Cele trei paradigme teoretice majore din sociologie includ paradigma

conflictului, paradigma funcționalistă, cunoscută și ca funcționalism

structural și paradigma interacționistă simbolică. Paradigmele sunt perspective
largi sau puncte de vedere care permit oamenilor de știință socială au o varietate de
instrumente pentru a descrie comportamentul societății și pentru a putea crea
ipoteze și teorii.
Paradigma conflictului este folosită pentru a explica factori precum inegalitatea
socio-economică, inclusiv sărăcia și bogatul, ageismul și sexismul. Cel mai
important, această paradigmă este folosită pentru a descrie inegalitățile care se
găsesc în toate societățile din întreaga lume. Paradigma conflictului se bazează pe
ideea că fiecare societate se confruntă cu inegalitate bazată pe diferențele sociale
dintre grupul dominant și celelalte grupuri din societate.
Cei care abordează ideile paradigmei funcționaliste văd societatea ca stabilă din
punct de vedere social și descriu mecanismele folosite pentru a menține stabilitatea
socială. Aceasta explică diferitele moduri în care instituțiile societății, cum ar fi
familia și religia, lucrează împreună pentru a forma solidaritate socială.
Pentru cei care urmează paradigma interacționistă simbolică, societatea este privită
ca niște grupuri mici de oameni care interacționează în funcție de modul în care
diferitele simboluri culturale, cum ar fi limba scrisă și vorbită, sunt interpretate de
către oamenii din societate. Cu toate acestea, interesul major al acestei paradigme este interpretarea
simbolurilor culturale.

O paradigmă socială poate fi definită ca un set de stereotipuri care prevalează

în comportamentul unui grup social.

Cu toate acestea, paradigmele sociale sunt alcătuite dintr-un set de credințe și

cunoștințe care formează o imagine sau o viziune în fiecare societate despre cum să
vedem și să înțelegem mediul.

O paradigmă socială este de obicei stabilă în timp, deoarece rămâne aproape

neschimbată și este dificil de schimbat.

La fel, oamenii se nasc într-un anumit grup social care este deja format și structurat
într-un mod prestabilit. Deci, atunci când ne naștem, devenim parte a acestui grup.
Apoi învățăm prin imitație ideile predominante și, în consecință, paradigmele
stabilite.
Deci, acest lucru îi face pe oameni să aibă opinii și conceptualizări diferite despre
fapte sociale, deoarece fiecare dintre noi are o percepție specială asupra realității.
În consecință, ceea ce pentru un grup social poate fi acceptat, pentru un alt grup
poate fi respins.

Conflictul social

Tipuri de paradigme sociale

Printre principalele tipuri de paradigme care predomină în societate găsim:

1. Paradigma funcționalistă

Pe de o parte, paradigma funcționalistă face un studiu obiectiv al societății și

încearcă să înțeleagă societatea în funcția sa de reglementare.

În realitate, se bazează fundamental pe curentul pozitivist, deci are un caracter

determinist. Acesta stabilește că societatea este integrată printr-un sistem destul de
complex, care este alcătuit din multe părți. Toate părțile acționează în mod
cooperativ și interdependent.

Interacțiunea acestor părți este cea care permite atingerea stabilității și echilibrului
care predomină în societate. Prin urmare, relațiile sociale urmează modele relativ
stabile.

2. Paradigma structuralistă

Dimpotrivă, paradigma structuralistă are o viziune obiectivistă și radicală. Practic,

consideră că societatea se află într-un proces de schimbare continuă, generată de
conflicte care provin din problemele economice și politice cu care se confruntă
umanitatea.

De fapt, el consideră că structura societății se bazează pe situații de inegalitate.

Întrucât societatea se caracterizează prin confruntarea constantă cu conflictele,
deoarece câțiva beneficiază în detrimentul majorității membrilor care formează
societatea.
Ca urmare, elementele care pot genera inegalități sunt sexul, clasa socială, rasa și
vârsta. Prin urmare, există un grup dominant și că apar mari diferențe, deoarece
interesele care îi mută pe membrii săi devin incompatibili.

3. Paradigma interpretativă

În schimb, paradigma interpretativă stabilește că realitatea socială este dinamică și

diversă. Interpretarea are loc subiectiv și explică faptul că stabilitatea societății
apare prin interacțiunea membrilor care alcătuiesc grupul.

