INTRODUCERE

Existenţa statului şi funcţionarea autorităţilor publice este dependentă în mod

direct de fiscalitate, aceasta exercitând o puternică influenţă asupra economiei în ansamblul său,
dar şi asupra membrilor societăţii. În acest context, este evident faptul că fiscalitatea este o
noţiune inseparabilă de stat, fiind o component esenţială a politicii generale a statului ce
influenţează în mod hotărâtor viaţa economico-socială. Ea este o temă incitantă, generatoare de
polemici frecvente, în special între autorităţi şi contribuabili. Astfel, necesităţile de resurse
financiare totmai mari determină tendinţa statului de a obţine venituri cât mai mari din impozite
şi taxe. Pe de altă parte, cei care suportă obligaţiile fiscale, doresc în permanenţă o diminuare a
presiunii fiscale, în caz contrar practicând evaziunea fiscală sau trecerea la economia subterană.
Este nevoie deci, de stabilirea unui grad de fiscalitate suportabil, care să stimuleze
dezvoltarea economiei şi acceptarea de către contribuabili a sarcinilor fiscale. Din
păcate, nu se poate cuantifica exact acest nivel iar tendinţa contribuabililor de a
respinge obligaţiile fiscale, de a se sustrage de la impunere, de a specula
imperfecţiunile legislaţiei precum şi cea a autorităţilor publice de a obţine o masă de
venituri bugetare cât mai mare fără să ia în considerare întotdeauna realităţile economice
ori de a obţine efecte de natură politică prin manevrarea pârghiilor oferite de sistemul fiscal
generează multe dificultăţi în asigurarea funcţionalităţii unui sistem fiscal.Sistemul fiscal poate fi
utilizat ca instrument de reglare a vieţii economice,de intervenţie a statului în economie pentru
eliminarea dezechilibrelor din diferiteperioade ale vieţii economice. De altfel, relaţia dintre
fiscalitate şi nivelul de dezvoltare al economiei este de condiţionare: o economie stabilă,
dezvoltată reflectă întotdeauna un mediu propice pentru o relaxare fiscală (acest fapt nu este
valabil întodeauna la nivelul unei economii în tranziţie, diminuarea presiuniifiscale neavând
efectul scontat asupra dezvoltării economice ca urmare a tendinţei operatorilor economici de a
deturna veniturile suplimentare din circuitul economic).Fiecare stat promovează propria
politică în domeniul fiscal, stabilind numărul, tipul şi mărimea impozitelor şi taxelor suportate
de contribuabili. Acestea sunt structurate în raport de diferite criterii în scopul evaluării şi
analizei efectelor impozitării asupra dinamicii economiei. Cel mai uzitat criteriu este cel referitor
la caracteristicile juridice şi administrative, în raport de care impozitele sunt divizate în impozite
directe şi impozite indirecte.Impozitele directe se stabilesc asupra materiei impozabile, în sarcina
unuicontribuabil şi se consideră că generează atât avantaje cât şi dezavantaje. Astfel, în categoria
avantajelor se înscriu randamentul fiscal stabil, elasticitatea lor (sunt dependente în principal de
obiectivele urmărite de legiuitor), asigurarea unei impuneri în raport de mărimea veniturilor
obţinute sau a averii deţinute.Inconvenientele principale sunt concretizate de înregistrarea
unui decalaj întremomentul generator al obligaţiei fiscale şi cel al încasării, manifestarea
tendinţeide sustragere de la impunere, în special în situaţiile majorării presiunii fiscale,existenţa
unor ramuri sau profesii în care evaluarea veniturilor obţinute se realizează cu dificultate. Cu
toate acestea, impozitele directe reprezintă principalele instrumente ale politicii fiscale, fiind
necesară însă asigurarea unei compatibilităţi cu sfera impozitelor indirecte, astfel încât să poată fi
obţinute resursele financiarenecesare statului pentru satisfacerea nevoilor publice.
Obiectivul acestei lucrări este de a realiza un studiu comparativ al sistemuluide fiscalitate
din România şi din restul ţărilor membre ale Uniunii Europene.
Prezenta lucrare este structurata in trei capitole :
Capitolul 1 contine aspectele teoretice privind politica fiscală în uniunea europeană,in
capitolul 2 am prezentat obiectivele politicii fiscale in ţările uniunii europene,iar in capitolul 3
sunt prezentate impozitele din Romania comparativ cu cel practicate in Uniunea Europeana.
În acest sens, voi compara mai multe componente ale sistemului de fiscalitate, precum
impozitul pe venit, impozitul pe profit şi taxa pe valoare adăugată.Principalele state ale Uniunii
Europene cu care voi compara nivelul sistemului de fiscalitate sunt următoarele: Austria,
Belgia, Bulgaria,Germania, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania,
Suedia,Cehia, Grecia, Franţa etc.
 CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND POLITICA
FISCALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Conceptul de politică fiscală

Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanţe diferite, accentuându-se, de

regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat. De fapt,
politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalităţile de procurare a
resurselor la dispoziţia statului şi cele privind destinaţiile ce se dau acestor resurse, în
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor ce-i revin.
Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor prin care se realizează modelarea
structurală a sistemului fiscal, asigurarea funcţionării acestuia în scopul obţinerii finaltăţilor
dorite de către decidentul public, în economie.
Politica fiscală este, deci, o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde,
atât ansamblul reglementarilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor şi
concretizând opţiunile statului în materie de impozit şi taxe, cât şi deciziile privind cheltuielile
publice ce se finanţează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară
sau monetară, respectiv cu politica preţurilor şi cu cea a ocuparii forţei de muncă etc., pentru a se
integra în politica generală.
Politica europeană în domeniul impozitării are două mari componente: impozitarea
directă – care este responsabilitatea statelor membre şi impozitarea indirectă, ce afecteaza libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor.
Statele membre au luat deja măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală şi dubla
impozitare, iar politica europeană in domeniu are ca scop să se asigure că pe piaţa internă
concurenţa nu este distorsionată de diferenţe între sistemele şi ratele de impozitare indirectă. În
plus, au fost luate măsuri pentru a preveni efectele negative ale competiţiei în domeniul
impozitării, ce pot apărea în cazul transferurilor de fonduri între statele membre ale Uniunii
Europene.Ultimul secol a fost caracterizat, în Europa de Vest, de extinderea rolului sectorului
public, prin intermediul reglementărilor economice şi fiscale. În domeniul fiscal ţările UE au
menţinut niveluri ale cheltuielilor şi veniturilor publice de aproximativ 40% din PIB. Acestea au
finanţat parţial furnizarea bunurilor publice clasice, cum ar fi apărarea naţională. Însă cea mai
importantă parte a creşterii cheltuielilor publice a fost datorată extinderii funcţiei de redistribuire
a statului (prin protecţie socială). Din punct de vedere fiscal, cheltuielile publice au fost finanţate
prin impozitarea consumului (impozite indirecte), impozitarea veniturilor atât de natură salarială,
cât şi a profiturilor firmelor. Această structură a fiscalităţii în Europa transpune centrul de
greutate al sarcinii fiscal asupra menajelor care consumă mult, obţin venituri importante şi/sau
care deţin proprietăţi importante. Desigur, sistemul fiscal european afectează diferit categoriile
de menaje sau firme datorită diferenţelor structurale, dintre acestea, privind veniturile, consumul
şi proprietăţile deţinute, dar şi datorită diferitelor grade de reglementare, diferitelor moduri de
administrare a ramurilor sistemului fiscal şi diverselor posibilităţi de evitare a fiscalităţii. Pentru
că astfel de trăsături ale sistemelor fiscal implică pe lângă procesele de redistribuire a veniturilor
vizate direct şi redistribuiri accidentale1.

1.1 Dimensiunea spaţială a politicii fiscale

Nivele fiscale de referinţă:
- Cadrul local şi naţional
- Cadul internaţional
Cadrul local, dreptul de a institui impozite este limitat, deoarece prin presiunea fiscală se
urmăreşte evitarea concentrării populaţiei în unele zone pe motive fiscale. Politica fiscală
urmăreşte dimpotrivă, atenuarea diferenţelor economico-sociale dintre diferitele zone. Teoria
fiscală modernă consideră că trebuie asigurată ehitatea orizontală înte colectivităţi, iar dreptul de
a institui impozite de către administraţiile publice să fie limitat.
Cadrul naţional vizează:
• Costul administrării impozitelor;
• Opţiunea guvernelor fiecărei ţări de a alege criteriile de impunere, tehniciile impunerii;
• Redistribuirile de impozite între diferitele nivele ale administraţiei publice, fără a crea
distorsiuni între diferitele nivele ale acestora şi fără a ştirbi gradul de autonomie financiară a
acestora.
Cadrul internaţional .Interdependenţa dintre presiunile fiscale naţionale:
• Apariţia dublei impuneri juridice
- evitarea dublei impuneri juridice internaţionale se bazează pe decizii fiscal;

1
Vacarel Iulian, “ Finante Publice”, Ed.Didactica si Pedagogica, Buc.2003
- existenţa paradisurilor fiscale, ca factor preponderent exogen, care determină decizii
pentru măsuri de evitare şi descurajare a evaziunii fiscale internaţionale;
• Deciziile fiscale structurale de armonizare a politicilor fiscale sunt supuse unor restricţii
generate de diferenţele existente între ţări;
• Tendinţa de integrare, politica fiscală este influenţată de condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru
a fi acceptate în uniunile respective.
1.2 Teorii contemporane privind fiscalitatea.
Rolul acestora în determinarea opţiunilor de politică fiscală Teoria economică şi practica
politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns legate de concepţiile privitoare la
rolul statului în economie. Acele teorii economice şi doctrine politice care se axează pe
stimularea liberei iniţiative, cu menţinerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod
clar, adeptele unei fiscalităţi reduse, considerând că orice formă suplimentară de impunere
înseamnă, de fapt, reducerea capacităţii private de decizie pentru investiţie şi consum, decizie
considerată a fi, din start, mult mai eficientă decât cea a statului „nivelator”. Aceste teorii a fost
dezvoltate, în perioada postbelică, de adepţii neoclasicismului economic, curent reprezentat, în
special, de profesorul Milton Friedman, şi a devenit parte a doctrinei politice, în special, pentru
partidele conservatoare din lumea anglo- saxonă.
În viziunea neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă financiară
decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesişti, care sunt preocupaţi de găsirea
unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită realizarea obiectivelor macroeconomice (cum
ar fi, de exemplu, utilizarea deplină a forţei de muncă), neoclasicii se preocupă mai ales de
determinarea modalităţilor optime de finanţare a cheltuielilor publice, adică de obţinerea unei
structuri fiscale optime. Problema constă în găsirea acelui impozit care să perturbe, cât mai puţin
posibil, mecanismele pieţei. Numai în asemenea condiţii, se afirmă, impozitul poate fi utilizat ca
o variabilă de politică economică.Obţinerea impozitului optimal i-a condus pe neoclasici la
elaborarea teoriei „superiorităţii impozitului direct asupra impozitului indirect”. Un impozit
direct pe venit este, în mod colectiv, preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli. În plus, acest
impozit direct trebuie să fie cât mai progresiv, pentru a fi just din punct de vedere social. Dacă,
dimpotrivă, statul utilizează cu precădere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut în vedere
faptul că acesta este generator de„distorsiuni fiscale”, datorită fenomenului de translaţie pe care
îl ocazionează şi care este de natură să perturbe echilibrul pieţei. Toate aceste critici erau
justificate, numai că nu atingeau adevărata problemă de fond: nu teoria fiscală care pornea de la
necesitatea reducerii rolului statului în economie era de natură să producă aceste dezechilibre, ci
aplicarea ei, parţială, numai asupra nivelului fiscalităţii fără o abordare dură, chiar dureroasă, a
nivelului cheltuielilor publice. În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adaugată există un acord între
statele membre de a o fixa la minim 15%. Evident sunt şi exceptii de la această regulă, existând
bunuri exceptate de TVA sau cărora li se aplică un TVA mai scăzut. În general bunurile şi
serviciile ce beneficiază de aceste excepţii nu sunt în concurenţă directă cu bunuri şi servicii
similar din celelalte state membre, cum ar fi preţurile meniurilor din restaurante. Diferenţele în
nivelurile accizelor practicate de statele membre pot distorsiona foarte uşor concurenţa, de aceea
se supun unor reglementări comune. Cu toate acestea, intervin anumite diferenţe culturale
(decizia unei ţări de a acciza sau nu băuturile alcoolice cum ar fi vinul şi berea) şi diferenţele
economice – spre exemplu, unei ţări care se bucură de un sector al finanţelor publice sănătos nu i
se poate impune să aplice diverse impozite doar de dragul impozitării. 2
În domeniul impozitării companiilor, UE are două obiective majore: să evite competiţia
neloială în domeniul impozitării şi să asigure libera circulaţie a capitalurilor. Regulile Uniunii
impiedică statele membre să folosească sistemul impozitelor pentru a influenţa deciziile de
investiţii în detrimentul altor state membre. Mai mult, UE urmăreşte stabilirea unei baze de
impozitare comune pentru toate companiile din UE, adică acelaşi tip de tranzacţie să se supună
unui singur set de reguli, lăsând totodată la nivelul statelor membre să stabilească nivelul ratei
impozitării.
În acelasi timp, politica fiscală are şi scopuri specifice, între care, în opinia lui Paul
Samuelson, sunt de avut în vedere şi acelea de a contribui la atenuarea oscilaţiilor caracteristice
ciclurilor economice sau de a favoriza menţinerea unei economii progresive, care să asigure un
grad ridicat de ocupare a forţei de muncă.
În viziune modernă, se consideră că politica fiscală presupune folosirea conştientă a
veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pentru a influenţa viaţa economică şi socială. În mod
deosebit, conţinutul său face imperativă utilizarea ansamblului de instrumente şi procedee cu
caracter fiscal pentru a stabili nivelul şi structura prelevărilor obligatorii; operaţiile, activităţile şi
veniturile impozabile; regimul exonerarilor şi reducerilor de impozite sau cel al subvenţionarilor,
conturând modul de a realiza redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri

2
Profiroiu Marius, Popescu Irina, “Politici europene”, Ed. Economica Bucuresti 2003
economice, entităţi administrativ-teritoriale, persoane fizice şi juridice.
Politica fiscală îşi poate pune amprenta, influenţând asupra derulării proceselor
economico-financiare şi implicit asupra evoluţiei întregii societăţi. Dar, la rândul său, ea este
condiţionată de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă: starea
economiei, raporturile dintre sectorul public şi cel privat, nivelul veniturilor cetăţenilor etc.
În sinteză, politica fiscală se reprezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,
instrumentelor şi instituţiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi
utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influenţarea vieţii economice şi
sociale. Ea abordează, în mod firesc, atât problematica impozitelor (prelevărilor fiscale), cât şi pe
cea a cheltuielilor publice, care adesea joacă rolul determinant în cadrul politicii financiare a
statului. Apariţia şi consacrarea noţiunii de fiscalitate, până la accepţiunea sa actuală, se înscrie
organic în evoluţia societăţii omeneşti, fiind legatş indisolubil de crearea şi funcţionarea statului,
de la formele incipiente până la instituţiile şi organismele de tip statal moderne, cu funcţii şi
sarcini multiple şi complexe.
Sub aspectul originii sale în plan lingvistic, se poate admite că fiscalitatea îşi are
rădăcinile în cuvântul fiscus din limba latina, cu circulaţie în imperiul roman timpuriu, care avea
înţ elesul de - paner (cos) folosit pentru colectarea veniturilor ce formau cămara Principelui şi
acopereau cheltuielile sale, coexistând o vreme cu tezaurul aflat la dispoziţia Senatului.
Subordonarea Senatului de către Împărat a condus însă şi la contopirea celor două entităţi prin
înglobarea resurselor tezaurului (public) cu cele ale fiscului şi implicit a destinaţiilor date acestor
resurse financiare publice, denumite generic resurse fiscale, pentru finanţarea cheltuielilor
publice.
În contextul conturării sale ca fenomen socio-economic, tipic organizarii de tip statal a
societăţii omeneşti, noţiunea de fiscalitate a vizat derularea proceselor de prelevare obligatorie de
resurse băneşti la dispoziţia statului, în corelaţie cu cele de alocare / utilizare a acestor resurse
pentru satisfacerea nevoilor considerate a avea caracter public, implicând raporturi economice în
forma banească între stat şi supusii săi. Este însă de admis că, în concordanţă cu întelesul atribuit
iniţial fiscului, accepţiunea dată cel mai adesea conceptului de fiscalitate s-a grefat, mai ales, pe
semnificaşia proceselor de prelevare a unor părţi din veniturile sau averile persoanelor fizice şi
juridice la dispoziţia statului. Aceasta abordare nu face trimiteri explicite şi la procesele de
alocare / utilizare a resurselor respective, concretizate prin finanţarea de cheltuieli publice pe
seama cărora se oferă gratuit utilităţi publice în beneficiul societăţii, respectiv al cetăţenilor,
organizaţiilor, întreprinderilor etc., deşi ele constituie elementul indispensabil manifestării
fiscalităţii.
1.3 Exprimarea fiscalităţii în economia de piaţă.

