Facultatea de Economie i Administrarea Afacerilor

CRAIOVA 2010

PROIECT MONEDA SI CRDIT II POLITICI ANTIINFLATIONISTE PROMOVATE N ROMANIA

ANUL III,FINANTE BANCI 1 GRUPA 2

STUDENTI:DEACONU OANA LUCIANA CATANEA MADALINA

CUPRINS

Capitolul 1 INFLATIA. 2 1.1 Limitele definirii inflatiei. 2 1.2 Este necesara stoparea inflatiei? .. 4 1.3 Efectele inflatiei 6 Capitolul 2 POLITICI ANTIIFLATIONISTE 7 2.1 Influenta statului in sensul depasirii inflatiei 7 2.2 Clasificarea politicilor inflationiste 8 2.2.1 Politica bugetara antiiflationista 10 2.2.2 Politica monetara antiinflationista. 12 2.2.3 Politica structurala antiinflationista... 15 Capitolul 3 POLITICI ANTIINFLATIONISTE IN ROMANIA......................................................... 19 3.2 Strategia privind combaterea fenomenului inflationist......................................................................................20

Cap. I Inflatia 1.1 Limitele definirii inflatiei

Desi in mod curent inflatia este conceputa ca o crestere continua si durabila a nivelului general al preturilor, aceasta definitie nu este pertinenta decat in contextual economiilor de piata, unde preturile sunt flexibile si se ajusteaza in functie de cerere si oferta. Rezulta, astfel, ca inflatia poate imbraca si alte forme decat cresterea preturilor si, pe de alta parte nu intotdeauna o crestere generala a preturilor semnifica un fenomen inflationist. Initial, inflatia a semnificat o crestere a cantitatii de moneda, secolul al XIXlea aducand o schimbare a sensului current al cuvantului pentru a semnifica o crestere a preturilor. Definitia inflatiei ca si crestere durabila si continua a preturilor conduce la opinia conform careia un blocaj al preturilor, de tip administrativ, poate suprima inflatia. Aceasta practica a fost frecvent utilizata de catre autoritatile monetare, conducand doar la schimbarea manifestarilor concrete a inflatiei, fara eliminarea ei. Blocajul preturilor nu poate mentine constanta putearea de cumparare a monedei si antreneaza un exces de cerere pentru bunuri si servicii, denumit gap inflationist. Din punct de vedere practic, in economiile de piata cu preturi flexibile, asemanarea dintre inflatie si cresterea durabila a preturilor este doar o aproximatie, iar instrumental utilizat este indicele general al preturilor. Dificultatile in aprecierea inflatiei sunt cauzate si de unele contestatii la adresa modului de determinare a indicilor preturilor de consum, produselor retinute, ponderea acestora, zona geografica, tipul de gospodarie luata in consideratie. Aceste limite evidentiaza incapacitatea indicelui de a cuprinde o diversitate de gusturi si preferinte ale indivizilor, ceea ce arata ca notiunea de indice general al preturilor este o notiune globala, inadaptata intelegerii nevoilor individuale. Asemenea dificultati, care tin de natura si masurarea nivelului general al preturilor, accentueaza impreciziile in cuantificarea inflatiei. De exemplu, o crestere a nivelului general al preturilor, poate fi efectul unei fiscalitati indirecte, excesive, sau al importului unor

produse la preturi crescatoare, ceea ce face dificila masurarea inflatiei. Desi masurarea concreta a inflatiei ridica o multime de intr ebari, exista o multime de dezbateri asupra cauzei inflatiei, care este perceputa ca un exces al cererii globale. Rolul important al monedei, ca instrument esential al politicii economice, obliga autoritatile monetare sa aleaga, cu grija, variabila care va servi drept indicator al actiunii lor si drept mijloc de interventie. Acest dublu rol este indeplinit de fluctuatiile masei monetare si nu de cele ale ratei dobanzii. Analizele econometrice efectuate demonstreaza ca exista un timp de intarziere intre variatiile masei monetare si cele ale activitatii economice. Acest timp poate fi descompus in doua faze: dupa o modificare in creatia monetara, productia reactioneaza cu o intarziere de aproximativ 9 luni, iar nivelul preturilor nu este afectat decat dupa 18 luni. O asemenea intarziere de reactie constitue un dezavantaj major, respectiv o masura monetara, destinata a fi anticiclica, ce risca a avea efect contrar asupra activitatii economice. Astfel, Friedman considera ca in locul unei manipulari neregulate a ofertei de moneda (politica discretionara), autoritatile monetare trebuie sa practice o politica de stabilizare monetara, la o rata constanta a dobanzii. Autorul sugereaza ca rata de crestere a masei monetare poate fi utilizata pentru a regla rata de crestere real ape termen lung a produsului national. Pentru a lupta contra inflatiei, trebuie pusa in aplicare o politica monetara restrictive, fiind prevazuta o incetinire a cresterii masei monetare, de-a lungul unei perioade de mai multi ani. Astfel, in explicatia inflatiei, cele doua curente, Keynesian si monetarist, trebuie considerate valabile, luandu-se in considerare si excesele pe care le prezinta. Experienta arata ca nu pot fi neglijate variabilele monetare atat in plan explicativ cat si normativ, dar ca este din ce in ce mai dificil de a determina elementele alese drept tinte ale politicii monetare. Definitia masei monetare variaza de la o tara la alta, si este exprimata prin agregate diferite, tinand seama de fenomenul sporit al inovatiilor financiare. Pe de alta parte, este imposibil de a se evalua variatiile ratei dobanzii, legate de actiunile asupra masei monetare.

