CONSECINȚ ELE INFLAȚ IEI MONETARE ASUPRA VENITURILOR PUBLICE

„Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care exprimă existenţa în circulaţie a unei
mase monetare ce depă şeşte nevoile economiei, fapt ce atenuează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a
celor neconvertibili în general, ca şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.”1
Inflaţia este percepută de că tre populaţie ca un fenomen negativ (de altfel şi şomajul este privit ca avâ nd,
exclusiv, efecte negative), dar aceasta reprezintă, atâta timp câ t se află în anumite graniţe fixe şi perfect
controlate, un impuls al creşterii economice. Dacă graniţele amintite sunt depă şite, inflaţia se transformă dintr-
un factor stimulator într-unul cu efecte anormale atâ t pentru agenţii economici, care acţionează în economia
naţională , câ t şi pentru populaţie.
Inflaţia monetară , afectează economia atât pe termen scurt câ t şi pe termen lung. Pe termen scurt,
erodează puterea de cumpă rare a monedei şi prin aceasta îi afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili
cetă ţeni: pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe. Pe termen lung inflaţia descurajează investiţiile şi inhibă
creşterea economică.
Deprecierea monetară se calculează în procente şi în funcţie de rata anuală a inflaţiei monetare se pot
distinge urmă toarele forme :
a) inflaţie monetară latentă ( tâ râ toare ) – în această formă inflaţia monetară cunoaşte o rată anuală de 3
– 5 %, fiind cauzată de manifestă ri obiective ale epuiză rii resurselor naturale şi creşterii populaţiilor, iar efectele
în plan economic, social şi politic pot fi uneori pozitive fiind stimulată productivitatea muncii şi economisirea;
b) inflaţie monetară deschisă – unde rata anuală a inflaţiei monetare este de 5 – 10 %, avâ nd drept cauze
regresul economiei, politici monetare incoerente, politici fiscale şi sociale populiste, iar efectele sunt negative
într-un stadiu incipient, reprezentând un semnal de alarmă pentru societate şi mai ales pentru guvernanţi;
c) inflaţie monetară galopantă – în care rata anuală a deprecierii monedei este de peste 10 %, cauzele
fiind similare inflaţiei monetare deschise, însă consecinţele au o manifestare mai accentuată în plan economic,
social şi politic, producâ nd pierderi economice şi falimente, mişcă ri sociale de protest şi implicit schimbă ri în
structurile politice;
d) hiperinflaţia monetară - este forma cea mai gravă a inflaţiei monetare şi se manifestă printr-o
depreciere extremă a monedei, conducâ nd la crize economice imposibil de stă vilit, crize care generează mişcă ri
sociale violente şi schimbă ri politice extreme.
Indiferent de formele de manifestare ale inflaţiei monetare, societatea trebuie să ia în calcul metode şi
mijloace de prevenire şi combatere a cauzelor care determină aceste crize monetare prin adoptarea unor politici
monetare, fiscale şi de protecţie socială convergente.
Ţ intirea directă a inflaţiei reprezintă strategia de politică monetară ce implică stabilirea unei ţinte
pentru nivelul ratei inflaţiei, pe o anumită perioadă de timp, ţintă ce trebuie atinsă cu ajutorul mă surilor luate în
politica monetară pentru a asigura stabilitatea preţurilor.
Trecerea la ţintirea dirctă a inflaţiei reprezintă mai mult decâ t o tehnică nouă , modernă . Acest regim este
ră spunză tor de creşterea responsabilită ţii bă ncii centrale si de asemenea, impune ca Guvernul, sindicatele,
patronatul şi banca centrală să lucreze împreună pentru atingerea obiectivelor.
Managementul ţintirii directe a inflaţiei are nevoie de un Guvern autoritar, de strategii clare şi de o bună
colaborare cu banca centrală .

1
Dobrotă, Niţă, ”Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1995, pag 103-104
 Cele mai multe bă nci centrale utilizează în procesul decizional, mă suri ale inflaţiei CORE, prin
intermediul acestora încercâ nd să identifice componenta permanentă a inflaţiei, eliminate fiind fluctuaţiile
temporare de preţuri.
Analizâ nd aceşti indicatori, autoritatea monetară încearcă să prevină luarea unor decizii de politică
monetară eronate, pe fondul unor şocuri temporare, asupra dinamicii indicelui preţurilor de consum.