Impozitele şi taxele, subvenţiile şi alocaţiile bugetare de fonduri, împrumuturile de stat şi

celelalte cheltuieli guvernamentale constituie componente tot mai importante ale vieţii
economice şi sociale. Prin intermediul lor se acumulează şi repartizează resursele financiare la
dispoziţia statului. În cadrul finanţelor publice, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de
percepere şi încasare a impozitelor şi taxelor printr-un aparat specializat precum şi ca un
ansamblu coerent de legi care reglementează impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic
impozitele şi taxele. Ca urmare a incidenţei fiscalităţii, atât în calitate de instrument de
redistribuire a veniturilor, cât şi ca element de presiune asupra contribuabilior, problema
fiscalităţii trebuie abordată la contactul dintre economic şi social.

Termenul de fiscalitate se obţine prin însumarea mai multor componente definitorii:

exprimarea nivelului prelevărilor obligatorii prin diferite raportări; cadrul juridic cu privire la
veniturile fiscale, instituţiile financiar-bugetare cu răspunderi şi competenţe fiscale; veniturile cu
caracter fiscal (prlevări obligatorii); metodele, tehnicile şi procedeele utilizate în aşezarea şi
perceperea veniturilor fiscale.

Exprimarea fiscalităţii, apare în lucrările de specialitate, cu referire la indicatorii utilizaţi

şi la spaţiul de adresare ( regiuni, zone, ţări). De cele mai multe ori însă, fiscalitaea este redusă la
sensul dat de noţiunile de impozit, taxă, contribuţie şi prelevare obligatorie. Resursele statului
necesare pentru satisfacerea cheltuielilor publice sunt alcătuite în principal din prelevări
obligatorii, care reprezintă o parte importantă a produsului intern brut al unei ţări. Nivelul acestor
prelevări se poate măsura pe baza unor indicatori ce reprezintă o expresie a fiscalităţii. De cele
mai multe ori astfel de exprimări se reduce la rata (Rf) sau gradul (Gf) ori nivelul fiscalităţii (Nf)
reprezentând procentul din produsul intern brut mobilizat la dispoziţia statului, prin bugetele
publice, cu ajutorul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor. Conform datelor prezentate mai sus se
ajunge la relaţia3:

3
Gabriel Ştefura- op. citată, p.66
 P0 *V f *100
Rf(Gf sau Nf)=
PIB

P 0 = Prelevări obligatorii;

V f = Venituri fiscale;

PIB = Produsul intern brut.

Ţinând cont de cele prezentate mai sus se poate pune uneori semnul egal între ceea ce
înseamnă prelevări obligatorii şi noţiunea de venituri fiscale. În funcţie de felurile cum se
exprimă fiscalitatea (rată, grad, nivel) apar ş indicatorii de eficienţă potrivit cu relaţia de calcul
menţionată, la care se adauga şi alţii cum ar fi: venituri fiscale medii pe locuitor, grad de
fiscalitate în scopuri sociale; ponderea veniturilor publice în totalul veniturilor bugetului general
considerat sau in produsul intern brut; ponderea veniturilor fiscale în bugetele publice; ponderea
impozitelor directe sau indirecte în totalul veniturilor fiscale etc4. Nivelul fiscalităţii, în ce
priveşte raportul de mai sus, mai poate fi redat şi prin operarea de schimbări asupra numitorului,
care poate fi înlocuit cu totalul veniturilor bugetare (fie prin sistem bugetar, fie prin bugetul
consolidate al statului sau pe fiecare buget public în parte etc), concomitant cu modificarea
numărătorului, unde prelevările obigatorii se folosesc ca dimensiune în funcţie de numitor.

Realizarea veniturilor publice de către Administraţia publică este in raport direct

proporţional cu finanţarea cheltuielilor publice în cadrul juridic aprobat şi adoptat de puterea
legislativă a unui stat. Pe un alt plan de exprimare şi intervenţie, datorită importanţei lor,
veniturile din bugetele publice exercită influenţe asupra economiei şi societăţii.

Din categoria prelevărilor obligatorii fac parte de regulă două categorii de venituri
bugetare: impozitele şi contribuţiile sociale. Prin raportarea la acestea apare şi expresia de
presiune fiscală la nivel macro şi microeconomic. Unii autori au dat acestui fenomen înţelesul de
apăsare sau gravare asupra fondurilor ori veniturile de care dispun persoanele fizice şi juridice 5.
În planul exprimărilor legate de presiunea fiscală, se merge mai departe cu noţiuni ca: presiune
fiscală in mod strict (raportarea impozitelor încasate de stat la produsul intern brut) şi presiune

4
Văcărel Iulian şi alţii – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,2003, p. 345 şi urm.
5
Gabriel Ştefura – op. citată. p.68
fiscală in sens larg (prin includerea la numărător şi a atribuţilor fiscale) sau indicatori ca rata
presiunii fiscale şi rata prelevărilor obligatorii.

Rata de presiune fiscală poate fi considerată din punctual de vedere al analizei

economice, o manifestare a dreptului exclusiv al statului de a preleva sume de bani, fără a se
explica, în sensul de continuitate, reinvestirea lor în circuitul economic sub forma cheltuielilor
publice. Limitarea sensului dat ratei de presiune fiscală la un indicator de comensurare a părţii de
venituri provenite din producţie conduce la restricţionarea iniţiativei private6.

Daca ar fi să comparăm nivelul fiscalităţii în ţări din spaţiul economic european am

observa diferenţe importante în cea ce priveşte presiunea fiscală asupra contribuabililor. În
România, de exemplu, la începutul perioadei de tranziţie către economia de piaţă, se înregistra un
nivel ridicat al fiscalităţii (în jur de 57%), ca urmare a unor acţiuni de răspuns la unele unele
presiuni bugetare. Astăzi, nivelul fiscalităţii în proaspăt integrata în Uniunea Europeană,
calculate pe baza datelor statistice din execuţia bugetară şi a celor privind produsul intern brut, se
situează în jurul valorii de 33-34% (nivel similar cu limita de jos a fiscalităţii practicate în ţările
considerate dezvoltate din punct de vedere economic ca: Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, Germania etc). Cu toate acestea, forţa de suţinere a fiscalităţii în statele dezvoltate este
de cel puţin 12 ori mai mare faţa de România (unde produsul intern brut pe locuitor este de 12 ori
mai mic decât în statele menţionate).

1.4 Principiile unui sistem fiscal optimal

O problemă importantă care se află astăzi în atenţia multor economişti şi factori de decizie
este aceea a optimizării sistemului fiscal. Introducerea sau modificarea unui impozit constituie o
problemă căreia trebuie să i se acorde o importanţă majoră datorită consecinţelor generate, de
aceasta, pe multiple planuri: economic şi financiar, social şi nu în ultimul rând politic.
Pentru a răspunde anumitor cerinţe de calitate şi performanţă, sistemele fiscale moderne,
trebuie să fie organizate şi să funcţioneze pe baza unor principii unanim acceptate. Dintre acestea
se detaşează principiul echităţii şi cel al eficienţei, a căror contrapunere face, de cele mai multe
ori, obiectul disputelor legate de fiscalitate, fiecare impozit căutând să împace mai mult sau mai
puţin, aceste două exigenţe. Considerat de Adam Smith ca principiu definitoriu pentru un bun

6
Gabriel Ştefura – op. citată. p.68
sistem fiscal, principiul echităţii fiscale este cerut nu numai din considerente de ordin filozofic,
respectiv asigurarea unei dreptăţi sociale în materie de impozite, dar şi din considerente de ordin
practic, ştiut fiind faptul că un sistem fiscal inechitabil generează o stare de rezistenţă din partea
contribuabililor, care se materializează în amplificarea fenomenului de sustragere de la plată a
obligaţiilor fiscale. Mai mult decât atât, acumularea în timp a nemulţumirilor populaţiei poate
contribui la căderea de la putere a factorilor politici, care nu îşi conturează politica fiscală pe
criterii de echitate.
Teoretic, noţiunea de echitate fiscală este uşor de înţeles şi de explicat,aceasta
presupunând îndeplinirea cumulativă unor condiţii, cum ar fi:
- stabilirea unui minim neimpozabil în funcţie de natura venitului ce cade sub incidenţa
impozitului, precum şi stabilirea unor scutiri şi reduceri de impozite care să permită satisfacerea
cerinţelor decente de viata;
- aplicarea generală a impozitelor şi taxelor, astfel încât acestea să afecteze toate
categoriile sociale care realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere;
- stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea de contribuţie, acesta presupunând
diferenţierea sarcini fiscale de la un subiect impozabil la altul, atât în funcţie de cuantumul şi
natura materiei impozabile cât şi de situaţia personală a acestora;
- la aceeaşi putere de contribuţie sarcina fiscală să fie aceeaşi pentru toate persoanele
fizice, indiferent de categoria socială căreia îi aparţin, respectiv toate persoanele juridice,
indiferent de forma juridică în care sunt organizate şi funcţionează.
Conform principiului eficienţei încasării impozitelor (sau al randamentului) impozitele
trebuie percepute cu minim de cheltuieli şi prin obţinerea unui volum cât mai mare de venituri la
bugetul statului. 7

Maximizarea veniturilor încasate din impozite trebuie privită din două puncte de vedere,
pe de o parte, din punct de vedere al nivelului de impozitare până la care există un grad de
suportabilitate din partea populaţiei şi, pe de altă parte, din punct de vedere al gradului în care se
încasează impozitele cuvenite bugetului de stat. Trebuie avut în vedere faptul că, în cazul unei
impozitări mai „uşoare”, se obţine un grad mai mare de încasare (gradul de conformare voluntară
a contribuabililor – plata integrală , benevolă şi la termen- este mai ridicat), ceea ce face ca
veniturile obţinute de stat sa fie mult mai mari, în unele cazuri, faţă de cele obţinute în situaţia
7
Moseanu Tatiana, “Structura fiscală şi impunerea echilibrata”
unei fiscalităţi „ apăsătoare”, în care gradul de încasare este mult mai mic, şi care conduce, de
regulă, la creşterea cheltuielilor cu încasarea impozitelor (creşte numărul persoanelor care riscă
în sustragerea de la plata impozitelor impunându-se, deci, atât o mărire a aparatului fiscal cât şi o
intensificare a acţiunilor de control).
În general, se consideră că un impozit cu o arie largă de cuprindere şi cu cote scăzute are
un randament mai ridicat decât un impozit cu o arie restrânsă şi cu cote ridicate. Eficienţa
încasării impozitelor este condiţionată de o serie de factori, printre care foarte importanţi, mai
ales în condiţiile ţării noastre, consider a fi următorii: - stabilitatea legislaţiei, emiterea de acte
normative şi norme de aplicare a acestora clare, care să nu creeze confuzii în interpretare. În
acest sens, A. Smith considera că „ un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un
considerabil grad de nedreptate”;
- pregătirea profesională, capacitatea intelectuală şi morală a personalului care - şi
desfăşoară activitatea în cadrul diverselor structuri organizatorice ale organelor fiscale;
- aplicarea unui tratament fiscal echitabil tuturor contribuabililor;
- reducerea la strictul necesar a cheltuielilor guvernamentale neproductive şi
neeconomicoase;
- o analiză mult mai temeinică asupra acordării unor facilităţi fiscale, astfel încât să se
atingă obiectivele urmărite prin acestea şi nu doar să contribuie la reducerea drastică a veniturilor
bugetare, aşa cum s-a întâmplat, de multe ori, în ultimii 15 ani;
- descurajarea evaziunii fiscale şi lichidarea economii subterane.
Având în vedere diversele tipuri de impozite, se poate face aprecierea că impozitele
percepute prin metoda stopajului la sursă generează cele mai mici costuri cu încasarea şi
descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. La extrema opusa se situează accizele, aceste
impozite fiind generatoare de cele mai mari cheltuieli cu încasarea lor şi în special cu
descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. În cazul acestor impozite tentaţia de sustragere, chiar
in condiţii de risc maxim, de la plata obligaţiilor fiscale, prin diferite forme, este foarte mare,
datorită veniturilor uriaşe ce se pot obţine prin eludarea legii, venituri generate de cotele de
impunere foarte ridicate şi de modalitatea de calcul, în cascadă, a acestora.
Literatura de specialitate a impus şi alte principii, care se adaugă celor expuse anterior,
principii ce trebuie îndeplinite de un sistem fiscal modern, şi anume:
• Principiul stabilităţii - reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un impozit bun este un
impozit vechi”, respectarea acestui principiu constituie, nu numai, o cerinţă pentru asigurarea
eficienţei încasării impozitelor dar şi pentru a permite contribuabililor luarea deciziilor de
investiţii în condiţii de certitudine, din punct de vedere al legislaţiei fiscale.
• Principiul flexibilităţii, parţial în contradicţie cu principiul stabilităţii, este foarte
important în condiţiile în care fiscalitatea este utilizată ca mijloc de politică conjuncturală,
impozitul, a cărui bază de impozitare este sensibilă la evoluţia activităţii economice, putând să
joace, astfel, un rolul de stabilizator economic automat.
• Principiul simplicităţii, devenit prioritar în ţările care au trecut la reformarea sistemelor
fiscale în ultimii ani, are în vedere faptul că un impozit este mai uşor de administrat, mai uşor de
înţeles şi deci susceptibil de a fi mai uşor acceptat de contribuabili cu cât acesta este mai simplu,
fără să conţină prea multe excepţii de la regula generală.
• Principiul certitudinii se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să ştie, dinainte,
termenele, modalităţile şi cuantumul obligaţiilor sale fiscale, în felul acesta acţionându-se pe
linia creşterii încasărilor bugetare.
• Principiul comodităţii se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la
termenele şi după o procedură cât mai convenabilă pentru contribuabili. În acest sens, impozitele
percepute prin metoda stopajului la sursa sunt de preferat.
• Principiul neutralităţii cere ca impozitele să fie selecţionate, legiferate şi aplicate în aşa
fel încât să reducă la minim influenţa acestora asupra deciziilor economice. Din optica statului,
aceasta neutralitate nu trebuie radicalizată, impozitele urmând a fi folosite pentru corectarea
ineficienţei diverşilor agenţi economici şi, în general, pentru atingerea unor obiective economice,
sociale, etc.

