Sunteți pe pagina 1din 11

Universitatea Babeş Bolyai

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune a Afacerilor

Politici antiinflaţioniste
practicate de diferite ţări

Student: Brad Radu Adrian


Finanţe – Bănci, An 3, Gupa 2

Prof. coord.: Beju Daniela

1
Politici inflaţioniste practicate de diferite ţări

1. Introducere
Economia este un mecanism real dinamic aflat în continuă mişcare. Ea are în componenţă un
sistem de sectoare, ramuri şi activităţi de producţie, de distribuţie, de schimb şi consum, juridice,
economice, organizatorice şi social – culturale. „Fără un astfel de sistem – care să producă
hrana, s-o prelucreze, s-o ambaleze şi s-o distribuie, care să fabrice stofe şi să confecţioneze
îmbrăcăminte, care să construiască case şi să le mobileze, să asigure servicii medicale şi de
învăţământ, să legifereze şi să menţină ordinea, să pregătească apărarea colectivităţii – viaţa ar
fi grea. Iată deci funcţia lui. Sistemul economic optim este acela care furnizează maximul din
ceea ce au nevoie oamenii”1.Toate aceste activităţi sunt susţinute şi asigurate de agenţii
economici, şi ghidate înainte de toate de „mâna invizibilă” a pieţei, prin mecanismele sale. Însă
la nivelul economiei naţionale sau globale, ele nu se pot desfăşura în condiţii optime în corelaţie
cu nevoile indivizilor şi ale societăţii, fără o anumită concordanţă, un echilibru macroeconomic.
Acest echilibru macroeconomic ar trebui realizat între toate sectoarele, ramurile şi
mecanismele economiei pentru o desfăşurare normală a proceselor care ar duce la creştere
economică.
Încă din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de creşterea economică, pentru că
aceasta aducea bunăstare societăţii în care trăia. Însă ca la orice ciclu economic, perioada de
creştere economică era urmată de stagnare, şi mai apoi de recesiune. Aceste perioade de regres
au accentuat numeroase dezechilibre macroeconomice care şi-au pus amprenta asupra bunului
mers al economiei. Unele dintre cele mai importante dezechilibre ar fi inflaţia şi şomajul, care au
avut şi continuă să aibă o influenţă ridicată asupra încetinirii sau chiar stopării procesului de
creştere economică, accentuat diferit de la o ţară la alta.
În concepţia lui J. M. Keynes, inflaţia îşi are originile în economia reală, în dezechilibrul
structural şi durabil dintre cererea şi oferta de mărfuri. El afirmă că: „atunci când o nouă
creştere a volumului cererii efective nu mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi
se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost, strict proporţional cu creşterea cererii
efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică”. Pe de altă parte
M. Friedman, reprezentant al şcolii monetariste, consideră că: „inflaţia e totdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. Politica sa
constă în a finanţa surplusul de cheltuieli, imprimând din ce în ce mai mulţi bani. Este unul din
motivele pentru care cantitatea de monedă creşte”. Astfel putem spune că inflaţia este
fenomenul economico-social care se caracterizează prin creşterea accentuată a preţurilor,
creşterea cantităţii de monedă din circulaţie, scăderea puterii de cumpărare şi deprecierea banilor.

1 J. K. Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Ed. Politică, Bucureşti, 1982, pg. 11.

2
Cauzele acestui dezechilibru macroeconomic sunt numeroase însă cele mai importante dintre
ele sunt următoarele:
– creşterea costurilor de producţie şi scăderea producţiei care antrenează majorarea preţurilor;
– politica salarială; creşterea salariilor fără creşterea corespunzătoare a productivităţii muncii;
– devalorizarea monedei;
– politica de creditare; acordarea de credite fără o analiză amănunţită asupra scopului urmărit
de client;
– politica fiscală excesivă prin care se acoperă un volum mare de cheltuieli ale statului;
– deficitul bugetar pe care statul încearcă să-l acopere prin emisiune de monedă;
– creşterea datoriei externe datorită lipsei de lichidităţi
– hazarde naturale, care provoacă multe pagube (inundaţii, secete, cutremure etc.) .
2