În cazul Româ niei, structura coşului de consum relevă faptul că o mare parte din inflaţia mă surată prin
Indicile Prețurilor de Consum este dificil de influenţat prin mă suri de politică monetară, întrucâ t mă rfurile
alimentare, produsele nealimentare şi serviciile cu preţuri administrative deţin o pondere relativ ridicată .
Dificultatea acţiunii mă surilor de politică monetară asupra acestor preţuri, derivă din faptul că, în cazul
produselor alimentare, preţurile sunt de obicei influenţate de şocuri de ofertă şi mai puţin de cerere, care este
relativ constantă, iar preţurile administrative sunt stabilite de că tre autorită ţile de reglementare în domeniu, şi
nu prin mecanisme de piaţă .
Pentru populaţie inflaţia este cea care distruge puterea de cumpă rare a economiilor, banilor, hâ rtiilor de
valoare, conturilor de economii, pensiilor etc. Aceasta se întâ mplă pentru ca ele nu sunt indexabile cu rata
inflaţiei. Conform unor studii de caz, in condiţii de inflaţie, pierd, de regulă , mai mult vâ rstnicii decâ t persoanele
tinere pentru ca cei dintâ i deţin mai multe active nominale care sunt mai vulnerabile in faţa procesului
inflaţionist (chiar dacă unele ajutoare sociale şi rente sunt de regulă indexate, pierderea tot ră mâ ne).
În Româ nia procesul inflaţionist s-a declanşat odată cu prima liberalizare a preţurilor ce a avut loc in
noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamnă insă că pâ nă atunci ţara noastră nu a cunoscut inflaţie. Până în anul
1990 însă , economia a funcţionat pe bazele unui sistem centralizat la maximum, cu subvenţionari şi efectuă ri de
investiţii care nu aveau legă tură cu nici o logică economică . In acelaşi timp se practicau preţuri „dictate”, rigide,
care nu luau in calcul raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţa, iar de multe ori preţul era mai mic decâ t costul
bunurilor.
Aceasta stare de lucruri a fă cut ca, odată cu trecerea Româ niei la economia de piaţă , intervenită după
decembrie 1989, (teoretic doar, datorită faptului ca raporturile libere de pe piaţa sau manifestat mult mai tâ rziu)
să asistam la o explozie a preţurilor, îndeosebi la bunurile de consum ale populaţiei. Durata şi intensitatea
procesului inflaţionist din Româ nia au avut coordonate mai ridicate faţă de celelalte ţă ri care au trecut de la
economia de tip centralizat la economia de piaţă şi datorită unui ansamblu de cauze (unele menţionate mai sus)
care ţin de condiţiile obiective de funcţionare a economiei dar, în special de natura politicii economice
promovată de guvernele care s-au succedat la putere.
Inflaţia are totodată efecte asupra mediului de afaceri din ţara noastră , dâ ndu-i un grad sporit de
încertitudine. Câ nd creşterea preţurilor este considerată şi de durată se reduce orizontul temporar al deciziilor
agenţilor economici. Aceasta se traduce prin faptul ca întreprinză torii nu se lansează în proiecte de investiţii
ample şi de lunga durată , cu risc ridicat. Se preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi
generalizata din Româ nia inhibă procesul de economisire şi de investire transformâ nd un numă r mare
întreprinză torilor în speculatori, specializaţi în a cumpă ra azi mai ieftin şi a vinde mâ ine mai scump. S-a ajuns în
acest mod ca în Româ nia cei care produc sa fie din ce în ce mai puţini iar cei care se ocupă cu operaţiunile
comerciale să devină tot mai numeroşi.
Menţinerea disfuncţionalităţilor, necorelă rile dintre nivelul macroeconomic şi cel microeconomic,
tolerarea indisciplinei fiscale, riscurile investiţionale majore, fac, ca suportul dezvoltă rii să genereze efecte
perverse, alimentâ nd tocmai acele fenomene care inhibă dezvoltarea: inflaţia, politicile salariale
necorespunză toare, dezechilibrul bugetar şi comercial. Constrâ ngerile monetare şi fiscale lovesc în firmele bune,
în timp ce relaxarea le face să prolifereze mai pe cele proaste, sau cele favorizate de sistem.