În plus, are o viziune simbolică asupra societății, care se formează prin

interacțiunea acțiunilor pe care oamenii le desfășoară zilnic. În această interpretare,
relația socială are loc cu participarea democratic și armonica oamenilor care o
compun. Ce cauzează reglementarea societății.

Consecințele paradigmelor sociale

Paradigmele sociale pot genera consecințe negative în societate, cum ar fi

următoarele:

1. Inegalitatea de gen

În consecință, în societățile în care sunt tratate scheme de cultură machistă, se

consideră că trebuie să existe o superioritate a sexului masculin față de femeie. De
exemplu, în unele țări femeile nu au dreptul la vot.

2. Prejudecăți

Apoi, o prejudecată este formată dintr-o opinie sau o judecată negativă față de
cineva sau ceva, dar apare fără a avea o bază de cunoștințe care să o susțină. Ele
apar, de asemenea, fără a exista un motiv relevant sau suficient pentru a-l susține,
tocmai de aceea se numește prejudecată.

Cu toate acestea, generează o atitudine negativă față de cineva sau ceva. Pentru a
exemplifica putem menționa prejudecata că blondele sunt proaste.

3. Discriminarea

Cu siguranță, discriminarea are loc atunci când o persoană este tratată diferit din
cauza unor factori precum religia pe care o profesează, rasa căreia îi aparține, sexul
sau orice altă variabilă pe care grupul o consideră ca fiind ceva diferit. Făcând, în
acest fel, că oamenii primesc tratament ostil și, în cel mai rău caz, sunt excluși în
cadrul unui grup social.

În concluzie, putem rezuma că o paradigmă este ceva ce este învățat prin imitație
de către orice individ care face parte dintr-un grup social.

În plus, o paradigmă socială înseamnă că fiecare grup are o percepție diferită a

realității și a mediului înconjurător, dar cea dusă la extrem ar putea cauza probleme
sociale de conflict, inegalitate, discriminare și excludere.

Daca in psihologie, paradigma ce a dominat problematica socializarii

primele doua treimi ale secolului trecut a fost psihanaliza, in sociologie paradigma
dominanta a aceleiasi perioade a fost functionalismul, cu intregirea lui
structuralista.

Functionalismul sociologic pleaca de la premisa ca societatea reprezinta un

ansamblu de elemente solidare, un intreg organic, in care partile sale constitutive
indeplinesc functii dependente de nevoile intregului, analiza privilegind acest
aspect functional. Dintr-o astfel de perspectiva generala este inteles si sistemul de
socializare, ce raspunde unei nevoi a intregului, si anume, nevoii sale de
reproducere a conditiilor de functionare.

Sociologul francez Emile Durkheim, fondator al functionalismului,

desemna prin termenul socializare totalitatea influentelor pe care societatea le
exercita asupra individului pentru a-l integra functional in substanta sa. Societatea
este privita de catre sociologul francez, ca un fapt social , sau un „lucru”, un dat
„sui generis”, o realitate exterioara, constituita anterior oricarui individ, realitate ce
se impune constrangator oricarui nou-nascut, sau nou-venit. Societatea exercita
presiuni integratoare asupra fiecarui candidat la conditia de membru al ei,
constrangandu-l sa-i accepte propriile reguli. Ansamblul acestor presiuni, in cursul
carora are loc procesul de interiorizare (incorporare) a constiintei colective in
constiinta individuala, prin interiorizarea constrangerilor exterioare, poarta numele
de socializare. Termenul care mediaza intre constrangerea exterioara si cea
interioara, intre societate si individ, este educatia.
 Educatia are rolul, in viziunea lui Durkheim, de a orienta si stimula
potentialul genetic cu care copilul se naste, permitand actualizarea sau realizarea
naturii umane. Efortul educativ este orientat catre a impune copilului moduri de a
vedea, simtii si actiona specifice comunitatii, la care individul n-ar fi putut ajunge
spontan, ci numai prin intermediul constrangerilor. Educatia „are ca obiect sa
provoace si sa dezvolte la copil un numar oarecare de stari fizice, intelectuale si
morale, pe care le reclama de la el atat societatea politica in ansamblul ei, cat si
mediul special caruia ii este cu deosebire destinat” (Durkheim, 1980, p. 39). Inca
din primele zile de viata, explica sociologul, parintii il constrang pe copil sa
manance, sa bea, sa doarma la ore regulate, la curatenie, calm, obedienta; mai
tarziu il constrang sa tina cont de celalalt, sa respecte uzantele, convenientele, sa
munceasca. Aceste constrangeri nu trebuie considerate a fi limitari ale libertatii
copilului, caci ele actioneaza tocmai in interesul lui, „caci fiinta noua, pe care
actiunea colectiva o cladeste in fiecare din noi, pe calea educatiei, reprezinta ceea
ce este mai bun, ceea ce este cu deosebire omenesc in noi” (Ibidem, p. 41).