CAPITOLUL II OBIECTIVELE POLITICII FISCALE IN ŢĂRILE

UNIUNII EUROPENE

2.1 Reglementarile politicii fiscale

La nivelul UE politica fiscală este subordonată tratatului de înfiinţare a Comunităţii

Europene, care prevede:
 -eliminarea taxelor vamale între ţările membre şi a oricăror altor măsuri cu efect similar;
- asigurarea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune.
În acest sens se au în vedere în special impozitele indirecte (TVA şi accizele).
Impozitele directe fiind doar subordonate scopului de neafectare a liberei concurenţe pe piaţă,
însă se recomandă membrilor încheirea de convenţii de evitare a dublei impuneri internaţionale.
În plus, Tratatul de la Maastricht (1992) impune membrilor uniunii monetare limitarea deficitelor
bugetare la 3% din PIB, membrilor neparticipanţi la uniunea monetarã fiindu-le recomandat sã
evite deficitele substanţiale.
În ţările membre ale Uniunii Europene, politica fiscală este departe de a fi câştigat
consensul tuturor, deoarece nici un stat nu este dispus să renunţe la dreptul de a încasa impozite
de la cetăţenii săi în modul în care doreşte.
Pentru a exista o comparabilitate a datelor furnizate de fiecare stat membru privind
impozitele a fost creat în anul 1995 Sistemul European de Conturi (European System of
Accounts) – denumit ESA958, prin care s-a încercat aducerea la un numitor comun a clasificãrii
conturilor naţionale, şi încadrul lor, a impozitelor şi taxelor în Uniunea Europeană.
Conform clasificării ESA95, impozitele indirecte sunt definite ca fiind impozitele legate
de producţie şi importuri. Acestea includ TVA, taxe vamale de import, accize şi alte impozite
asupraunor servicii specifice (transport, asigurãri), impozitele asupra producţiei care sunt definite
ca fiind„impozite ce apar ca urmare a desfãşurării unei activităţi de producţie” (licenţe de afaceri,
compensare de TVA în sistemul cu ratã uniformã etc).Reformele în domeniul impozitelor
indirecte au fost destul de dure. După 1995 multe ţări membre ale UE, 15, au implementat o serie
de reforme privind introducerea aşa numitelor „impozite verzi” – impozite menite să ajute la
protejarea mediului înconjurător. Ţările care au impus aceste impozite au fost: Suedia,
Danemarca, Olanda, Germania, Austria şi Marea Britanie.

Principalele reglementãri legislative în domeniul impozitãrii indirecte sunt:

La nivelul taxei pe valoarea adăugată:
• A şasea Directivă a Consiliului nr. 77/388/CEE din 17 mai 1977 privind armonizarea
legislaţiei statelor membre în domeniul impozitelor pe cifra de afaceri – sistem comun de
TVA;
• A Treisprezecea Directivă a Consiliului nr. 86/560/CEE din 17 noiembrie 1986 privind
8
Structura sistemelor fiscale în Uniunea Europeană” – Comisia Europeană (2004);
armonizarea legislaţiei statelor membre în domeniul impozitelor pe cifra de afaceri – modul
de rambursare a TVA pentru persoanele impozabile situate în afara teritoriului Comunităţii
Europene;
• Directiva Consiliului nr. 91/680/CEE din 21 decembrie 1992 privind anularea frontierelor
fiscale;
• Directiva Consiliului nr. 92/111/CEE din 14 decembrie 1992 privind introducerea
măsurilor de simplificare în domeniul TVA;
• Regulamentul Consiliului nr. 1798/2003 din 7 octombrie 2003 privind cooperarea
administrativă în domeniul TVA.
La nivelul accizelor:
• Directiva Consiliului nr. 92/12/CEE din 25 februarie 1992 privind măsurile generale
cum sunt deţinerea, mişcarea şi monitorizarea produselor supuse accizării;
• Directiva Consiliului nr. 92/79/CEE din 19 octombrie 1992 privind impozitele asupra
ţigaretelor;
• Directiva Consiliului nr. 92/80/CEE din 19 octombrie 1992 privind impozitele asupra
tutunului fără ţigarete;
• Directiva Consiliului nr. 92/83/CEE din 19 octombrie 1992 privind armonizarea
structurii accizelor asupra alcoolului şi băuturilor alcoolice;
• Directiva Consiliului nr. 92/84/CEE din 19 octombrie 1992 privind nivelul accizelor
asupra alcoolului şi băuturilor alcoolice;
• Directiva Consiliului nr. 2003/96/CE din 27 octombrie 2003 privind restructurarea
cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice şi a electricităţii.
Taxa pe valoarea adăugată. Reglementare fiscală şi armonizare
Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în anul 1970 în Comunitatea Economică
Europeană şi a înlocuit o serie de taxe existente atunci asupra producţiei şi consumului, care
îngreunau schimburile comerciale între state.
În anul 1977, prin Directiva a şasea9, se pun bazele armonizării taxei pe valoareaadăugată în
statele membre, legislaţie care a fost modificată ulterior. Statele membre pot aplica următoarele
tipuri de cote de TVA: o taxă normală şi una sau două taxe reduse. Taxa normală de TVA nu
trebuie să fie mai mică de 15%, iar taxele reduse să nu fie mai mici de 5%.
9
77/388/CEE din 17 mai 1977 în materie de armonizare a statelor membre în ceea ce priveşte taxele asupra cifrei de
afceri
Principiul de taxare al TVA-ului este cel al consumului (destinaţiei bunurilor), taxa urmând a
fi percepută asupra livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii în statul în care se consumă. Sunt
supuse TVA-ului şi importurile.
În anul 2003, în urma unui bilanţ10 care s-a realizat în legătură cu rezultatele strategiei privind
ameliorarea funcţionării sistemului TVA s-a menţionat:
• anularea, după 1 ianuarie 2003, a posibilităţilor statelor membre de a impune operatorilor
• intre-comunitari obligaţia desemnării unui reprezentant fiscal pentru operaţiunile efectate
în alte state membre decât cele în care sunt stabiliţi;
• după 1 ianuarie 2003 toţi contribuabilii (rezidenţi şi nerezidenţi) au dreptul de a depune
declaraţiile de TVA sub formă electronică;
• s-a stabilit cadrul legal pentru facturarea electronică şi stocarea electronică a facturilor;
• uniformizarea cotei reduse de TVA şi a sferei sale de acţiune.
Contribuabilii sunt persoanele care realizează în mod independent una din următoarele activităţi
economice: producţie, comerţ, prestare de servicii, activităţi extractice şi agricole, profesii
liberale. Contribuabili mai sunt consideraţi şi cei care se ocupă cu vânzarea unui imobil sau a
unui teren.
Baza de impozitare este diferenţiată în funcţie de tipul livrării de bunuri sau prestărilor de
servicii.Dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată, este acordat în statele membre ale
Uniunii Europene în egală măsură pentru toţi contribuabilii, atunci când bunurile şi serviciile
sunt effectuate pentru operaţiunile lor economice, efectuarea de schimburi, care dau naştere la
acest drept de deducere. Se mai acordă şi operaţiunilor scutite de taxă pe valoarea adăugată, dar
care dau acest drept de deducere.
În legislaţia europeană sunt prevăzute şi o serie de regimuri speciale în ceea ce priveşte TVA
pentru: societăţile mici, agricultori, bunuri second-hand, opere de artă, antichităţi, aur, agenţiile
de turism.
În ţările membre ale Uniunii Europene - 1511, cu excepţia Austriei, Belgiei, Franţei şi Germaniei,
societăţile comerciale care au sediul social în acel stat primesc la înregistrarea lor ca firmă un
număr de înregistrare TVA, care va fiutilizat în scopul deducerii TVA-ului. S-a creat
posibilitatea ca şi societăţile comerciale care nu dispun de un sediu social într-un anumit stat
10
COM (2003) 614 – Bilanţul realizărilor strategiei în materie de TVA.

11
Conform DGTAXUD/2001/DE/307;
membru al Uniunii Europene, dar desfăşoară activităţi acolo, să solicite un număr de înregistrare
TVA, pentru a-şi putea depune declaraţiile şi de a plăti TVA direct acelui stat unde îşi desfăşoară
activitatea, fără a mai apela la un reprezentant fiscal. A mai fost introdus sistemul VIES=Vat
Information Exchange System, adică Sistemul de schimb al informaţiilor în domeniul TVA, care
permite verificarea numărului de identificare a TVA-ului de către cei implicaţi – societăţi
comerciale, autorităţi fiscale.
Ultima propunere12 în domeniul armonizării legislaţiei a fost introducerea unui nou sistem numit
„Ghişeul unic” – o societate putând să-şi depună o singură declaraţie pentru absolut toate
operaţiunile supuse impozitării TVA-ului, indiferent de statul în care acestea au fost realizate.
Reglementările comunitare în materie de accize
Reglementările fiscale13 la nivelul accizelor au impus un regim definitiv şi general asupra
deţinerii, circulaţiei şi controlului produselor supuse accizelor. Produsele supuse acizelor printr-
un regim comun (accize armonizate) sunt: uleiurile minerale, alcoolul şi produselor din alcool,
tutunul şi produsele din tutun.
Acest regim al accizelor armonizate a intrat în vigoare după 1 ianuarie 1993 şi se înscrie în
strategia globală de armonizare a impozitelor indirecte. Produsele supuse accizelor sunt
impozitate în statul în care acestea sunt consumate. Circulaţia produselor supuse accizării se face
în regim suspensiv prin intermediul unor antrepozite fiscale şi trebuie să fie însoţită de
documente fiscale.
Legislaţia privind accizele, prevede şi existenţa unei accize minime asupra fiecărei categorii de
produse. Acciza minimă a fost stabilită în anul 1992 pentru alcool şi băuturi alcolice, ţigarete şi
tutun, pentru celelalte produse supuse accizelor urmând să intre în vigoare mai târziu. Fiecare
stat membru al Uniunii Europene va stabili cadrul legislativ în materie de producere,
transformare sau deţinere de produse supuse accizelor armonizate, dar cu respectarea
dispoziţiilorcomunitare.În anul 1998, Parlamentul European a adoptat un program comunitar
multianual care vizează acţiunea impozitelor în Uniunea Europeană, şi anume programul
Fiscalis. Primul program Fiscalis a fost pentru perioada 1998-2002, ulterior a fost extins şi pentru
perioada 2003-2007.Programul Fiscalis 1998-2002 a avut ca obiective impozitarea indirectă şi
anume asigurarea pentru funcţionarii publici a unui nivel ridicat de cunoaştere şi înţelegere a
12
COM (2004) 728;

13
Directiva 92/12/CEE privind regimul general al deţinerii, circulaţiei şi controlului produselor supuse accizelor, cu
modificările şi completările ulterioare
dreptului comunitar şi în particular a dreptului fiscal în domeniul impozitării indirecte prin
simplificarea şi modernizarea legislaţiei, aplicarea uniformă a legislaţiei, modernizarea
cooperării administrative şi lupta contra fraudei fiscale. Programul Fiscalis 2003-2007 continuă
obiectivele celui anterior, dar este mai lărgit,cuprinzând pe lângă obiectivele politicii fiscale
privind impozitarea indirectă şi fiscalitatea directă.
2.2 Obiectivele fiscale urmărite de Uniunea Europeană.

Cele 27 de state membre ale Uniunii Europene şi-au exprimat intenţia de aşi modifica
sistemele fiscale în cadrul proiectelor de convergenţă şi stabilitate. Reformele lor fiscale diferă
atât în durată cât şi în profunzime. Trebuie să fim conştienţi de implicaţiile unui sistem fiscal
comun pentru ţările membre al e Uniunii Europene şi standartele impuse de acest lucru. Prin
programele implementate în domeniul fiscal, statele membre, atât cele mai vechi cât şi cele mai
noi şi-au demonstrate intenţia de aşi modifica sistemele lor fiscale existente. Reformele fiscale
diferă, dar majoritatea ţintesc reducerea taxelor şi impozitelor în special pentru persoanele cu
venituri mici.

Prin proiectele de stabilitate şi convergenţă elaborate şi actualizate, cele 27 state membre

îşi exprimă intenţia de a modifica sistemele lor fiscale. Reformele sistemelor lor fiscale diferă şi
ca întindere, dar şi ca profunzime. Pentru a putea fi uniformizate şi aplicate oarecum unitar
trebuie să înţelegem şi să cunoaştem ce presupune coordonarea fiscală comună a ţărilor membre
ale Uniunii Europene. În Uniune există 27 sisteme fiscale aferente fiecărui stat membru, cu
importante diferenţe, în funcţie de politica fiscală a fiecărui stat membru. În funcţie de
obiectivele la care trebuie să răspundă, politicile fiscale au fost subiecte controversate, dar statele
membre, la unison, sunt de acord că scopurile acestor politici fiscale ar trebui să urmeze
următoarele limite:

În primul rand ar trebui să permită tuturor categoriilor de agenţi economici, dar şi

populaţiei, să beneficieze de avantajele unei pieţe unice. Următoarele limite ar trebui să
urmărească realizarea obiectivelor stabilite ale politicii fiscale a Uniunii Europene. În ultimul
rand trebuie să existe concordanţă cu alte politici ale Uniunii Europene şi anume politica
locurilor de muncă, politica mediului etc.
 Pentru a putea ca agenţii economici şi populaţia acestor ţări să beneficieze de avantajele
unei pieţe unice, trebuie eliminată ineficienţa coexistenţei celor 27 regimuri fiscale diferite,
deoarece sunt afectate datorită diferenţelor, atât circulaţia pe piaţă a produselor, serviciilor şi
forţei de muncă, cât şi competiţia ca motor al dezvoltării economice. Competiţia fiscală între
ţările membre poate apărea tocmai din cauza existenţei celor 27 regimuri fiscale şi poate avea
două laturi:

Una negativă – competiţia devine dăunătoare şi distorsionează caracterul pieţei unice. De

exemplu.: politici fiscale diferite ar putea distorsiona politica firmelor cu privire la investiţii,
dacă acestea ar avea filialele şi sucursalele în diferite ţări ale Uniunii Europene.

