Conflictul în viața socială

1. Definiții ale conflictului

Conflictul este unul dintre cele mai răspândite fenomene în viaţa, în procesul de
comunicare al oamenilor. De-a lungul întregii istorii oamenii nu au putut trăi fără a
avea conflicte, începând cu certuri nesemnificative şi terminând cu războaie.
Termenul de “conflict” provine de la verbul latinesc confligo, ěre = a se lupta, a
se bate între ei, cu participiul substantivat de conflictus, având sensurile de ciocnire,
şoc dar şi de ceartă, luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc conflictul prin
termeni similari violenţei, ca disensiune, fricţiune, dispută, ceartă, scandal, luptă,
război.
Într-adevăr, iată cum percep conflictul două dicţionare de referinţă: Mic dicţionar
enciclopedic român şi Webster’s New World Dictionary. Menţinându-se la o definire
foarte generală a termenului de “conflict”, apropiată de etimon şi de accepţiunea
curentă, dicţionarul românesc menţionează sensurile de: “Neînţelegere, ciocnire de
interese, dezacord; antagonism; ceartă, discuţie violentă”[1].
Dicţionarul american adânceşte,însă, definiţia a ceea ce la modul general numeşte
“Un dezacord sau o coliziune acută între interese, idei etc., care se referă mai degrabă
la proces decât la rezultat” – şi pentru care se mai folosesc sinonime ca luptă sau
orice alt cuvânt general care desemnează bătaie (fizică), luptă (de ex. lupta pentru
existenţă), ceartă (în plan verbal) sau competiţie (lupta pentru supremaţie într-o
anumită chestiune). Dicţionarul surprinde mai multe faţete ale conflictului în
accepţiunea lui actuală: 1. bătaie sau luptă; război; 2. dezacord sau opoziţie acută de
idei, interese etc; ceartă zgomotoasă; 3. tulburare emoţională produsă de o ceartă
puternică, de impulsuri contrarii sau de incapacitatea de a împăca impulsurile cu
principiile realiste sau morale. 4. Rareori, spune el, se mai foloseşte şi cu trimitere la
coliziunea unor corpuri în mişcare[2].
Situațiile conflictuale reprezintă evenimente nelipsite în societatea umană. Orice
schimbare care se produce într-un teritoriu, indiferent dacă se manifestă la nivelul
componentelor naturale, socio-economice ori politico-administrative, este un potențial
generator de neînțelegeri, tensiuni și conflicte. Noțiunea de conflict poate fi abordată
din perspectivă politică, sociologică, economică, psihologică, a științei mediului,
geografică, semnificația sa esențială în toate cazurile referindu-se la “o situație în care
există o opoziție asupra unor anumite probleme” (Jeffers, 1999). Această opoziție
apare din cauza existenței unei incompatibilități a părților, problemelor, proceselor ori
rezultantelor implicate (Daniels & Walker, 2001)

