cinică şi
meschină la prima vedere, afirmaţia conţine, în realitate, sinceritate şi bunăcuviinţă.

1
Eugen Lovinescu, Critice, IX, ed. Ancora, Bucureşti, 1923, p.54
2
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 627,629.
3
Daniel Dimitriu, Bacovia, ed. Junimea,1981, pag. 9
4
Daniel Dimitriu,op.cit., pag.9
 În interviul luat de I. Valerian, se poate citi o mărturisire deconcertantă, care atestă, de
astă dată dintr-o perspectivă strict intimă, existenţa poetului fără voie: „Nu am nici un crez
poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că- mi place această îndeletnicire. Trăind
izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorba adesea cu mine însumi, fac
muzică, şi când găsesc ceva interesant iau note pentru a mi le citi mai târziu. Nu- i vina mea
dacă aceste simple notiţe sunt în formă de versuri şi câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru
mine.”5
Bacovia nu se consideră, cel puţin până la un anumit moment, autor de literatură, ci de
simple transcripţii ale unor senzaţii violente, peisaje, întâmplări, cărora textul nu urmăreşte a
le da vreo semnificaţie, ci o strictă echivalenţă.
Literatura se confundă cu un ritual al intimităţii, fiind un interval privilegiat al scrisului şi
lecturii, o ceremonie care produce relaxare, voluptate, un imens confort spiritual şi care are
efectul unui tranchilizant. Lirica bacoviană pare a fi concepută înainte de toate ca material
destinat lecturii personale, ca sursă a unei plăceri solitare, incomprehensibilă altora.
După 1920, Bacovia, s-a impus ca cel mai important poet simbolist român. Ca şi
Eminescu, privitor la romantism, Bacovia a ridicat simbolismul autohton pe coordonate
europene, şi universale. Şi tot ca Eminescu,Bacovia şi-a recunoscut descendenţa.Eugen
Lovinescu, unul din primii săi exegeţi de autoritate, scria: „Legătura acestei poezii cu
simbolismul e prea făţişă pentru a fi nevoie s-o subliniem mai mult.”6
George Călinescu mergea chiar mai departe, văzând în poezia lui Bacovia, o „ pastişă a
simbolismului francez, însă pe temperamentul unui Traian Demetrescu.”7
Simboliste sunt după Călinescu, „audiţia colorată”, „tradiţia sumbră a
baudelairianismului, care a cântat ploaia insinuantă, rece, provincia, urâtul funebru,
monotonia burgheză, tristeţea autumnală”, având ca modele pe Rodenbach, Baudelaire,
Verlaine, Maurice Rollinat ş.a. Călinescu, precum majoritatea comentatorilor a oferit
descripţii impresioniste ale imaginarului bacovian, subliniind temele, motivele, tehnicile
simboliste, recunoscând, totodată, că poetul nostru nu este un epigon, „ci un ilustrator al
propriei sale lumi, un creator de contururi şi gesturi proprii. Poetul stă singur în cavou, privind

5. Idem, pag. 11
6
Theodor Codreanu, George Bacovia.Plumb, ed. Institutul European,Iaşi, 1997, p. 18
7
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. Fundaţia Regală pentru Literatură şi
Artă, 1941, p. 627
 sicriele de plumb şi ascultând scârţâitul coroanelor; prin parc apar fantome şi trece o pasăre cu
pene albe, pene negre, strigând cu glas amar; poetul plânge şi râde sarcastic în hî, în ha sau
râde hidos; păşeşte singuratec în pustiile pieţe; intră în casa iubitei şi-i ordonă să-i cânte „un
marş funebru” etc.8
Condiţia poetului Bacovia este însingurarea, pe cât de lucidă pe atât de tragică. Poezia
sa este saturată de motive şi teme simboliste şi în special de cele care relevă un eu solitar,
angoasat până la patologic. Acestea vor stărui de-a lungul întregii sale evoluţii, chiar dacă
începând de pe la mijlocul deceniului al II lea poetul se va emancipa faţă de simbolism- căruia
el îi conferise maxima înflorire- cultivând metamorfoze spectaculoase ale lirismului
interbelic. Peste toate însă, poezia sa este a unui univers închis , sufocant, invadat de spaime
nedefinte, de tristeţi autumnale, de o natură contaminată de boli incurabile.
Poet al tragicului cotidian şi al alienării, Bacovia îşi asumă un destin propriu unei
tipologii de creatori postromantici cu făpturi chinuite, inadaptate, trecând prin lume cu toate
rănile deschise. Această postură incomodă, dincolo de ceea ce are în ea premeditat ca formă a
lirismului voluntar este şi o urmare a faptului că omul Bacovia a fost mai toată viaţa ros de
nevroze, dovedindu-se de aceea ca poet foarte receptiv la lirica „decadentă” şi simbolistă a
unor confraţi ca Baudelaire, Laforgue, Verlaine, Rollinat s.a. Motivul nevrozelor, frecvent la
toţi aceştia şi cu deosebire la ultimul dintre ei, apoi cel al solitudinii, al spleenului, al ploilor
nesfârşite şi al tristeţii fără leac se întâlnesc, pe rând sau în sinteze expresive, colorând un
univers sumbru, exasperant.
Tensiunea extraordinară a liricii bacoviene creşte din invazia mereu ameninţătoare a
materiei care nu-i lasă răgaz, îl obsedează, tinde să-l absoarbă, să-l alieneze.
De-a lungul vremii, raporturile lui Bacovia cu simbolismul au fost nuanţate.S-au scris
pagini remarcabile despre cromatica bacoviană (între alţii,Mihail Petroveanu, Daniel
Dimitriu, Mariano Baffi etc.), despre tehnicile muzicale (Ion Caraion, Mihail Petroveanu)
despre sinesteziile bacoviene şi valorile stilistice ale limbii etc.
Mihail Petroveanu analizează cromatica poeziei bacoviene, printre altele. Printr-o
raportare la sentimentele sale, Bacovia utilizează diversele culori, astfel că acestea ar fi fost
menite să sugereze starea de spirit a poetului. Tonurile peisajului bacovian, predilecţia