Una pozitivă – de exemplu.: populaţia ar fi avantajată de faptul că guvernele ar oferii

servicii publice la costuri mici, suportate de aceasta.

Obiectivul principal al Uniunii Europene este ca până în anul 2010, economia Uniunii să
devină cea mai competitivă şi mai dinamică din lume, obiectiv stabilit de Consiliul European la
Lisabona, în anul 2000. Pentru a se putea realiza acest obiectiv trebuie redus gradul general al
fiscalităţii din Uniunea Europeană, concomitent cu realizarea unui echilibru între această
reducere şi susţinerea consolidării financiare prin diminuarea datoriei publice şi investiţiile în
serviciile publice esenţiale. Spaţiul economic european a dezvoltat politici pentru protecţia
muncii, crearea de noi locuri de muncă, raţionalizarea consumului de energie, dar nu a reuşit încă
armonizarea pentru a se ajunge la o politică fiscală unitară.

Modalitatea sau modalităţile prin care Uniunea Europeană inflenţează politicile fiscale ale
celor 27 ţări membre pentru a-şi realiza obiectivele preconizate este coordonarea fiscală care
funcţionează şi se realizează cu respectarea celor două principii ale integrării europene:
principiul acceptării politicilor fiscale ale tuturor ţărilor, cu anumite condiţii şi principiul
subsidiarităţii – relaţii verticale între instituţiile europene şi guvernele naţionale.

Coordonarea fiscală s-ar putea realiza prin armonizare fiscală (un sistem fiscal unic), dar
şi prin înlăturarea tuturor barierelor în circulaţia liberă pe piaţa unică a produselor şi serviciilor, a
forţei de muncă şi a capitalului. Din experienţa Uniunii Europene, în coordonarea politicilor
fiscale se desprind următoarele:
 In primul rând coordonarea politicilor fiscale în domeniul impozitelor este necesară şi
trebuie să ţină cont de natura impozitelor:

• impozitele indirecte – necesită un grad mai mare de armonizare deoarece sunt legate de
circulaţia liberă a produselor şi serviciilor;

• impozitele directe – mai ales impozitarea veniturilor marilor companii naţionale şi

internaţionale, dar şi veniturile persoanelor cu activităţi în mai multe ţări (eliminarea dublei
impuneri).

În al doilea rând coordonarea fiscală în politicile privind alocarea resurselor bugetare nu

este necesară, deoarece în ţările membre ale Uniunii Europene se menţine oricum disciplina
bugetară pentru stabilitatea economiei şi a monedei unice. Există însă două excepţii:

1. cheltuielile pentru bunurile publice (Uniunea Europeană coordonează anumite proiecte cum
sunt reţelele de transport şi comunicaţii);

2. ajutorul acordat de stat întreprinderilor se supune regulilor Uniunii Europene, deoarece poate
influenţa concurenţa de pe piaţa unică.

În ultimul rând coordonarea fiscală în politicile de redistribuire a resurselor bugetare este

limitată de nivelul fondurilor existente în bugetul Uniunii Europene.

Pentru a accelera coordonarea politicilor fiscale şi aşa foarte lente datorită votului unanim
al statelor membre ale Uniunii Europene, încearcă folosirea unor mecanisme care să înlăture
barierele existente în circulaţia pe piaţa unică a produselor şi serviciilor, a forţei de muncă şi a
capitalului. Aceste mecanisme, deşi nu au caracter de lege, ar putea ajuta Uniunea Europeană să-
şi atingă obiectivele generale şi ar viza:

– presiunea exercitată de statele care au adoptat reforme fiscale;

– extinderea indicaţiilor date de Comisia Europeană;

– folosirea mecanismului de cooperare extinsă (introducerea de sancţiuni ţărilor membre ale

Uniunii Europene care nu cooperează). Folosirea acestor mecanisme care nu au forţa legii nu
diminuează efortul Uniunii Europene pentru armonizarea politicilor fiscale prin reglementări
obligatorii cel puţin în anumite probleme de impozite, mai precis acolo unde eficienţa şi
funcţionalitatea pieţei unice sunt afectate. În acest sens, Comisia Economică promova
propunerea ca, în domeniul politicilor fiscale, să se aplice regula majorităţii calificate în
adoptarea deciziilor. Propunerea este în continuare promovată cu toate că ea nu a fost acceptată
de către Consiliul European de la Nisa, din anul 2000.

În privinţa contribuţiilor la securitatea socială tendinţa este de reducere cu nuanţări de la

ţară la ţară. Câteva state membre ale Uniunii Europene au luat în considerare reduceri globale ale
costurilor cu munca, adiacente salariilor. În Germania, contribuţiile la sistemul de pensii vor fi
reduse cu 0,8%, iar în Austria contribuţiile vor fi reduse cu 0,4% din Produsul intern brut. Alte
state, precum Belgia, Franţa, Italia, Olanda şi Marea Britanie, urmăresc reducerea costurilor
nonsalariale pe factorul de muncă numai pentru salariile mici, în timp ce alte state doresc să
stimuleze crearea de noi locuri de muncă (Grecia, Italia) sau să favorizeze încheierea de
contracte permanente de muncă (Spania). În Portugalia, reforma urmăreşte corelarea
contribuţiilor la securitatea socială plătite de salariaţi cu cele plătite de liber-profesionişti, în timp
ce în Danemarca se doreşte permanentizarea contribuţiei temporare la sistemele de pensii
suplimentare.

În privinţa impozitului pe venitul personal, majoritatea statelor au în vedere o reformă a

cotelor şi tranşelor de impozit. Această reformă, constă mai ales în scăderea cotei marginale de
impozit la limita de jos a distribuţiei venitului, însoţită de creşterea venitului minim neimpozabil
şi sporirea deducerilor familiale. Aceste măsuri au mai mult un caracter general.

Astfel, în Germania, procentul din tranşa minimă va scădea cu 6 puncte procentuale, în

timp ce procentul din tranşa maximă va scădea cu 4,5 puncte procentuale. În Irlanda, atât cota
standard, cât şi cota maximală vor scădea cu 2 puncte procentuale, în timp ce în Spania a avut loc
cea mai semnificativă reducere a cotei marginale superioare de impozit – cu 8 puncte procentuale
(în 1999). În Finlanda impozitul pe venitul personal a înregistrat (încă din 1997) o reducere de
ansamblu cu 1,7 puncte procentuale, până la sfârşitul anului 2003 urmând a fi operate noi
reduceri. Şi în Suedia, în perioada 2000-2001, a avut loc o reducere globală a acestui impozit. Cu
toate acestea, nici un stat membru al Uniunii Europene nu are în vedere o reformă fundamentală
a impozitelor indirecte. Se propune mai ales reducerea taxei pe valoarea adăugată în sectoarele
cu muncă intensivă (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi, parţial, Marea
Britanie). Ca o excepţie apare Olanda, care a majorat TVA-ul cu 1,5 puncte procentuale în 2001,
în timp ce Irlanda şi Austria au sporit accizele la tutun. Pe de altă parte, în state precum
Danemarca, Germania, Franţa, Italia, Finlanda şi Marea Britanie este de aşteptat o creştere a
taxelor pe energie şi/sau mediu. Dacă în Germania şi Marea Britanie taxele ecologice sunt
menite să compenseze costurile cu munca nonsalariale, în Franţa vor finanţa scăderea timpului
de muncă.

Îmbunătăţirea funcţionării pieţelor de capital este un scop major al impozitelor pe venitul

din capital (Germania, Danemarca, Spania, Italia). Un alt obiectiv este acela de a genera incitaţia
pentru risc (Grecia, Spania, Franţa, Italia, Irlanda). Germania intenţionează să reducă impozitul
pe profitul societăţilor comerciale la 25%, introducând o reducere de 15 puncte procentuale
pentru profitul nedistribuit şi de 5 puncte procentuale pentru profitul distribuit. În schimb, în anul
2000, Finlanda a mărit impozitul societăţilor comerciale cu 1 procent (de la 28% la 29%).

În viitor este interesant de urmărit impactul reformelor fiscale asupra ratelor fiecărei
categorii de impozit, care exprimă presiunea fiscală asupra contribuabililor. Reducerea ratelor
asupra contribuţiilor pentru securitate socială au fost semnificative în ţări precum Belgia,
Germania şi Olanda, iar în alte ţări, aceste reduceri au avut un impact neglijabil, lucru care nu
este surprinzător, dacă ne gândim că aceste măsuri vizează crearea de noi locuri de muncă sau
protejarea tranşelor salariale inferioare. Este de aşteptat ca reducerea ratelor impozitului pe
veniturile personale să fie importantă, în special în Germania, Danemarca, Olanda, Austria şi
Suedia. Reducerea ratelor impozitului pe veniturile personale este principalul factor ce va
conduce la scăderea presiunii fiscale pe factorul muncă.

Ratele impozitului asupra capitalului sunt previzionate a se reduce cu peste 1 punct

procentual în Germania, Franţa, Irlanda, Italia, Olanda, Austria şi Marea Britanie. Portugalia este
singura ţară unde este de aşteptat ca sarcina fiscală pe capital să crească. Recent, Consiliul
Europei a adoptat „Codul de disciplină pentru combaterea posibilelor cazuri de dublă impunere“,
prin care s-a stabilit lista practicilor potenţial dăunătoare pentru fiecare stat membru.

Scopul realizării pieţei comune şi a uniunii monetare a antrenat schimbări în ceea ce

