UNIVERSITATEA EUROPEANĂ "DRĂGAN" DIN LUGOJ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

CURS UNIVERSITAR DE MASTERAT
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT FINANCIAR
DISCIPLINA: SISTEME FISCALE COMPARATE

STUDIU COMPARATIV PRIVIND EVOLUŢIA

T.V.A ÎN ROMÂNIA ŞI UN STAT VECHI
MEMBRU AL UNIUNII EUROPENE -GERMANIA

Titular disciplină:
Lector univ. dr. SORIN BLAJ

Masterand:
Minea Boichita
ANUL II

2013

1
 1. Introducere

Motivatia alegerii temei.

Aspecte generale privind sitemul fiscal ca element de politica economica
generala

Tema aleasa va aborda problematica taxei pe valoare adaugata ca impozit indirect cu

repercursiuni asupra persoanelor si societatilor aflate in postura de consumatori dar si de
furnizori in cazul agentilor economici.Studiul a fost realizat prin comparatie intre procedurile
si modul de aplicare in Romania si Germania tara membra a U.E, fondatoare a acestei uniuni.
T.V.A ca taxa asupra consumurilor influienteaza nivelul acestora intr.ucat este element de
pret,nivelul cotelor de t.v.a fiind o parghie de influientare a consumurilor dar si o resursa
importanta bugetara.Acest lucru afost avut in vedere la armonizarea politicilor fiscale intre
tarile membre ale UE,pentru salvgardarea principiului liberei circulatii a marfurilor
Sistemul fiscal romanesc creat dupa 1989 este chemat sa dea raspus mai multor
prbleme de diverse naturi .Esentiala ramane problema colecterii impozitelor si taxelor, dar
mai sunt si alte aspecte pe care fiscaltatea trebuie sa le rezolve.
Astfel autorităţile publice folosesc fiscalitatea (politica fiscală) pentru realizarea unor
finalităţi ce se constituie în obiective de politică macroeconomică:
- corectarea ciclurilor economice
- înlăturarea dezechilibrelor din economie
- influenţarea proceselor economice.
Aceste obiective generale sunt circumscrise sferei de influenţă a instrumentelor fiscale
destinate obţinerii obiectivelor globale pe care fiscalitatea (politica fiscală) şi le propune la
nivel macroeconomic:
- stabilizarea economică
- reglarea conjuncturală şi relansarea economiei
- restructurarea şi creşterea economică.

Stabilizarea economică
Fiecare din aceste obiective au determinare specifică, se realizează prin instrumente
proprii şi influenţează sau sunt influenţate corelativ. Astfel, stabilitatea economică are
manifestare ciclică (perioadele de stabilitate alternând cu cele de instabilitate) şi este
determinată de cauze diverse: modificări în volumul exporturilor cauzate de variaţiile cererii
externe; schimbări în structura comerţului exterior; condiţii naturale excepţionale (calamităţi,
epidemii etc.); instabilitate politică.
În unele perioade ale evoluţiei economiei de piaţă, fluctuaţiile în activitatea economică
au fost atenuate prin stabilizarea cererii agregate. Măsurile fiscale au fost de natură să
compenseze fluctuaţiile autonome în cadrul cererii de investiţii interne şi în cererea de
exporturi, prevenind astfel apariţia unor efecte secundare induse. Aplicarea în acest mod a
instrumentelor fiscale a fost denumită fiscalitate (politică fiscală) compensatorie. Reducerea
impozitelor alături de creşterea cheltuielilor publice se utilizează de regulă în perioadele de
recesiune, în timp ce măsurile fiscale opuse acestora se aplică atunci când cererea agregată
tinde să devină excesivă, cauzând creşterea preţurilor şi deficit bugetar. În acest context,
modificările impozitelor pot fi atât de natură discreţionară, cât şi ca răspuns automat la
variaţiile mărimii activităţii economice.

2
 Reglarea conjuncturală şi relansarea economiei
„Utilizarea fiscalitatii (politicii fiscale) pentru reglarea economică pe termen scurt s-a
încadrat iniţial în politicile economice de inspiraţie keynesiană, care au fost aplicate în ţările
occidentale dezvoltate după cel de-al doilea război mondial până în anii ’80 apelându-se la o
politică de relansare sau frânare a cererii, după cum era necesar de a stopa şomajul sau de a
frâna inflaţia.”1
Legăturile dintre fiscalitate (politica fiscală) şi conjunctura economică sunt de
interdependenţă deoarece, pe de o parte, transformările conjuncturale influenţează
randamentul anumitor impozite, iar pe de altă parte, prelevările fiscale pot fi utilizate pentru a
acţiona asupra stabilităţii economice. Sensibilitatea (rapiditatea şi amploarea) cu care
randamentul impozitului este afectat de fluctuaţiile activităţii economice reflectă dependenţa
bazei impozabile, de cotele de impozitare (fixe, progresive sau proporţionale), precum şi de
modul lor de percepere (pe loc, reţinerea la sursă sau plăţi amânate). Impozitele care pot
influenţa conjunctura sunt cele mai importante din punctul de vedere al sensibilităţii. Legat de
principiilor keynesiene de reglare prin intermediul cererii, impozitele trebuie să fie mai lejere
când autorităţile publice doresc relansarea activităţii economice şi mai ridicate în condiţiile
supraîncălzirii economiei.
Recurgerea la fiscalitate în scopul reglării conjuncturale este adesea considerată ca o
politică de flexibilitate fiscală, înscriindu-se în politica macroeconomică de ansamblu,
cuprinzând atât măsuri legate de cheltuielile publice, cât şi măsuri legate de gradul de
fiscalitate. Măsurile de reglare conjuncturală ce ţin de decizii de fiscalitate (politică fiscală)
se referă la TVA, impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi investiţiile întreprinderilor.
În ipoteza luptei contra inflaţiei, creşterea TVA, are drept consecinţă ridicarea nivelului
preţurilor, în timp ce scăderea TVA ar putea contribui, alături de alte condiţii favorabile, la
relansarea activităţii economice ce nu trebuie să se datoreze unui exces de cerere în raport cu
oferta.
Pentru realizarea impactului conjunctural pozitiv al unei reduceri a cotelor de TVA este
necesară îndeplinirea a două condiţii:
- în primul rând, se impune ca această reducere de TVA să se traducă efectiv
într-o scădere a preţurilor, şi să nu fie „confiscată” de producătorii sau
comercianţii care şi-ar suplimenta pe această cale profiturile;
- în al doilea rând, trebuie ca produsele care beneficiază de această reducere să
aibă o cerere elastică în raport cu preţurile, ceea ce ar însemna ca reducerea
preţurilor să se reflecte într-o creştere semnificativă a cererii.
Impozitului pe venit, ca instrument de reglare conjuncturală a economiei, poate fi utilizat
în general prin intermediul reducerii sau majorării cotelor, sau prin mărimea tranşelor aplicate
persoanelor fizice sau juridice, titulare de venituri. În acest sens, la anumite intervale, tranşele
de impunere trebuie reexaminate ţinând cont de inflaţie, de randamentul scontat al
impozitului, precum şi de repartizarea dorită a mărimii sale între gospodării, corespunzător
nivelului de venituri.
Fiind un impozit direct, acest tip de impozit are succes ca instrument de acţiune asupra
conjuncturii economice, întrucât acţionează direct asupra veniturilor disponibile ale
particularilor. Există însă riscul ca atunci când se recurge la sporirea poverii impozitelor în
cadrul unei politici restrictive, ca această măsura să afecteze mai mult economisirea decât
consumul.
În ciuda faptului că impozitul pe venit afectează pe toţi contribuabilii, riscul cel mai
mare planează asupra celor cu venituri mici, care îşi pierd capacitatea de a economisi, cu
venitul disponibil reuşind doar să-şi acopere necesităţile de consum. Decidentul public, se