8
George Călinescu, op. cit.,pag. 627
 poetului nostru pentru negru, violet, galben, roz, gri, culori considerate cele mai evocatoare
pentru dispoziţia interioară, şi dotate cu cele mai muzicale virtuţi..
Culoarea în programul simbolist are aproape un rol antipictural sau pictural în accepţia
impresionistă, să înscrii poezia lui Bacovia, cum propunea Ion Vitner cândva, sub odagiul
horaţian „ut pictura poesis” înseamnă o violentare a sensurilor ei. Abstractizarea relativă a
peisajului, a decorului, caracterizează la Bacovia şi mânuirea motivelor florale, cel mai direct
legate de motivele cromatice.
La Bacovia, invocaţia florală nu numai că nu izbuteşte să împrăştie starea depresivă,
dar o augmentează sau cel puţin o pune într-o evidenţă dezarmată. Florile lui preferate sunt
cele intens colorate şi aromate: rozele, crinii, violetele. Efluviile lor sunt neputincioase în faţa
sufletului dezagregării universale. Ba chiar, cele dintâi victime ale declinului materiei sunt
florale.
Simbol tutelar al extincţiei, floarea bacoviană nu dispune de nici una din însuşirile
extenice. Mirosul şi culoarea nu evocă paradisul ci infernul terestru. Natura e un izvor de
senzaţii care nu trimit la nici o realitate secundă, sunete sunt termenii ecuaţiei în care
simboliştii puneau lumea; altfel spus, elementul teoriei corespondenţelor dintre senzaţii, ale
sinesteziei, care înseamnă traducerea ideii de unitate secretă a naturii în planul subiectiv al
echivalenţelor senzoriale.
Prin intermediul cromaticii se sublianiază identitatea de emoţiei, de stări de spirit etc.
Bacovia afirmă la un moment dat : „În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare.
Pictura cuvintelor sau audiţia colorată... Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile:
alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte.
Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum din urmă m- a obsedat galbenul, culoarea
deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul Scântei galbene. Roşu e sângele e viaţa
zgomotoasă.”9
Bacovia propune veritabile definiţii ale culorilor, definiţii ai căror termeni sunt
„sinonimiile expresive”ce fac lesnicioasă o întreagă strategie a asociaţiilor complexe. În
general, autorul evită să dea relief unui termen printr-un altul, preferând un stil denominativ
direct. Alb sau Negru neexistând un cadru,o acţiune de evocat, ci o realitate fără timp şi
spaţiu, se încearcă a fi reconstituite acele analogii care dau senzaţia fiecărei culori. Bacovia se

9
Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura Pentru Literatură, 1969, p. 105
 dovedeşte a fi şi aici un senzual al culorii; o descompune în dimensiuni , forme, sunet,
densitate, mişcare, strălucire: „culoarea nu este [...] o forţă magică, nu este <inefabil> ci
surprinzător, materie, materie producătoare de materie chiar, după cum şi sunetul este
astfel.”10
Se mai poate observa la Bacovia dispunerea studiată a culorii în funcţie de cadru.
Capacitatea excepţională de a crea armonii cromatice îi permite poetului să modifice
semnificaţia dogmatică a uneia sau alteia din culori şi să o subordoneze, ca simplă nuanţă ,
unei dominante. Formulă specială. Bacovia pare a fi în mai mare măsură, mai consecvent un
auditiv decât un văzător.
S-au încercat digresiuni, de elogiat îndeosebi aceea a lui Mihail Petroveanu, pe seama
instrumentelor muzicale sau a ustensilelor emiţătoare fie de acorduri, fie de zgomote întâlnite
în poezia sa. Trebuie spus însă că el însuşi era un instrument muzical din care au cântat rând
pe rând insomnia, gândul, noaptea, golul, pustiul, tăcerea, frica, singurătatea, frigul, făcliile,
fantomele, ploaia, târziul, sicriele, oglinzile, zidurile, străzile, cavourile, grota, gangul, vântul
şi cuvintele. O şi mărturiseşte: „Muzica sonoriza orice atom.”11
Spre deosebire de ceilalţi simbolişti, simbolul cromatic şi cel muzical,absorb în
asemenea măsură dispoziţia sufletească. Bacovia va muzicaliza cu toate mijloacele sonore,
exterioare şi inefabile. Funcţia muzicii de medicament care calmează şi dispune la pactul cu
viaţa, i se va retrage muzicii, ea transformându-se treptat într-o egală a dizarmoniilor, a
gălăgiei şi zgomotului, atunci muzica va începe să incomodeze, va irita – şi la un moment dat
- o să se mulţumească doar cu mijlocirea clipelor de meditaţie pe marginea acelui „sic transit”
sortit oamenilor în raport cu eternitatea.
Ion Caraion consideră că muzica are o intervenţie benefică asupra poeziei bacoviene, ea
fiind o formă de prevenire a măcinării şi dezagregării sale continue. La Bacovia,
instrumentele acţionează în surdină, dar tot atât de bine şi cu întregul lor debit
sonor,orchestra.Gama largă de instrumente este invocată în comunicarea „melosului”stârnit
sub presiunea ameniţării funeste. Goarna, buciumul, clopotul sugerează starea de alarmă,
panică; anemica revoltă recurge la delicatul flaut; cele mai multe din instrumente, clavirul,
caterinca, flaşneta, harmonica, orga, vioara, naiul etc. emit sunete de resemnare. Lamentaţia