1. Politici antiinflaţioniste

Inflaţia are influenţe atât pozitive cât şi negative asupra creşterii economice, asupra
populaţiei, dar şi asupra întreprinderilor. O inflaţie ridicată frânează creşterea economică,
hiperinflaţia induce recesiune, iar la un nivel moderat, inflaţia în general antrenează efecte
benefice. Însă de cele mai multe ori acesta determină efecte negative şi de aceea oamenii de
specialitate au formulat anumite politici de control şi stopare a fenomenului inflaţionist.
Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social, inflaţia constituie un
obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De aceea
politicile actuale de combatere a inflaţiei au fost astfel elaborate încât să stopeze inflaţia şi, în
acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului3.
Obiectivul principal al politicilor antiinflaţioniste este stabilitatea nivelului general al
preţurilor, însă într-o economie deschisă schimburilor internaţionale acest lucru nu este suficient.
Lupta împotriva inflaţiei trebuie să fie o acţiune permanentă, graduală şi de mare întindere, astfel
încât rezultatele acesteia să fie benefice. O politică brutală ar avea consecinţe pe termen scurt
foarte defavorabile asupra utilizării factorilor de producţie şi ar fi însoţită de o recesiune
accentuată a activităţii economice4.
În mod firesc politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale
acestui fenomen – inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În consecinţă ele vizează, fie

2 D. Beju, Mecanisme monetare şi instituţii bancare, Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca,
2008, pg. 23.

3 D. Tobă, Macroeconomie, Ed. Universitaria, Craiova, 2008, pg. 91

4 M. Băcescu, A. Băcescu-Cărbunaru, Macroeconomie şi politici macroeconomice, Ed. All


Educational, Bucureşti, 1998, pg. 588

3
controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii
ei.
Mijloacele tradiţionale antiinflaţioniste constau în:
– îngheţarea preţurilor;
– politica bugetară şi fiscală;
– limitarea creditului;
– politica veniturilor.

2.1. Politicile bugetar – fiscale

Recurgerea la aceste politici pentru a combate inflaţia se bazează pe ipoteza că, majorarea
preţurilor are loc datorită excesului de cerere globală faţă de oferta globală. Obiectivul principal
al acestor politici este reducerea cererii globale acţionând asupra: consumului privat, investiţiilor,
cheltuielilor publice, exporturilor şi fiscalităţii. Diminuarea sau eliminarea deficitului bugetar
este un alt element esenţial pe care pune accent aceste politici, acest lucru putându-se realiza
doar prin reducerea cheltuielilor publice, majorarea impozitelor, eliminarea evaziunii fiscale şi a
corupţiei. Dintre toate aceste elemente cel mai uşor de acţionat este asupra consumului privat.
Reducerea acestuia se poate face printr-un blocaj al salariilor, prin creşterea impozitelor directe
şi indirecte, mărirea cotizaţiilor sociale, scăderea prestaţiilor sociale şi reducerea creditului de
consum5.
Totuşi această politică nu este des utilizată, datorită caracterului său inadaptat la situaţiile în
care inflaţia este însoţită de o rată ridicată a şomajului, iar pe de altă parte, datorită ineficacităţii
pe termen scurt şi impactului necontrolabil pe termen lung.

2.2. Politicile monetare

Aceste politici au ca obiectiv central controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept
scop, fie blocarea masei monetare, fie reducerea acesteia, pentru a se atinge un nivel echilibrat al
ofertei de monedă. Reglarea acesteia se poate face prin controlul creditului intern, al schimbului
extern al masei monetare şi reducerea ratei dobânzii.
Controlul creditului intern presupune de fapt controlul creanţelor asupra trezoreriei publice şi
controlul creditelor pentru economie. Acestea pun accent pe finanţarea în valută , majorarea ratei
rezervei minime oblicatorii, reducerea volumului creditelor sau plafonarea lor.

5 M. Băcescu, A. Băcescu-Cărbunaru, Macroeconomie şi politici macroeconomice, Ed. All


Educational, Bucureşti, 1998, pg. 590

4
Controlul schimbului extern pune accent pe deprecierea monedei, care influenţează negativ
importurile, dar pozitiv exporturile, sau de creşterea ratei dobânzii care influenţează investitorii
străini să-şi plaseze banii in valuta respectivă6.
Concomitent cu aceste operaţiuni reglarea masei monetare se mai poate face şi prin plasarea
de noi împrumuturi de stat, vânzarea de către banca centrală de efecte de stat prin operaţiuni de
open-market, dar şi manevrarea ratei rescontului.
În condiţiile în care oferta de monedă trebuie sprijinită în economie, se pot lua următoarele
măsuri:
– ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară;
– acordarea unor facilităţi fiscale, adică reduceri de impozite în primii ani de activitate,
reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite;
– reducerea costurilor de producţie .
7