priveşte fiscalitatea. Înlăturarea restricţiilor privind mobilitatea capitalului a generat teama că
baza impozabilă la nivel naţional se poate reduce prin migraţia acesteia între statele membre,
datorită concurenţei fiscale dintre acestea, ceea ce va afecta grad de ocupare şi capacitatea de a
asigura protecţia socială. De aici s-au conturat obiectivele politicii fiscale:
A. Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferenţelor în
ceea ce priveşte cotele şi metodele de aplicare al impozitelor indirecte. Obiectivul vizează TVA
şi accizele.
B. 1. În domeniul fiscalităţii directe, se urmăreşte în principal minimizarea posibilităţilor
de evaziune şi evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilaterale între statele membre.
B. 2. Scopul avut în vedere de măsurile de armonizare a politicii fiscale constă în evitarea
efectelor negative ale concurenţei între statele membre, în special evitarea transferului bazei
fiscale prin fenomenul de migraţie a firmelor aflate în cãutarea regimului fiscal cel mai favorabil.
C. Tratatul de la Maastricht limitează strict posibilitatea guvernelor de a finanza
cheltuielile publice prin creşterea datoriei publice. Prin Pactul de Creştere şi Stabilitate, statele
membre participante la zona euro nu trebuie sub nici o formă sã ruleze deficite bugetare peste
nivelul de 3% din PIB. Scopul general al pactului este păstrarea bugetelor echilibrate la nivelul
de ciclu economic. Astfel creşterea cheltuielilor publice poate fi finanţată numai prin creşterea
încasărilor veniturilor publice la nivelul ciclului economic. Deşi au acceptat în principiu
obiectivele politicii fiscale a UE, totuşi, guvernele statelor membre au fost reticente în ceea ce
priveşte paşii principali spre armonizarea fiscală, iar Pactul de Creştere şi Stabilitate prevede că
deciziile cu privire la aceasta trebuie adoptate cu unanimitate în Consiliul Europei. Pentru că, pe
de o parte, politica fiscală este privită ca o componentă a suveranităţii naţionale, iar sistemele
fiscale ale statelor membre se deosebesc substanţial, datorită diferenţelor în ceea ce priveşte
structurile economice şi sociale ale acestora şi diferenţelor conceptuale privind rolul fiscalităţii,
în general, şi al unui anumit impozit, în particular. De exemplu: gradul general al fiscalităţii şi al
contribuţiilor sociale, ca procent în PIB, variază între 34%, în Grecia, şi aproape 55%, în Suedia,
media UE fiind 42,6%. Impozitele directe, formate în principal din impozitul pe venitul
persoanelor fizice şi cel pe profitul companiilor, variază între 9% din PIB în Grecia, la peste 32%
în Danemarca, media UE fiind 13,7%. Impozitele indirecte, formate în principal din TVA şi
accize, variază între 11% din PIB, în Spania, şi peste 19%, în Danemarca, media UE fiind
13,8%. Iar contribuţiile sociale variazã de la 1,7% din PIB, în Danemarca, la peste 19%, Franţa,
media UE fiind 15,1%. Privită în ansamblu, Uniunea Europeana este o zonă cu fiscalitate
ridicată, în anul 2007, rata fiscalităţii, calculată ca pondere a veniturilor totale colectate în PIB, în
toate cele 27 state europene, situându-se la nivelul de 39,6%, calculată ca medie ponderată.
Această valoare este cu până la 13% mai mare decat media SUA sau a Japoniei. Aceasta medie
ridicată nu dovedeşte însă că toate statele membre au o fiscalitate mare, dimpotrivă, opt dintre
statele membre au un nivel al fiscalităţii de sub 35% din PIB. Per total, diferenţele dintre nivelul
fiscalităţii între statele europene sunt semnificative; media, incluzând şi contribuţiile la
asigurările sociale, înregistrează diferenţe de peste 20%, de la nivelul de 51,3% în Suedia la sub
28% în România, dovedind diferenţe semnificative între statele Uniunii în ceea ce priveşte rolul
statului în economie.
Politica fiscală influenţează în mare măsură modurile de economisire, consumul,
investiţiile, munca şi implicit modul de operare a pieţelor de bunuri, servicii, capital şi muncă.
Reformele lansate de Consiliul Europei au avut rolul de a asigura ca diferenţele dintre sistemele
fiscale ale statelor membre, care au devenit şi mai vizibile de la introducerea monedei euro, nu
stânjenesc şi nu fragmentează piaţa unică şi nu împiedică alocarea eficientă a resurselor,
impozitele şi taxele nationale, contribuţiile la asigurările sociale specifice fiecărui stat au acum şi
alte scopuri, decât de simpla operare pe piaţa naţională, şi trebuie judecate în lumina diferitelor
criterii, variabile ca importanţă de la un stat membru UE la altul. Numai printr-o apropiată
coordonare a politicilor fiscale naţionale se poate obţine un echilibru între sisteme fiscale diferite
şi dreptul nestanjenit de liberă circulaţie şi de silire în Uniunea Europeană.
O problema importantă cu care se confruntă politica fiscală în statele membre este legată de
fenomenul de globalizare economică şi de actuala dezvoltare tehnologică.În ultimele decenii,
evoluţia economiei mondiale a determinat creşterea volumului şi sporirea diversificării structurii
de mărfuri a schimburilor comerciale. Aceasta evoluţie este determinată de mai mulţi factori:
» creşterea demografică face necesară sporirea producţiei pentru acoperirea nevoilor pieţei
interne, în continuă modificare şi diversificare;
» mecanizarea, automatizarea şi organizarea stiinţifică a producţiei şi a muncii conduc, în mod
inedit, la sporirea productivităţii muncii şi a venitului naţional, dar şi la disponibilizarea unei
părţi din forţa de muncă ocupată. Creşterea somajului determină factorii de decizie să ia măsuri
pentru crearea de noi locuri de muncă, ceea ce conduce, în ultima instanţă, la sporirea producţiei;
» pe măsura creşterii economice, apare necesitatea ridicării nivelului de trai. Acest lucru este
indispensabil legat de menţinerea producţiei la un nivel ridicat şi a costurilor la un nivel cât mai
redus cu putinţă;
» întrucât în mod obişnuit volumul producţiei depăşeste necesarul pieţei interne, se creează un
surplus de produse, ce trebuie valorificate peste graniţă. Aceasta întrucât, pe de o parte, creşterea
producţiei necesită sporirea importului de materii prime, combustibil, energie, etc, iar pe de altă
parte, ridicarea nivelului de trai nu ar putea fi asigurată fără sporirea producţiei şi, respectiv a
venitului naţional. Aşadar, libera mişcare a capitalului şi libertatea de prestare a serviciilor,
combinate cu noi posibilităţi oferite de tehnologia internaţională fac ca politica fiscală naţională
să fie mai dificilă. Acordurile bilaterale dintre statele membre nu sunt suficiente pentru a asigura
coordonarea dintre sistemele fiscale. Doar o apropiată coordonare la nivel comunitar, pe întreaga
întindere a Uniunii Europene poate fi eficientă. Scopul este de a permite libera mişcare de capital
şi în acelaşi timp de a preveni evaziunea fiscală.Planul de acţiune pentru o singura piaţă
financiară prezentată de Comisia din mai 1999 furnizează începutul unui răspuns la asemenea
probleme şi cere continuarea eforturilor în coordonare, pentru eliminarea diferentelor prind
impozitarea produselor exportate.Dezvoltarea comertului electronic este de asemenea o
provocare pentru sistemele fiscale actuale, fiind de altfel un subiect adeseori analizat în
rapoartele Comisiei Europene. Motivul este ca tranzacţiile care se derulează trebuie să se supună
regulilor fiscale tradiţionale pentru a nu deranja competiţia, dar regulile fiscale nu trebuie să
descurajeze dezvoltarea afacerilor pe Internet.Aceste probleme au fost discutate de numeroase
organizaţii internaţionale, precum WTO (Organizaţia Pietei Mondiale) şi OCDE (Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică). O comunicare a Comisiei Europene (nr. 98/374)
solicită ca e-comerţul (comerţul electronic) să fie neutru impozitat în raport cu comerţul
tradiţional. Taxa pe valoarea adaugată se aplică la locul de consum, iar transmisia electronică să
fie impozitată. Comisia discută aceste probleme cu statele membre şi se ocupă de găsirea
soluţiilor potrivite. Consider oportună intenţia manifestată de Comisie pentru o îmbunatăţire a
legislaţiei fiscale în acest domeniu, fiind extrem de necesară.O altă problemă pentru politica
fiscală din statele Uniunii Europene este subliniată de un obiectiv al acesteia, respectiv creşterea
eficienţei administraţiei fiscale din ţările comunitare. În Uniunea Europeană s-a considerat în
permanenţă ca pentru o politică fiscală eficientă trebuie acordată atenţie eficientizării activităţii
administraţiilor fiscale din statele membre.
"Programul de Reformă şi Modernizare a Impozitării", declanşat în 1999 de Comisia
Europeană, prevede strategia de modernizare a administraţiei fiscale, care are ca obiectiv
dezvoltarea capacităţii acesteia de a implementa în mod eficient acquis-ul comunitar. Procesul a
început cu elaborarea, de către Comisia Europeană, a Cărtilor albastre fiscale" şi are ca finalitate
elaborarea, de către administraţiile fiscale naţionale, a Planului de Management pentru
Schimbarea Afacerii" care reprezintă modificarea şi detalierea, într-un număr de 86 de
subproiecte, a acţiunilor ce trebuie indeplinite pentru alinierea la standardele cuprinse în Cărţile
albastre fiscale".La nivelul întregii Comunităţi Europene se remarcă în prezent că funcţionarii
din administraţia fiscală folosesc deja noi tehnologii pentru a-şi spori eficienţa şi pentru a creşte
interacţiunea cu plătitorii de impozitelor. Recent s-au facut progrese în a permite contribuabililor
să-şi iîntocmească declaraţiile fiscale pe linie electronică, iar aceasta înseamnă silirea unor reguli
unice pentru facturare şi acces liber pentru plătitorii de impozit la baza de date.
Politica fiscală trebuie să facă faţă problematicii determinate de extinderea Uniunii Europene
prin aderarea de noi state. Articolul 237 al Tratatului de la Roma stipulează: Orice stat european
îşi poate depune cererea pentru a deveni membru al Comunităţii". Prin urmare, încă de la
instituirea Comunităţii Europene, s-a avut în vedere faptul că alte state europene, în afara celor
şase state fondatoare, vor fi admise ulterior în Uniunea Europeană. Această perspectivă ridică
următoarea intrebare: care sunt problemele cu care se confruntă politica fiscală a statelor
candidate şi a Comunităţii Europene în cadrul procesului de extindere al Uniunii?
Membrii aspiranţi la UE sunt chemaţi să pună în aplicare tot corpul de legi ale Uniunii Europene
şi în acelaşi timp să se abţină de la introducerea oricăror măsuri ce sunt contra acestor legi.
Actualele ţări candidate işi continuă efortul de adaptare la legile Uniunii Europene. Ele au
datoria ca politica lor fiscală să fie compatibilă cu regulile fiscale silite de Comunitatea
Europeană. Aceasta este o prioritate a aranjamentelor parteneriatului adoptate de Uniunea
Europeană pentru a ajuta aceste ţări să îşi pregătească aderarea.Comisia a elaborat o strategie
detailată, incluzând analizarea şi monitorizarea schimbărilor politicilor fiscale şi administraţiei
fiscale a ţărilor în curs de aderare şi asistenţă cu cursuri de pregătire pentru oficiali. Uniunea
Europenană pregăteşte personalul din aparatul fiscal al acestor ţări pentru a face faţă noilor
responsabilităţi pe care le vor avea îndată ce vor lucra împreună în proiectele coordonate de
programul Phare, prin implicarea oficialilor în program şi prin implicarea în actităţi comune a
administraţiei ţărilor membre cu cele candidate.Într-un document al Comisiei Europene din
februarie 2003 sunt prezentate problemele de politică fiscală cu care se confruntă ţările
candidate. Astfel, toate ţările care urmeaza a adera la Uniunea Europeană;") au solicitat măsuri
de tranziţie şi un anumit număr de derogări, majoritatea în domeniul taxei pe valoarea adaugate
şi accizelor. Unele din aceste state au cerut aranjamente tranzitorii şi în campul fiscalităţii
directe. Nivelul şi cotele de impozitare reprezintă probleme sensibile pentru majoritatea statelor
candidate pe perioada negocierilor. 14Cotele de TVA sunt foarte diferite de cele prevăzute de
aquisul comunitar, iar, în ceea ce priveşte accizele, majoritatea acestor ţări au cote de impunere
considerabil mai scăzute decât cele practicate în Uniunea Europeană. Guvernele acestor ţări se
tem de implicaţiile economice şi sociale determinate de cotele de impozitare semnificativ mai
mari, care se reflectă în preţuri, ceea ce afectează accesul la anumite bunuri sociale mai sensibile.
În general, toate statele candidate au solicitat perioade intermediare pentru bunurile şi serviciile
speciale, având în plus nevoie de intervale de timp mai mari pentru ajustarea cotelor de impunere
şi reducerea implicaţiilor economice şi sociale.
Prin urmare, obiectivele politicii fiscale a Uniunii Europene trebuie să ţină seama
de procesul de extindere a Uniunii, aflat în desfăşurare. Deciziile de politică fiscală nu pot ignora
probleme ce derivă din lărgirea blocului comunitar.
Un alt aspect de care trebuie ţinut cont în analizarea fiscalităţii din Comunitatea
Europeană ţine de referinţele demografice care caracterizează în prezent spaţiul european, în
zona Uniunii Europene, se constată în prezent tendinţe demografice rău prevestitoare, cu
numeroase efecte asupra fiscalităţii.
Creşterea vârstei populaţiei în Europa şi schimbările structurale în organizarea muncii şi
timpul de muncă au creat noi şi îngrijoratoare probleme în multe state membre prind modul de
finanţare a pensiilor. Globalizarea şi dezvoltarea instrumentelor financiare private obligă
Uniunea Europeană să acorde atenţie acestor probleme. Trebuie să existe concordanţă între
problemele financiare care sunt pe larg reglementate la nivelul Uniunii Europene şi cele cu care
se confruntă statele în curs de aderare (de exemplu, sistemul de sănătate). La nivelul Comunităţii
Europene se consideră că folosirea cu grijă a instrumentelor fiscale poate ajuta la asigurarea
eficienţei pieţei interne şi a cerinţelor privind solidaritatea naţională.

În concluzie, putem anticipa că reducerea presiunii fiscale, mai ales asupra

contribuabililor, va avea un impact favorabil asupra investiţiilor, producţiei şi ocupării forţei de
muncă. Efectele vor fi accentuate dacă reducerile impozitelor se regăsesc în programele de
reformă economică, iar dacă reducerea impozitelor va fi însoţită de scăderi ale transferurilor
curente vor apărea şi beneficiile. Multe state dezvoltate urmăresc, de altfel, aceste obiective prin
14
Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, Bucuresti 2006
reformele fiscale ce vor fi promovate în anii următori. Aceste reforme se concentrează mai ales
pe reducerea sarcinii fiscale asupra muncii, în special la limita de jos a tranşelor salariale. Ele se
extind şi asupra impozitelor pe veniturile din capital pentru a îmbunătăţi funcţionarea pieţelor
financiare. Eficienţa şi pragmatismul sistemelor fiscale vor fi sporite prin aceste măsuri. Însă,
deocamdată, în cele mai multe cazuri, măsurile tind să fie solitare şi nu fac parte din programe
globale de reformă – trăsătură vitală pentru a le spori efectele pozitive asupra producţiei şi
ocupării forţei de muncă.

2.3 Fundamentele politicii fiscale europene

Ultimul secol a fost caracterizat, în Europa de Vest, de extinderea rolului sectorului

public, prin intermediul reglementãrilor economice şi fiscale. În domeniul fiscal ţările UE au
menţinut niveluri ale cheltuielilor şi veniturilor publice de aproximativ 40% din PIB. Acestea au
finanţat parţial furnizarea bunurilor publice clasice, cum ar fi apărarea naţională. Însă cea mai
importantă parte a creşterii cheltuielilor publice a fost datorată extinderii funcţiei de redistribuire
a statului (prin protecţie socială). Aceasta se referă la sistemul public de pensii şi sănătate care
genereazã cele mai importante transferuri între generaţii şi intrageneraţii: transferuri de resurse
financiare de la forţa de muncă activă către şomeri, către angajaţii necalificaţi cître studenţi, către
familiile cu copii, către agricultori, către angajaţii în anumite ramuri industriale caracterizate de
condiţii grele de muncă (cum ar fi construcţii navale sau minerit), către locuitorii sau chiar
întreprinzătorii din zonele defavorizate sau către alte categorii sociale. Din punct de vedere
fiscal, cheltuielile publice au fost finanţate prin impozitarea consumului (impozite indirecte),
impozitarea veniturilor atât de natură salarială, cât şi a profiturilor firmel asupra menajelor care
consumă mult, obţin venituri importante şi/sau care deţin proprietăţi importante. Desigur,
sistemul fiscal european afectează diferit categoriile de menaje sau firme datoritã diferenţelor
structurale, dintre acestea, privind veniturile, consumul şi proprietăţile deţinute, dar şi datorită
diferitelor grade de reglementare, diferitelor moduri de administrare a ramurilor sistemului fiscal
şi diverselor posibilităţi de evitare a fiscalitţiii. Pentru că astfel de trăsături ale sistemelor fiscale
implică pe lângă procesele de redistribuire a veniturilor vizate direct şi redistribuiri accidentale.
 CAPITOLUL III 3. SISTEMUL IMPOZITELOR DIN ROMÂNIA
COMPARATIV CU CEL PRACTICAT ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1 Influenţa normelor Uniunii Europene asupra politicilor fiscale a statelor membre

Mulţi dintre vechii membri ai Uniunii Europene sunt îngrijoraţi că impozitele reduse din
noile state membre vor tenta companiile din Occident să-şi transfere activităţile în Est, în ţări
care vor beneficia, în paralel, şi de fondurile structurale eliberate de Uniunea Europeană. În
schimb, noii membri din Europa de Est consideră că regimurile fiscale sunt un element cheie al
dezvoltării economice din zonă şi insistă asupra principiului potrivit căruia trebuie să li se
permită să-şi stabilească în mod independent cotele de impunere.

Franţa şi Germania au solicitat Comisiei Europene să propună o armonizare a modului în

care companiile calculează impozitele corporatiste, incluzând stabilirea unei cote minime de
impunere, dacă va fi posibil. Comisia a respins din nou apelul pentru o cotă de impunere minimă,
dar a confirmat că este, de asemenea, în favoarea armonizării modalităţilor de calcul al
obligaţilor fiscale de către companii. O bază unică de impozitare, în cât mai multe state membre,
va însemna şi contracţia costurilor pentru firme cu operaţiuni transnaţionale, costuri numite „de
conformitate.. O fiscalitate mai transparentă şi mai previzibilă, cu o bază unică de impozitare, va
spori gradul de atractivitate al mediului de afaceri în Uniunea Europeană, precum şi
competitivitatea Europei. Uniformizarea cotelor de impozitare, însă, deocamdată, nu face
obiectul discuţiei. Atâta timp cât baza de calcul este diferită, nici cifrele care reprezintă cota de
impozitare nu sunt comparabile

Abia după uniformizarea bazei de impozitare, care ar putea avea loc conform
previziunilor optimiste peste cel puţin 2-3 ani, s-ar putea pune problema unor limite maximale şi
minimale ale cotelor de impozitare, aşa cum sugerase recent Germania, impacientată de nivelul
atractiv al impozitelor mici din noile state-membre. Deocamdată, impozitul pe profit variază în
Uniunea Europeană între 12,5% în Irlanda (sau chiar 10 în Cipru) şi 34,5% în Olanda. Impozitele
corporatiste din cele zece state care au aderat la Uniunea Europeană în 2004 variază de la zero în
Estonia la 15% în Letonia, Lituania, la 19% în Polonia şi Slovacia, la 35% în Malta.

O tendinţă generală este aceea că, aproape în toate ţările Uniunii Europene, în ultimii ani,
au avut loc corecţii în jos ale nivelelor de impozitare şi aceasta nu pentru că ar fi cerut Comisia
Europeană, ci pentru că aşa a cerut piaţa.

Uniunea Europeanaă este finanţată, în principal, din resursele proprii puse la dispoziţie de
către ţările-membre. Ansamblul resurselor bugetare este determinat anual, în funcţie de
cheltuielile totale decise de autoritatea bugetară (Parlamentul şi Consiliul), în sensul respectării
principiului echilibrulu bugetar.