1.2 Este necesara stoparea inflatiei?

Numerosi oameni sunt afectati de inflatie, mai ales creditorii si cei cu venituri fixe, dar exista si unii ce beneficiaza de pe urma acesteia, in special guvernul si debitorii. Pretul prevenirii inflatiei este oricum mai mic decat cel necesar pentru inlaturarea sau incetinirea ei. Odata inceputa, evolutia inflatiei nu mai poate fi oprita fara a-i afecta puternic pe cei ce s-au adaptat situatiei. Proprietarii de locuinte vor plati ratele cu dobanzi mai mici presupunand ca imprumutul va putea fi platit cu bani depreciati. Daca rata inflatiei scade ei vor fi nevoiti sa plateasca ratele cu bani ce nu s-au depreciat asa cum se asteptau ei. Vechile imprumuturi pot fi refinantate sau platite cu fonduri provenind dintr-un nou credit cu o rata a dobanzii mai mica. Cand dobanzile la imprumuturile pe termen lung incep sa scada, multi proprietari isi refinanteaza imprumuturile, dar aceasta refinantare, aparent avantajoasa, implica anumite riscuri. De multe ori fermierii fac noi imprumuturi pentru a-si cumpara terenuri si utilaje in speranta ca marimea ratei inflatiei va ridica pretul pamantului si al produselor agricole. Ei se asteapta sa-si acopere datoriile cu bani devalorizati. Daca rata inflatiei scade dramatic, ei se vor gasi incarcati de datorii ce trebuiau platite cu bani a caror valoare creste mult peste asteptari. Multi fermieri pot da astfel faliment, in parte datorita neasteptatei intorsaturi a spiralei inflationiste. Stabilitatea monetara poate fi considerata un drept public ce poate fi asigurat de guvern daca electoratul o cere. Deoarece pana la urma inflatia este legata de cresterea excesiva a masei monetare, guvernul impreuna cu Banca Centrala au posibilitatea de a controla si mentine stabila aceasta masa monetara. Astfel, pe termen lung, cresterea cantitatii de moneda este necesara dar nu si suficienta pentru mentinerea inflatiei. Deoarece inflatia are costurile si beneficiile ei, o evaluare riguroasa a impactului asupra bunastarii societatii este complexa si dificil de efectuat. 4

In ultimii ani, cresterea excesiva a masei monetare a fost rezultatul finantarii deficitului de catre guvern pentru a stimula economia si pentru a realiza programele de dezvoltare.

1.3 Efectele inflatiei

La ntrebarea, cine pierde, cine cstiga, raspunsul trebuie nuantat, deoarece se poate spune ca populatia pierde atunci cnd economiseste si cstiga n calitate de debitor.

Efectele inflatiei asupra populatiei ntruct inflatia nu creeaza bogatie, rezulta ca cei care cstiga o fac n detrimentul celor care pierd, iar suma pierderilor si cstigurilor este nula. Cei care pierd sunt, n principal, titularii unor venituri fixe sau modeste si cei care economisesc. Acestia din urma constituie principala victima a inflatiei, ca urmare a dobnzilor reale scazute, chiar negative, si ca urmare a devalorizarii capitalului lor financiar. n schimb, proprietarii de bunuri imobiliare si funciare, precum si de alte active reale, beneficiaza de inflatie ntruct, la modul general, pretul acestor bunuri se majoreaza mai repede dect al altora. Beneficiaza, de asemenea, de inflatie, cei care se ndatoreaza ntruct rambursarea datoriilor se realizeaza ntr-o moneda depreciata.

Efectele inflatiei asupra ntreprinderilor ntreprinderile sunt, n egala masura, beneficiare si victime ale inflatiei. Astfel, sunt favorizate investitiile, pe de o parte, si se degaja o marja de autofinantare suplimentara, pe de alta parte, prin diminuarea sarcinii cu rambursarea datoriilor. Inflatia provoaca, deseori, cresterea salariilor si a ponderii acestora n valoarea adaugata n detrimentul profiturilor, de unde rezulta o scadere a rentabilitatii economice. Un alt fenomen l constituie influenta inflatiei asupra contabilitatii ntreprinderilor, n sensul ca da iluzia realizarii de profituri, majoreaza baza impozabila si distribuirea de dividende.

Inflatia poate fi anticipata sau neanticipata. Daca ea este anticipata, atunci toate unitatile si agentii economici o prevad si pot obtine o compensatie integrala a acesteia. Intr-un astfel de caz, inflatia nu va avea urmari importante asupra distributiei venitului si averii in economie. Inflatia poate fi totusi si neanticipata din urmatoarele trei motive: y Daca economia in ansamblu esueaza in prezicerea corecta a inflatiei, astfel incat rata reala a inflatiei depaseste rata expectata; y Daca anumite unitati economice sau agenti conomici nu reusesc sa anticipeze corect inflatia, incat solicitari mai mici ale salariilor nominale decat cresterile necesare pentru a mentine salariile reale; y Daca o anumita unitate economica sau agenti economici, chiar daca au prevazut corect inflatia, nu pot obtine o compensare integrala a acestuia. Cand inflatia este neanticipata, exista un efect de redistribuire: adica unii vor putea profita, in vreme ce altii vor fi dezavantajati. Efectele pozitive sunt de mai mica importanta dect cele negative, ceea ce permite justificarea ncetinirii cresterii economice.

Cap. II Politici antiinflationiste 2.1 Influenta statului in sensul depasirii inflatiei

Statul poate influenta in sensul depasirii inflatiei exercitand masuri

antiinflationiste de ordin strategic sau de ordin tactic. 1. Masuri de ordin strategic: y Diminuarea cererii, stimularea dezvoltarii productiei de marfuri de consum si de servicii, modificandu-se structura economiei nationale, ridicandu-se eficienta economica. Caile principale de reducere a cererii sunt: - reducerea cheltuielilor publice - reducerea cheltuielilor private din fonduri imprumutate - majorarea impozitului In conditiile micsorarii cererii, lupta impotriva inflatiei trece insa printr-o presiune asupra costurilor salariale. y Aplicarea unei politici monetare juste de lunga durata, orientata spre franarea cresterii masei monetare si a preturilor si insotita de procesele de etapizare a economie, de demonopolizare si de extindere a infrastructurii de piata y Reducerea deficitului bugetar, care se poate realiza pe doua cai: - pe calea micsorarii cheltuialilor publice - pe calea majorarii impozitilor 2. Masuri de ordin tactic: y Marirea continua a volumului ofertei pe baza aplicarii unui sistem de impozitare favorabil producatorilor: - crearea de conditii normale pentru realizarea bunurilor si sviciilor - acordarea de subventii intreprinzatorilor. etc. y Privatizatrea proprietatii de stat, ceea ce ar contribui la procurarea de actiuni in Intreprinderile private si la realizarea cererii

Marirea dobanzii pentru depunerile banesti ale populatiei in casele de economii, dobanda care nu trebuie sa fie mai mica decat ritmul de crestere al preturilor

Majorarea volumului marfurilor de comsum de import, ceea ce ar frana in mare masura inflatia.