Daca in timp constrangerea exterioara nu mai este resimtita, aceasta se

intampla pentru ca ea da nastere treptat unor obisnuinte si trebuinte interioare, care
actioneaza inconstient. Aceasta interiorizare a normativitatii sociale prin
intermediul educatiei este echivalenta cu o a doua nastere, cea a omul social.
Crearea fiintei sociale este rezultatul actiunii educative exercitate de generatia
adulta asupra generatiei tinere. Individul nu este decat produsul acestui proces.
Educatia, expresie a cerintelor integratoare ale sistemului social, are drept scop
„socializarea metodica a tinerei generatii”, fapt ce presupune a crea in noi un
sistem de obisnuinte, sentimente, idei ce exprima grupul din care facem parte. Prin
aceasta se naste in noi fiinta sociala, inseparabila de fiinta individuala. Daca fiinta
individuala este constituita „din toate starile psihice care nu se raporteaza decat la
noi insine si la evenimentele vietii noastre personale”, fiinta sociala reprezinta „un
sistem de idei, sentimente si obisnuinte, care exprima in noi, nu personalitatea
noastra, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte, ca: credintele
religioase si practicile morale, traditiile nationale sau profesionale, opiniile
colective de tot felul” (Ibidem, p. 68). Educatia apare ce fiind „mijlocul prin care
societatea isi reinnoieste conditiile propriei existente”, iar prima dintre aceste
conditii o constituie integrarea membrilor sai prin realizarea unei anumite
omogenitati („asemanari existente pe care le presupune viata colectiva”).

Raportul dintre fiinta individuala si cea sociala este dependent de nivelul

de integrare pe care sistemul il impune. Societatile premoderne, considera
sociologul francez, se caracterizau prin omogenitate si solidaritate mecanica, fiind
atat de puternic integrate incat subordonau total individul; in aceste societati
educatia in familie era suficienta, fiindca societatea insasi era o mare familie;
lumea moderna se caracterizeaza prin eterogenitate si solidaritate organica si
realizeaza un grad de integrare mult mai redus, permitand individului o mare
libertate de miscare. Datorita nivelului redus de integrare, societatea moderna
genereaza individualism si egoism. Intr-o astfel de societate, educatia familiala,
incarcata de afectivitate si particularism, nu mai este suficienta. Eterogenitatea
societatii actuale impune educatia de tip scolar, impersonal si neutru. Scoala apare
astfel ca un instrument al realizarii acestei solidaritati organice. Daca familia face
din copil un bun personal, el reproducand toate particularitatile ei, pana si ticurile
fizionomice ale parintilor, prin scoala copilul devine un bun national.

Continutul central al educatiei il constituie domeniul moral, al normelor si

datoriei. Elementele constitutive ale moralitatii sunt, in opinia sociologului
francez, spiritul de disciplina, atasamentul fata de grupul social si autonomia
vointei. Tendinta de a imita conduitele la care este martor si sugestibilitatea
copilului sunt premisele educarii spiritului de disciplina; cunoasterea societatii,
prin viata in colectivitate si prin participarea la practicile ei, genereaza atasamentul
fata de grupul social si dezvoltarea autonomiei personale. Reusita acestui proces de
socializare este dependenta de nivelul de integrare, respectiv de controlul pe care il
exercita societatea asupra individului. Situatiile anomice, generate de schimbari
societale rapide sau de convulsii si crize, slabesc controlul, normele devin
disfunctionale, iar conduitele se abat tot mai mult de la standardele anterioare,
manifestandu-se deviant sau delincvent.

Asadar, educatia socializeaza, asigurand interiorizarea comportamentelor

fixate ca normale pentru colectivitatea respectiva; prin aceasta individul se inscrie
in limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele mai frecvente. Acest tip mediu este
cerut de structura societatii respective.

Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de

important al educatiei si, in mod deosebit, al educatiei scolare in dinamica unei
societati. Limita sistemului sau, explicabila istoric, este analiza exclusiva a
factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un simplu
receptacol pasiv, incapabil de discernamant si decizie. Educatorul este redus la
conditia factorului postal, care transmite algoritmul social individului. Sunt
minimalizate sau neglijate aspectele active, creative, de individualizare si
diferentiere, de personalizare a individului. Educatia este vazuta mai ales prin
prisma functiei sale de omogenizare. Sociologul francez omite faptul ca socializare
nu inseamna doar presiunea mediului asupra individului, ci si influente ale
actorului social asupra mediului.
 Fara a-i nega virtuti explicative, o astfel de paradigma in intelegerea
raportului dintre individ si societate are un viciu de fond: individul isi are ca
singura ratiune de a fi societatea; el isi gaseste justificarea numai in si pentru
societate, ca element al sistemului. Precedentele unei astfel de pozitii le putem
identifica inca in antichitatea greaca, in filosofia unui Platon (Republica) sau
Aristotel (Politica). Daca atunci cultul cetatii era justificat, pentru contemporanul
nostru, care a fost martorul constrangerilor totalitare, o astfel de pozitie nu mai are
aderenta. Traim insa excesul invers, al individualismului iresponsabil; timpul va
restabili buna masura a lucrurilor, dar educatia o poate face mai repede; nu numai
ea, desigur.

Si inca ceva. Seriozitatea scopului il face pe Durkheim sa reclame

seriozitatea mijlocului. Nu putea intelege faptul ca scopurile superioare pot fi
atinse si altfel decat prin constrangere si incrancenare. Batranul savant nu stia ceea
ce stia Blaga, poetul, si anume faptul ca varstele au mai multe fete:

„Copilul rade:
„Intelepciunea si iubirea mea e jocul!”
Tanarul canta:
„Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!”
Batranul tace:
„Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!”.
(L. Blaga, Trei fete)

Despre socializare si educatie prin bucuria jocului - intelepciune si iubire

deopotriva, ne vor vorbi reprezentantii sociologiei interactioniste.

 Constructivismul este definit de principiile educației centrate pe elev și pune

accentul pe procesele de interpretare a stimulilor care au loc în mintea elevului.
Elevul nu mai este văzut ca un recipient care absoarbe informațiile în mod
pasiv, cunoștințele nu sunt transmise prin simpla citire sau ascultare, ci prin
semnificația personală pe care o acordă elevul stimulilor educaționali. Elevii își
dezvoltă noi cunoștințe în mod activ prin interacțiunile cu mediul. Prin urmare,
orice citește, vede, aude, simte sau atinge elevul este analizat din perspectiva
 constructelor mentale existente/cunoștințelor anterioare, dezvoltând și întărind
vechile structuri de cunoștințe dacă acestea pot fi aplicate în structurile de
mediu mai largi sau modificându-le pe cele vechi atunci când noile informații
produc o stare de dezechilibru. Învățarea este văzută ca un proces activ și social
de construire de sensuri și sisteme de sensuri pe baza stimulilor senzoriali și
este influențată în mare măsură de limba de comunicare (citare necesară).

Mediile constructiviste de comunicare se definesc prin următoarele caracteristici :

o oferă reprezentări multiple ale realității,

o evită simplificarea excesivă și reprezintă complexitatea lumii vii,
o pune accent pe solicitările autentice în contexte semnificative,
o oferă medii de învățare naturale și bazate pe cazuri concrete,
o încurajează reflecția critică asupra experienței,
o permite construirea cunoștințelor în funcție de conținut sau context,
o permite construirea în colaborare a cunoștințelor.

Construcționismul este o teorie care afirmă că învățarea devine mai eficace atunci

când elevul construiește ceva cu scopul de a transmite celorlalți înțelesul pe care el
l-a acordat unui lucru (prin simple afirmații sau compoziții mai elaborate). Simpla
citire nu este suficientă pentru a produce învățare, însă efortul de a explica în
propriile cuvinte o idee unei alte persoane, sau de a face o pledoarie, va conduce la
o mai bună înțelegere a sarcinii didactice, aceasta fiind integrată în mod mai
consistent propriilor idei. Aceasta este explicația dată de această teorie faptului că
oamenii iau notițe în timpul unei prelegeri deși nu intenționează în mod expres să
le recitească ulterior.

Constructivismul social este un curent care pune accent pe construirea de sensuri și

semnificații de către membrii unor grupuri sociale, construind astfel în colaborare
o cultură în miniatură de produse comune cu înțelesuri comune. Participarea în
astfel de grupuri generează situații de învățare continue. Activitățile și produsele
realizate în cadrul unui grup ca întreg ajuta la modelarea comportamentului
membrilor în cadrul grupului.