2.1. Politicile de venituri

Aceste politici au ca obiectiv principal exercitarea unui control asupra salariilor, în sensul
indexării lor. Pentru un control adecvat al inflaţiei, creşterea salariilor trebuie să coincidă cu o
majorare a productivităţii, în paralel cu cea a preţurilor. Însă această majorare a veniturilor
trebuie controlată, pentru a nu fi excesivă, pentru că în caz contrar ar determina o creştere a
cererii agregate şi în acelaşi timp al costurilor salariale, care ar accentua inflaţia.
Totuşi aceste aspecte evidenţiază faptul că pentru o reducere a inflaţiei este necesară de
asemenea şi o reducere a veniturilor. Acest lucru face ca politica de faţă să nu fie agreată datorită
presiunilor sindicatelor, fiind preferată indexarea salariilor în sensul creşterii lor8.

2.2. Politicile de preţuri

Aceste politici vizează un control asupra preţurilor, în sensul că fie este limitată creşterea
preţurilor la numite produse, fie se apelează la blocajul preţurilor. Acest blocaj al preţurilor este
o măsură directă de luptă contra inflaţiei şi constă în măsuri de interzicere a majorării preţurilor
pentru diverse bunuri şi servicii, de-a lungul unei perioade determinate. Această metodă are
totuşi şi dezavantaje, deoarece eficacitatea acesteia pe termen lung este scăzută, iar la încetarea

6 M. Băcescu, A. Băcescu-Cărbunaru, Macroeconomie şi politici macroeconomice, Ed. All


Educational, Bucureşti, 1998, pg. 592

7 D. Tobă, Macroeconomie, Ed. Universitaria, Craiova, 2008, pg. 93

8 N. Dardac, T. Barbu, Monede, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică,


Bucureşti, 2005, pg. 74

5
acestui blocaj, preţurile se majorează semnificativ. În acest context, cu cât perioada este mai
lungă cu atât riscul este mai mare.
Cu toate acestea această metodă nu permite diminuarea inflaţiei, ci doar împiedică extinderea
acesteia într-un mod necontrolat.
Politicile de control al preţurilor nu sunt foarte agreate şi din cauza faptului că perturbează
funcţionarea normală a unei economii de piaţă, astfel încât ele determină:
– limitarea concurenţei prin preţ;
– scăderea profiturilor şi a autofinanţării;
– alocarea neoptimală a resurselor .
9

2.1. Politica de investiţii şi de economii

Această politică vizează mobilizarea tehnicilor şi potenţialelor de productivitate pentru a


spori capacitatea de producţie de bunuri şi servicii, fără o majorare concomitentă a costurilor.
Această politică nu poate avea efecte pe termen scurt însă orice întârziere în aplicarea ei poate
duce la probleme mult mai grave pe termen lung.
Investiţia se face mai întâi asupra capitalului uman, dar vizează în mod egal şi „formarea
brută a capitalului fix”.
Politica de investiţii merge mână în mână cu cea economică, astfel încât nu pot exista una
fără cealaltă. Pentru a fi influenţată finanţarea investiţiilor productive, trebuie mai întâi să
crească volumul economiilor.
Însă toate aceste politici, aplicate individual, reduc într-un fel sau altul creşterea economică
şi de aceea cea mai bună soluţie pentru combaterea inflaţiei ar fi utilizarea „mixului de politici
antiinflaţioniste”10.

1. Politici antiinflaţioniste practicate de diferite ţări

Manifestarea fenomenului inflaţionist, de-a lungul timpului, într-o mulţime de ţări, a


evidenţiat că autorităţile monetare au folosit diferite politici de stabilizare în funcţie de
particularităţile economiei şi ale conjuncturii internaţionale11.

9 M. Băcescu, A. Băcescu-Cărbunaru, Macroeconomie şi politici macroeconomice, Ed. All


Educational, Bucureşti, 1998, pg. 595

10 D. Beju, Mecanisme monetare şi instituţii bancare, Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca,
2008, pg. 32