3
confruntă în această situaţie cu problema arbitrării între eficacitatea economică a impozitului
pe venit şi echitatea socială.
Element esenţial al progresului economic, investiţia, reprezintă un important obiectiv al
fiscalitatii (politicii fiscale) de reglare conjuncturală, prin instrumente specifice (impozitul pe
profit şi în anumite situaţii TVA). Aceste instrumente acţionează în mod direct asupra
veniturilor brute ale producătorilor. Măsurile de natură fiscală pot avea ca obiectiv fie
frânarea, fie încurajarea şi relansarea la un moment dat a investiţiilor agenţilor economici.
Principalele căi utilizate în practică pentru influenţarea investiţiilor sunt: regimul de avansuri,
regimul de amortizare, deducerile fiscale sau stimulentele de diverse naturi.
Regimul avansurilor este adesea utilizat în influenţarea lichidităţilor întreprinderilor cu
scopul temporizării investiţiilor prin modalitatea devansării termenului de plată sau prin
majorarea cuantumului plăţilor. De asemenea, amânarea şi reducerea ratelor conduc la situaţia
inversă, în care întreprinderile dispun de lichidităţi suplimentare.
Fiind element de cost, amortismentele pot fi, la rândul lor, folosite în cadrul măsurilor
cu caracter conjunctural, autorităţile publice putând acţiona asupra resurselor de dezvoltare
ale întreprinderilor, incitându-le să-şi restrângă deciziile de investire, permiţând fie
accelerarea, fie reducerea cotelor de amortizare, în cadrul regimurilor aprobate.
O altă modalitate utilizată frecvent în scopul stimulării investiţiilor, este acordarea
facilităţilor fiscale privind reducerea impozitului pe profit cu sume fixe sau a unui cuantum
din valoarea investiţiilor realizate în cursul unei perioade definite.
Ceea ce deosebeşte deducerile cu caracter conjunctural de cele cu caracter structural
este durata lor redusă de aplicare coroborată cu un cuantum mai mare al facilităţilor.
Utilizarea impozitelor şi taxelor ca instrument de reglare conjuncturală ridică însă unele
probleme: pe de o parte, poate complica sistemul fiscal deja complex, făcând şi mai dificile
atribuţiile administraţiei; pe de altă parte, riscă să producă efecte tardive sau chiar în
contratimp datorită amânărilor specifice măsurilor conjuncturale (luarea deciziei de a
interveni, alegerea celei mai bune decizii, timpul necesar aplicării acesteia şi apariţiei
efectelor ei etc.).

Fiscalitatea (politica fiscală) în restructurarea şi creşterea economică

Impozitele pot avea un rol important ca instrument de politică structurală, vizând

elementele relativ stabile din activitatea economică. Există posibilitatea de a interveni prin
intermediul fiscalităţii în domenii diferite, de la modernizarea aparatului productiv, până la
protecţia mediului şi favorizarea creşterii economice.
Practica fiscală utilizează numeroase pârghii de stimulare a anumitor sectoare sau
ramuri ale economiei, ca de pildă:
- exonerări în situaţii de fuziune sau divizare;
- aplicarea regimului amortizării accelerate pentru investiţii cu scop strategic;
- regim fiscal aparte pentru grupurile de societăţi cu scopul integrării fiscale a
rezultatelor de ansamblu ale grupului. În acest fel, se permite unei societăţi-
mamă să devină unică plătitoare a impozitului pe societate datorat de toate
firmele componente ale grupului cu consecinţa deducerii din profiturile
impozabile a rezultatelor negative ale firmelor deficitare;
- reduceri fiscale pentru firmele care depun eforturi deosebite în domeniul
cercetării sau formării profesionale, sau care sunt amplasate în zone mai puţin
industrializate sau cu şomaj ridicat (zone defavorizate);
- reduceri fiscale cu scopul de a stimula construcţiile edilitate, acordate în
anumite cazuri familiilor care achiziţionează locuinţe noi;

4
 - autorizarea localităţilor din anumite zone sau cu un număr redus de locuitori,
de a acorda exonerări sau reduceri de impozite pe venitul specialiştilor care se
stabilesc şi profesează pe teritoriul lor etc.
Utilizarea pârghiilor fiscale în restructurarea economică capătă valenţe deosebite în
condiţiile în care decidenţii politici maximizează rolul restructurării economice şi al creşterii,
minimizând rolul fiscalităţii în constituirea surselor de venituri la bugetul de stat cel puţin
pentru o perioadă scurtă. Se creează astfel posibilitatea apariţiei unui deficit bugetar temporar
sau o adâncirea celui existent în folosul unei modernizări şi relansări a economiei ce va fi
capabilă în viitor să recupereze sursele bugetare nerealizate prin măsurile de fiscalitate
(politică fiscală) aplicate.
.
Obiectivele sociale ale fiscalităţii (politicii fiscale)