Realizarea reformei banesti si stoparea devalorizarii monetare.

2.2 Clasificarea politiciilor antiinflationiste

Obiectivul central al politicii inflationiste este stabilirea nivelului general al preturilor. In cadrul unei economii deschise schimburilor internationale, acest obiectiv nu este suficient.Aceasta actiune nu poate fi decat graduala, deoarece o politica prea brutala ar avea consdecinte pe termen scurt foarte defavorabile asupra utilizarii factorilor de productie si ar fi insotita de o recesiune brutala a activitatii economice. Lupta impotriva inflatiei trebuie sa fie o actiune de mare intindere, cotidiana si permanenta. Lupta contra inflatiei a devenit obiectivul unic al politicii monetare, iar mijloacele traditionale antiinflationiste constau n: nghetarea preturilor; politica bugetara si

fiscala; limitarea creditului; politica veniturilor. Blocajul preturilor este o modalitate directa de lupta contra inflatiei si consta n masuri de interzicere a majorarii preturilor pentru diverse bunuri si servicii, de-a lungul unei perioade determinate. Aceasta masura consta ntr-o actiune directa si rapida comparativ cu alte masuri, dar eficacitatea pe termen lung este scazuta. Cea mai importanta problema este cea a iesirii din starea de blocare a preturilor, ntruct intervin, imediat, majorari semnificative ale acestora. Riscul este cu att mai mare cu ct perioada este mai ndelungata. Blocarea preturilor n-a permis niciodata diminuarea inflatiei ci a mpiedicat extinderea acesteia ntr-un mod necontrolat. Politica bugetara si fiscala Prin aceste masuri se urmareste reducerea cererii globale, intervenind direct asupra componentelor sale. Sunt disponibile doua instrumente, astfel: fie statul reduce

cheltuielile publice, fie se majoreaza fiscalitatea, sau veniturile se diminueaza si astfel, se diminueaza cheltuielile sectorului privat. Acest tip de politica nu este utilizat, datorita caracterului sau inadaptat la situatiile n care inflatia este nsotita de o rata ridicata a somajului, iar pe de alta parte, datorita ineficacitatii pe termen scurt si a impactului necontrolabil pe termen lung. Limitarea creditului consta ntr-o actiune restrictiva asupra distribuirii anumitor credite. Acest instrument prezinta anumite limite, si anume: - dificultatea de a fixa norme de crestere a volumului creditelor; - alterarea concurentei ntre banci si penalizarea celor mai dinamice; - multiplicarea procedurilor de ncalcare a reglementarilor. Politica veniturilor se aplica n masura n care o majorare excesiva a veniturilor constituie un factor determinant al cresterii cererii si, n acelasi timp, al cresterii costurilor salariale. Logica acestui instrument este urmatoarea: reducerea veniturilor poate reduce tensiunile inflationiste. Aplicarea n practica se face cu dificultate, datorita presiunii sindicatelor. Acesta este motivul pentru care masura a fost putin aplicata. Toate aceste masuri utilizeaza o singura metoda: reducerea activitatii economice, motiv pentru care s-au cautat alte instrumente prin care sa se actioneze direct asupra nivelului generalal preturilor, fara a perturba nsa activitatea economica. Politicile bugetara si monetara, au fost, din punct de vedere istoric primele componente ale luptei impotriva cresterii preturilor. Reglarea cerererii globale prin politica bugetara in vederea stabilizarii preturilor nu a dat rezultatele asteptate. Politica monetara furnizeaza solutiile cele mai bune, dar costul social al unei stabilizari de preturi a fost deseori considerat excesiv tinand seama de rezultatele obtinute. Deschiderea progresiva a economiilor nationale la schimburile internationale a deplasat accentul pe originea inflatiei. In consecinta, politica antiinflationiosta a imprumutat cateva instrumente ale politicii economice externa care sunt in parte domeniul politicii monetare.

2.2.1 Politica bugetara antiinflationista

Recurgerea la politica bugetara pentru a lupta importiva inflatiei se bazeaza pe ipoteza ca , cresterea preturilor are la origine un exces al cererii globale fata de care oferta globala, asa cum rezulta din figura 1. Daca in Y nivelul venitului corespunde deplinei utilizari a capacitatilor de productie 100%, echilibrul intre cererea si oferta globala nu se face printr-o crestere a venitului si a cantitatii de bunuri si servicii produse ci printr-o crestere a preturilor.

Figura 1. Inflatia prin cerere Recurgerea la politica bugetara are ca obiectiv prioritar reducerea cererii globale actionand asupra celor patru componente: y y y y consumul privat; investitia; cheltuielile publice; exporturile.

Anumite analize au sugerat ca investitia ar putea fi la originea inflatiei. Aceasta ipoteza nu este aproape fondata din punct de vedere teoretic si nu a fost in fapt, niciodata 10