 Pentru a contracara procesul inflaţionist se pot propune urmatoarele masuri antiinflaţioniste de ordin
general:
- eliminarea tendinţei de creştere a masei monetare fă ră justificare economică ;
- realizarea unui echilibru între cererea solvabilă şi posibilităţile de producţie pentru piaţa internă ;
- politică fiscală prin care să fie sprijiniţi producă torii;
- adoptarea unei politici salariale corespunză toare stadiului de dezvoltare a economiei naţionale;
- reducerea şomajului şi restrâ ngerea masei monetare canalizate pe consumul reproductiv;
- adoptarea unei politici de credit echilibrate, capabile să stimuleze iniţiativele constructive;
- politică valutară care să sprijine stabilitatea internă a monedei.
Pentru stimularea ofertei, o mare importanţă au mă surile de încurajare a firmelor în sensul creşterii
producţiei. în acest scop se pot folosi scutiri de impozite şi taxe, încurajarea acţiunilor de cercetare şi dezvoltare,
stimularea procesului investiţional, în direcţia moderniză rii aparatului de producţie şi efectuarea de cheltuieli
pentru perfecţionarea pregă tirii profesionale.
Inflaţia este un fenomen deosebit de complex. Nici unul dintre agenţii economici nu o poate controla în
ansamblu. Ei pot însă să -şi adapteze comportamentul la starea şi sensul procesului şi să ia deciziile privind
afacerile lor în raport de anticipă rile care se conturează în societate, precum şi de anticipă rile lor proprii.
Datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflaţia, ca fenomen persistent şi dă ună tor în economie,
nu poate fi stă pânită decâ t prin aplicarea unui complex de mă suri corelate, iar rezultatele acestora nu pot apă rea,
în mod obiectiv, imediat. Esenţial este însă ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre
combaterea cauzelor care generează inflaţia, transmiţâ nd astfel un mesaj convingă tor publicului (agenţi
economici şi populaţie) din ţară şi, la fel de important, lumii financiare internaţionale.
Efectele inflaţiei sunt foarte numeroase şi vizează nu numai economia bancară (monetară ), ci şi pe cea reală în
cele mai profunde şi semnificative aspecte şi interdependente ale componentelor acesteia. În acest sens, se poate
remarca interdependenţa inflaţie-somaj care, dacă în anumite limite ale ratei inflaţiei se caracterizează prin
substituibilitatea adoptivă , coabitează de aceste limite, cele două fenomene negative ale economiei, coabitează şi
chiar se potenţează reciproc.
Problema determină rii efectelor inflaţiei este cu mult mai dificilă decâ t cea a costurilor economico-
sociale ale şomajului. Aceasta pentru că efectele inflaţiei nu au aceeaşi transparenţă şi capacitatea de a fi
percepute şi receptate. Dimpotrivă , ele sunt ascunse, subtile, greu sesizabile şi predictibile.
Declarată inamicul numarul unu al orică rei economii, inflaţia are costuri a că ror dimensiune şi varietate
este destul de greu de identificat şi mă surat. În ciuda numeroaselor încercă ri, rezultatele vizează mai degrabă
aprecieri calitative şi mai puţin evaluă ri riguros cantitative în plan economic şi social.
Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de forma şi intensitatea acesteia, de politica
economică promovată ca şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi controla procesul. Pornindu-se de la
principiul conform că ruia procesele economice se definesc prin funcţiile lor, se poate spune că orice formă de
inflaţie are o serie de efecte generale, menite să asigure mersul normal al economiei de piaţă . Este vorba, în
primul râ nd, de efectele inflaţiei moderate şi controlate care sunt, în general, pozitive.
În funcţie de intensitatea inflaţiei se disting, cu deosebiri foarte mari, două consecinţe majore ale
acesteia:
1. Redistribuirea veniturilor şi a avuţiei între diferitele clase şi grupă ri economico-sociale;
2. Distorsiuni în preţurile relative şi producţia diferitelor bunuri, între producţie şi ocuparea forţei de
muncă la nivel macroeconomic.
 Un prim efect al inflaţiei constă în diminuarea puterii de cumpă rare a monedei, proces ce afectează
diferit şi inegal agenţii economici. Prin deprecierea banilor se elimină o parte a resurselor materiale acumulate
şi, în acest fel, se asigură folosirea la o rată normală de rentabilitate - pentru etapă şi condiţiile date - a capitalului
ramas în circuitul activ.