În cadrul resurselor proprii, se disting patru categorii de prelevări:

În primul rand există prelevările agricole, prime, sume suplimentare sau compensatorii
(percepute asupra importului de produse agricole ce provin din ţări-membre ale Uniunii
Europene, precum şi din cotizaţii prevăzute în cadrul pieţei comune a sectorului zahărului);

În al doilea rând există taxele vamale (care provin din aplicarea tarifului vamal comun
aplicat schimburilor comerciale realizate cu alte ţări nemembre ale Uniunii);
 Taxa pe valoarea adăugată este o altă(care provine din aplicarea unei cote uniforme de
TVA de către fiecare stat-membru, conform reglementărilor comune);

Nu în ultimul rând există resurse complementare (care se determină asupra Produsului

naţional brut al fiecărui stat membru şi reprezintă o resursă de echilibrare a bugetului) .

Resursele proprii se determină prin aplicarea unei cote asupra Produsul naţional brut15 al
statelor-membre, cotă ce se fixează în fiecare an, în cadrul procedurii bugetare ţinându-se cont
de toate celelalte venituri bugetare. Ponderea cea mai importantă în totalul resurselor proprii o
deţin resursele complementare (spre ex., în anul 2000, acestea au constituit 50% din totalul
resurselor proprii), în timp ce Tax ape valoarea adăugată a constituit în aceeaşi perioadă, 35%,
iar prelevările agricole şi taxele vamale – doar 14% din totalul resurselor proprii.

Resursele proprii ale bugetului european au o istorie a lor, caracterizată prin numeroase
modificări vizând componenţa acestora: chiar de la origine, din momentul intrării în vigoare a
Tratatului de la Paris (1952), existau resursele proprii ale Comisiei Europene, de cărbune şi oţel.
Apoi (1957), după Tratatul de la Roma, s-a recurs la contribuţiile financiare ale statelor-membre
-prelevări agricole, taxe vamale şi TVA, pentru ca, mai târziu, să se recurgă la împrumuturile
purtătoare de dobânzi, apoi la avansuri nerambursabile etc. Din 1988, o nouă categorie de resurse
(determinată asupra Produsului naţional brut) este pusă la dispoziţia comunităţii. Din start (1992-
1994), plafonul global s-a situat la nivelul de 1,2% din PNB; ajungând în 1995 la 1,21%, iar în
1999 – la 1,27% din PNB. Pentru perioada 2000-2006, resursele proprii nu pot depăşi (conform
deciziei Consiliului şi Parlamentului European) 1,27% din PNB al Uniunii Europene. În acelaşi
timp, se cere menţionat faptul că Uniunea Europeană nu este abilitată să creeze sau să impună
impozite . În această ordine de idei, politica fiscală europeană poate fi privită din două puncte de
vedere:

1) coordonarea politicilor naţionale (coordonare fiscală), fără sau cu foarte puţine

resurse centrale. Aceasta este esenţială pentru ţările din zona EURO (vezi Pactul de Stabilitate şi
Creştere) şi totodată are un rol important reprenzantat prin ECOFIN / Comitetului Monetar;

15
PNB este definit ca fiind venitul naţional brut calculat în preţuri de piaţă în conformitate cu Sistemul European de
Conturi
 2) gestionarea bugetului central al Uniunii Europene (nivelul maxim variind de la 1,27%
din PNB al Uniunii Europene până la 1%), ale cărui venituri provin din taxele vamale,
prelevările agricole, cotă din TVA colectat şi cota din PIB-le statelor-membre.

În privinţa cheltuielilor, acestea sunt delimitate pe secţiuni în şase grupe: Parlamentul

European; Consiliul Europei; Comisia Europeană; Curtea de Justiţie; Curtea de Conturi;
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Acest sistem permite Uniunii Europene
finanţarea (într-o manieră stabilă şi continuă) tuturor politicilor propuse Extinderea europeană
implică noi sarcini, soluţionarea cărora va genera noi eforturi financiare.

Studiile efectuate de Comisia Europeană relevă, în principal, că extinderea Uniunii

Europene este imposibil de realizat fără costuri suplimentare efectuate de ambele părţi. După
calculele Institutului de Analize Economice Comparate de la Viena (estimări 1997), costurile
pentru admiterea în Uniunea Europeană a Poloniei (6,5 miliarde ECU) şi a României (9,3
miliarde ECU, cele mai mari costuri pentru o ţară central sau est-europeană din cele 10) vor cere
un efort financiar de 15,8 miliarde ECU, adică 27% din bugetul agregat al Uniunii Europene.
Povara monetară şi fiscală pentru cele 27 ţări membre ar creşte la peste 70 miliarde ECU.

Specialiştii germani consideră că integrarea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană

va costa 44,3 miliarde de euro. Din această sumă, aproximativ un sfert va fi suportată de
Republica Federală Germania. Parlamentarii germani s-au declarat nemulţumiţi la începutul lunii
aprilie 2005 de campania Comisiei de informare de la Bruxelles, care nu a atras atenţie asupra
costurilor ridicate impuse de aderarea celor două state.

Impactul, prin costuri a integrării în Europa a ţărilor Europei de Est şi celor din Europa
Centrală, poate fi caracterizat prin diferite valori: conform unor scenarii costurile extinderii s-ar
ridica de la 0,03% din PIB-ul Uniunii Europene –25 la 0,23% din PIB în 2013; conform altor
scenarii - la numai 0,18% din PIB-ul Uniunii-25 sau şi mai puţin – 0,11%. Se estimează, că în
cazul României, costurile tranziţiei (costurile bugetare curente, costurile asociate cu reforma
asigurărilor sociale, costurile suplimentare alocate pentru sănătate, educaţie, armată etc.)
suprapuse pe costurile legate de aderarea la Uniunea Europeană (aproximativ 1,3% din PIB –
contribuţia la bugetul comunitar, 1% din PIB - cofinanţarea fondurilor structurale) pot conduce la
deficite bugetare ridicate în următorii ani (exemplele Ungariei şi Poloniei arată deficite bugetare
de 4-6% din PIB după intrarea în Uniunea Europeană.

În consecinţă, pentru perioada 2007-2009, România va contribui la bugetul organismului

comunitar cu 1,4% din PIB, la care se adaugă şi contribuţia la programele pentru care s-a
angajat. În 2007, contribuţia României la bugetul comunitar se va ridica la cca. 800 mln. euro, în
2008 – la 850 mln. euro, iar în 2009 - la 900 mln. euro. Doar pentru primii trei ani de după
integrare România trebuie să contribuie cu 5,6 mlrd. euro la bugetul comunitar. La acestea, se
adaugă cheltuielile pentru modernizarea infrastructurii şi investiţiile în protecţia mediului.
Efortul bugetar pentru cele două domenii se ridică la aproximativ 10-11 mlrd. euro până în 2010,
conform unor studii efectuate de Institutul European din România (IER).

În noile condiţii se aşteaptă reorientarea bugetului comunitar. Se consideră că cheltuielile

bugetare ale Uniunii Europene trebuie să se focalizeze în domeniile care susţin creşterea
economică şi coeziunea (obiectivele de la Lisabona)16. Din această perspectivă ar rezulta
constituirea a trei fonduri: pentru creşterea economică; pentru convergenţă; pentru restructurare.
Pe baza informaţiilor furnizate de studiul de impact, efectuat sub auspiciile IER, referitoare la
aceste costuri, valoarea lor pe cinci ani poate ajunge la valoarea bugetului de stat pe un an, adică
cca 10-15 mlrd. euro (aceşti bani vor rezulta din taxe şi impozite). Costurile legate de
implementarea standardelor Uniunii Europene vor fi suportate doar parţial de către bugetul de
stat (20%), o mai mare parte urmând a fi acoperită din fonduri europene (30%) sau de către
agenţii economici (5%), precum şi din alte surse. In ceea ce priveşte contribuţia României la
bugetul Uniunii Europene, România se află în poziţia de beneficiar net în primii ani după
integrare, primind de 1,6 ori mai multe fonduri europene decât efortul bugetar propriu. În aceste
condiţii, se impun cu o importantă doză de stringenţă întrebările: Care vor fi sarcinile (în planul
contribuţiei la formarea bugetului european) puse în faţa statelor ce doresc să se integreze în
Uniunea Europeană ? Ce modificări urmează să intervină în politicile fiscale ale acestor state din
perspectiva aderării la Uniunea Europeană.?

În literatura de specialitate se susţine că, politica fiscală este un atribut al suveranităţii

naţionale şi componentă importantă a politicii economice. Deşi politica fiscală continuă să
rămână în mâinile guvernelor naţionale, reglementările fiscale impuse de participarea la Uniunea
Europeană, obligă statele participante să respecte prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere.
Pactul este parte a acquis-ului, iar prevederile sale sunt obligatorii pentru toate noile state-
membre. În principal, acest lucru înseamnă obligativitatea încadrării în limitele stabilite pentru
deficitul bugetar (3% din PIB), astfel încât să fie evitată posibilitatea recurgerii la procedura
privind deficitele excesive, care se va aplica imediat după intrarea în Uniunea Europeană.

Conform „Tratatului de la Maastricht. (Protocolul asupra procedurii de deficite excesive),

deficitul (respectiv, excedentul) public este definit ca necesitatea (respectiv, capacitatea) de
finanţare a administraţiilor publice (administraţii centrale, regionale şi locale, fonduri de
16
Implementation of the Community Lisbon Programe The Contribution of Taxation and Customs Policies to the
Lisbon Strategy, Brussels, 25.10.2005 COM(2005) 532 final Sursa http//
ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/tax_policy/index_en.htm
securitate socială). El e calculat după conceptele contabilităţii naţionale (SEC 95). Datoria
publică este datoria brută consolidată de ansamblul sectorului administraţiilor publice la sfârşitul
anului (în valoare nominală). Un sold primar corespunde unui deficit/excedent public fără
dobânzi, consolidat.

În 2003, deficitul şi datoria publică s-au deteriorat faţă de 2002, atât în zona euro, cât şi în
Uniunea Europeană. În zona euro, deficitul public a crescut de la 2,3% din PIB în 2002, la 2,7%
în 2003, iar în Uniunea Europeană, deficitul a avansat de la 2,0% în 2002, la 2,6% în 2003 17. În
total, unsprezece ţări au cunoscut o deteriorare a soldului lor public exprimat în procente faţă de
PIB şi anume: Danemarca, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria,
Portugalia, Regatul Unit, Finlanda. După tendinţa de scădere observată în ultimii ani, datoria
publică raportată la PIB a crescut în zona euro de la 69,2% în 2002, la 70,4% în 2003, iar în
Uniunea Europeană - 15 de la 62,5% la 64,0%. Şase state-membre au afişat un raport mai mare
de 60% din PIB în 2003, respectiv Belgia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Austria, faţă de cinci
state-membre în 2002 (cele amintite mai sus, mai puţin Franţa). În 2003, cele mai mari deficite
dintre ţările aderente (Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta,
Polonia, Slovenia, Slovacia), în procente faţă de PIB, au fost observate în Republica Cehă (-
12,9%), Malta (-9,7%), Cipru (-6,3%) şi Ungaria (-5,9%), doar Estonia înregistrând un surplus
(+2,6%). Cele mai înalte niveluri ale datoriei publice au fost relevate în Cipru (72,2%) şi în
Malta (72,0%), iar cele mai joase în Estonia (5,8%), în Letonia (15,6%) şi în Lituania (21,9%)18.

Deficitele bugetare ale Franţei şi Germaniei au depăşit, în ultimii 3 ani, limita de 3% din
Produsele interne brute impuse de Uniunea Europeană. Grecia a încălcat unele prevederi ale
Pactului de Stabilitate şi Creştere (PSC), a cărui menire a fost de sprijinire a stabilităţii monedei
euro. În acest context, adoptarea unor reforme structurale şi integrarea pieţelor financiare sunt
paşi cruciali privind viitorul economic al Europei.

Aplicarea Pactului de stabilitate şi creştere de către noii veniţi implică o serie de

provocări: pentru noile state, încercarea de a menţine deficitul sub pragul de 3% poate intra în
conflict cu măsurile întreprinse în sensul continuării procesului de convergenţă, mai ales dacă
aceasta presupune o contractare a investiţiilor publice. Existenţa unor finanţe sănătoase
17
Studiu realizat de Banca Modială, sursa http://www.worldbank.org/
18
Studiu realizat de Banca Modială, sursa http://www.worldbank.org/
reprezintă o condiţie importantă în procesul de recuperare a decalajelor, de menţinere a
stabilităţii macroeconomice şi de atragere a investitorilor.

Cea mai mare provocare a politicii fiscale europene de astăzi este reconcilierea
interesului general european cu suveranitatea statelor în materie de fiscalitate. Interesul general
european constă, însă, în buna funcţionare a pieţei interne unice. Deschiderea frontierelor, în
cadrul pieţei interne unice, permite agenţilor privaţi să arbitreze mai uşor diversele fiscalităţi
naţionale, pentru ca particularii să-şi plaseze fondurile sau să cumpere bunuri, iar întreprinderile
să investească şi să producă. Acest arbitraj este periculos pentru toţi actorii economici: nu este de
dorit ca localizarea activităţilor să depindă de factorii fiscali şi nu de factorii economici. În plus,
acest arbitraj generează riscul situaţiilor de confruntare a ţărilor cu armele fiscalităţii: fiecare ţară
poate avea interesul de a-şi diminua fiscalitatea, într-un sector sau altul, pentru a atrage
întreprinderile, consumatorii sau capitalurile financiare. Apare riscul de a se ajunge la o presiune
a fiscalităţii asupra veniturilor de capital şi la reducerea puternică a impozitelor indirecte şi
directe, fapt care ar leza întreprinderile. Pe plan global, dacă toate ţările urmează această
strategie de reducere fiscală, nimeni nu are beneficii, iar regimurile fiscale ale fiecăruia se
diminuează. În aceste condiţii, apar două riscuri:

Un prim risc ar fi pauperizarea statului, acesta nemaifiind capabil să finanţeze

transferurile sau cheltuielile publice necesare, modelul de economie socială de piaţă, pe care se
bazează, în general, toate economiile ţărilor din CE, fiind pus, astfel, sub semnul întrebării;

Cel de al doilea risc este reprezentat de concentrarea prelevărilor fiscale asupra factorilor
cei mai puţin mobili - lucrători şi capital imobiliar - ceea ce constituie sursa ineficacităţii
economice şi nedreptăţilor sociale.

Pentru evitarea acestor riscuri, este necesară o armonizare a politicilor fiscale sau cel
puţin un acord pentru un număr minim de reguli de conduită. Acest lucru presupune negocieri
între state, sau decizii comunitare. În ambele cazuri, libertatea fiecărei ţări de a-şi alege
fiscalitatea este pusă sub semnul întrebării. Această diminuare a suveranităţii fiscale se va
traduce oare prin reducerea importanţei statului? Va fi ea, oare, compensată de o creştere a
puterii organismelor comunitare? Se poate întrevedea o astfel de eventualitate, având în vedere
că Europa politică nu şi-a elaborat încă reguli de funcţionare, care să satisfacă pe deplin
principiile democratice? Cum să se concilieze atât de necesara armonizare a fiscalităţilor cu
menţinerea autonomiilor naţionale în ceea ce priveşte marea masă a cheltuielilor publice,
organizarea sistemului de protecţie socială şi politica bugetară conjuncturală?