confirmata empiric pe o periada lunga. In consecinta, nu este de dorit sa se franeze investitia pentru a lupta impotriva inflatiei. Inconvenientele ar fi net superioare beneficiilor ipotetice provocate de o astfel de decizie. Investitia de productivitate este la originea unei scaderi a costurilor de productie si a unei integrari a procesului tehnic, care nu pot pana la sfarsit decat sa reduca cresterea preturilor. Investitia de capacitate mareste potentialul productive ceea ce ridica producvtia de bunuri si servicii si reduce tensiunile inflationiste datorate unui exces al cererii globale. Franarea investitiei ar consta in reducerea productiei si ar mari problemele de utilizare, doua dificultati pe care putini responsabili politici doresc sa le provoace sau sa le amplifice. Numeroasele motive militeaza deasemenea impotriva unei reduceri a exporturilor. Problema numeroaselor tari si in particular a economiei romanesti este dimpotriva de a mari exporturile pentru a reechilibra balanta comerciala, pentru a creste productia si capacitatile de productie si gradul de ocupare a locurilor de munca. Ar fi de dorit sa se actioneze asupra chltuielilor publice deoarece ele nu sunt neaparat cele mai productive, dar este vorba aici de o operatie dificil de pus in practica, deoarece cheltuielile dintr-un an sunt la nivelul de 90 pana la 95%, prelungite in anul urmator in virtutea principiului serviciilor votate. In loc de a reduce suma cheltuielilor publice, o actiune vizand sa impiedice cresterea lor este adesea utilizata pentru a re duce tensiunile inflationiste. Eficacitatea unei asemenea masuri este fara indoiala mai mult psihologica si politica decat intr-adevar economica. Ramane deci actiunea asupra consumului privat, care este fractiunea cererii globale asupra careia este cel mai usor de actionat. Aceasta reducere trece prin blocajul preturilor, cresterea impozitelor directe si indirecte, marirea cotizatiilor sociale, scaderea prestatiilor sociale si reducea creditului de consum. Actionand asupra crerii globale, puterea publica reduce ipsofacto cererea globala de la D la D1(fig.2). Pornind de la acest fapt saltul inflationist tinde sa se reduca si apoi sa dispara. Evident, ideal ar fi sa se reduca cererea globala la nivelul D2 astfel incat egalitatea sa fie perfecta intre cererea si oferta globala.

11

Un reglaj atat de fin al politicii economice este imposibil de obtinut. Politica bugetara prezinta intr-adevar doua inconveniente. Este lipsita in primul rand de suplete. Este subordonata in al doilea rand intervalelor de timp de incepere a unei actiuni si de reactie care ii interzic de fapt sa fie un instrument adoptat pentru a lupta impotriva inflatiei. Puterile publice nu pot sa-si permita sa duca orice fel de politica bugetara si fiscala daca doresc sa lupte cu eficacitate impotriva inflatiei.

Figura 2. Inflatia prin cerere si politica bugetara

2.2.2 Politica monetara antiinflationista

Daca suprimarea suportuliui de inflatie este obiectivul politicii antiinflationiste, politicii monetare i se atribuie, in aceste conditii, un rol important. Reglarea ofertei de moneda trebuie sa mentina cresterea masei monetare in norme compatibile cu procentul inflatiei din principalele tari partenere. Aceasata reglare poate fi cantitativa. De asemenea ea poate sa recurga la o actiune prin dobanzi.

12

Reglarea cantitativa Reglarea cantitativa consta in a controla contrapartidele masei monetare sau ale oricarui alt agregat in scopul respectarii normelor de progresie considerate neiinflationiste. Doua controale pot fi facute:controlul creditului intern si controlul schimbului extern al masei monetare. a) Controlul creditului intern Creditul intern cuprinde creantele asupra trezoreriei publice si creditele pentru economie. Controlul creantelor asupra trezoreriei publice nu poate fi decat un autocontrol, deoarece este vorba, pentru puterile publice, sa decida, in ce masura ele recurg la finantarea deficitelor bugetare prin cererea de moneda. Daca recurgerea la Banca Nationala este in parte limitatat din cauza plafonarii avansurilor directe catre stat, situatia nu este aceeasi pentru emisiunile de bunuri de tezaur in conturi curente. Din 1974, guvernele au redus finantarea monetara a deficitelor bugetare in profitul unei finantari obligatare sub forma imprumuturilor de stat. Este bine, cu toate acestea, sa nuantam caracterul pozitiv al acestei evolutii deoarece, din aceeasi data puterile publice obliga intreprinderile nationale si incita firmele particulare sa se finanteze in valuta. Controlul creditului reprezinta esenta reglarii cantitative avand in vedere ponderea creantelor asupra economiei in schimburile masei monetare. Dispozitivul rezervelor obligatorii cu dobanda progresiva a fost sufficient expus si este inutil sa se revina asupra lui. Autoritatile monetare dispun deci de mijloace potrivite pentru a reduce crearea de moneda in interiorul normelor pe care le-au fixat. Ele nu au totusi controlul total al unei evolutii inflationiste a comportamentelor financiare ale agentilor economici. Orice relansare a consumului sau a investitiei se traduce printr-o crestere a cererii de credit in detrimentul plasamentelor pe piata financiara. Puterile publice trebuie sa supravegheze pe doua fronturi: pe cel al finantarii monetare si pe cel al finantarii prin resursele provenite din economii. Primul este inflationist, al doilea nu. b) Controlul schimbului extern al masei monetare Un deficit al tranzactiilor curente, urmand unei cresteri de inflatie, ea insasi legata de cererea monetara excesiva, tinde, conform teoriei paritatii puterii de cumparare, sa deprecieze moneda nationala, ceea ce induce o crestere a preturilor importurilor, si prin

13

acest fapt, intensifica inflatia.

Aceasta legatura dintre depreciere si intensificare a

inflatiei este agravata daca cererea interna, sustinuta printr-o politica de relansare, creste mai repede decat cererea externa pentru ca atunci deficitul commercial se adanceste. Remediul de fond pentru un asemenea process inflationist se situeaza evident, la nivelul politicii economice interne. In masura in care deficitele externe au devenit grele si structurale si se resorb lent, controlul schimbului extern trece prin acela al ratei de schimb. Dar controlul acestei contrapartidei nu se poate limita numai la tranzactiile curente de indata ce miscarile de capital ocupa un loc important in schimburile internationale. Intrarea de capital datorata de exemplu soliditatii sau aprecierii monedei nationale, creeaza presiunile inflationiste pe care o scadere a dobanzii poate sa le limiteze. Autoritatile pot sa compenseze un deficit al tranzactiilor curente favorizand intrarile de capital printr-o crestere a dobanzii si facilitand imprumuturile in valuta din strainatate. Deprecierea masei nationale, detereminata de deficit, antreneaza capitalurile sa se plaseze in devize forte, ceea ce sporeste cererea de devize si oferta de moneda nationala, doi factori de scadere a ratei de schimb. Controlul schimburilor poate in anumite imprejurari sa evite aceste iesiri de capitaluri. Reglarea prin dobanda Reglarea masei monetare prin intermediul variatiilor dobanzii a inspirit multa vreme deciziile autoritatiilor monetare. O judecata rapida si brutala permite sa se afirme ca aceasta modalitate o reglarii a esuat. Doua motive explica acest esec. Pe de oparte, masa monetara nu este sensibila la variatiile dobanzii. Aceasta sensibilitate este si mai redusa in perioada inflationista. Pe de alta parte, si acest lucru este mai specific atmosferei romanesti, sistemul bancar si financiar national este deosebit de insensibil la fluctuatiile dobanzii. Aceasta situatie se explica prin monopolul anumitor institutii financiare care este un prim factor de inertie. Refinantarea automata prin Banca Nationala si a creditelor pe termen mediu la export este al doilea factor de inertie, cu atat mai mult cu cat aceasta refinantare se face la rata fixa si se sprijina pe sume uriase.