2. Situații conflictuale și cauzele acestora

În mod obişnuit, conflictul este asociat cu violenţa, deşi aceasta este doar una din
direcţiile, consecinţele modului în care evoluează conflictul, ca atare violenţa nefiind
pentru conflict nici definitorie, nici termen sinonim. Este important este să nu
reducem conflictul la ceartă sau luptă. Lupta, cu sau fără violenţă şi agresiunea fizică
şi verbală sunt posibile răspunsuri la conflict sau manifestări ale conflictului. Ele pot
fi simptome sau expresii ale conflictului în acelaşi mod în care violenţa în familie
poate fi manifestarea unui conflict relaţional.
Pentru ca o situație să poată fi numită conflictuală ar trebui să prezinte: (1) un
element declanșator (de exemplu confruntare, petiție, reclamație, apel la justiție), (2)
un prejudiciu perceput, material sau hedonic, (3) o localizare, (4) un cadru/context
politicoadministrativ preexistent (de exemplu, documente de reglementare), (5)
protagoniști cu poziții divergente și, cel puțin în prezent, (6) o modalitate de
mediatizare (Joerin et al., 2005). Atitudinea protagoniștilor este subiectivă, în sensul
că ceea ce este perceput ca prejudiciu de cineva, poate să nu afecteze în nici o manieră
pe altcineva (Beinat & van Drunen, 1998).
Faptul că situațiile conflictuale reprezintă o caracteristică a societății este
evidențiat și de diversitatea termenilor utilizați în limbajul curent: neînțelegere,
dispută, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, diferend, contradicție de
interese, idei ori sentimente, ciocnire materială ori morală, situație controversată, stare
de dușmănie, divergență, litigiu, controversă, contestare, situație încordată. În această
diversitate de termeni, conflictul este privit ca treapta de maximă ascuțire în evoluția
contradicțiilor antagoniste (DEX, 2012).
Wilmot & Hocker (1998) au realizat o descriere a modului în care sunt ilustrate
conflictele, delimitând trei categorii de asocieri: negative (război, violențe, situații
explozive, procese, lupte, dezastru, deficiență de comunicare); neutre (joc, aventură
eroică, activitate de echilibrare, provocare); pozitive (masă de negociere, dialog). În
funcție de stadiul unei situații conflictuale, Torre et al. (2006) identifică neînțelegeri
(divergențe între doi sau mai mulți actori, ce se pot rezolva relativ simplu și nu
generează consecințe importante), tensiuni (accentuarea divergențelor între actori),
conflicte (transferarea divergențelor în plan administrativ prin intermediul petițiilor
ori reclamațiilor) și violențe (exacerbarea divergențelor și încercarea de soluționare
apelând la acte de violență).
Månsson (2014) identifică patru nivele de severitate a situațiilor conflictuale,
respectiv dispute interpersonale, dispute politico-administrative, instabilitate socială și
violențe. Wieviorka (2005) consideră că ținta conflictelor este modificarea poziției
adversarului, iar a violențelor eliminarea adversarului. Astfel, conflictele au o valență
duală: perturbator și obstacol în evoluția armonioasă a societății umane, economiei ori
mediului natural și reglator al relațiilor umane și stimulant al progresului. Folger
consideră conflictele unele dintre cele mai dramatice și traumatizante evenimente din
viață, mulți filosofi romantici militând pentru promovarea unor măsuri de eliminarea a
lor.
Pe de altă parte, Aristotel le considera elemente constitutive ale tuturor
societăților umane, fiind absurdă dorința de eradicare a lor. Ele nu sunt o patologie, ci
o modalitate de a regla raporturile sociale (Torre, 2010). Weber (1948) sugerează că
societatea variază între condiția de echilibru și conflict. Astfel, conflictul este endemic
în viața socială, dar tinde să acționeze în favoarea forței mai puternice. Coser (1956)
consideră conflictul ca un proces de stabilizare socială, ce are drept țintă ajustarea
normelor existente și distribuția puterii.
Într-o astfel de abordare, este necesară dezvoltarea unor structuri sociale flexibile,
care să tolereze conflictele, să le modereze și chiar să le instituționalizeze. Conflictele
prezintă o diversitate semnificativă de forme de manifestare, de la conflicte
interpersonale ce ajung până la conflicte între alianțe transnaționale, de la conflicte
sociale la conflicte de ordin politic-administrativ, de la conflicte culturale la conflicte
de ideologii. Astfel că de cele mai multe ori, prin conflict se înțelege o anumită
opoziție, luptă între indivizi, între grupuri, clase sociale, state ce au interese
divergente, incompatibile în ceea ce privește deținerea sau gestionarea unor bunuri.

3. Cauzele situațiilor conflictuale

 Conflictele pot duce la războaie sau la înfruntări între diferite instituții sau grupări.
Acestea apar doar în momentul când cineva vrea să își impună voința asupra celuilalt.
Conflictele se pot produce din diferite cauze: inegalități sau discriminări,
incapacitatea de a ajunge la un anumit compromis, competiția pentru control și
oportunități, dorința de a domina, de a avea prestigiu, putere etc.
În ceea ce privește evoluția unui conflict, se disting mai multe etape: dezacordul,
confruntarea, escaladarea conflictului, de-escaladarea conflictului și orientarea spre
soluții raționale.