Armonizarea fiscalităţii în Europa se poate organiza pe trei niveluri:

Primul nivel constă numai în evitarea dezechilibrelor imediate care ar putea să rezulte din
deschiderea totală a frontierelor pentru schimburile de mărfuri şi fluxurile financiare. Acest fapt
necesită o armonizare, care ar putea fi, mai mult, sau mai puţin, ambiţioasă, în funcţie de
mărimea distorsiunilor care trebuie evitate. Armonizarea trebuie să fie decisă colectiv, ca să nu
apară riscul unei concurenţe fiscale (deşi acest lucru începe să se producă, deja, în cazul
veniturilor din plasamente).

Al doilea nivel, mult mai ambiţios, constă în încercarea de a crea rapid o fiscalitate
uniformă la scara Comunităţii Europene. Dar acest lucru nu este de actualitate, chiar pe termen
lung: cheltuielile publice, sistemele de protecţie sociala nu sunt nici unificare, nici măcar pe cale
de a fi unificate; redistribuirea rămâne într-un cadru pur naţional: nu se pune problema ca bogaţii
germani să le poarte de grijă grecilor săraci, nici ca tinerii portughezi să finanţeze pensiile
germanilor în vârstă. O fiscalitate uniformă ar necesita asemenea tulburări la nivel naţional,
încât, pentru moment, ea nu poate fi luată în considerare.

Nivelul trei presupune o cale de mijloc, care este de preferat şi constă în punerea
obligatorie de acord a fiscalităţilor naţionale pentru naţionalizarea, în fiecare ţară, a ansamblului
fiscalităţii, pentru evitarea pierderii eficacităţii atât la nivel naţional, cât şi comunitar, pentru
promovarea reformelor fiscale “europene”, lucru care se va face, probabil, diferit în fiecare ţară,
dar cu un rezultat convergent. Procesul de armonizare comportă unele riscuri, fără îndoială, dar
este şi o ocazie de a face transparente sistemele fiscale, care s-au opacizat progresiv şi s-au
complicat prin acumularea măsurilor pe puncte şi pe termen scurt. Ar fi, de asemenea, de dorit ca
armonizarea să nu consiste în a cere tuturor ţărilor să se alinieze la majoritatea comunitară, ci
mai degrabă să ia exemplul practicilor celor mai bune. În acest context se pot delimita anumite
etape de realizare a celor scontate.

Prima etapă constă în exemplificarea diferenţelor care există, în prezent, între sistemele
fiscale ale diferitelor ţări din Uniunea Europeană, indiferent că este vorba de nivelul taxelor
obligatorii, de centralizarea reglementărilor fiscale sau de importanţa diferitelor impozite; se face
în acelaşi timp o comparaţie cu sistemele fiscale din Statele Unite şi din Japonia.

Următoarea etapă ar însemna un studiu al principiilor care ar trebui să conducă

cercetarea în domeniul unei fiscalităţi eficace şi echitabile: ce tip de fiscalitate trebuie să fie
promovat în Europa; care sunt avantajele şi inconvenientele diferitelor impozite; care sunt
problemele specifice ale armonizării fiscalităţii: ce impozite trebuie armonizate? Care nu se pot
armoniza? Pe care nu trebuie să le armonizăm deloc? Trebuie să se facă o armonizare negociată
sau trebuie să se lase să acţioneze piaţa?

Principala întrebare la care se cuvine găsirea unui răspuns: este armonizarea compatibilă
cu politicile bugetare conjuncturale diferite din fiecare ţară?

Într-o etapă ulterioară este necesară analizarea, impozit cu impozit, a diferenţelor

existente între ţările din Uniunea Europeană; care este justificarea economică a uneia sau alteia
din dispoziţiile fiscale? Care sunt - pentru impozitul în cauză - exigenţele de armonizare? Foarte
importantă este etapa în care se analizează resursele proprii ale Uniunii Europene şi necesitatea
de a le mări şi de a instaura, în unele domenii, o reală fiscalitate comunitară. Însă nu toate ţările
sunt în aceeaşi situaţie din punct de vedere al finanţelor publice: pentru unele, armonizarea
fiscală trebuie să se traducă imperativ printr-o modificare a reglementărilor fiscale; pentru altele,
o oarecare diminuare pare a fi cea mai bună soluţie. În concluzie, este necesar să se definească
axele şi priorităţile reformelor fiscale din Uniunea Europeană. Comunitatea europeană se
bazează pe solidaritate financiară. Realitatea actuală, însă, impune revizuirea perspectivelor
financiare.

Divergenţa esenţială, asupra căreia poziţiile par a fi aproape ireconciliabile, se referă la

bugetul Uniunii Europene (al patrulea buget multianual ). Comisia europeană caută o formulă
care să ofere Uniunii Europene resursele de care are nevoie pentru a putea face faţă provocării
extinderii în perioada 2007- 2013. Cele 25 de state-membre ale Uniunii Europene (încă la
începutul anului 2005) au ajuns la un acord cu Parlamentul European, convenind ca bugetul
comunitar în perioada 2007-2013 să se situeze la limita de 106,3 mlrd. euro, adică 1% din
Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Conform aranjamentelor actuale, Marea Britanie
beneficiază de un rabat de 4,5 miliarde de euro anual, care îi este returnat din contribuţia ei la
bugetul Uniunii Europene, iar Franţa beneficiază de cele mai mari sume pentru susţinerea
agriculturii. Niciuna din cele două ţări nu doresc să renunţe la aceste avantaje. Dacă în problema
constituţiei se ajunge la un compromis aşteptat şi necesar în această etapă, în ceea ce priveşte
bugetul, lucrurile sunt mai complicate şi pentru faptul că Germania, care până acum acoperea o
sumă mare la bugetul Uniunii Europene, se află în situaţia de a nu o mai putea face din cauza
dificultăţilor economice în care se află. Politica agricolă comună solicită peste 40% din buget.
Franţa, cel mai mare beneficiar al fondurilor agricole, insistă ca cheltuielile să rămână la nivelul
actual până în 2013. Marea Britanie, care primeşte mai puţin din aceste fonduri, solicită să
beneficieze în continuare de un rabat al contribuţiei sale la buget, în vigoare din 1984.

Majoritatea celorlalte ţări doresc eliminarea totală sau reducerea rabatului (pe care
Europa cu 21 de ani în urmă i l-a acordat Marii Britaniei; valoarea rabatului de atunci până în
2005 s-a ridicat la aproape 100 de miliarde de euro) care să reflecte creşterea nivelului de trai în
această ţară. Ministerul de Finanţe al Austriei a cerut Marii Britanii să renunţe la rabat, într-un
moment în care alte state sunt solicitate să-şi majoreze contribuţiile. Comparativ cu bugetele
naţionale, bugetul Uniunii Europene este relativ mic. Bugetul Uniunii Europene pentru 2005 a
fost echivalent cu 240 euro/locuitor al Uniunii.

Varianta de compromis a proiectului de buget pe 2007-2013 poziţiona cheltuielile la

nivelul de 1,07% din Venitul Naţional Brut (VNB) al Uniunii Europene peste limita fixată de
principalii şase contribuabili – Germania, Franţa, Marea Britanie, Suedia, Austria, Olanda. Cele
şase state urmăresc menţinerea cheltuielilor pentru 2007-2013 la un procent din VNB (insistând
asupra unui buget de austeritate de 800 de miliarde de euro), valoare mai scăzută faţă de cele
1,14% din PNB european (echivalentul a unui trilion de euro) la care spera Comisia Europeană.

Cadrul financiar dezbătut este un plan de cheltuieli multianual, care transpune în termini
financiari priorităţile politicilor Uniunii Europene, fixează limitele cheltuielilor într-o anumită
perioadă de timp, impunând, astfel, disciplină bugetară. Obiectivele sunt:

- asigurarea controlului evoluţiei cheltuielilor bugetare;

- planificarea programelor şi proiectelor multianuale;

 - facilitarea activităţii de adoptare a bugetelor anuale de către Parlamentul European şi
Consiliul Uniunii Europene, cele două autorităţi bugetare care iau decizii pe baza propunerilor
Comisiei Europene.

Acest cadru financiar este al patrulea: primul cadru (Pachetul Delors-I) a fost realizat
pentru perioada 1988-1992 şi s-a concentrat pe consolidarea pieţei interne şi a programului-cadru
de cercetare-dezvoltare; al doilea cadru (Pachetul Delors-II) a fost elaborate pentru perioada
1993-1999 şi a acordat prioritate politicilor sociale şi de coeziune şi introduceriii monedei euro;
cadrul actual (Agenda-2000) acoperă intervalul 2000-2006 şi se concentrează pe extinderea
Uniunii Europene; Comisia Europeană a propus ca cel de-al patrulea cadru financiar să fie
elaborat pentru 2007- 2013 şi să se axeze pe dezvoltarea durabilă şi competitivitate şi crearea de
mai multe locuri de muncă19.

În concluzie s-ar putea spune la capitolul Impozitare, ţările membre ale Uniunii Europene
încă mai au de lucrat la găsirea unui cadru comun. Deocamdată nu poate fi vorba în viitorul
apropiat de stabilirea la nivelul întregii Uniuni Europene a unei cote unice de impozitare.
Politica fiscală a fiecărui stat ţine de suveranitatea naţională şi deocamdată Uniunea nu a ajuns la
un asemena stadiu în care să poată reglementa de exemplu o cotă unică de impozitare a profitului
în ţările membre. Au fost făcuţi unii paşi, însă mai trebuie lucrat la acest capitol.

3.2 Politica fiscală europeană. Sistemul impozitelor din romania comparativ cu cel
practicat în Uniunea Europeană

Codul fiscal din Romania reglementeaza, potrivit articolului 2, urmatoarele taxe si

impozite:
a. impozitul pe profit;
b. impozitul pe venit;
c.impozitul pe veniturile micro întreprinderilor;
d. impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;

19
Gabriela Carmen Pascariu - Integrare europeană, Ed. Universităţii “Al.Ioan Cuza”, Iaşi, 2006
e. impozitul pe reprezentanţe;
f. taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.);
g. accizele;
h. impozitele şi taxele locale.
Despre sistemul fiscal din Romania, Peter de Ruiter, partener in Price waterhouse
Coopers a declarat ca este “unul dintre cele mai dinamice din lume, dar daca masurile fiscale
sunt gresite pot avea consecinte devastatoare siun impact negativ asupra mediului de business”20.

3.2.1 Impozitului pe profit in România şi în ţările Uniunii Europene

Raportandu-ne la impozitul pe profit, Romania se situeaza in randul statelor membre ale

Uniunii Europene cu cele mai scazute cote. Pentru persoanele fizice,rata de impozitare a
dividendelor este de 16%, astfel că profiturile unei societăţicomerciale sunt impozitate cu
29,44%, în cazul acţionarilor persoane fizice şi cu24,4%, în cazul persoanelor juridice.In
celalalte state ale Uniunii Europene, situatia impozitului pe profit arata in felul urmator:
* In Austria, cota de impozitare pe profit este de 25%; se plăteşte unimpozit minim pentru
persoane juridice: SRL - 1750 euro; SA -3.500 euro; bănci şi societăţi de asigurări 5.452 euro.
Amortizareafiscala se calculeaza in functie de durata de viata a activului folosindmetoda liniara,
cu cateva exceptii, cum ar fi rate fixe pentru clădiri 2-3%, autovehicule 12,5%, utilaje şi maşini
10-20%. Se percep deducerispeciale pentru cercetare, dezvoltare şi pentru profiturile realizate
dinbrevete de invenţie.

*In Belgia, cota este de 33%. Pentru sume mai mici de 322.500 euro,se aplica transe de
impozitare cuprinse intre 24,25% si 33%. Exista deduceri speciale pentru investitii in
domeniul ecologic, pentru cercetare, dezvoltare şi pentru profiturile realizate din brevete de
invenţie.

* In Franta, 33,3%. De asemenea, se aplica si o suprataxa sociala de3,3%. Amortizarea fiscala se

realizeaza prin metoda liniara, iar deducerile spciale se aplica pentru companiile care deţin 95%
dincapital se impozitează cu impozit pe profit mimim.

20
http://www.wall-street.ro/slideshow/Finante-Banci/93334/Un-sistem-fiscal-mai-predictibil
In Germania, se aplica 15% asupra profitului impozabil, 14% taxalocala si 5,5% - taxa
suplimentara. Amortizarea fiscala se realizeazaprin aplicarea metodei liniare. Exista
deduceri speciale de 25% pentruimpozitul pe dividende şi pentru câştigurile de capital.

3.2.2 Impozitului pe venit in România şi în ţările Uniunii Europene

Particularităţile prin care sistemul de fiscalitate din România se diferenţiază decel din
Uniunea Europeană sunt reprezentate de veniturile fiscale şi bugetare care,în România , sunt
dependente de veniturile din taxele şi impozitele indirecte (TVA,accize, taxe vamale etc.), în
comparaţie cu Uniunea Europeană, unde contribuţiilecelor trei mari categorii de impozite şi taxe
(impozite directe, indirecte şicontribuţiile sociale) la formarea veniturilor sunt oarecum
egale.Referitor la impozitul pe veniturile persoanelor fizice, România este printrepuţinele ţări
care păstrează o cotă unică de impozitare (16%), alături de Bulgaria şiSlovacia, în comparaţie cu
alte ţări ale Uniunii Europene, care au cote deimpozitare ce variază de la o situaţie la alta.În
România, sistemul de impunere estereglementat pentru persoanele fizice ce au venituri din
activităţi independente din salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole,
venituri dininvestiţii, venituri din alte surse. De asemenea, există deducere personală între 250–
650 RON în funcţie de numărul de persoane aflate în întreţinere. Câştigurile dintransferul
titlurilor de valoare se impozitează cu o cotă de 1% sau 16% în funcţiede perioada de deţinere.
Veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare se impuncu cote degresive de 3%, 2%,
1%.Potrivit unui studiu comparativ privind impozitarea în statele UE21, situaţia înrestul ţărilor
membre ale Uniunii Europene este următoarea:
 Austria – cote de impozit: 21%-50%. Sistemul de impunere este unulglobal, unde se
cuprind veniturile din agricultură şi silvicultură, comerţ şiafaceri, profesii liberale, salarii,
investiţii şi alte venituri. Sunt deduceripentru un plafon de 10.000 euro/an şi pentru scopuri
caritabile, întreţinere delocuinţe etc. Sunt impuse reguli speciale pentru dividente,
dobânzi,moşteniri etc. Belgia– cote de impozit: 25%-50%. Sistemul de impunere este unul
global,unde se cuprind veniturile din proprietăţi imobiliare, mobiliare, câştiguriprofesionale şi
alte venituri. Sunt deduceri pentru un plafon de 6.040euro/an, pentru persoane cu handicap,
deducerea fiind majorată cu 1.280euro/an şi pentru copii, între 1.280 şi 4.570 euro/copil/an. Sunt
impuse regulispeciale pentru veniturile din proprietăţi mobiliare, anumite tipuri de

21
Florin Chioreanu / Direcţia Legislaţie Impozite Directe - Studiu comparativ privindimpozitarea în statele membre
U.E./15.02.2011
venituriîntâmplătoare, de exemplu: câştiguri de capital, sume compensatorii în
cazulconcedierilor, venituri din asigurări de viaţă.