Privită în ansamblul ei, fiscalitatea (politica fiscală) îndeplineşte un complex de funcţii

care îi permite aşezarea ei în rândul instrumentelor de politică economică cu mare randament
în orientarea şi influenţarea mediului economico-social.
Alături de obiectivele de natură economică, fiscalitatea urmăreşte şi realizarea unor
obiective de natură socială ce au un conţinut foarte diversificat şi sunt îndreptate spre:
- stimularea natalităţii sau în unele cazuri reducerea acesteia prin micşorarea sau
mărirea poverii fiscale a plătitorilor de impozite, funcţie de numărul copiilor
minori aflaţi în întreţinere;
- descurajarea consumului anumitor produse dăunătoare sănătăţii prin
supraimpozitarea unor produse cum sunt: tutunul, băuturile alcoolice etc.;
- exercitarea unei acţiuni moralizatoare prin supraimpozitarea publicaţiilor sau
filmelor pornografice sau violente;
- incitarea agenţilor economici la acţiuni caritabile sau de protecţie a mediului
prin deducerea, în anumite limite, din profitul impozabil a sumelor folosite în
acest scop etc.;
- reducerea inegalităţii veniturilor şi averilor prin intermediul impozitului pe
venit ca principal mijloc de eliminare a discrepanţelor sociale. Este vorba în
acest caz de realizarea principiului de echitate fiscală, care pune contribuabilii
pe picior de egalitate în faţa impozitului;
- reducerea gradului de presiune fiscală asupra plătitorilor de impozit persoane
fizice, prin acceptarea ca deductibile a unor cheltuieli legate de formarea
profesională, întreţinerea unor membri ai familiei aflaţi în dificultate;
- recunoaşterea unor cheltuieli de natură investiţională realizate de gospodării la
calculul impozitului pe venit cu scopul stimulării consumului şi deci al cererii.

2. Cercetarea teoretică
Prezentarea generala a T.V.A
Cateva repere istorice privind aparitia T.V.A

După primul război mondial, Franţa a trecut la impunerea indirectă (asupra

cheltuielilor). La început s-a procedat la organizarea unui sistem de impunere generală asupra
cheltuielilor, care s-a manifestat prin introducerea, în 1917, a taxei proporţionale asupra
plătitorilor prin aplicarea de timbre pe facturi, înlocuită în 1920 prin impozitul pe cifra de
afaceri (asupra nivelului vânzărilor totale).

5
 În perioada 1925 – 1936 s-au aplicat taxe unice pentru diferite produse (aşezate fie în
faza de producţie a mărfurilor, fie în faza comercializării acestora), ajungându-se la peste 30
de taxe unice.
Din anul 1937 s-a instituit taxa unică asupra producţiei (aplicabila tuturor produselor
in faza producţiei), urmată de o taxa asupra prestaţiilor in 1948 se trece la sistemul plăţilor
fracţionate (fiecare producător îşi plăteşte taxa asupra vânzărilor sale totale, fiind autorizat să
deducă taxa pe care a achitat-o pentru cumpărăturile sale, pentru care impozitul nu mai avea
caracter cumulativ), iar prin perfecţionarea taxei pe producţie se instituie impozitul indirect
fundamental, cu o cota unica, care a ajuns la nivelul de 15,35%.
Aceasta evoluţie este considerată în doctrină drept o etapa premergătoare
introducerii taxei pe valoarea adăugată în Franţa, care a pregătit terenul pentru instituirea
noului impozit. Abia in perioada 1954-1955 se trece, pentru prima dată in Franţa, la instituirea
taxei pe valoarea adăugată, pentru a se înlocui taxele asupra cifrei de afaceri printr-o taxa
unică de cifra de afaceri plătită în diferite stadii ale producţiei de către diferiţi producători,
fără a fi însă un impozit cumulat.
Astfel, fiecare producător avea dreptul să deducă taxele pe valoarea adăugată suportate
anterior proceselor de producţie. Faţă de sistemul din 1948, taxa pe valoarea adăugată permite
a se deduce nu numai cheltuielile cu materiile prime introduse în produse, ci şi cheltuielile de
investiţii.

Trăsăturile taxei pe valoarea adăugată

Pentru a-şi desfaşură activitaţile, statul are nevoie de venituri pe care şi le asigura din
impozite prelevate atat de la persoanele fizice cat şi juridice.Impozitele indirecte se percep cu
prilejul vǎnzarii unor bunuri şi prestarii de servicii, importului şi exportului. Printre cele mai
importante impozite indirecte este taxa pe valoarea adaugata.

Taxa pe valoarea adăugată reprezintă un impozit indirect ce se aplică asupra

operaţiunilor privind livrările de bunuri, importul de bunuri, prestările de servicii, precum şi
asupra operaţiunilor asimilate acestorÎn România, taxa pe valoarea adăugată s-a introdus de la
1 iulie 1993, pe baza prevederilor Ordonanţei Guvernului României nr. 3/1992 privind taxa pe
valoarea adăugată. În prezent taxa pe valoarea adăugată este reglementată prin Codul
fiscal .Taxa pe valoarea adăugată constituie un impozit indirect care are un randament mai
1

bun şi capacitatea de a preveni evaziunea fiscală, deoarece în vederea deducerii se solicită

documente cu privire la mărfurile achiziţionate.În calitate de impozit indirect, taxa pe
valoarea adăugată combate procesul de suprastocare şi de realizare a producţiei fără desfacere
asigurată. Persoanele impozabile sunt interesate să vândă producţia şi să colecteze taxă din
care să scadă taxa aferentă bunurilor cumpărate.

Taxa pe valoarea adăugată contribuie la realizarea transparenţei şi a încrederii în

raporturile dintre stat şi agenţii economici. Persoanele impozabile achiziţionează mărfurile pe
bază de documente pentru a putea deduce taxa pe valoarea adăugată.Valoarea adăugată, în
sensul aplicării taxei în ţara noastră, este echivalentă cu diferenţa dintre vânzările şi
cumpărările unui produs de la acelaşi stadiu al circuitului economic.

Cotele de impozitare privind TVA sunt stabilite astfel:

a) cota de 24% pentru livrari de bunuri, prestari servicii şi transferuri imobiliare;

6
b) cota zero pentru: exportul de bunuri şi servicii legate direct de exportul bunurilor, prestari
de servicii din România, contractate in străinătate; transportul internaţional de persoane in şi
din strainatate, efectuat cu autorizare in condiţiile legii; bunurile şi serviciile livrate direct
misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi reprezentanţelor internaţionale pe baza de
reciprocitate; bunurile cumparate din expoziţiile organizate in România şi expediate in
străinătate de către cumpărători din afara ţǎrii; alte bunuri stabilite de Ministerul Finanţelor.

Regimul deducerilor de TVA.