Sursa generatoare de conflicte sociale o reprezintă puterea. Definiţia cea mai

cunoscută a puterii este cea a lui Max Weber. Acesta priveşte puterea drept conceptul
fundamental în stratificare, clasa, statusul şi partidul fiind trei dimensiuni distincte
ale acestuia. În linii mari, clasele erau rezultatul distribuţiei puterii economice,
statusul reprezenta un fel de putere socială definită normativ, iar partidele erau
grupuri active în sfera politică ce urmăreau diverse scopuri.

Weber a definit apoi puterea în sens general ca fiind probabilitatea

persoanelor sau grupurilor de a da curs propriei voinţe chiar şi atunci când alţii se
opun. Dacă analizăm definiţia lui Weber observăm cu siguranţa în ea ideea de
conflict şi intenţie. Numeroşi sociologi care i-au urmat au presupus că puterea
implica şi chiar determina rezistenţa subordonaţilor care trebuie înfrântă de
supraordonaţi.

După cum bine se știe, în perioada contemporană, teoria conflictului

reprezintă o reacție sau o alternativă la perspectiva structural-funcționalistă.

Interpretările care s-au dat acestui termen diferă în funcție de autor. Conflictul
a fost, pe rând, considerat discordie sau competiţie (G. Simmel), "maladie socială"(T.
Parson), factor important în definirea grupurilor mici (R. Aron), proces fundamental
al mişcării sociale(Bruce F.Ryan), "factor central al politicii" (B. Barber), perturbări
care generează noi echilibre, etc. conform teoriilor funcționaliste, el este o sursă a
schimbării sociale.

Conflictul și teoria conflictului a fost întotdeauna esențială în sociologie

corespunzând oponenţilor dominantei structural - funcţionalismului, în a doua decadă,
după cel de al doilea război mondial. Teoreticienii conflictului subliniază importanța
intereselor în raport cu normele şi valorile şi modalităţile în care, urmărindu-şi
propriul interes indivizii au diferite tipuri de conflict, ca aspecte normale ale vieţii
sociale, mai degrabă, decât apariţii anormale sau disfuncţionale. Susţinătorii teoriei
conflictului nu afirmă că prezintă vreo teorie generală a societăţii, ci subliniază că
ordinea socială are mai degrabă drept cauză coerciția decât consensul.

Conflictele sociale sunt întâlnite frecvent în sociologia claselor și în

stratificarea socială. Formarea și evoluția claselor sociale a fost influențată de teoria
luptelor sociale între clase, grupuri sociale și etnice, popoare etc.

Karl Marx și Max Weber au avut cel mai important rol în fundamentarea
teoretică a conflictului social, ei susținând că ordinea în societate este susținută de
coerciție și nu de consens. Pentru Marx, societatea capitalistă era alcătuită din două
clase de bază: burghezia și proletariatul între care exista o opoziție de nerezolvat
datorită proprietății private. Weber era de acord cu importanța economiei într-o
societate, dar susținea că la fel de hotărâtoare erau și puterea politică și status-ul. Cei
doi susțineau că societatea este instabilă și că ceea ce conduce la schimbare este
conflictul ce apare inevitabil între diferite grupuri sociale aflate în competiție ce
urmăresc obținerea unor recompense sociale.

În concepția lui Marx, conflictul face parte din natura socialului și rezultă din
caracterul contradictoriu al relațiilor sociale de producție. Conflictele sociale clasice
vizează conflictele de clasă, ce apar ca urmare a deținerii sau nu a proprietății
mijloacelor de producție, ajungând la revoluții ce duc la schimbarea organizării
economice, politice și sociale. Pe lângă caracterul structural al conflictelor sociale,
Marx a susținut importanța conștientizării conflictelor de clasă de către agenții sociali
pentru provocarea unor conflicte prin contradicții obiective. El a redus aceste
conflicte la conflicte între clasele fundamentale ale unei societăți și a acestora din
urmă la conflicte de proprietate și le-a considerat necesare pentru progresul social.
Proprietatea și controlul mijloacelor de producție pot fi disociate constituind miza
care domină conflictele de clasă. Conflictele sociale nu vor fi produse numai de clase,
pentru că în orice asociere, distribuția inegală a autorității duce la declanșarea
acestora.

