Sunteți pe pagina 1din 2

Peste varfuri

de Mihai Eminescu

Despre marele Luceafar al literaturii romane, criticul si istoricul literar G.


Calinescu spunea: „Ape vor seca in albii si peste locul ingroparii sale va rasari
padure sau cetate si cate o stea va vesteji in departari pana cand acest pamant sa-
si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria
parfumurilor sale.”
In poezie eul liric traieste sentimente de neliniste in fata trecerii timpului
si desertaciunii vietii. Cadrul natural este compus din cateva elemente specifice
poeziei eminesciene „codrul”, „ramul”, „luna”. Traectoria privirii se indreapta
pentru descrierea acestui cadru dinspre cosmic „trece luna” in spre teluric
„codru-si bate frunza lin”. Ca moment al trairilor interioare este aleasa noaptea,
mai precis innoptarea, deoarece aceasta face trecerea de la lumina la intuneric,
de la viata plenara, care sta sub semnul soarelui, la starea de veghe, care este
somnul. Eul liric coboara in sine, asimiland somnul cu moartea deoarece
perceptia vizuala si auditiva se estompeaza putin cate putin „Mai departe/mai
departe/mai incet, tot mai incet”. In acest moment al noptii, cornul cu sunetul
sau melancolic, asemanator unui ceremonial funebru, insoteste trairile eului liric
„indulcind cu dor de moarte.
Eul liric percepe acut momentul stingerii universale care a cuprins
intreaga-i fiinta dar mai ales „sufletul”. Moartea iubirii este privita dintr-o
perspectiva tragica, accea a tacerii care este mai periculoasa decat orice alt
raspuns fie el chiar negativ in plan intim creand o stare de nesiguranta
existentiala. Asa se explica folosirea interogatiei retorice: „De ce taci cand
fermecata/ inima-mi spre tine-ntorn?”. Eul liric simte lipsa orcarei perspective
existentiale ca pe o durere sfasietoare, caci asa cum spunea marele nostru
scriitor Marin Preda intr-o capodopera a creatiei sale „Cel mai iubit dintre
pamanteni”-„Cand dragoste nu, e nimic nu e”.
De la nivelul perceperii exterioare a naturii, se trece la ecoul pe care
acesta il exercita asupra trairilor eului liric, deoarece poezia eminesciana de
natura este indiscutabil legata de lirica intima.
Marca eului liric se observa din prezenta pronumelui personal de persoana
I „mi” „sufletu-mi”, „inima-mi” in dativul posesiv sau precedat de pepozitie
„pentru mine” „mai suna-vei, dulce corn/ pentru mine vreodata”.
Figurile de stil prezente in poezie sunt in special epitetele personificatoare
„sufletu-mi ne mangaiet”, „dulce corn”, „dor de moarte”. Repetitiile „mai
departe, mai departe”, „mai incet, tot mai incet”, inversiunile „peste varfuri trece
luna”, „melancolic cornul suna” ca si folosirea interogatiei retorice „mai suna-
vei dulce corn pentru mine vreodata ?” exprima regretul pntru timpul care se
scurge inutil in abesnta iubirii, pentru tristetea, iubirea si fericirea de altadata.
Poezia este organizata pe trei strofe ce constituie cate un catren, rima este
imbratisata, masura versurilor este de 8 si respectiv 7 silabe iar ritmul este
trohaic.

Material Intocmit de: prof. Bolfa Elena , Scoala cu Clasele I-


VIII Nr. 6, Drobeta Turnu Severin