În general, creşterea economică inflaţionistă generează transferuri de venit în detrimentul
compă ră torilor/creditorilor şi în favoarea vâ nză torilor/debitorilor.
Dacă s-ar accepta ipoteza că cea mai mare parte a membrilor societă ţii sunt concomitent cumpă ratori şi
vâ nză tori de bunuri şi servicii, efectele adverse ale inflaţiei tind în bună mă sură să se compenseze. Dar o
asemenea ipoteză este nerealistă pentru că există categorii întregi de persoane care nu sunt vâ nză tori de bunuri
şi servicii, ci doar cumpă ră tori şi ale că ror venituri nu se adaptează decâ t lent şi parţial la creşterea preţurilor.
Inflaţia antrenează un transfer al puterii de cumpă rare a creditelor că tre debitori numai în mă sura în care
datoriile bă neşti sunt fixate la o mă rime nominală determinată, iar rata inflaţiei nu este luată în considerare cu
exactitate la calculul venitului nominal, al dobâ nzii şi al ratelor de rambursare a creditelor precum şi la treptele
de impozitare. Practic, acest transfer al puterii de cumpă rare este imposibil de calculat deoarece este greu de
determinat o rată anticipată a dobâ nzii care să cuprindă integral o rata a inflaţiei.
Existenţa unei datorii importante determină apariţia unor transferuri de venituri între creditori şi
debitori, care pot să atingă proporţii considerabile în perioada de intensificare a inflaţiei. Aceasta poate duce la
diminuarea costului real al datoriei în funcţie de diferenţa dintre creşterea nivelului mediu al preţurilor şi rata
dobâ nzii plă tită de debitori (în general nerevizuită ), în plus inflaţia reduce şi povara reală a sumelor
împrumutate.
La nivelul gospodă riilor şi familiilor populaţiei , inflaţia erodează o parte din patrimoniul şi agoniseala
lor, alcatuită din creanţe lichide sau semilichide şi din economii care sunt puţin sau deloc renumerate. Pe de altă
parte întreprinderile şi gospodă riile care au contactat datorii pot beneficia de o rată reală a dobâ nzii foarte
scă zută , chiar negativă (rata nominală a dobâ nzii este inferioară ratei inflaţiei). Câ t priveşte sistemul bancar,
acesta îşi menţine sau îşi îmbună tă ţeşte situaţia financiară, în detrimentul gospodă riilor depună toare, atunci
câ nd inflaţia se accentuează (chiar dacă rentabilitatea plasamentelor sale este mai mică ), şi în defavoarea
debitorilor să i, atunci câ nd rata dobâ nzii sfâ rşeşte prin a ajunge din urma rata inflaţiei şi o depă şeşte.
Aproape toţi autorii din domeniu sunt de acord că agenţii economici deţină tori ai unor active fizice
imobiliare sunt deosebit de bine protejaţi împotriva inflaţiei, aceasta pentru că ele îşi pă strează valoarea reală
indiferent de rata inflaţiei.
Inflaţia îndepartează din circuitul activ o parte a banilor, concomitent cu scă derea puterii de cumpă rare.
Acest efect se manifestă doar în termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a cantită ţii de bani aflată la
populaţie.
Procesul inflaţionist deblochează (sau poate debloca) mecanismul economic eliminâ nd unităţile parazite
sau capacită ţile uzate moral. El favorizează adaptarea unităţilor ră mase la exigenţele impuse de progresul tehnic
şi de mecanismul pieţei spre consum şi pe debitori şi restricţionează înclinaţia spre economii şi pe creditori. În
acest mod inflaţia antrenează „fuga” de lichidităţi şi preferinţa exagerată pentru plasamentele în bunurile
durabile neproductive.
La nivelul întreprinderii este greu să se aprecieze efectul inflaţiei asupra capacită ţii acesteia de a face
profit şi asupra ratei rentabilită ţii (profitul raportat la capitalul investit). Acest efect este însă de o importanţă
considerabilă , că ci el determină , în mare parte, volumul investiţiilor şi în consecinţă nivelul activită ţii.
Pe o perioadă îndelungată , în general creşterea preţurilor este asociată cu fazele de expansiune
economică, caci ea îngă duie, o anumită stabilitate, chiar o mă rire a rentabilită ţii investiţiilor, satisfă că toare
pentru deţină torii de capital. Rentabilitatea capitalului este cu atâ t mai mare cu câ t productivitatea capitalului se
ameliorează , iar preţul sau relativ se diminuează .