10
Daniel Dimitriu,op. cit., p. 86
11
Ion Caraion, Sfârşitul continuu, ed. Cartea Românească,Bucureşti,pag. 101
 viorilor bacoviene, umplând sala, se tânguie, icneşte, se frânge. Sunetul lor, spunând agonia
fiinţei şi a lucrurilor. Mihai Petroveanu este de părere că poezia bacoviană se identifică cu
muzica ploii şi a vântului.
Influenţat de simboliştii francezi, avem convingerea că Bacovia este îi cunoaşte destul
de sumar pe cei câţiva poeţi ai colecţiei simboliste de care se serveşte, lecturile lui par să
staţioneze ani în şir doar la câteva texte, ca dovadă că replica ideilor sale teoretice este, cu
mici nuanţe, aceeaşi şi la 1914 şi la 1942.
Dinu Flămând spune însă, că „poetul are o personalitate artistică cu mare putere de
asimilare, astfel că aceste puţine lecturi au darul de a-l lămuri cu sine însuşi încă de timpuriu,
de la primele încercări poetice. Lecturile bacoviene nu fac decât să deschidă în el energii
creatoare, latente, influienţându-l radical şi decisiv nu atât prin ideile doctrinare ale curentului
ci prin spiritul lui. Bacovia catalizează din spiritul simbolismului mai mult ceea ce nu se ştie
despre simbolism, un sunet intern, o experienţă care devine doar pentru el eliberatoare şi
stimulativă.”12
Vasile Fanache în lucrarea sa, Bacovia- ruptura de utopia romantică, analizează
creaţia bacoviană dintr-o altă viziune decât a altor critici. Opera lui Bacovia este văzută de
Vasile Fanache prin prisma unei geometrii în spaţiu. El consideră că universul imaginat de
Bacovia poate fi reprezentat printr-o reţea de cercuri în mişcare şi în dispariţie, terifiantă
reducţie la un punct inert. Mai clar ar fi să spunem că geometria textului bacovian descrie o
rotire în descreştere şi cădere, sugestie a iminentului crepuscul. Fanache surprinde contingenţe
cu arta expresionistă. Ca şi la expresionişti, traiectoria în cerc coborâtor a poemelor bacoviene
exprimă gustul exasperării şi al morţii. Căderea se constituie ca supratemă a acestei poezii. În
diversitatea materiei, numitorul comun este plânsul, el e cădere şi tristeţea acestei căderi;
esenţa umană se relevă, oricare ar fi imaginile notate, în aceeaşi cădere. Conglomerat al
căderilor umane, oraşul, temă de predilecţie a expresioniştilor şi a lui Bacovia,
fenomenalizează răul societăţii moderne. Expresionismul dezvăluie mizeria umană cu un
timbru de revoltă şi disperare. Realitatea urbană devine simbolul crepusculului pluriform,
declinul îşi arată multiplele feţe în decăderea omului, în patosul liric al viziunilor
apolcaliptice, în decorul morbid şi în atmosfera angoasantă.