Platitorii de TVA sunt indreptǎţiţi sǎ-şi diminueze taxa aferenta bunurilor şi serviciilor
achiziţionate destinate realizǎrii operaţiunilor care sunt supuse TVA, precum şi pentru
bunurile scutite de taxă, dar pentru care, prin lege, se prevede in mod expres exercitarea
dreptului de deducere. De asemenea, se deduce taxa privind acţiunile de sponsorizare, reclamă
şi publicitate în cadrul plafoanelor aprobate anual prin legea de adoptare a bugetului. Prin
urmare, TVA de plată se stabileşte ca diferenţa intre valoarea taxei facturate pentru bunurile
livrate şi serviciile prestate şi a taxei aferente intrǎrilor.

Pentru a putea efectua deducerea, agenţii economici au datoria sǎ justifice prin

documente legale cuantumul taxei şi sǎ documenteze că bunurile in cauza privesc nevoile
firmei şi sunt proprietatea ei.Când plǎtitorii de TVA realizeazǎ atǎt bunuri pentru care se
achitǎ TVA, cǎt şi alte operaţiuni scutite, dreptul de deducere se determinǎ in raport cu
ponderea acestora pe cele douǎ destinaţii. Pentru livrǎrile de bunuri şi servicii, deducerile se
fac lunar, iar rambursarea diferenţei de taxă de primit se face la cerere, pe baza unui formular
tip stabilit de Ministerul Finanţelor, in urma verificǎrilor care se efectueazǎ de cǎtre organele
fiscale teritoriale.

Sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată2

În sfera operaţiunilor impozabile se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ

următoarele condiţii:

1. operaţiunile care constituie o livrare de bunuri sau sunt asimilate cu livrarile de bunuri,
sau o prestare de servicii, efectuată cu plată;
2. locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
3. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizatǎ de o persoanǎ impozabilǎ;
4. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una din activitǎţile
economice.

În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se încadrează şi importurile in

România, dacǎ locul importului este in ţară.

De asemenea, se considerǎ că reprezintǎ operaţiuni impozabile şi urmǎtoarele oparaţiuni

efectuate cu plată:

1. o achiziţie intracomunitarǎ de bunuri:

2. o achiziţie intracomunitară de mijloace de transport noi efectuată de orice persoană;
3. o achiziţie intracomunitarǎ de produse accizabile efectuată de o persoanǎ impozabilă
care acţioneazǎ ca atare, sau de o persoanǎ juridicǎ impozabilǎ.

7
 Achiziţiile intracomunitare de bunuri care indeplinesc anumite condiţii nu sunt
considerate operaţiuni impozabile:

1. sunt efectuate de o persoana impozabilǎ care efectueazǎ numai livrari de bunuri sau
prestǎri de servicii pentru care taxa nu este deductibilă sau de o persoană
neimpozabilă;
2. valoarea totală a acestor achiziţii intracomunitare nu depaşeşte pe parcursul anului
calendaristic curent sau nu a depasit pe parcursul anului calendaristic anterior plafonul
de 10.000 euro al cărui echivalent în lei se stabileşte prin norme;

De asemenea, nu sunt considerate operaţiuni impozabile in România:

1. achiziţiile intracomunitare de bunuri a căror livrare in România ar fi scutită;

2. achiziţia intracomunitarǎ de bunuri, efectuată in cadrul unor operaţiuni triunghiulare
de o persoană impozabilǎ denumitǎ cumpǎrǎtor/revǎnzǎtor care indeplineşte anumite
condiţii.

Operaţiunile cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată denumite

operaţiuni impozabile pot fi:

1. operaţiuni taxabile la care se aplicǎ cotele stabilite;

2. operaţiuni scutite de taxa cu drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa pe
valoarea adăugată, dar este permisă deducerea taxei datorate sau plătite pentru
bunurile sau serviciile achiziţionate,
3. operaţiuni scutite de taxă fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxă şi nu
este permisă deducerea taxei datorate sau plătite pentru bunurile sau serviciile
achiziţionate;
4. importul şi achiziţia intracomunitarǎ scutite de taxa pe valoarea adǎugatǎ.

În urmǎtoarele situaţii, obligaţia plăţii TVA ia naştere la:

 data inregistrării declaraţiei vamale la importuri sau la data recepţiei de beneficiari a

serviciilor de import
 data vânzării bunurilor pentru mărfurile in consignaţie;

 data emiterii documentelor prin care se preiau bunuri achiziţionate sau fabricate de
agentul economic pentru uzul propriu sau pentru a fi predate gratuit unor persoane
fizice sau juridice

 data documentelor care confirmǎ prestarea unui serviciu cu titlu gratuit pentru alte
persoane fizice sau juridice

 data colectării monedelor din maşinile automate, in cazurile in care se folosesc

asemenea sisteme de vânzare

Plătitorii de TVA au dreptul la reducerea taxei aferente bunurilor sau serviciilor

destinate realizǎrii de operaţiuni impozabile. Acest drept se exercita practic la determinarea
TVA datorată bugetului de stat, care se stabileşte ca diferenţa intre valoarea taxei facturatǎ
pentru bunurile livrate şi serviciile prestate şi a taxei achitate furnizorilor pentru bunurile şi
serviciile achiziţionate destinate realizării operaţiunilor impozabile.Plătitorii de TVA sunt

8
persoane fizice sau juridice care efectuează, de o maniera independentă, operaţiuni
impozabile; baza de impozitare o constituie contravaloarea bunurilor livrate sau serviciilor
prestate, exclusiv TVA.

În baza de impozitare se cuprind urmǎtoarele elemente:

 preţurile negociate intre vânzator şi cumparători şi alte cheltuieli datorate de

cumpǎrǎtor pentru livrǎrile de bunuri care nu au fost cuprinse in preţ; aceste preţuri
cuprind şi accizele legal calculate
 tarifele negociate pentru prestările de servicii

 comisionul convenit pentru operaţiunile de intermediere

 preţurile de piaţǎ sau costurile bunurilor executate de cǎtre agenţii economici pentru
folosinţa proprie sau predate sub diferite forme angajaţilor sau altor persoane

 valoarea in vamă la care se adaugǎ taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru
bunurile şi serviciile de import

 preţurile de piaţa sau, in lipsa acestora, costurile serviciilor prestate pentru folosinţa
proprie sau cedate cu titlu gratuit pentru alte persoane fizice şi juridice

 preţurile vânzării din depozitele vămii sau stabilite prin licitaţie

Sunt scutiţi de a emite facturi plătitorii de TVA pentru: transportul cu taximetrele;

vânzări de bunuri şi prestări de servicii către populaţie pe bază de bonuri fără nominalizarea
cumpăratoruluiObligaţiile plătitorilor de TVA sunt să declare pe un formular tip inceperea
activităţii in termen de 15 zile de la data declansării operaţiunilor sau a modificării condiţiilor
de exercitare a acesteia; să ceara organului fiscal scoaterea din evidenţa ca plǎtitor la incetarea
activităţii in termen de 15 zile de la data actului legal care consemnează această situaţie.