14

2.2.3 Politici structurale antiinflationiste

Putine probleme au provocat atata dezbatere ca politica antiinflationista, mai ales atunci cand cei ce prescriu remedii abordeaza, nestapanind realitatea economica, cauzele structurale ale inflatiei si mijloacele pentru a o remedia. Foarte numeroase propuneri au fost formulate. Ele nu sunt gresite, dar majoritatea sunt de o foarte mare naivitate. Este sigur ca o politica a vaniturilor si a preturilor, conceputa in afara oricarei constrangeri si facand abstractie de opozitia grupurilor sociale organizate ar fi cel mai bun remediu la inflatie. Problema este ca nicaieri aceasta politica nu a putut fi pusa in practica pe o perioada lunga sis a dea rezultate intr-adevar semnificative. Dezvoltarea simultana a somajului si a inflatiei a facut sa se considere ca politica antiinflationista ar trebui condusa in paralel cu politica fortei de munca. Aceasta propunere este fondata, dar instrumentele propuse sunt, cu cateva exceptii, costisitoare si inoperante. Politica veniturilor si de control a preturilor Politicile monetare si bugetare utilizate mult timp pentru a lupta impotriva inflatiei urmareau sa actioneze asupra cererii globale. a) Politica veniturilor Politica veniturilor consta in fixarea, pentru o perioada detreminata de norme noninflationiste de dezvoltare a veniturilor nominale. Doua motive sunt la originea unei asemenea politici. Primul consta in aceea ca, experienta numeroaselor tari demonstreaza ca reglarea cererii prin politicile bugetare si monetare este insuficienta si al doilea consta in faptul ca veniturile (salarii, profituri, dobanzi) sunt elemente importante ale costurilor de productie si ale preturilor bunurilor si serviciilor. Daca revendicarile beneficiarilor veniturilor sunt prea importante, ele pot deveni cauze ale inflatiei. Politica veniturilor pune doua probleme majore: determinarea normelor noninfltioniste si a mijloacelor de utilizare. Determinare normelor noninflationiste Practic, toate experientele politicii veniturilor au retinut o norma principala: progresul productivitatii. Rationamentul este urmatorul: daca pentru o perioada data, castigul de productivitate este de 5% si daca veniturile nominale cresc cu 12%, preturile

15

sporesc cu 7% si venitul real (puterea de cumparare) nu sporeste decat cu 5%. O rata a inflatiei anticipate poate deasemenea sa serveasca drept norma.

si principiile directoare. Politica de dezindexare a veniturilor fata de preturi poate folosi una sau alta din aceste proceduri sau ambele. Procedura negocierilor nationale consta in a determina pentru o perioada data si prin negociere, cresterea diferitelor categorii de venituri (salarii, profituri, dobanzi, venituri sociale, venituri agricole). Prima experienta a fost intreprinsa in Tarile de Jos in anii 50. Singura experienta franceza era programarea in valoare al Planului al V-lea, care a esuat din lipsa de consens intre partenerii sociali. Prin procedura principiilor directoare, guvernul, cu sau fara acordul partenerilor sociali, defineste principiile generale ce trebuie sa asigure un comportament noninflationist al preturilor si al salariilor cu precizarile necesare pentru a se permite aplicarea acestor principii in cazuri specifice. In multe tari, cresterea remuneratiilor, in special cea a salariilor, a fost in mod automat sau aproape indexata cu un indice de preturi. In cazul Frantei, este dusa o politica de dezindexari a veniturilor nominale din 1983. In loc sa se ajusteze salariile cu evolutia trecuta a preturilor, puterile publice recomanda sa se bazeze cresterile salariale pe obiectivul annual de inflatie pe care l-au retinut. Aplicarea acestei norme de progress este incredintata acordurilor salariale pentru functia publica si negocierii obligatorii la nivelul sectorului si intreprinderii pentru sectorul privat. Pentru veniturile nesalariale, respectful unei norme antiinflationiste este cautat in cazul unei politici de control al preturilor. Reglementarea marjelor comerciale si a prestarilor de servicii sunt bazele unei asemenea politici. Dificultati si limite ale politicii veniturilor Daca determinarea de norme noninflationiste pare simpla in principiul sau, ea se loveste de numeroase dificultati. Chiar atunci cand o norma este acceptata si retinuta, experientele de politica a veniturilor nu au niciodata efecte antiinflationiste pe o perioada mai mare de doi ani. Dificultatea majora rezita in caracterul socio-politic al instrumentului si in faptul ca responsabilitatea de incepere a actiunii sale revine intr-o