12
Dinu Flămând, Introducere în opera lui G. Bacovia, ed. Minerva, Bucureşti, 1979, p. 25
 Imaginea globală este una de prelungită agonie şi inutilă aşteptare, trasată în contururi
stilizate şi culoare neagră: „Expresioniştii înconjoară cu o trăsătură neagră şi apăsat
contururile, stilizează forma, o descompun, o transformă în viziune...Ei nu reproduc, ei dau
forma. Ei nu iau, ei caută. Nu există o viziune a tuturor acestora. Faptele au semnificaţie în
măsura în care se simte mâna artistului.”13
Cercul se instituie ca un simbol şi ca un blestem al mişcării infinit repetabile şi al
spaţiului închis, irespirabil. Poetului îi convin acelea care semnifică limita de neîntrecut, ca şi
damnaţia rotirii sub aceeaşi ursită. Mereu într-o dublă desfăşurare, aceeaşi imagine înglobează
spaţiul limitat al lumii din afară, dar şi limitele eului, stereotipia întâmplărilor din viaţa
imediată, ca şi universul închis al spaţiului poetic. Imposibil de străpuns,locuit de o lume
ruptă, străină şi pare-se uitată de cosmos şi în consecinţă provincializată. Rangul universului,
pământul oamenilor este o provincie pustie sau o mahala bleagă, un ţinut rupt, dar nu refuzat
de misterul universal. Cercul bacovian, al realului „barbar şi fără sentimente”, „comun şi
avar”, apare ca o emblemă a unei tragice înstrăinări. Înstrăinare omului faţă de propriul
semen, dar şi înstrăinare a lumii în raport cu totalitatea cosmică. 14
Să observăm că la Bacovia nu e vorba de simpla existenţă în cerc, ci existenţa într-un
cerc în mişcare. Spaţiul în cerc se interferează cu timpul în cerc, astfel supus cu vieţuirea
circulară. Timpul se desfăşoară în rotiri imperturbabile dinspre şi înspre acelaşi punct, e
plecare şi revenire, mişcare de du-te vino, în care tot ce se înalţă descrie o elipsă şi cade. Este
vorba despre o cădere prin ploaie, prin plâns, prin ninsoare şi căderea universală: aer, foc etc.
Fanache vorbeşte despre o cădere în spaţiu. Apare evadarea voită, asumată, adică o
evadare prin moarte continuă, prin angoasă. Bacovia se arată regizorul unui spectacol al
fatalităţii oarbe şi în acelaşi timp interpretul lucid, sarcastic pe marea scenă în care se
învârtesc creaturile şi cad, puncte moarte, în pulberea veşniciei.
Într-o privire globală, geometria textului bacovian se integrează în dialectica modernităţii,
condiţionată de golul cercului existenţial în raport cu golul transcendent. Universul care se
refuză cunoaşterii se insinuează ca un gol cu repercursiuni alienante pentru fiinţa umană,
chinuită de insuficienţa realului, el însuşi gol de semnificaţii şi inaccesibilitatea
necunoscutului.

13
Vasile Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, ed. Dacia, Cluj, p. 31
14
Idem ,pag. 6
 Fanache prin viziunea sa geometrică a poeziei nu face altceva decât să prezinte lumea
într-o continuă dezagregare, o lume care trăieşte într-un spaţiu închis din care se pare că nu
mai există soluţii de ieşire, o lume care trăieşte într-o continuă angoasă, care condiţionată de
natură este îmtr-o permanentă cădere. Comentatorul prezintă lumea văzută prin prisma unei
geometrii proprii, o geometrie care corespunde lumii bacoviene.
O notă specifică liricii bacoviene este pătrunderea sensibilă a aspectului social ce
tinde, fără îndoială, să lărgească optica poetului. Dacă, în genere, viziunea lui este sumbră, se
resimt, mai restrânse, e drept şi ecouri ale zbaterii colective, ale militantismului pentru o altă
lume. Exasperarea presupune o necesitate dialectică reversul ei: restabilirea echilibrului moral
prin evocarea altor stări.
Ion Pop vede în universul bacovian „un spaţiu de joc”15. Realitatea cea mai frapantă
rămâne, în opinia lui, comportamentul personajului sui generis în care se ipostaziază subiectul
liric situat în specifice raporturi cu lumea obiectelor. Construită ca mediu ostil, generator al
unei presiuni constante asupra eului, o astfel de lume alimentează continuu conştiinţa
captivităţii, ducând , în cele din urmă, la transformarea subiectului uman într-un obiect lipsit
de orice capacitate de opoziţie, simplă jucărie a mecanicii cosmice, a „jocului lumii”. „ Înainte
de a se juca, omul bacovian, este jucat, prins în reţeaua unor determinări ce se manifestă într-o
mecanică rigidă, automat-repetitivă, şi având drept rezultat transformarea lui însuşi într-un
mecanism- un soi de marionetă aflată la dispoziţia unor instanţe obscure şi incomprehensibile,
care îl pot manipula după plac.”16
Imaginea lumii ca spectacol atinge, paralel, limita fragilităţii şi a inconsistenţei. „E
oare viaţă, sau e vis”17- se întreabă poetul, pentru care propria existenţă devine o inexplicabilă
„poveste”. Construindu-şi universul ca spaţiu al unui joc mecanic, în care eul poartă în
permaneţă masca celui „jucat”, a prizonierului veşnic, anipulat de forţe obscure şi violent-
ostile, Bacovia realizează, în ultimă instanţă, o tulburătoare viziune tragică şi grotescă, foarte
apropiată, în fond, de sensibilitatea actuală.
Dacă Fanache realizează o prezentare a operei bacoviene prin prisma unei geometrii
proprii, desprinzând-o într-o oarecare măsură de restul criticii, iar Ion Pop vede universul
bacovian ca un spaţiu de joc al unei lumi obscure în care personajul bacovian defilează, iată