Plǎtitorii de TVA au următoarele obligaţii cu privire la evidenţa operaţiunilor: să

asigure ţinerea evidenţei contabile; să intocmeascǎ şi să depuna la organul fiscal, lunar
deconturi pentru suma impozabilă pe formular stabilit de către Ministerul Finanţelor; să puna
la dispoziţia organelor fiscale justificarea sumelor calculate; să furnizeze organelor fiscale,
pană la data de 15 august, proiectul incasărilor pentru anul viitor.

Faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată3

Faptul generator al taxei intervine la data livrǎrii bunurilor sau la data prestǎrii
serviciului.

Livrarile de bunuri in baza unui contract de consignaţie sau in cazul operaţiunilor

similare, cum ar fi stocurile la dispoziţia clientului, livrarile de bunuri in vederea testǎrii sau a
verificarii conformităţii se considera bunuri livrate la data care consignatarul sau beneficiarul
devin proprietari.La livrarile de bunuri imobile, faptul generator intervine la data la care sunt
indeplinite formalitǎţile privind transferul titlurilor de proprietate de la vânzător la
cumpǎrator.Prestǎrile de servicii decontate pe baza de situaţii de lucrari, cum sunt serviciile de
construcţii-montaj, consultanţă, cercetare, expertiza şi alte servicii similare dau naştere la
faptul generator la data emiterii situaţiilor de lucrari sau la data la care sunt acceptate de

9
beneficiar.Livrările de bunuri şi prestările de servicii care se efectuează continuu, dǎnd loc la
decontări sau plăţi succesive, cum sunt gazele naturale, apa, serviciile telefonice, energia
electrică se consideră că sunt efectuate în ultima zi a perioadei specificate in contract pentru
plata bunurilor.Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator.

Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator şi intervine:

1. la data la care este emisă o factură fiscală, înaintea livrării de bunuri sau a prestării de
servicii;
2. la data încasării avansului, în cazul în care se încasează avansuri înaintea livrării de
bunuri sau a prestării de servicii.

La serviciile efectuate de persoanele impozabile stabilite în străinătate pentru care

beneficiarii au obligaţia plăţii taxei pe valoarea adăugată, exigibilitatea taxei intervine la data
primirii facturii prestatorului sau la data achitării parţiale sau totale a serviciului, în cazul în
care nu s-a primit factura prestatorului până la acea dată.

În cazul operaţiunilor de închiriere de bunuri mobile şi al operaţiunilor de leasing

extern, taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă la fiecare din datele specificate în contract
pentru plata ratelor, respectiv a chiriei, redevenţei sau arendei.

La livrările de bunuri cu plata în rate între persoane stabilite în ţară, la operaţiunile de

leasing intern, la închiriere, concesionare sau arendare de bunuri, taxa pe valoarea adăugată
devine exigibilă la fiecare din datele specificate în contract pentru plata ratelor, respectiv a
chiriei, redevenţei sau arendei. Dacă se încasează avansuri faţă de data prevăzută în contract,
taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă la data încasării avansului.

În cazul livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii care se efectuează continuu, dând

loc la decontări şi plăţi succesive – energie electrică şi termică, gaze naturale, apă, servicii
telefonice şi altele similare – exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată intervine la data
întocmirii documentelor prin care furnizorii/prestatorii au stabilit cantităţile livrate şi
serviciile prestate, dar nu mai târziu de finele lunii următoare celei în care s-a efectuat livrarea
sau prestarea.rator.

Baza de impozitare şi cote de impozitare4

Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este formată:

1. pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii, din tot ceea ce constituie

contrapartidă obţinută sau care urmează să fie obţinută de furnizor sau prestator, din
partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate
de preţul acestor operaţiuni;
2. preţurile de cumparare sau, în lipsa acestora costul din momentul livrării, pentru
preluarea de către persoane impozabile a unor bunuri achiziţionate sau fabricate de
către acestea, pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea
economică desfăşurată, sau pentru a fi puse la dispoziţie altor persoane fizice sau
juridice, în mod gratuit, la bunurile constatate lipsă din gestiune, precum şi pentru
achizitii intracomunitare;
3. suma cheltuielilor efectuate de persoana impozabilă pentru executarea prestărilor de
servicii.

10
 4. cheltuielile accesorii de natura: comisioanelor, cheltuielilor de ambalare, transport şi
asigurare solicitate de catre furnizor sau prestator cumparatorului sau beneficiarului.

În baza de impozitare a taxei pe valoare adaugata nu se cuprind:

1. rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preţ acordate de furnizori

direct clienţilor;
2. sumele reprezentǎnd daune – interese stabilite prin hotărǎre judecătorească definitivă,
solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt
percepute peste preţurile sau tarifele negociate;
3. dobǎnzile percepute pentru dupa data livrǎrii sau prestǎrii, pentru plaţi cu intarzieri;
4. valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără
facturare;
5. sumele achitate de furnizor sau prestator, in numele şi in contul clientului şi care apoi
se deconteazǎ;

În unele cazuri baza de impozitare a taxei pe valoare adaugata se reduce, şi anume, în

următoarele situaţii:

1. dacă au fost emise facturi fiscale şi, ulterior, operaţiunea este anulată total sau parţial
înainte de livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor, in conditiile anulǎrii totale şi
parţiale a contractului de livrǎri sau prestare de servicii;
2. în cazul refuzurilor totale sau parţiale privind cantitatea, calitatea, preţurile bunurilor
livrate sau a serviciilor prestate;
3. în situaţia în care rabaturile, remizele şi celelalte reducerile de preţ sunt acordate după
livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;
4. dacǎ, contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din
cauza falimentului beneficiarului, (ajustarea este permisă începând cu data de la care
se declară falimentul);
5. în cazul în care cumpărătorii returnează ambalajele în care s-a expediat marfa pentru
ambalajele care circulă prin facturare.

La bunurile importate, baza de impozitare este formată din valoarea în vamă, la care se
adaugă taxe, impozite, comision, alte taxe, exclusiv taxa pe valoarea adăugată.

Operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată6

Sunt scutite de taxă pe valoarea adăugată următoarele activităţi de interes general:

 spitalizarea, îngrijirile medicale şi operaţiuni strans legate de acestea, desfăşurate de

unităţi autorizate, indiferent de forma de organizare, respectiv: spitale, sanatorii, centre
de sănătate rurale sau urbane, dispensare, cabinete şi laboratoare medicale, centre de
îngrijire medicală şi de diagnostic, baze de tratament şi recuperare, staţii de salvare şi
alte unităţi autorizate să desfăşoare astfel de activităţi, pe lângă aceste unităţi. De
asemenea, sunt scutite serviciile de cazare, masă şi tratament prestate cumulat de către
persoanele impozabile, autorizate să îşi desfăşoare activitatea în staţiuni
balneoclimaterice şi a căror contravaloare este decontată pe bază de bilete de
tratament, precum si serviciile funerare prestate de unităţile sanitare;

11
  prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi şi
tehnicienii dentari şi livrarea de proteze dentare efectuată de către stomatologi şi de
către tehnicieni dentari;
 prestările de îngrijire şi supraveghere la domiciliu a persoanelor efectuate de personal
specializat cu exercitarea profesiunilor medicale si paramedicale;
 transportul bolnavilor şi persoanelor accidentate în vehicule special amenajate în acest
scop de catre entitati autorizate;
 livrări de organe, de sânge şi de lapte de provenienţă umană;
 activitatea de învăţământ desfăşurată de unităţile autorizate;
 livrarea de bunuri realizate de căminele şi cantinele pe lângă instituţii publice, precum
şi prestările de servicii şi livrările de bunuri strâns legate de acestea, efectuate de
instituţiile publice sau de alte entităţi recunoscute;
 prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri legate de asistenţa şi/sau protecţia
socială efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi recunoscute ca având
caracter social;
 prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri legate de protecţia copiilor şi a tinerilor
efectuate de instituţiile publice, sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter
social;
 prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri furnizate membrilor în interesul lor
colectiv în schimbul unor cotizaţii fixe, conform statutului, de organizaţii fără scop
patrimonial ce au obiective de natură politică, sindicală, religioasă, patriotică,
filozofică, filantropică, patronală, profesională sau civică, precum şi obiective de
reprezentare a intereselor membrilor, în condiţiile în care această scutire nu provoacă
distorsiuni de concurenţă;
 servicii străns legate de practicarea sportului sau a educaţiei fizice prestate de
organizaţii fără scop patrimonial pentru persoanele care practică sportul sau educaţia
fizică;
 prestări de servicii culturale şi livrările de bunuri legate nemijlocit de acestea efectuate
de instituţii publice, precum şi operaţiile care intră în sfera impozitului pe spectacole;
 activitǎţile specifice posturilor de radio şi televiziune, altele decat activitǎţile de natura
comercialǎ;
 serviciile poştale, precum şi livrarea de bunuri aferente acestora;
 prestǎrile de servicii efectuate de cǎtre grupuri independente de persoane, ale cǎror
operaţiuni sunt scutite sau nu intrǎ in sfera de aplicare a taxei.

Operaţiuni de import de bunuri şi achiziţii intracomunitare scutite de TVA

În cadrul operaţiunilor de import la care se acordă scutire de taxă pe valoarea adăugată

se încadrează:

 importul şi achiziţia intracomunitara de bunuri a caror livrare in Romania este in orice

situaţie scutita de taxǎ pe valoarea adaugatǎ;
 achiziţia intracomunitarǎ de bunuri a caror import in România este in orice situaţie
scutit de taxǎ;
 achiziţia intracomunitara de bunuri pentru care persoana care cumpara bunurile ar
avea dreptul la rambursarea integralǎ a taxei care s-ar datora, dacǎ achizitia nu ar fi
scutitǎ;
 importul definitiv de bunuri care indeplineşte condiţia de scutire definitivǎ de taxe
vamale;

12
  importul de bunuri de cǎtre misiunile diplomatice şi birourile consulare care
beneficiazǎ de scutire de taxe vamale;
 importul de bunuri de cǎtre forţele armate ale statelor memebre NATO pentru uzul
acestora sau al personalului civil insoţitor ori pentru aprovizionarea popotelor sau
cantinelor, in cazul in care aceste forţe sunt destinate efortului comun de aparare;
 importul in porturi de capturi neprocesate sau conservate in vederea comercializǎrii
inainte de a fi livrate de persoanele care efectueaza pescuitul maritim;
 importul de gaze naturale prin sistemul de distribuţie a gazelor naturale şi importul de
energie electricǎ;
 importurile de aur efectuate de Banca Naţionalǎ a României;

Evoluţia taxei pe valoarea adăugată în românia

România a început practicarea taxei pe valoarea adăugată în luna iulie a anului 1993
cu cota standard de 18% şi cota zero.

Evoluţia cotelor de taxă pe valoarea adăugată în România

Data la care s-au introdus Cota Cota

cote TVA
standard redusă

1/07/1993 18 -
1/01/1995 18 9
1/02/1998 22 11
1/01/2000 19 -
1/01/2004 19 9
1/01/2009 19 5|9
01/07/2010 24 5|9

Evoluţia taxei pe valoarea adăgată si nivelul cotelor în ţările europene

În momentul fondării CEE de către cei şase, singura Franţa renunţase la modelul
impozitării în cascadă a cifrei de afaceri brute, celalalte cnci ţări comunitare păstrându-şi încă
impozitul multifazic lipsit de neutralitate şi de transparenţă.
Simplificarea şi modernizarea fiscalităţii indirecte la nivel comunitar a început cu
introducerea şi generalizarea taxei pe valoarea adăugată în perioada 1967-1973 în ţările CEE.
Urmare a raportului Neumark, Directiva nr 67/227 din 11 aprilie 1967 zisă „prima
directiva TVA” a impus statelor membre adoptarea TVA şi a fixat ca obiectiv crearea unui
sistem comun de TVA în interiorul Comunităţii. Ulterior Consiliul European avea să
hotărască folosirea TVA ca bază a resurselor proprii ale Comunităţii, iar în 1985 Comisia
Europeană înainta Consiliului o „Carte Alba” invocând suprimarea tuturor barierelor
economice din calea schimburilor intracomunitare şi în special eliminarea până în 1992 a