Pentru clasicii funcționaliști, conflictele sociale arată o disfuncționalitate a

mecanismelor de reglare ale sistemului social prin care se asigură consensul asupra
normelor care conduc acțiunea și asupra valorilor ce o orientează (E. Durkheim).
 Sociologul german, Ralph Dahrendorf („Clasa și conflictul de clasă în
societatea industrială”, 1959) susținea că paradigma funcționalistă este falsă datorită
faptului că este unilaterală. Societatea are întotdeauna două aspecte: integrator și
coercitiv, iar paradigma funcționalistă scoate în evidență doar aspectul integrator,
privind conflictul din perspectiva funcției lui negative ce vizează perturbarea
întregului.

Dahrendorf prezintă conflictul ca un model în care societatea e constant

angajată în procesul de transformare ce rezultă din conflictul social și dezacordul
prezent în sistem.

În societatea modernă, conflictul este generat de cele două relații: de dominare

și subordonare. Dahrendorf folosește expresia „asociații coordonate în mod
imperativ” pentru descrierea asocierilor în care cei cu autoritate îi domină și îi
controlează pe ceilalți. Dacă Marx și Weber au analizat structura acestor grupări,
Ralph Dahrendorf a caracterizat conflictele din interiorul lor. Rolurile din aceste
asociații pot fi de tip dominant sau de tip dominat.

Chiar și cel mai simplu conflict, ca cel de muncă se disociază în conflicte ce

vizează separat productivitatea muncii, securitatea socială, promovarea profesională
etc., slăbind intensitatea și violența conflictului. Dahrendorf analizează conflictele de
clasă după modelul unor conflicte dintre sindicate și patronat.

El a realizat o schemă ce urmărea reglementarea conflictelor sociale,

cuprinzând mai multe elemente: diferite forme de arbitraj, medierea și concilierea.

Dahrendorf considera că o asemenea reglementare ar putea înlocui schimbările

revoluționare cu schimbările evoluționare. Pentru a se realiza acest lucru, nu este
nevoie, contrar părerii lui Marx, de o societate fără clase. În urma unei reglementări
eficace, conflictul de clasă s-ar putea transforma într-o regularitate a lumii aflată în
continuă schimbare.

Într-un studiu din 1977, Dahrendorf și-a corectat unele aprecieri, susținând că
o societate fără clase este posibilă, dar nu mai este de acord cu părerea că aceasta
duce la creșterea mobilității sociale. Ba chiar dimpotrivă, mobilitatea socială a condus
la o societate amenințată de imobilitate socială, acest lucru fiind numit de Dahrendorf
„capcana modernității”. Imobilitatea socială duce la imobilitatea inovației și a
schimbării, generând astfel unele situații revoluționare, iminența revoluției făcând
totuși parte din conflictele sociale.

El a considerat conflictul ca un element component principal al dinamicii

sociale și nu a considerat teoria conflictului singura care putea descrie societatea.

În perioada anilor ’60, teoriile conflictului au scos în evidență rolul productiv

al acestuia pentru schimbarea socială și abordările structuralist-funcționaliste, care
puneau accentul pe coerența sistemelor sociale, și consensul, considerând conflictul
patologic pentru acestea.

Pentru clasicii funcționaliști, conflictele sociale arată o disfuncționalitate a

mecanismelor de reglare ale sistemului social prin care se asigură consensul asupra
normelor care conduc acțiunea și asupra valorilor ce o orientează (E. Durkheim).

Orice societate e relativ stabilă fiind formată din elemente durabile integrate în
sistem. Fiecare element are o funcție și contribuie la menținerea sistemului, iar
sistemul social vizează consensul dintre membrii săi. Dahrendorf prezintă conflictul
ca un model în care societatea e constant angajată în procesul de transformare ce
rezultă din conflictul social și dezacordul prezent în sistem.