15
Ion Pop, Jocul poeziei, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p.31.
16
Idem, p. 33
17
Idem, p. 40
 că Ion Caraion vine cu o lucrare în care îl prezintă pe Bacovia şi creaţia acestuia pornind de
la studii psihologice, de psihoanaliza. Acelaşi comentator apelează la cunoştinţele sale de
filozofie pentru a pune în relaţie aspecte ale poeziei bacoviene cu miturile filozofice. Caraion
atribuie complexului Iona şi complexului pântecului matern iubirea , respectiv iubita. La
Bacovia nu întâlneşti un sentimentalism deosebit în evocarea iubirii ca în cazul lui Eminescu,
el este mai rece, de fapt dacă am spune ca Ion Caraion, iubirea ar fi ca o formă de cunoaştere
interpretând-o după mitul peşterii. Iată de unde apare şi ideea că Bacovia ar fi un poet
antisentimental. Iată un om împietrit cu mult înainte de a începe intemperiile mediului
ambiant, la care el se va dovedi cu constanţă intolerant.
Ion Caraion în lucrarea sa, Sfârşitul continuu, utilizând un limbaj elevat, va analiza
cuvintele ce alcătuiesc creaţia bacoviană. Le clasifică şi arată pentru fiecare clasă importanţa
acestora şi rolul lor în compoziţie,utilizarea de verbe şi adverbe, de adjective etc. pe care le
aşează într-un mod original. Referitor la originalitatea bacoviană,Vladimir Streinu afirmă la
un moment dat: „După cunoştinţa noastră, în nicio literatură n-am dat peste un poet atât de
original în substanţa sa poetică şi atât de puternic sugestiv, fără să reuşească adesea să
articuleze versul plin.18”
Şi totuşi, cum a fost citit Bacovia? Este întrebarea pe care şi-o pune Caraion. De cele mai
multe ori o parte din critici confundau lesne viaţa poetului cu opera poetului, considerând că
viaţa îi influienţează prea tare opera. Despre acest subiect al creaţiei bacoviene, îl intâlnim nu
doar la Caraion, ci în majoritatea cărţilor de critică despre Bacovia. Unii consideră că nu poţi
să dezbaţi opera fără să pătrunzi în viaţa lui George Bacovia. Agatha Grigorescu realizează
poate cea mai bună critică biografică, fiindu-i confidentă şi urmărindu-i pasul. Şuluţiu
observându-l în câteva zile va mărturisi că poetul este „un suflet naufragiat, locuind în neştire
într-un trup dărăpănat.”19
Ion Caraion îl prezintă, de fapt, pe Bacovia într-un sfârşit continuu, într-o continuă
căutare. Bacovia este poetul care ar putea să fie comentat din cele mai multe puncte de
vedere, opera sa fiindu-i analizată dintr-o multitudine de perspective. Unii critici subliniază
mai mult apartenţa operei sale la simbolism, alţii vor comenta despre relaţia dintre operă şi
viaţa sa, alţii vor analiza originalitatea şi ceea ce se ascunde dincolo de cuvinte aşa cum o face

18
Ion Caraion, op.cit, p. 42
19
Idem, p. 43
 Caraion. La un moment dat în lucrarea sa, spune despre Bacovia: „A scrie despre Bacovia
înseamnă a scrie despre durere, injustiţie, complexe şi obsesii.”20 Ajunge la această concluzie
tocmai datorită faptului că citeşte poezia bacoviană dincolo de simple cuvinte.
Literatura bacoviană e ca o literatură de jurnal, din care emană ofensiva destrămării, acea
odeur de souffre. Inconsistentă, friabilă, debilă, cu păienjenoasa şi fragila ei structură, te şi
miri că poezia bacoviană este în stare să suporte întreg eşafodajul căreia o supune şi la care
autorul ei o obligă.
Bacovia poate fi înţeles şi fără cultură ori poate chiar cine ştie câtă sensibilitate, ca să
nu mai pomenim de rafinament. Însă poate şi înşela spiritele primare, credule, făcându-le să
presupună că l-au înţeles. El nu este un rudimentar, însă poetica sa în literatura română ar
putea fi comparată cu atenţia pentru şi permeabilitatea la arta primitivă a liricii unora din
poeţii occidentali.
În toate lucrările de critică bacoviană, întâlnim acea paralelă eminescianism-
bacovianism. Numele lui Eminescu a mai fost invocat în legătură cu Bacovia. Eminescu
simboliza tot ce a fost martiraj al poeziei, în vechea ei condiţie socială. Bacovia, şi el victimă,
era consacrat din oficiu drept cel mai eminescian dintre lirici. Mihai Beniuc afirma: „Numai
marele Eminescu şi poporul în creaţiile sale poetice mai au asemănări cu simplitatea genială şi
muzicalitatea poeziei bacoviene”.21
În corpul de idei eminesciene, se regăsesc la Bacovia, sub forma de obsesii invincibile,
viziunea timpului măcinător şi corolarul său, neantul. Timpul la Bacovia nu se desfăşoară
panoramic, ci apasă nervul, iar golul e în oraş, în casă, în el. Pe Eminescu, spectacolul fabulos
îl cheamă, îl fascinează cu o încântare dureroasă, cu o dulce ameţeală, poetul ştiind că timpul
desface şi face, destramă şi urzeşte, descompune şi creează într-un continuum discontinuu:
„Şi privesc...Codrii de secoli, oceane de popoare,
Se întorc cu repejune ca gândurile ce zboară,
Şi icoanele sunt luptă- eu privesc şi tot privesc
La v-o piatră ce însamnă a istoriei hotară
Unde lumea în căi nouă, după cântar măsoară,
Acolo îmi place roata câte- o clipă s-o opresc.”
(Memento mori )