13
barierelor fiscale existente. Se propunea taxarea schimburilor intracomunitare în ţara de
origine a mărfurilor şi armonizarea treptată a cotelor între care existau diferenţe însemnate.
Deşi sistemele naţionale de impozitare a valorii adăugate sunt foarte asemănătoare
există încă diferenţe chiar în privinţa principiilor de impunere, a pragurilor de taxare şi a
plafoanelor de scutire, a cotelor folosite şi a modului de lichidare şi plată a impozitelor.
Modelul original este cel francez preluat şi adăugat şi de celalalte ţări şi supus unor
perfecţionări succesive.
În FRANŢA(19%) sunt impozitate toate activităţile realizate de către întreprinderile ce
achiziţionează şi vând mărfuri dacă cifra lor de afaceri depăşeşte 76.300 € pe an, pentru
prestatorii de servicii pragul fiind 27.000 €. Excepţie face regimul special aplicat agriculturii.
Întreprinderea plăteşte taxa asupra preţului de vânzare al produselor vândute, ea putând
deduce taxa plătită asupra cumpărărilor şi cheltuielilor necesare activităţii sale.
Există excepţii importante în privinţa dreptului de deducere pentru: autoturisme
(achiziţie, întreţinere, carburant) pentru cadourile a căror valoare unitară depăşeşte 31 € şi
pentru notele de hotel şi restaurant.
În GERMANIA(19%) taxa este prelevată în momentul livrării mărfurilor sau prestării
serviciilor în măsura în care acestea se înscriu în cadrul activităţii întreprinderii, precum şi
importul de bunuri. Consumul propriu este asimilat livrării de mărfuri sau servicii.
Sistemul fiscal german prevede o impozitare netă în cascadă cu deducerea taxei în
amonte. În calcularea taxei se implică toate stadiile de producţie şi de distribuţie iar sarcina
fiscală totală echivalează astfel cu totalul taxelor plătite în toate aceste stadii.
În REGATUL UNIT( 17%) sunt plătitoare de TVA toate societăţile comerciale a căror
cifră de afaceri depăşeşte 550.000 £ anual. Competenţa în materie fiscală revine
Administraţiei vămilor care funcţionează distinct de Administraţia fiscală.
În BELGIA(21%) codul TVA supune impozitării livrările de bunuri şi prestările de
servicii în măsura în care operaţiunea este făcută de plătitorul legal cu titlu oneros pe teritoriul
Belgiei. Este considerat plătitor legal orice persoană fizică sau morală care exercită o activiate
economică într-o manieră obişnuită şi independentă cu sau fără profit, oricare ar fii locul de
exercitare al activităţii economice.
În ITALIA(20%)a se aplică asupra cedării bunurilor, mărfurilor şi serviciilor efectuate
în ţara în cadrul activităţii întreprinderilor ca şi asupra activităţilor profesionale şi
importurilor. Este vorba în principal despre activităţi industriale destinate producţiei de bunuri
şi servicii, activităţi intermediare în circulaţia bunurilor, activităţi de transport, bancare şi de
asigurări, activităţi destinate culturii solului, silviculturii şi zootehniei.
Exercitarea de activităţi profesionale sau artistice se referă la exercitarea acestora în
mod obişnuit, în manieră independentă de către persoane fizice sau societăţi comerciale,
precum şi de către asociaţii ale acestora.
Totuşi sunt exonerate activităţi precum: operaţii de credit, de finanţare şi reasigurări,
operaţii cu devize străine, cu acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri, operaţiile de percepere a
impozitelor, cele referitoare la loterie, pariuri, concursuri şi competiţii în general, locaţiile non
finaciare, cesiuni referitoare la aur, prestaţiile de transport public urban şi de ambulanţă, cele
poştale şi telegrafice, cele medicale şi paramedicale.
În OLANDA(19%) plătitoare de TVA întreprinderile, toate persoanele fizice ce
muncesc cu titlu independent, inclusiv artizanii, cooperativele şi asociaţiile.
În AUSTRIA legislaţia TVA are 2 părţi: una privitoare la ţările Uniunii şi alte ţări şi alta
referitoare la piaţa internă. Societăţile a căror cifră de afaceri nu depăşeşte 22.000 € nu
datorează TVA.
În SPANIA(17%)tă operaţii exonerate precum: prestaţiile publice spitaliceşti, sociale,
învăţământul, serviciile financiare, de asigurări şi culturale. Legea scuteşte anumiţi
comercianţi detailişti de obligaţia de a lichida impozitul, însă obligă furnizorii lui să aplice o

14
majorare a cotei de impozit denumită „majorare de echivalenta” care este de 4% dacă cotă
aplicată este cea standard, de 1% în cazul celei reduse şi de 0,5% în cazul celei super-reduse.
În ELVEŢIA taxa s-a introdus de curând după ce tentativă iniţială fusese respinsă prin
referendum fiscal.

Aplicarea taxei pe valoarea adăugată în statele membre ale Uniunii Europene

a nivelul ţărilor membre ale Uniunii Europene există un nucleu de activităţi şi servicii
cărora li se acordă exonerarea în mod curent. Reglementările privind exonerarile practicate în
mod curent privesc domeniile: serviciile poştale, transportul bolnavilor şi răniţilor, asistentă
medicală şi dentară, operele de binefacere, învăţământul, activităţile noncomerciale ale
organizaţiilor fără scop lucrativ, serviciile culturale, asigurările şi reasigurările, locaţia
imobilelor, servicii financiare, jocuri şi loterii, vânzarea terenurilor şi construcţiilor, anumite
colecte de fonduri.
Uniunea Europeana este, luată în ansamblul său, o zonă cu fiscalitate ridicată. În
anul 2008, ultimul an pentru care sunt disponibile date detaliate, rata de taxare agregată, ca
sumă a taxelor şi contribuţiilor sociale din cele 27 de state membre are o pondere medie de
39,8% din PIB; această valoare este cu peste 12 puncte procentuale mai mare decât în Statele
Unite ale Americii sau în Japonia. De asemenea, dintre marile state membre OECD din afara
Europei, Noua Zeelandă este singurul stat care depăşeşte rata de 35% din PIB.Nivelul ridicat
al fiscalităţii în UE datează din anii ’70. La sfârşitul anilor ’90, mai întâi Tratatul de la
Maastricht, apoi Pactul de Stabilitate şi Creştere au încurajat statele membre ale UE să adopte
o serie de pachete fiscal consolidate. Prin acestea, în majoritatea statelor se punea accentul pe
creşterea fiscalităţii.
Începând cu anul 2000, povara fiscală a urmat un trend descrescător, dar numai timp
de doi ani. Eforturile de a asigura o reducere permanentă a fiscalităţii au eşuat. Aşa cum se
poate vedea în imaginea următoare, statele situate din punct de vedere geografic la “periferie”,
cu excepţia statelor nordice şi a Ciprului, prezintă rate ale fiscalităţii mai reduse, în special în
Europa de Est. Distribuţia hărţii arată faptul că există doua grupuri de ţări cu fiscalitate foarte
ridicată: statele nordice şi un grup de ţări din Europa Centrală, între care Belgia, Franţa, Italia
şi Austria, toate având rate ale fiscalităţii de peste 40%.