ijloacele politicii veniturilor

Experientele trecute permit sa se distinga doua proceduri: negocierele nationale

16

foarte mare masura partenerilor sociali, care trebuie sad ea dovada de moderatie in apararea intereselor lor legitime. Este adevarat deasemenea ca prea multe experiente au fost considerate, pe drept cuvant, ca o polita a salariilor si ca rolul veniturilor celor ce nu sunt salariati in determinarea inflatiei a fost trecut sub tacere. Tentativele recente de dezindexare au cunoscut totusi rezultate incurajatoare. Daca mijloacele utilizate de catre puterile politice au partea lor de responsabilitate in moderarea salariala, alti factori au putut avea o anumita influenta; sa mentionam persistenta nivelului ridicat al somajului, facand din stabilitatea fortei de munca un obiectiv poate mai important decat cresterea remuneratiei, cresterea muncii cu norma partriala si ponderea in decline a influentei sindicale. b) Politica preturilor Esecul relative al mijloacelor traditionale de lupta impotriva inflatiei a antrenat consolidarea controlului preturilor inca din anii 60. politici autoritare apoi contractuale au fost sucesiv utilizate. Blocajul salariilor este foarte adesea asociat cu blocajul preturilor. El nu este in fapt utilizat decat in perioade exceptionale, cum a fost in cazul SUA in 1971 si in Marea Britanie in 1972. Blocajul preturilor si salariilor nu implica, majoritatea timpului o stopare completa a miscarii se crestere. Intr-adevar, intreprinderile sunt autorizate sa includa in pretul lor de vanzare anumite preturi cum este cea a materiilor prime. Politicile contractuale sunt angajamente obtinute de antreprenori, mijlocind foarte adesea avantaje acordate de puterile publice sa limiteze cresterea preturilor. Criticile adresate politicii de control a preturilor sunt numeroase si centrate pe faptul ca ea pertubeaza functionarea normala a unei economii de piata si actioneaza mai mult pe efectele care sunt cauze ale inflatiei. Printer argumentele avansate pot fi enumerate: -limitarea concurentei prin prt; -scaderea profiturilor si a autofinantarii; -alocarea neoptimala a resurselor. Argumentul conform caruia controlul preturilor actioneaza mai mult asupra efectelor decat asupra cauzelor este verificat prin rezultatele numeroaselor experiente: daca, pe termen scurt, o incetinire a inflatiei poate fi observata, pe termen mediu

17

eficacitatea acestei politici este insuficienta. Este de altfel sigur ca intreprinderile pot sa intoarca sistemele de control: modificarea produselor ale caror preturi sunt blocate, aparitia de produse noi , schimbarea implantarii geografice.

CAPITOLUL 3 3.1 POLITICI ANTIINFLATIONISTE IN ROMANIA

Dupa mai bine de 40 de ani de economie centralizata, incepand cu anul 1990, Romania intra intr-o perioada de tranzitie economica cu piata concurentiala si integrarea europena. Principalele caracteristici ale anilor de tranzitie sunt : revendicari salariale, descentralizarea economiei nationale, privatizarea sectoarelor economice, liberalizarea treptata a preturilor din economie, cotarea libera a valutelor si nivelul redus al productiei interne care au avut ca rezultat dezechilibre in ce priveste: formarea preturilor; ocuparea fortei de munca; balanta de plati; cresterea economica.

La 1 noiembrie 1990 a demarat procesul de liberalizare a preturilor de consum, liberalizare care reprezinta startul oficial pentru fenomenul inflationist. In 1990, Romania s-a confruntat cu o penurie de produse, ce a dus la o crestere a preturilor ajungandu-se la o inflatie de penurie de produse. Aceasta inflatie de penurie a fost inlocuita dupa prima liberalizare cu hiperinflatia pana in 1993, cand dupa lupta electorala din 1992 se vad roadele primelor masuri antiinflationiste. O crestere sensibila a preturilor s-a datorat si introducerii TVA de la 1 iulie 1993, moment in care toate preturile au crescut cu aproximativ 18 %. In 1994 si 1995 indicele lunar al preturilor de consum a fost de 4,1 % respectiv de 2,1 % ceea ce face ca acesti doi ani sa ne prezinte o etapa moderata in cadrul perioadei de tranzitie.

18

Anul electoral 1996 aduce o inrautatire a situatiei de ansamblu a economiei, reflectata si de cresterea indicelui pretului de consum lunar la 19,25 %. Anii 1998 2000 sunt cei in care prin masuri monetariste se controleaza rata inflatiei cu pretul devalorizarii rapide a leului comparativ cu dolarul in conditiile convertibilitatii totale a acestuia. Atentia principala in politica antiinflationista a administratiei a fost indreptata catre : eliminarea banilor nefolositori economiei; marirea vitezei de circulatie; stagnarea cresterii generale a preturilor.

La aceste masuri s-au adaugat cele de intensificare a privatizarii si atragerii de resurse financiare corespunzatoare, o politica valutara agresiva orientata spre marirea rezervelor valutare si sustinerea monedei nationale, acoperirea gaurilor din bancile de stat si a celor private. In obiectivele generale ale politicii guvernamentale erau incluse: stabilizarea preturilor; diminuarea somajului; cresterea economica reala; echilibrarea balantei de plati; intarirea pozitiei BNR in economie.

In atingerea obiectivelor generale s-au stabilit obiective intermediare, ce au urmarit limitarea cantitatii de bani din economie si o apreciere a monedei nationale comparativ cu alte valute. Toate aceste obiective constituie un tot unitar ce are ca rezultat starea de fapt a economiei si nivelul de trai al populatiei. In perioada 1993 1994 s-a reusit o stabilizare a preturilor la un indice de 161,7 % pentru care s-a platit cu un somaj de 10,4 10,9 %. Incepand cu 1993 s-a pus un mare accent pe remonetizarea economiei nationale. Aceasta redresare economica de scurta durata este insotita de o politica restrictiva in ce priveste creditul practicat in Romania si o indatorare externa limitata, prin promovarea unei politici a ratei dobanzii foarte ridicate, ceea ce a determinat bancile