20
Ion Caraion, op.cit, p.149
21
Mihail Petroveanu, op. cit. , p. 122
 Pe Bacovia mecanica timpului îl îngrozeşte, ritmul ei marcând o accelerare înnebunitoare
şi, refuzând să se abstragă prin contemplare din cursa timpului, nu cunoaşte răgazul.
Observăm la ambii poeţi utilizarea naturii în creaţia lor. La Eminescu natura este martoră
iubirii, natura devine personaj în poezia eminesciană, la Bacovia în schimb natura pare să fie
cea care participă la descompunerea materiei, a universului. Această paralelă între cei doi
mari scriitori români, permite apariţia unor comentari precum că Bacovia ar fi sau nu un
romantic. Unii îl aseamană lui Eminescu, şi-l numesc romantic pentru ca aşa cum spune Dinu
Flămând, el „se autoprezintă bovaric în ipostaze ideale.”22
Ion Caraion spune că „tezele antisentimentalismului bacovian şi neeminescianismului său
par mai lesne de enunţat decât de susţinut. Bacovia a descoperit o idee ce se cheamă
bacovianism. Ea vine, cumva, din Eminescu şi se găseşte disparat la mai fiecare din
descendenţii acestuia. Bacovianismul exista înainte de Bacovia. El nu a făcut decât să-l
descopere şi să-i dea un nume: propriul său nume.”23
Se întâlneşte la Bacovia o influenţă la nivelul cuvintelor, nu preia doar cuvintele ci şi
interpretarea conţinutului lor. Bacovia denunţă poezia eminesciană folosindu-se de
instrumentele ei. Eminescu nu era decât un pesimist, un pesimism sui generis. Sănatos, la
urma urmelor. Bacovia e morbid şi funebru. „Satanismul” său se complică masochist.
Probabil că, în afară de Eminescu, doar Bacovia poate demonstra atât de convingător prin
poezia sa cât de armonioasă poate fi o evoluţie aproape spectaculoasă a lirismului prin
asimilarea tradiţiei literare şi în prelungirea ei.
Legăturile poeziei bacoviene cu opera eminesciană, fără importanţă în sine – pentru că
subtilitatea lor exclude orice suspiciune de mimetism –, sunt semnificative din alte puncte de
vedere: cel al tipului de sensibilitate artistică al viziunii şi chiar al relaţiei dintre două
convenţii estetice diferite (dar nu antitetice, cum s-a demonstrat): romantismul şi simbolismul.
Sentimentul strivitor al singurătăţii capătă la el profunzimi tragice tocmai pentru că,
aşa cum remarcau mai mulţi exegeţi, poetul e urmărit de conştiinţa unei vinovăţii îngrozitoare,
de acea „vină tragică” la care se referea şi Mihail Petroveanu în monografia sa, şi chiar
înaintea lui, Svetlana Matta, care credea că ar fi vorba de consecinţa opţiunii fundamentale a
lui Bacovia pentru o lume fără Dumnezeu. Reluată şi dezvoltată amplu de către Theodor

22
Dinu Flămând, op.cit., p. 26
23
Ion Caraion, op.cit., p. 149
 Codreanu, ideea e susţinută printr-unul din cele mai cunoscute versuri bacoviene (din
Dormitând, 1916): „Mai mult ca orişicine îmi pare c-am greşit”. Tot Bacovia spune: „Din
singurătatea vieţii în singurătatea morţii... şi nimeni nu înţelegea acest adânc.”24
Aspiraţia lui Bacovia spre înnoirea continuă a poeziei sale explică de ce se poate vorbi
atât despre implicare, cât şi despre distanţare de convenţia estetică simbolistă, aşa cum s-a
văzut cu claritate în periplul întreprins prin întreaga poezie bacoviană în relaţia ei cu
simbolismul. Bacovia este văzut ca un Brâncuşi.
Mult invocată de critică, este atmosfera bacoviană, imposibil de confundat. Trecând în
revistă dominantele tematice şi principalele motive literare prin care se realizează, am insistat
asupra ideii că importanţa acestora în poezia lui Bacovia nu vine din utilizarea lor ca elemente
de recuzită pentru crearea unui decor, ci din relaţiile complexe în care intră prin intermediul
limbajului poetic care le proiectează în perimetrul mai multor registre lirice, uneori chiar în
contextul aceleiaşi poezii. Interesant e faptul că aceste interferenţe lirice, de mare subtilitate
uneori, se pot observa în poezia bacoviană chiar de la începuturile ei (când simbolismul
decadent este totuşi convenţia estetică dominantă) şi se vor menţine în toate etapele ulterioare
de creaţie ale poetului. Ele determină originalitatea structurilor imaginarului artistic bacovian,
expresie a unei sensibilităţi de excepţie, o trăsătură cu adevărat definitorie pentru
bacovianism. Exacerbată până la patologic, această sensibilitate va genera acea constantă a
operei denumită viziune, a cărei amprentă inconfundabilă se va regăsi la nivelul întregului
univers poetic bacovian.
Este ceea ce explică unitatea remarcabilă a operei, care se verifică şi prin existenţa
unor constante ale ei în toate etapele creaţiei: e vorba de acele laitmotive, atitudini, sentimente
şi posturi ale eului liric, coordonate ale spaţialităţii, cromaticii şi muzicalităţii versurilor
bacoviene, definitorii, la rândul lor, pentru conceptul de bacovianism: obsesiile (cea a morţii
fiind dominantă), melancolia, lumea în cădere, disperarea ontologică, simţul tragicului, dar şi
al derizoriului etc.
Şi totuşi, fără a minimaliza vreun element din cele – doar câteva – enumerate, ne
păstrăm încredinţarea că una dintre laturile cele mai interesante ale acestei personalităţi
artistice o reprezintă acea capacitate a textului bacovian de a elibera, printr-un ciudat declic
poetic, unul sau mai multe versuri ce se detaşează brusc de restul discursului, fie prin asocieri