6
2.1. Combaterea inflaţiei în România

Dintre toate politicile antiinflaţioniste, pentru România cea mai eficace s-a dovedit a fi cea
monetară, întrucât celelalte politici, deşi aveau ca ţel diminuarea inflaţiei, nu au făcut decât s-o
alimenteze.
Până în anul 2000, politica antiinflaţionistă a avut ca ţintă eliminarea banilor nefolositori,
mărirea vitezei de circulaţie şi stagnarea creşterii generale a preţurilor. Obiectivele politicii
monetare propuse în acea perioadă, dar mai ales după 2000 au fost: stabilizarea preţurilor,
diminuarea şomajului, creşterea economică reală, echilibrarea balanţei de plăţi, limitarea
cantităţii de bani din economie, stimularea utilizării creditului, reaprecierea monedei naţionale, şi
sporirea rolului BNR în economie.
Din 2005, politica monetară practicată de BNR viza doar ţintirea directă a inflaţiei, şi anume
menţinerea acesteia la cote cât mai scăzute.
Utilizarea acestei politici monetare, cât şi a celei fiscale s-a realizat printr-o serie de acţiuni
precum:
– contractarea de credite externe de la organismele financiare internaţionale;
– sporirea presiunii fiscale;
– sporirea ponderii creditului acordat firmelor, comparativ cu cel acordat persoanelor fizice;
– diminuarea deficitului bugetar;
– eliminarea blocajului financiar şi a plăţilor restante din economie;
– creşterea rezervelor valutare şi de aur ale BNR;
– practicarea de BNR a unor rate de refinanţare ridicate .
12

În urma politicilor aplicate se observă că în perioada 1997 – 2007 inflaţia României a scăzut
semnificativ de la 154.8, cât atingea în 1997, până la 4.9 în 2007. Pe fondul crizei economice, un
an mai târziu nivelul general al preţurilor a crescut mai accentuat, iar inflaţia a atins pragul de
7.9.

13

2.1. Combaterea inflaţiei în Germania

După cele două războaie mondiale, în timpul cărora economia Germaniei era confruntată cu
hiperinflaţie, datorită datoriilor mari de război şi a masei monetare exagerate din circulaţie, a

11 N. Dardac, T. Barbu, Monede, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică,


Bucureşti, 2005, pg. 75

12 N. Dardac, T. Barbu, Monede, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică,


Bucureşti, 2005, pg. 76

13 epp.eurostat.ec.europa.eu

7
început un proces de revitalizare a economiei, iar prin politicile adoptate în următoarele decenii,
Germania a devenit un jucător important pe scena politică mondială.
După unificarea din 1990, politicile statului sau axat mai mult pe refacerea economică a
zonei estice, care nu de mult fusese sub influenţa rusă şi care era sub-dezvoltată.
În următorii ani, Germania a pus accent în combaterea inflaţiei, pe politica monetară şi ce a
bugetar – fiscală. Autorităţile au redus deficitul bugetar, cheltuielile statului fiind acoperite prin
majorarea de impozite, au stabilizat preţurile, creşterea economică situându-se în intervalul de
1% - 3%.
După adoptarea monedei euro din 2002, economia Germaniei s-a stabilizat şi mai mult, iar
nivelul inflaţiei a rămas la un nivel foarte scăzut.

14

În urma politicilor aplicate de Germania, inflaţia a avut un parcurs fluctuant, însă ascendent
din 2005 până în 2008, când a atins pragul cel mai ridicat din perioada analizată, şi anume de 2.8.
Aceasta s-a datorat recesiunii economice mondiale care a influenţat şi economia germană, însă
nu la un nivel aşa de alarmant, cu care se confruntă alte ţări.
În această perioadă, pentru combaterea inflaţiei, autorităţile germane vizează în primul rând
stabilizarea preţurilor, revizuirea politicii fiscale, scăderea ratei şomajului şi eliminarea evaziunii
fiscale15.

2.2. Combaterea inflaţiei în SUA

După perioada decadentă a economiei SUA din intervalul 1929 – 1933, aceasta a adoptat mai
apoi diferite politici monetare şi fiscale care au relansat economia, aducând-o din nou pe prima
treaptă la nivel mondial.
În acest interval de timp, politicile SUA care au vizat combaterea inflaţiei sau axat pe
venituri, pe fiscalitate şi pe stabilizarea preţurilor. Această politică a veniturilor punea accent pe
blocajul veniturilor, şi concomitent a preţurilor, în sensul acţionării directe asupra lor. Aceste
măsuri prevedeau creşterea ofertei totale şi scăderea cererii, dar mai ales eliminarea deficitului
bugetar.
În perioada actuală, SUA este responsabilă din nou de apariţia crizei mondiale, ceea ce
denotă faptul că economiilor multor altor ţări depindeau de cea a ei, iar instabilitatea resimţită de
ea a dus la consecinţe mult mai negative pentru alte state.
Sub impactul acestei recesiuni, datoriile totale ale SUA au crescut exponenţial, iar un prim
pas în refacerea economică şi combaterea inflaţiei, este diminuarea acestora. Alte instrumente

14 epp.eurostat.ec.europa.eu

15 www.oecd.org

8
folosite în această perioadă sunt diminuarea şomajului şi plasamentele în bonuri de tezaur sau
obligaţiuni de stat, un procent important al acestora fiind deţinut de China şi Japonia, care
păstrează în acest sens o legătură strânsă între economiile lor.
O altă metodă folosită, specifică de altfel în ultima perioadă, este emisiunea monetară foarte
accentuată. Prin aceasta SUA demonstrează de fapt că preferă mai mult o inflaţie controlată
decât o deflaţie. Un alt exemplu referitor la aceasta ar fi şi deprecierea dolarului din ultima
perioadă care îmbunătăţeşte situaţia exporturilor de la ei, dar o afectează pe cea din spaţiul UE16.