El urmărește explicarea a două probleme sociologice contemporane. Într-un prim

exemplu Dahrendorf evidențiază faptul că tot mai multe întreprinderi industriale și
comerciale au introdus postul de conducător de personal pentru a rezolva problemele
angajărilor și concedierilor, pentru a sfătui angajații etc. Acest post adaptează
întreprinderea la valorile societății actuale, având ca rezultat integrarea și stabilizarea.
Un al doilea exemplu vizează muncitorii din construcții în Berlinul de Est, care și-au
încetat munca, făcând grevă, ceea ce a dus la o revoltă generalizată împotriva
regimului comunist al Germaniei de Est. Acestă revoltă din 1953 nu a fost cauzată de
integrare, ci a produs instabilitate ducând la distrugerea sistemului social exitent.
După Dahrendorf, modelul integrării susține existența anumitor tensiuni în
sistem și doar atât. Însă pentru a rezolva astfel de probleme, modelul integrării
trebuie înlocuit cu altul opus, cel al coerciției, ce se bazează pe câteva principii:

 Fiecare societate trece prin procese de transformare;

 Fiecare societate prezintă anumite conflicte și disensiuni;

  Fiecare element dintr-o societate are un rol în transformarea și
dezintegrarea ei;

 Fiecare societate se bazează pe coerciția unora dintre membrii ei de

către alții.

Modelul coerciției se întâlnește în toate societățile, indiferent de structura

politică a acestora.

În societatea modernă, conflictul este generat de cele două relații: de dominare

și subordonare. Dahrendorf folosește expresia „asociații coordonate în mod
imperativ” pentru descrierea asocierilor în care cei cu autoritate îi domină și îi
controlează pe ceilalți. Dacă Marx și Weber au analizat structura acestor grupări,
Ralph Dahrendorf a caracterizat conflictele din interiorul lor. Rolurile din aceste
asociații pot fi de tip dominant sau de tip dominat.

După opinia sa, singura teorie a claselor sociale este cea elaborată de Marx,
datorită faptului că nu există societate fără coerciție, nu există coerciție fără dominația
unui grup asupra altuia și nu există dominație în care supunerea să fie necondiționată.
Dahrendorf susține că pozițiile de autoritate sunt distribuite pe scară largă în
societate și că exercitarea autorității este posibilă doar într-un anumit cadru. În
întreprinderea în care lucrează, muncitorul este dominat de birocrația industrială, dar
după ce iese din fabrică, el intră în dominația altor birocrații: educaționale, politice,
comerciale, financiare etc. Dacă acestea se suprapun, atunci se reunesc și bucățile de
conflict social în care e angajat muncitorul, individul acționând ca membru al unei
clase, iar conflictul social devenind luptă de clasă. Această situație a fost luată în
vedere de Marx, iar Dahrendorf a susținut că acele clase se transformă în grupuri
conflictuale atunci când mobilitatea socială este slabă, diferitele tipuri de autoritate
suprapunându-se, iar mijloacele de reglementare a conflictelor sociale devenind
neputincioase.
Dahrendorf a realizat o schemă ce urmărea reglementarea conflictelor sociale,
cuprinzând mai multe elemente: diferite forme de arbitraj, medierea și concilierea.
Acesta considera că o asemenea reglementare ar putea înlocui schimbările
revoluționare cu schimbările evoluționare. Pentru a se realiza acest lucru, nu este
nevoie, contrar părerii lui Marx, de o societate fără clase. În urma unei reglementări
eficace, conflictul de clasă s-ar putea transforma într-o regularitate a lumii aflată în
continuă schimbare.

Într-un studiu din 1977, Dahrendorf și-a corectat unele aprecieri, susținând că o
societate fără clase este posibilă, dar nu mai este de acord cu părerea că aceasta duce
la creșterea mobilității sociale. Ba chiar dimpotrivă, mobilitatea socială a condus la o
societate amenințată de imobilitate socială, acest lucru fiind numit de Dahrendorf
„capcana modernității”. Imobilitatea socială duce la imobilitatea inovației și a
schimbării, generând astfel unele situații revoluționare, iminența revoluției făcând
totuși parte din conflictele sociale.

El a considerat conflictul ca un element component principal al dinamicii sociale

și nu a considerat teoria conflictului singura care putea descrie societatea.

Pluralismul puterii, competiția programelor, proiectele alternative de schimbare

socială, procesele electorale competitive, procedurile de negociere, conciliere și
arbitraj sunt caracteristici ale sistemelor societății complexe, modalități de menținere
a ordinii sociale.

În toate colectivităţile există persoane şi grupuri care se află în raporturi de

opoziţie dominaţie-supunere. Autoritatea este inegal distribuită ca bogăţie. Între
bogăţie şi autoritate e o importantă diferenţă. Inegala distribuire a bunurilor presupune
că unii au mai mult decât alţii, dar şi cei care au puţină bogăţie au ceva bunuri.