24
Theodor Codreanu, ed. cit. , p. 98
 surprinzător de verosimile între elemente aparent incompatibile, fie printr-o nouă relaţie de
cauzalitate instituită între ele. Fără aceste străfulgerări al textului, care fixează adânc în minte
versurile respective, poezia bacoviană ar rămâne încă departe de bacovianism. Ca şi dacă am
neglija alte caracteristici esenţiale pentru spiritul ei: ironia, autoironia şi un anume umor,
definitorii, de altfel, pentru poezia modernă şi cea postmodernă, dar, în acelaşi timp, extrem
de bacoviene.
Poezia bacoviană, privită în natura ei ultimă, e şi ea o psihodramă, dar într-o manieră
aparte, singulară. Figurată de poetul însuşi în chip deschis, patetic, ea se dispensează de orice
alt mijloc derivat de stilizare afară de cel al propriului chip sau, dacă preferaţi, mască. Este
masca tragică a insului divizat, solicitat cu o forţă inegală, dar nu mai puţin activă, de atitudini
opuse, bivalente. Bacovia se proiectează pe scena lui provincială, care ţine loc de teatrum
mundi, când ca un ecou docilal spaimei universale, ca victimă mută şi neputincioasă în faţa
tiraniei societăţii şi a morţii, când ca revoltat împotriva destinului sau cel puţin ca „spirit
lucid”, întâmpinându-şi condiţia cu o demnă resemnare. 25
Proza lui Bacovia dezvoltată paralel cu poezia, este o proză de poet, adică poematică.
Deşi tipic simbolistă, proza bacoviană, desfăşurând pe un palid embrion epic senzaţii rare,
ritmuri preţioase, muzicale, stări interioare de crepuscul, reverii, conţine o proprietate
prozastică: asocierea rapidă, dramatică a imaginilor. Dramatic, se precizează, în sensul
succesiunii ori simultaneităţii surpriză-satisfacţie. Radu Petrescu consideră proză ca ,,o foarte
reală înzestrare epică, scriitorului nelipsindu-i decât capacitatea creaţiei de eroi"26. În schimb,
ochiul visător al poetului compune scene de interior cu valenţe plastice demne de pensula
unui Theodor Pallady: „ Aceluiaşi Pallady, inepuizabil curios de figurile întâlnite în
restaurantele unde prânzea şi care a lăsat o imensă suită de portrete caustice astfel surprinse în
creion, îi seamănă Bacovia şi când schiţează, cu intimitate dar şi cu un incomparabil humor
acid, scena întâlnirii cu un amic.” 27 În situare istorică, compunerile în proză ale lui Bacovia
rămân de „o mare eficacitate, nu inferioară prozei unui Dimitrie Anghel, de exemplu, şi nici
aceleia a unui Ion Vinea din Paradisul suspinelor. ”28

25
Mihail Petroveanu, op. cit., p. 332
26
Radu Petrescu, George Bacovia, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, p.96
27
Idem
28
Idem
 Frapează unitatea de motive, teme şi de structuri, de tehnică chiar, analogia până la
identitate a universului prozei cu cel al poziei sale. Numărul de pagini ar putea fi un prim
motiv pentru care criticii şi istoria literară nu s-au arătat prea interesate de corpusul prozei
bacoviene. Un altul, relativa sărăcie a elementelor de noutate faţă de universul literar deja
consolidat şi impus prin volumele de poezie. Oricum, în această proză lirică, proză de notaţie,
de consemnări parcă, într-un jurnal intim lăsat, totuşi, la îndemâna unui eventual cititor
interesat de uşoarele bizarerii, narate, surprinzător pentru un creator atât de controversat, cu
oarecare detaşare, deschide noi porţi, nu foarte largi, către o lume departe de a fi identică,
precum ne îndeamnă asteptările şi prejudecăţile noastre, cu lirica băcăuanului.
Simbolismul, inclusiv într-o variantă parodică, marchează nu numai primele proze mai
întinse din Bucăţi de noapte şi Dintr-un text comun, dar şi pe cea scrisă în anii 1948-1949,
Impresii de roman, care ar putea delimita totuşi o a doua etapă a prozei bacoviene. Arcul
emoţiei se rupe în frânturi de notaţii unite de o impresie dominantă, sentimentul dezolant al
solitudinii, al marelui gol. Notaţiile, care nu se organizează decât vag şi pasager în nuclee
epice, proiectează parcă pulsul clipelor. Proza lui Bacovia aduce în discuţie un prezent care
generează senzaţiile cele mai persistente. Bacovia melancolizează prezentul , îl dramatizează.
Autorul privilegiază teme, motive, lumea perfectei interiorităţi trecută prin filtre
muzicale. Întâlnim frecvent peisajul autumnal, parcurile goale, devastate, lumea rafinată sau
vulgară, interlopă, boema artistului, fiinţe rătăcite, melancolice, baruri, cafenele, muzică.
Tehnica de construcţie este aceea a ordonării impresiilor, rafinate, în jurul unei
senzaţii. Senzaţia, mai ales cea temporală, alternând neregulat sunete şi tăceri, e de mocnire
sau de rostolire leneşă, greoaie, sufocantă prin ritmurile ei.
Bucăti de noapte, volum apărut în 1926, adună prozele scrise de Bacovia de-a lungul a
două decenii. Un an mai tîrziu, în numărul din mai al „Universului literar”, Perpessicius
notează: „Bucătile de noapte ale lui Bacovia, preţioase ca document psihologic pentru
organizarea sufletească înrudită cu sinestezia, sunt mai preţioase prin arta scrisului”.29
Cel dintâi, produs al simbolismului tardiv, preia pentru scurtă vreme locurile comune ale
acestuia, dar ajunge rapid la texte esenţiale. Cubul negru, primul poem important de acest fel,
este sinteză de simbolism şi decadentă, dar, în acelaşi timp, o promisiune a evoluţiei