17

Politicile antiinflaţioniste adoptate de SUA au menţinut o rată relativ constantă a inflaţiei


între intervalele de 2.3% şi 3.8%, în perioada 1997 – 2008. Dimensiunile acesteia sunt destul de
competitive pe plan internaţional, iar suveranitatea economică a acestei ţări rezultă într-o
anumită măsură şi din caracterul constant de menţinere al nivelului general al preţurilor.

3.4. Combaterea inflaţiei în Japonia

După criza economică din 1997, din Asia de Sud – Vest, care a cuprins ţări precum
Thailanda, Indonezia, Hong – Kong, Coreea de Sud, an în care şi economia Japoniei a fost
afectată într-o anumită măsură, datorită investiţiilor făcute în statele respective, situaţia s-a
remediat vizibil, inflaţia scăzând constant.
Însă după doar 10 ani, o nouă criză a luat amploare, dar de această dată cu consecinţe mult
mai grave şi la o scară mult mai mare. Japonia a fost afectată direct, iar inflaţia a crescut
considerabil. Politicile actuale pe care le promovează autorităţile nipone se referă la acordarea
unor ajutoare sociale şi subvenţii, scăderea ratei dobânzii la credite pentru a stimula investitorii,
şi stabilizarea preţurilor. Japonia mai are în vedere de asemenea reducerea cheltuielilor publice,
pentru diminuarea deficitului bugetar, dar şi revitalizarea exporturilor, care au scăzut în această
perioadă18.
19

Datorită politicilor adoptate, în perioada 1997 – 2008, inflaţia în Japonia s-a situat la un
nivel foarte scăzut, maximul fiind în 1997 de 1.8%. Până în 2002 aceasta a scăzut treptat, iar în
intervalul 1999 – 2004 inflaţia a fost chiar negativă, limita situându-se la -0.9.
Acest ritm constant de creştere limitată a preţurilor, de stagnare sau chiar scădere a lor, menţine
economia Japoniei pe poziţia a doua mondial, ceea ce denotă faptul că asiaticii au ales unele
dintre cele mai bune soluţii în lupta contra inflaţiei.

16 www.oecd.org

17 epp.eurostat.ec.europa.eu

18 www.oecd.org

19 epp.eurostat.ec.europa.eu

9
4. Concluzii

Toate aceste măsuri, aplicate individual, limitează într-un fel sau altul creşterea economică,
de aceea cel mai benefic ar fi utilizarea unui „mix” ale acestor politici antiinflaţioniste, pentru a
nu perturba dezvoltarea economică. Această combinaţie ar trebui să cuprindă politicile ce privesc
rata de schimb, bugetul public, oferta monetară şi, în unele cazuri, măsuri directe asupra
preţurilor şi salariilor.
Fiecare ţară se confruntă în anumite situaţii cu diferite probleme economice care conduc la
creşterea inflaţiei, însă prin combinarea acestor măsuri, efectele negative vor fi reduse sau chiar
stopate într-un timp mult mai scurt, iar pagubele recuperate.
După cum se vede nici chiar marile puteri economice mondiale nu pot evita apariţia
dezechilibrelor în economie, însă prin politicile adoptate se pot redresa în scurt timp şi pot ajuta
şi celelalte state aflate în tranziţie sau chiar sub-dezvoltate, să treacă peste aceste momente de
criză.

10
5. Bibliografie

– Băcescu M., Băcescu – Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici macroeconomice, Ed.


All Educational, Bucureşti, 1998;
– Beju D., Mecanisme monetare, şi instituţii bancare, Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj –
Napoca, 2009;
– Dardac N., Barbu T., Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005;
– Galbraith J. K.,Ştiinţa economică şi interesul public, Ed. Politică, Bucureşti, 1982;
– Tobă D., Macroeconomie, Ed. Universitaria, Craiova, 2008;
– http://epp.eurostat.ec.europa.eu;

– http://www.oecd.org.

11