19

comerciale sa fie prudente in acordarea de credite si pe intreprinzator sa nu apeleze la ele, decat in situatii extreme cu costuri financiare foarte mari. In 1995 s-a produs o reorientare a politicii de creditare, printr-o reducere a ratei dobanzii de refinantare de pana la 50 %. Acest lucru a dus la o indatorare pe termen scurt a intreprinderilor, concomitent cu o crestere a locurilor de munca nou create, ceea ce a determinat diminuarea ratei somajului la aproximativ 9 %, in timp ce rata medie lunara a inflatiei a fost de 2,1 % ( cel mai scazut nivel de dupa 1989 ). Din 1995 se constata o scadere a ritmului de crestere in preturi curente a PIB-ului si a masei monetare aflate in circulatie. Pe parcursul anului electoral 1996 s-a realizat o scadere a ratei somajului la aproximativ 7 % pe fondul unei cresteri inflationiste de 3,8 % pe luna, iar spre sfarsitul anului are loc si liberalizarea cursului de schimb valutar, cu efecte negative asupra economiei tarii. Anul 1996 este anul cand Romania lanseaza pe piata financiara internationala primele obligatiuni. La inceputul lui 1997 BNR pune in circulatie o cantiatate suplimentara de bani si mareste rata dobanzii de refinantare la aproape 600 %, obtinandu-se o crestere a increderii in moneda nationala. Perioada analizata a avut un caracter pur inflationist, in care leul s-a depreciat continuu, iar puterea de cumparare a populatiei a scazut de la un an la altul. Aceasta a fost perioada pentru care s-au construit politici economico-financiare si care au dat mai mult sau mai putin roadele asteptate. In Romania, masurile de politica monetara au avut ca principal scop limitarea cresterii preturilor, deci stoparea inflatiei. Perioadele cu masuri de politica monetara restrictiva au fost: sfarsitul anului 1991- decembrie 1993; ianuarie iunie 1997.

Masa monetara in Romania era in 1991 de 1.033 mld lei, pentru ca in 1992 sa cunoasca o crestere de 1.856 mld lei, adica cu 75,3 %. Pentru urmatorii ani, 1993 si 1994, masa monetara a crescut intr-un ritm de peste 130 %.

20

Dupa o ascensiune fara precedent a cursului valutar de schimb de la 2.578 lei/USD in 1996 si peste 8.000 lei la inceputul anului 1997, BNR a trebuit sa intervina prin masuri de politica monetara ce au avut drept scop recapatarea increderii in moneda nationala. Astfel, rata dobanzii de refinantare a imprumuturilor la BNR s-a majorat la peste 600 %, masura ce a avut drept efect orientarea bancilor comerciale spre procurarea banilor necesari de la populatie prin acordarea de dobanzi avantajoase. Castigul fiind mai mare pentru depozitele in lei, detinatorii disponibilitatilor in valuta au constituit depozite in lei prin transformarea devizelor in moneda nationala. Cu toate eforturile BNR de sustinere a leuluiin anii 1998 1999 acesta a pierdut peste 55 % din valoarea sa comparativ cu dolarul american, atingand in 1999 un curs valutar de peste 18.000 lei. Politica fiscala se refera la modalitati ce stau la baza colectarii veniturilor statului de la contribuabil. Aceasta a fost mai relaxata pentru anii 1990- 1992, tinand cont de situatia economica a tarii dupa decembrie 1989, cand Romania nu avea datorii externe si productia industriala cunostea un nivel ridicat, nivel neatins inca pana in prezent. In perioada 1990-1992, politica de formare a veniturilor a constat in cea mai mare parte din impozite indirecte, dar in cadrul acestora TVA a ocupat cea mai mare parte, pana la 46 %. In ordine urmeaza impozitul pe profit si cel pe salarii, ca impozite directe si care nu au depasit impreuna 48 %. Politica de distribuire a veniturilor rezulta din natura cheltuielilor finantate. Aproape 10 % din cheltuieli sunt efectuate pe destinatia cheltuieli de capital. Acest lucru indica faptul ca se aloca pentru dezvoltare in jur de 10 % din totalul cheltuielilor la care se adauga investitiile afectuate de sectorul privat. Pentru perioada 1993-1996, masa monetara se dubleaza de la un an la altul, concomitent cu o triplare a veniturilor si cheltuielilorstatului pentru 1993-1994 si atingerea unui deficit bugetar de peste 20 % din totalul veniturilor. Pentru anii 1995-1996 se constata o scadere a impozitelor indirecte si in special TVA pana la 27 % in 1996, in timp ce impozitele directe cresc pana la 52 % ( 1996 ), iar veniturile din alte surse cresc de la 10 11 % in 1993, la 21 % in 1996. Anul 1997 constituie o noua abordare a politicii economice; sarcina contribuabiluluia scazut in acest an, daca se tine cont de nivelul inflatiei si gradul de

21

acoperire a efectelor acesteia prin indexari succesiva si reducerea impozitului pe salarii. Exista orientarea de reducere si acordare de facilitati in ce priveste impozitul pe profit. Aceasta politica va avea ca efect dezghetarea economiei nationale si redresarea acesteia. In ce priveste aportul impozitelor directe si al celor indirecte in total venituri, acestea se mentin la aproximativ 40 % si respectiv 20 %. In 2000, aplicarea noului regim TVA( care a micsorat cota standard de la 22 % la 19 %, dar a eliminat cotele reduse) a contribuit cu peste 3 puncte procentuale la cresterea anuala a preturilor. Preturile de consum la populatie au crescut in cursul anului 2001 cu 30,3 %, intrun ritm mediu lunar de 2,2 % ( cu 0,7 % sub cel inregistrat in 2000); cresterea medie anuala a fost de 34,5 %, comparativ cu 45,7 % in 2000, aceste evolutii confirmand procesul de dezinflatie remarcat pe tot parcursul anului.

3.2. Strategii privind combaterea fenomenului inflationist

Efectele negative ale inflatiei pot fi limitate daca se evita obtinerea de deficite bugetare, lucru posibil prin limitarea emisiunii monetare fara acoperire, ca urmare a depasirii veniturilor bugetare de catre cheltuielile aferente. In anul 2001, guvernul Romaniei a anuntat un nou pachet de politici antiinflationiste Astfel, politicile monetare vor fi directionate intr-un singur sens, cel al combaterii inflatiei, celelalte dezechilibre urmand a fi combatute cu alte instrumente economice. In opinia lui Mugur Isarescu, combaterea eficienta a inflatiei presupune un limbaj comun cu cel din exterior, care sa confere credibilitate, ca principal factor in miscarea capitalului si un mix de politici antiinflationiste, solid si consistent, care sa vizeze o perioada de 4-5 ani. Cauza principala a inflatiei, recunoscuta de marea majoritate a analistilor, este de natura structurala si se explica prin mari intarzieri ale procesului de restructurare si respectiv de privatizare. Nici o politica de factura monetara sau fiscala nu va reusi sa limiteze inflatia atat timp cat aceasta structura de tip concentric, mostenita de la socialism, nu va reglementa,