Cateva aspecte privind T.V.A in Germania

În Germania, nevoile financiare uriaşe ale primul război mondial în 1916 au dus la
apariţia taxei de timbru privind livrările de bunuri în 1918 şi la o reformă fiscală menţinută
până în 1967. Rata iniţială de 0,5 la sută a crescut cu modificări repetate în 1935 la 2 la sută în
1946 la peste 3 la sută şi 4 la sută în 1951. În 1968 ca parte a armonizări taxelor vânzărilor în
cadrul Comunităţii Europene, a avut loc trecerea la un sistem de taxa pe valoarea adăugată cu
deduceri.
La data de 1 ianuarie 1968, cotele situându-se la un nivel de 10% pentru rata standard
şi 5% pentru rata redusă. Germania nu a practicat până în prezent cota sporită şi taxa de
parcare.
În cadrul Uniunii Europene a fost a şase-a Directivă privind sistemul comun de TVA
la 17 Mai 1977 aceasta fiind prima cerinţă importantă pentru unificarea dreptului fiscal în
domeniul vânzărilor. Prezenta directivă se află, de asemenea, la bază calculului resurselor
proprii ale Comunităţii din venituri fiscale provenite din vânzări, ale statelor membre. Din
acest motiv, acesta conţine schema cuprinzătoare cu privire la repartizarea veniturilor, la baza
de vânzări şi pune din valoare scutirile de impozit de taxe pentru toate statele membre.
Aceasta a fost modificată şi completată de Directiva 2006/112/CE a Consiliului 28 Noiembrie

15
2006 privind sistemul comun de TVA (pe valoarea adăugată sistem de politică fiscală).
Conţinutul politicii sistemului de TVA nu diferă de cel din Directiv. Au fost doar ajustări
editoriale. Impactul asupra legislaţiei fiscale de vânzare în Germania fiind nesemnificativ.
Odată cu realizarea pieţei unice europene, începând cu 1 Ianuarie 1993, taxele vamale
şi taxele de import pe bunuri în interiorul Uniunii au încetat să existe. Bunurile sunt supuse
impozitării numai la destinaţia lor finală în ţara de destinaţie. Acest principiu de impozitare la
destinaţie este, totuşi, un sistem de tranziţie, care a fost iniţial limitat în timp. Între timp,
impzitarea în ţara de destinaţie va deveni permanentă. Obiectivul, cu toate acestea, este de
impozitarea uniformă pe piaţă europeană în ţara aşa-numitul principiu al ţării de origine. În
acest fel taxarea se efectuează în ţara din care provine produsul. În prezent, nu este
preconizată data la care principiul ţării de origine va fi introdus.
Aşa cum se poate observa creşterile de TVA nu sunt foarte semnificative, cea mai
mare creştere înregistrându-se la începutul anului 2007, când rata standard s-a mărit cu 3
puncte procentuale, ajungând la un nivel de 19%. Prin mărirea cotei standard, Germania s-a
apropiat de nivelul mediu al cotelor practicate în Uniunea Europeană care este de 19,44%.
De la introducerea ratei reduse, aceasta s-a mărit până în prezent cu 2 puncte
procentuale, ajungând la un nivel de 7%. Rata redusă se aplică la următoarele categorii de
produse şi servicii: alimente, furnizări de apă, echipamente medicale pentru persoane cu
dizabilităţi, transport de persoane, cărţi, ziare, periodice, accesul la servicii culturale
(spectacole, cinematografe, teatre), scriitori, compozitori, mijloace de producţie, servicii
sociale, servicii medicale şi dentare.

4. Concluzii (opinii proprii)

Realizarea pieţei unice europene are ca obiectiv declarat suprimarea tututor

obstacolelor instituţionale din calea mobilităţilor agenţilor şi activităţilor şi promovarea
concurenţei între agenţi rezidenţi în Uniunea Europeană.
În acest context, menţinerea fiscalităţilor naţionale distincte şi autohtone creează
inevitabil distorsiuni. Eliminarea lor totală nu va fi posibilă decât cu preţul unificării complete
a fiscalităţii europene unice. Dar o asemenea unificare presupune existenţa unor instituţii
suprastatale în materie fiscală şi a unor proceduri de control democratic la scară europeană
independente de stadiul actual de unificare politică a ţărilor membre ale Uniunii Europene.
Construcţia unui sistem fiscal european unificat este o întreprindere cu un înalt
grad de dificultate şi complexitate având în vedere implicaţiile pe care le induce în domeniul
economic şi bugetar. Reuşiţa unui asemenea demers presupune găsirea unor răspunsuri
valabile la întrebări cum sunt: ce poate fi lăsat totuşi guvernelor naţionale? cum să se realizeze
armonizarea fiscală – prin concurenţă sau negociere? care sunt implicaţiile preconizatei
unificări monetare asupra arrmonizării fiscale?

BIBLIOGRAFIE
1. Academia Română. Institutul de cercetări financiare şi monetare „Victor
Slăvescu” coordonator Gheorghe Manolescu (1997), Politici economice – concepte,
instrumente, experienţe – Editura economică.
2. Carmen corduneanu (1998), Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor – Editura Codecs –
Bucureşti.
3. Ilie Băbăiţă, Grigore Silaşi, Alexandrina Duţă (1999), Macroeconomia – Editura
Orizonturi universitare – Timişoara.

16
4. Marius Băcescu, Angelica Băcescu-Cărbunaru (1998), Macroeconomie şi politici
macroeconomice – Editura All Educaţional – Bucureşti.
5. Ioan Condor (1996), Drept fiscal şi financiar – Editura Tribuna Economică –
Bucureşti.
6. Ion Pohoaţă (2000), Capitalismul – Itinerare economice – Editura Polirom – Iaşi.
7. Nicolae Hoanţă (2000), Economie şi finanţe publice – Editura Polirom – Iaşi.
8. George Soroş (1999), Criza capitalismului global – Editura Polirom – Iaşi.
9. Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer (1997), Macroeconomia – Editura Sedona –
Bucureşti.

17