29
Perpessicius, G.V. Bacovia, Bucăţi de noapte, Poeme în proză, Universul literar, XLII, nr.1,13martie,p.170
 ulterioare, a fazei în care Bacovia va atinge incoerenţa absolută şi scriitura albă, ca reflex al
disperării.
Lumea lui Bacovia şi-a pierdut coerenţa. Atomizarea percepţiei nu este o aberaţie
psihologică, şi nici o descompunere suprarealistă a textului: ea reprezintă reflexul unei
schimbări mult mai profunde...
Distanţarea de simbolism se resimte încă din prozele de început prin ironizarea
convenţiei decorative cât şi a tipologiei propriei curentului. În Impresii de roman ironia se va
accentua vizibil faţă în faţă cu convenţia simbolistă. Încă în Bucăţi de noapte se observă
parodierea interiorului de tip simbolist ce se răsfaţă la toţi cultivatorii poemului, fie şi dintre
cei mai întârziaţi la noi, ca Adrian Maniu, Ion Vinea, Demostene Botez ş.a. În locul efectelor
obţinute din poezia obiectelor vechi, a lucrurilor de marcă. Bacovia preferă o absenţă o
simplă reverberaţie imaginară a lor, sub ecou sinestezic.
Este drept să recunoaştem că dacă vigoarea poeziei bacoviene scăzuse în anii 1940-
1950, cea a prozei, care nici nu ajunsese vreodată la tensiunile poeziei, sau la densitatea şi la
forţa ei percutantă, marchează, de asemenea, o atenuare a acuităţii imaginii şi a consistenţei
sale artistice. Proza lirică a poetului se scrisese însă până atunci, relevând fie calităţile
excepţionale ale unui penel delicat, feminin, capabil de fine broderii japoneze ( Când cad
frunzele ), fie tenta ironică a unui însingurat (Iarmaroc), fie, cel mai adesea, calităţile
confesive ale unui lirism de extraordinară expresivitate artistică30. (aşa cum o prezintă Ion
Apetroaie în prefaţa volumului Poezie şi proză).
Proza ca şi poezia sunt pentru Bacovia un ecou al ultimilor oameni, cum afirmă,
indirect, în Valuri: „Ceea ce era pustiu era că ea mă chema cu brate obosite si o chemam, de
asemenea, pe celălalt mal, pe maluri despărtite de ape mari… si vrerea noastră era un vaiet
peste valurile grele si pustii – un ecou al ultimilor oameni sub nouri si plumb îngălbenit”.31
Dinu Flămând considera proza bacoviană „o ciudată materie de studiu. Poeme în
proză, bruioane de schiţe, jurnal de creaţie, sau jurnal intim, fragmente de observaţii
naturaliste –iată modalităţi prin care Bacovia încearcă să se fixeze pe un teren epic , dar fără
să ajungă vreodată la valoarea poeziei sale.

30
George Bacovia,Versuri şi proză, cu o prefaţă deIon Apetroaie,ed. Albatros, Bucureşti,1985, pag. XXVII
31
George Bacovia, text apărut în volumul Bucăţi de noapte, 1926
 Tristeţea, singurătatea, moartea, erosul, suavitatea, aspectul citadin, intelectualul, cu
toate nuanţele lor conotative pe care le implică , sunt motivele celor mai cuprinzătoare
câmpuri semantice din poezia bacoviană, somate din nou în aceste încercări de proză, ca o
disperată recapitulare. Printr-un ultime fort artistic, Bacovia încearcă să-şi domine drama din
sfera psihologiei empirice, aducând-o din periferie în centrul conştiinţei. ”32
Proza bacoviană e o subtilă combinaţie de jurnal intim, cu puternice accente lirice,
poetică presărată cu pasaje realist-balzaciene, încadrate schematic într-o structură de fals
roman foileton. Prozaisme căutate parazitează notatiile lirice, ironia si autoironia, sarcasmul
însotesc inconfundabilele poeme în proză, asigurându-i lui George Bacovia o incontestabilă
unicitate.
E limpede că o operă atât de complexă nu poate fi epuizată printr-un demers critic,
oricât de integrator s-ar dori el. Tocmai de aceea, o asemenea operă va rămâne o provocare
continuă pentru critica literară.

32
Dinu Flămând, op.cit.,, p. 10-13,136,145-146