22

prin piata, miscarea nucleului sau dur, ce se constituie din sectoarele energetice si de utilitati. Pana cand aceste sectoare nu vor fi demonopolizate si supuse unui intens proces de modernizare, vor genera si alimenta inflatia la cote mari.Pentru realizarea acestiu lucru, romanii sunt nevoiti sa privatizeze deoarece statul nu mai dispune de fonduri pentru a moderniza aceste entitati furnizoarede utilitati publice. Politica de venituri poate juca si ea un rol important in orientarea dezinflationista a politicii economice. Este necesara, in primul rand, o corelare cu mult mai transparenta a veniturilor cu performantele muncii. Este foarte improbabil ca sindicatele sa devina partizane ale privatizarii, cat timp industriile din proprietatea statuluiofera concomitent securitatea locului de munca, venituri mai mari decat media pe economie si facilitati sociale generoase. Ameliorarea functionarii sistemului financiar reprezinta de asemenea o conditie de baza pentru succesul reformei in Romania. Stabilitatea politica este o conditie necesara atingerii stabilitatii monetare. In conditiile atingerii stabilitatii politice este mult mai usor sa se poata atinge si stabilitatea monetara. Fara stabilitate politica nu se poate realiza stabilitate monetara. Denominarea monetara, lucru care a avut loc deja in tara, se inscrie, alaturi de acest tip de politici ca masura de combatere a inflatiei, in cadrul reformelor monetare. Acest proces a constat in schimbarea valorii monedei nationale prin taierea unuia sau mai multor zerouri. Acest fapt poate avea efecte negative dar si efecte pozitive asupra circulatiei monetare, dar si asupra economiei in ansamblu. Tintirea directa a inflatiei : regim de politica monetara la care se recurge in conditiile instabilitatii relatiei bani inflatie. Noua Zeelanda a fost prima tara care a adoptat oficial aceasta strategie , fiind urmata si de alte tari.Acest proces presupune specificarea explicita a unei tinte de inflatie, lucru care va permite politicii monetare sa reactioneze la socurile interne care afecteaza economia.Pe de alta parte insa, acest proces este foarte rigid, ofera prea multa discretie si favorizeaza instabilitatea productiei. Tintirea cursului de schimb reprezinta un regim de politica monetara cu o lunga istorie. Au existat perioade in care acesta consta in fixarea valorii monedei nationale fata de aur ( principala caracteristica a standardului de aur ); in prezent insa, regimurile de curs de schimb presupun legarea monedei nationale de moneda unei tari puternice, cu

23

inflatie scazuta. Aceasta metoda contribuie la controlul inflatiei, forteaza inasprirea politicii monetare atunci cand exista tendinte de depreciere a monedei nationale si relaxarea acesteia in caz de apreciere.Odata recurs la aceasta metoda se pierde independenta politicii monetare, apare o vulnerabilitate in rata atacurilor speculative asupra monedei nationale, apare o posibilitate sporita de producere a unei crize financiare, scade transparenta si responsabilitatea Bancii Centrale, are loc o depreciere a monedei si deasemenea mai poate oferi o valoare stabila a banilor nationali. Tintirea agregatelor monetare are un avantaj major ce consta in posibilitatea de a ajusta politica monetara in functie de socurile interne, permite Bancii Centrale sa fixeze tinte de inflatie independent de alte tari iar actiunile Bancii Centrale au un grad de transparenta mai mare, ceea ce conduce la cresterea responsabilitatii acesteia. Deoarece efectele inflatiei actioneaza in sensuri diferite, ele se rasfrang asupra vietii economice prin cresterea instabilitatii si prin cautari febrile ale agentiilor economici de a diminua efectele sale negative sau de a se sustrage lor. Din aceste cautari s-au nascut masuri antiinflationiste de o mare complexitate, care se pot imparti in doua mari grupe: a. aparare de sau protectie a agentilor economici impotriva cresterii preturilor si scaderii puterii de cumparare a baniilor; b. de diminuare si control a onflatiei . Din prima grupa de masuri, cea mai importanta prin dimensiunile sale este indexarea. Aceasta constituie o crestere procentuala sau in sume absolute a veniturilor agentilor economici, indeosebi a salariilor si pensiilor, lunar, trimestrial sau semestrial, astfel incat sa acopere parsial sau total cresterea preturilor si scaderea puterii de cumparare a banilor, generate de inflatie. A doua grupa cuprinde masuri care contribuie la refacerea echilibrului economic deteriorat de inflatie. Asupra masei monetare se actioneaza in special prin:
y y

cresterea dobanzii creditelor acordate de banci; cresterea rezervelor monetare obligatorii ale bancilors;

24

y y y

limitarea creditului de consum (vanzari in rate); inghetarea salariilor si preturilor; echilibrarea bugetului de stat si a balantei de plati externe; Dintre masurile care vizeaza sporirea bunurilor economice, cele mai frecvent

utilizate sunt:
y

dezvoltarea activitatilor productive cu scopul de a mari oferta de bunuri si servicii;

y y

introducerea si dezvoltarea productiei noilor bunuri si servicii; schimbarea si adaptarea structurii actvitatiilor economice in vederea apropierii ofertei de volumul si structura cererii de bunuri economice; Asadar impotriva inflatiei se promoveaza intotdeauna pachetele de masuri, care

trebuie astfel concepute incat sa se completeze cat mai bine, pe termen mediu si lung, intrucat implica o readaptare a intregii economii la o noua stare de echilibru si aceasta nu se poate realiza dintr-odata, pe termen scurt.

25

26

Bibliografie

1. Marius, Bacescu, Angelica, Bacescu, - Carbunaru, acroeconomie si politici macroeconomice Editura ALL Educational, Bucuresti, 1998 2. Dardac, N., Barbu, T., oneda, banci si politici monetare, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2005 3. Alexandru, Tugui, Inflatia; concepte, teorii si politici , Editura Economica, Bucuresti, 2000 4. http://www.eumed.net/ecorom/XIII.%20Inflatia/6%20politici_antiinfl ationiste.htm 5. Moroianu Nicolaie "Inflatia contemporana" Ed.Expert Bucuresti 2000 6. www.zf.ro

27