Implicaţiile inflaţiei asupra rentabilită ţii financiare mai sunt numite şi efect de pâ rghie: întrucâ t inflaţia
reduce povara datoriei, întreprinderile sunt cu mult mai tentante să recurgă la credite, cu câ t rata dobâ nzii
capitalurilor împrumutate este mai redusă , că ci o asemenea situaţie sporeşte rentabilitatea fondurilor (sau
capitalurilor) proprii.
Ca şi recesiunea economică , inflaţia pune de acord capacitaţile de producţie existente cu nevoile reale de
consum. Ea face aceasta prin presiunea permanentă pe care o execută în avans, asupra resurselor productive. Un
astfel de efect nu trebuie permanentizat deoarece ar însemna încurajarea unei periculoase spirale inflaţioniste.
Toate efectele menţionate mai sus sunt evidente în cazul inflaţiei moderate, controlate de autorită ţi şi, într-un fel,
anticipate.
Specialiştii susţin şi argumentează că inflaţia galopantă (hiperinflaţia) cu trend crescă tor şi insuficient
controlată reprezintă un factor de dezorganizare al orică rei economii. Hiperinflaţia “viciază corelaţia dintre
preţurile diferitelor mă rfuri, înregistrâ nd sau anulâ nd posibilitatea efectuă rii calculelor de eficienţă şi de
rentabilitate, ca şi posibilitatea compară rii acestora în timp şi spaţiu”2. Referindu-se la o asemenea formă de
inflaţie, unii analişti ai fenomenului au ară tat că este „dezordinea dezordinilor orică rei economii”.
Inflaţia galopantă cu trend crescă tor descurajează investiţiile productive şi orientează resursele bă neşti
spre acţiuni speculative curente. Efectul general negativ al unei asemenea orientă ri a economiei este evident.
Avâ nd ritmuri inegale pe ţă ri şi timpi diferiţi de declanşare, procesele inflaţioniste accentuează oscilaţiile
cursurilor valutare, cu efecte negative pentru economia naţională , mai ales în aceste ţă ri cu moneda
neconvenţională , generâ nd dezechilibrele în plan zonal şi mondial.
Inflaţia excesivă duce la decă derea societă ţii civile în general. După cum se ştie o societate decade atunci
câ nd clasele de mijloc îşi pierd locul şi rolul de factor echilibru. Antrenâ nd să ră cirea clasei de mijloc, hiperinflaţia
subminează sistemul de impunere fiscală , generează corupţie şi degradare în cadrul instituţiilor societă ţii.
Efectele negative ale inflaţiei - suportate de anumiţi agenti economici, de anumite clase şi grupuri sociale, ca şi de
societate în ansamblul ei – sunt denumite costuri ale inflaţiei.

2
A. Tugui, “Inflația. Concepte, teorii și politici economice”, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, pag. 14
 Bibliografie

1. Dobrotă , Niţă , ”Economie politică”, Editura Economică , Bucureşti, 1995;

2. Dr. Adrian Petre Danciu, Drept financiar public-Curs sintetic pentru semestrul 5, Universitatea Ecologică din
București, București, 2018;
3. A. Tugui, “Inflația. Concepte, teorii și politici economice”, Ed. Economica, București, 2000;
4. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, ”Monedă Credit Bănci”, Editura Didactică şi Pedagogică , R.A,
Bucureşti, 1997;
5. Gheorghe Cretoiu, Ioan Cavachi și altii, “Economie”, Ed. Antet, Bucuresti, 2003;
6. C. Popescu, D. Ciucur, “Tranzitia prin criza”, Ed. Eficient, Bucuresti, 1995;
7. Laurenţiu Gheorghe, “Creşterea economică nu elimină riscurile din economie” în Revista Capital, nr. 45,
06.11.2003;
8. Dinu Marin, Cezar Mereuţă, ”Economia României 1990 – 2000”, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
9. Costin C. Kiriţescu, ”Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997;
10. Radulescu Eugen, ”Inflaţia marea provocare”, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1999;
11. https://ro.scribd.com/presentation/44651287/Inflatia-in-Romania
12. https://ro.scribd.com/document/364317607/Inflatia
13. https://ro.scribd.com/document/97268975/Politica-Monetara-in-Romania-2003
14. http://www.finint.ase.ro/