Din contră, distribuţia autorităţii face ca unii să aibă autoritate iar alţii să nu
aibă deloc. Această diferenţă se numeşte distribuţia dihotomică a autorităţii, care este
fenomenul esenţial în concepţia sa. Nu este uşor de sesizat în toate cazurile aceasta
dihotomie.

Pentru a putea discearne această situaţie trebuie observată o colectivitate

particulară (o asociaţie, o biserică). Altfel spus dihotomia autorităţii nu se observă
decât în interiorul unei colectivităţi restrânse în care activităţile sunt coordonate.

Distribuţia dihotomică a autorităţii are o importanţă consecinţă: din ea rezulta

un conflict de interese între cei ce exercita autoritatea şi cei ce se supun. Cei ce deţin
posturi de autoritate au în comun anumite interese pe care nu le împart cu cei ce se
supun autorităţii şi invers.
 La limită interesele divergente ale celor ce se supun şi a celor ce comandă sunt
interese contrare: conflictul de interese este deci o opoziţie de interese (ca la Marx).

Trebuie în acelaşi timp distins între două tipuri de ansambluri de persoane ce

se afla în opoziţie. de exemplu persoanele care ocupa diferite posturi de autoritate în
aceleaşi asociaţii nu formează în mod necesar un grup în sens sociologic al
termenului.

Natura conflictuală a omului, în ceea ce priveşte sine-le, dar şi

natura sociabilă a acestuia, în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi au stat la
baza descrierii concepţiilor despre raporturile dintre conflict şi
societate. În doctrină au fost analizate numeroase metode de rezolvare
a conflictelor2 . Dintre acestea am considerat că cele mai importante sunt:
negocierea, medierea, concilierea şi arbitrajul. În demersul nostru,
negocierea ocupă locul cel mai important pentru că deşi nu constituie tema
principală a lucrării, aceasta îndeplineşte, la o analiză mai amănunţită,
atât funcţia de specie – în sensul că din negociere s-au dezvoltat toate
celelalte genuri: mediere, conciliere, arbitraj, căci la baza oricăruia
dintre acestea stă negocierea -, cât şi funcţia de gen – întrucât fiecare
dintre acestea înglobează negocierea, ca etapă esenţială în cursul
procesului de mediere, de conciliere şi respectiv de arbitraj. Mai mult
decât atât, în literatura de specialitate există numeroase definiţii date
medierii, prin prisma conceptului de negociere.3 În opinia exprimată de
David Richbell, medierea este o formă mai structurată de negociere.
Aceasta este o procedură voluntară, cu excepţia cazului în care recursul
la aceasta nu a fost prevăzut printr-un contract. Medierea se desfăşoară
într-un cadru flexibil, în care mediatorul, în sesiuni reunite sau
separate, ajută părţile să clarifice problemele cheie şi să-şi construiască
acordul.4 Acland defineşte medierea prin raportare la conflict. Văzând
conflictul ca: problemă ce trebuie rezolvată; ca situaţie neplăcută din
care se caută ieşire; ca situaţie stresantă, riscantă şi costisitoare
pentru toţi cei implicaţi; medierea este înfăţişată ca o negociere asistată
de un mediator, în cadrul unor întâlniri 1 Michèle Guillaume-Hofnung, La
Médiation, „Que sais-je?‖, 4e édition, PUF, Paris, (1995) 2007, p. 125.
2 A se vedea spectrul rezolvării conflictelor întocmit de David Richbell,
Mediation of Construction Disputes, Blackwell Publishing, Oxford, 2008,
p. 18. 3 David Richbell, op. cit.; Barbara Ashley Phillips, The Mediation
Field Guide. Transcending Litigation and Resolving Conflicts in Your
Business or Organization, Jossey-Bass, San Francisco, 2001, p. xiv; Arna

V. Bibliogragie

1. Ralf Dahrendorf, Conflictul social modern, Eseu despre politica libertăţii,

Editura Humanitas;

2. Otovescu, Dumitru -Teorii și curente sociologice contemporane, Note de curs,

Craiova 2007;

3.