 Bulgaria– cotă de impozitare unică de 10%.

 Germania – cote de impozit: 15%-45%. Sistemul de impunere este unul global, unde
se cuprind veniturile din agricultură şi silvicultură, comerţ,afaceri, servicii independente. Pentru
salarii, deducerea de bază este de 920euro/an. Sunt impuse reguli speciale pentru veniturile
din investiţii,închirieri, drepturi de autor şi alte venituri.

 Malta – cote de impozit: 0%-35%. Sistemul de impunere este unul global,unde se

cuprind veniturile şi anumite câştiguri de capital.Sunt deduceri pentru şcolarizare, pentru copii şi
pentru pensia alimentară. Reguli specialesunt impuse pentru câştiguri din valori imobiliare se
aplică o taxă de 12% lavaloarea de vânzare.

 Olanda – cote de impozit: 33,6% - 52%, cu o cotă fixă de 30% pentrueconomii şi

investiţii. Sistemul de impunere este unul global, pentruveniturile din salarii, din activităţi
independente, din proprietăţi imobiliare şialte venituri. Sunt deduceri pentru educaţie, cheltuieli
excepţionale şi creditfiscal. Reguli speciale sunt impuse pentru veniturile din economii şi
investiţii. Polonia– cote de impozit: 19% - 40%. Sistemul de impunere este unulglobal, pentru
veniturile din toate sursele cu excepţia veniturilor dinagricultură şi silvicultură, moşteniri sau
donaţii etc. Sunt deduceri pentrucontribuţii sociale, cheltuieli pentru folosirea internetului în
limita plafonului de 760 PLN, donaţii (în limita a 6% din venitul contribuabilului), deducere
pentru copii (1173 PLN/copil), deduceri pentru noi tehnologii. Reguli speciale sunt impuse
pentru contribuabilii care obţin venituri din alte sursedecât agricultura, pot opta pentru o taxare
cu o cotă unică de 19%.

 Portugalia – cote de impozit: 10,5% - 40%. Sistemul de impunere este unulglobal,

pentru veniturile din salarii, din activităţi independente, dinproprietăţi imobiliare, investiţii,
câştiguri de capital, pensii. Sunt deduceri depână la 72% din salariul minim (3.680 euro), iar
plafon neimpozabil pentru pensii 6000 euro/an. Reguli speciale sunt pentru veniturile din
activităţiindependente, numai 50% din câştigul net de capital altul decât cel rezultat din vânzarea
de acţiuni este subiectul impozitării.
 Slovacia – cota unică de impozitate – 19%. Sistemul de impunere este unulglobal, pentru
venituri din activităţi dependente, activităţi independente,venituri din capital, alte
venituri. Există deduceri pentru contribuţii deasigurări sociale şi pentru pensii private în
limita a 12.000 de SKK. Regulispeciale sunt dobânzi, premii şi jocuri de noroc, câştiguri
pentru pensii private suplimentare.

 Slovenia – cote de impozit între 16% şi 41%. Sistemul de impunere esteunul global, pentru
veniturile din salarii, activităţi independente, agricultură şi silvicultură, venituri din
închirieri şi venituri din dreptul de proprietate.Există o deducere generală de 2.959 de
euro, şi alte deduceri pentru persoane cu handicap, de 15.824 de euro, şi persoanele cu
vârsta peste 65 de ani, undededucerile sunt de 1.273 euro. Reguli speciale sunt pentru
câştiguri de capital, dividendele şi dobânzile sunt impozitate cu o cotă unică de 20%.

 Spania – cote de impozit între 15,66% şi 27,13%. Sistemul de impunereeste unul global,
pentru veniturile din salarii, din activităţi profesionale,venituri din capital, câştiguri din
capital. Există deduceri în funcţie desituaţia familială începând de la un plafon
neimpozabil de 5151 euro/an.Reguli speciale de impozitare sunt stipulate pentru
comunităţile autonome.
Ordonanta de Urgenta a Guvernului 58/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr.
571/2003 privind Codul fiscal si alte masuri financiar-fiscale prevede majorarea taxei pe
valoare adaugata de la 19% la 24%. Prin aceasta masura,T.V.A. din Romania
tranziteaza de la mijlocul clasamentului in Uniunea Europeana in topul tarilor cu cel
mai mare T.V.A. din Uniunea Europeana, fiinddevansat doar de Suedia si Danemarca.Cel
mai scazut TVA din Uniunea Europeana il au Luxemburg si Cipru, 15%.Diferenta dintre
politica TVA din Romania si cea din restul tarilor member estedata de lipsa reducerii de
TVA in cazul Romania. Aproape toate tarile Uniunii Europene au reduceri de TVA ce
variaza intre 5 si 18%, chiar “super reduceri” depana la 4% (in Spania), 2,1% (Franta) si
3% in Luxemburg. Tarile member aleU.E. dispun de reduceri de TVA in cazul
alimentelor de baza de pana la 3-4%. In cateva tari, precum Malta, Irlanda si Marea
Britanie, nu se percepe TVA pentrualimentele de baza.Nu numai alimentele de baza sunt
scutite de TVA in toate tarile UE, exceptand Romania, ci si furnizarea de apa, produse
farmaceutice, echipamente medicalepentru persoane cu dizabilitati, transport pasageri,
carti, ziare, reviste, cablu TV,scriitori, compozitori, catering, hotel etc.

3.3 Fiscalitatea din România în comparaţie cu cea din Uniunea Europeană

Armonizarea impozitelor indirecte şi indirecte a fost unul din principalele obiective ale
Uniunii Europene în domeniul fiscal. Astfel, articolul 93 al tratatului de constituire a Comunităţii
Europene invita la armonizarea impozitelor directe, taxei asupra cifrei de afaceri, accizelor şi a
altor impozite indirecte.

În prezent, nivelul fiscalităţii în România este la limita inferioară a fiscalităţii practicate

în ţările dezvoltate (spre exemplu, SUA – 32%, Marea Britanie – 34%, Germania şi Grecia –
40%, Franţa şi Austria – 42%, Norvegia şi Belgia – 43%, Suedia şi Danemarca – peste 50% şi
România 33-34%).

Nivelul fiscalităţii este influenţat şi determinat de o serie de factori, mai semnificativi

fiind: performanţele economiei la un moment dat; eficienţa folosirii cheltuielilor publice
finanţate prin impozite şi taxe; necesităţile publice stabilite prin politica guvernamentală şi
aprobată de Parlament; gradul de înţelegere a contribuabililor a necesităţilor bugetare şi de
adeziune la politica guvernului; stadiul democraţiei atins în ţara respectivă.

În general se constată că ţările mai puţin dezvoltate sau în curs de dezvoltare (printre care
şi România)au o rată a agresiunii fiscale mai redusă în timp ce ţările dezvoltate economic au o
presiune fiscală în creştere (putem include aici şi majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană). Din
punct de vedere psihologic, o presiune fiscală ridicată crează, cel puţin în mod subiectiv, motive
contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitelor şi taxelor prevăzute de lege, fapt ce
generează, printr-o diversitate de forme, un nivel ridicat de evaziune fiscală şi fraude fiscale.

Profesorul american Arthur Laffer a reuşit să demonstreze că tocmai majorarea

impozitelor este aceea care atrage după sine de la un anumit procent o scădere a veniturilor
fiscale, apreciind că o rată micşorată de impozitare poate atrage la buget venituri cel puţin egale
cu o rată mai ridicată, prin efectul de antrenare pe care l-ar avea asupra activităţii generale.

Ceea ce trebuie urmărit prin impozit este stimularea activităţii şi producţiei, deoarece prin
stimularea anumitor activităţi se măreşte baza de impozitare, deci şi volumul veniturilor la
bugetul statului. Aşadar, printr-o politică fiscală care să nu fie îndreptată spre continua creştere a
impozitelor, ci spre lărgirea bazei de impozitare va creşte rentabilitatea. În acest fel, utilizarea
impozitelor şi taxelor ca pârghii de influenţare a comportamentului macroeconomic, ar putea
conduce la relansarea economiei.

Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene nu are prevederi explicite privind

armonizarea în domeniul impozitarii directe22. Acest lucru se explică prin faptul că în cea mai
mare măsură nu este nevoie să se armonizeze impozitarea directă, aceasta fiind aplicabilă strict
în interiorul fiecarui stat membru. Astfel, marea majoritate a prevederilor referitoare la
impozitarea directă sunt lăsate în întregime la latitudinea statelor membre, ele fiind un atribut al
suveranităţii acestora.

Reglementarile fiscale cu privire la impozitele directe sunt stabilite la nivelul fiecarui stat
membru în functie de necesitatea de resurse a acestora, de tradiţie, de tipologia operaţiunilor
efectuate etc.. Este posibil, însă, ca impozitarea directă să afecteze cele patru libertăţi
fundamentale necesare pentru crearea şi menţinerea Uniunii Europene, respectiv: libertatea de
22
A se vedea art. 93 din Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene
mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. De aceea este necesar ca impozitarea
directă să respecte asigurarea acestor libertăţi. Cu toate acestea nu putem spune că există o
armonizare a impozitelor directe aşa cum există în domeniul impozitelor indirecte. De altfel,
primele măsuri legislative în domeniul impozitarii directe au fost luate în anul 199023, ceea ce ne
arata faptul ca reglementarile cu referire la impozitarea directa sunt înca la început.

În ceea ce priveste România, conform Documentului Complementar de Pozitie din

Şedinta de Guvern din 4 Martie 2004, s-a solicitat o perioadă de tranziţie de 4 ani, din momentul
aderarii la Uniunea Europeană, respectiv pâna la data de 31.12.2010 pentru aplicarea
prevederilor . Directivei 2003/49/CE privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăţii de
dobânzi şi dividende între societăţi afiliate apartinând unor state membre diferite. Au fost însă
implementate unele prevederi privind definirea termenilor prin Legea 571/2003 Codul fiscal cu
modificarile şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte impozitarea persoanelor fizice, armonizarea la nivelul Uniunii

Europene urmăreşte două categorii de venituri: veniturile din dobânzi obţinute din străinatate şi
veniturile din dividende. În domeniul impozitării persoanelor fizice singura directiva adoptată s-a
referit la impozitarea veniturilor din dobânzi24, scopul ei fiind evitarea dublei impuneri a
acestora. Directiva ar fi trebuit sa intre în vigoare la 01 ianuarie 2005, însă aplicarea ei a fost
amânată până la 01 iulie 2005. Astfel, directiva îşi propune să asigure impozitarea veniturilor din
dobânzi platite de un plătitor dintr-un stat membru către un beneficiar individual dintr-un alt stat
membru conform legislaţiei ultimului stat membru. Pentru realizarea acestui obiectiv statele
membre vor aplica un sistem automat de schimbare a informaţiilor.

În ceea ce priveşte impozitarea dividendelor, nu există încă o reglementare a Uniunii

Europene, însă acesta este un domeniu în care va trebui să acţioneze cât mai repede în anii
următori. În acest scop, Comisia a tras un semnal de alarmă prin comunicarea pe care a trimis-o
Consiliului, Parlamentului si Comitetului Economic şi Social în decembrie 2003.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, comparativ cu prevederile Uniunii

Europene, România se încadrează în reglementarile privind nivelul cotei de impozitare: cota
23
Când au fost adoptate primele două directive cu impact în domeniul impozitelor directe: „Directiva Fuziunilor” şi
„Directiva companie mama-companie copil”
24
Directiva Consiliului 2003/48/CE privind impozitarea veniturilor din dobânzi
normală 19% şi cota redusă 9%. Principiul de taxare al TVA la nivelul Uniunii Europene este cel
al consumului (destinaţiei bunurilor), în sensul ca taxa pe valoarea adăugată se percepe asupra
livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii în statul în care se consumă. De asemenea, sunt
supuse taxei pe valoarea adaugată importurile. Acest principiu este reglementat si prin legislaţia
din România25.

Pentru buna funcţionare a sistemului TVA, la nivelul Uniunii Europene a fost necesară
crearea unui sistem comun de schimb al informaţiilor între statele membre. Acest sistem a fost
necesar în special pentru cazul în care furnizorul bunurilor se află într-un alt stat decât
consumatorul bunurilor26. Conform acestui sistem fiecare stat membru trebuie sa înfiinţeze un
departament central al carui singur scop sa fie contactul cu celelalte state membre şi schimbul de
informaţii cu acestea. Acest departament dintr-un stat membru poate cere oricărui department
similar al unui alt stat membru informaţii necesare pentru o evaluare corecta a TVA-ului.

În cazul în care autoritatea careia i s-au cerut informatiile consideră necesar efectuarea
unor investigaţii în domeniul Taxei pe valoarea adăugată, reprezentanţii autorităţii care a cerut
informaţiile pot participa la aceste investigaţii. De asemenea, reprezentanţii departamentelor din
statele implicate pot participa la controale efectuate în comun, atunci când se consideră mai
eficient ca acestea sa fie efectuate de reprezentanţii autorităţilor din ambele ţări, decât de
reprezentantii unui singur stat membru.

România, în contextul integrării în Uniunea Europeană, a urmărit adoptarea unei legislaţii

conform recomandărilor europene. Astfel, conform negocierilor cu Uniunea Europeană, au fost
adoptate reglementări privind taxa pe valoarea adaugată ce au intrat în vigoare la data integrarii
României adică la 1 ianuarie 2007.

În ceea ce priveşte accizele la nivelul Uniunii Europene, regimul aplicabil a intrat în

vigoare dupa 1 ianuarie 1993 şi face parte din strategia globală de armonizare a impozitelor
indirecte. Produsele supuse reglementarilor comunitare pot circula într- un regim accizabil
suspensiv si fară control între statele comunitare. Astfel, produsele supuse accizelor sunt

25
A se vedea Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completarile ulterioare.
26
Regulamentul Consiliului nr. 1798/2003
impozitate în statul în care ele sunt consumate. Circulaţia în regim suspensiv se realizează prin
intermediul antrepozitelor fiscale şi trebuie însoţită de documente fiscale.

Reglementarile comune presupun şi stabilirea unei accize minime asupra fiecarei

categorii de produse. Acciza minimă a intrat prima data în vigoare în anul 1992 pentru alcool şi
bauturi alcoolice, ţigarete şi tutun, urmând ca în anii urmatori sa intre în vigoare si pentru
celelalte produse supuse accizelor armonizate. Reglementarile comune cu privire la accize au
urmarit si instituirea unei asiete comune în ceea ce priveste impozitarea. La nivel comunitar,
exigibilitatea asupra produselor supuse accizelor este supusa urmatoarelor reguli:

- produsele puse în consum într-un stat membru si detinute de ultimul comerciant într-un
alt stat membru sunt supuse accizelor în statul în care ele sunt deţinute;

- produsele achiziţionate de persoanele fizice pentru nevoile lor proprii şi transportate în

alte state membre sunt supuse accizelor în statul în care au fost achiziţionate;

- produsele cumpărate de persoane care nu au calitatea de antrepozitar agreat şi care sunt

transportate pentru vânzare sau pentru consumul propriu sunt supuse accizelor în statul membru
de destinaţie.

Fiecare stat membru al uniunii va stabili cadrul legislativ în materie de producere,

transformare sau deţinere de produse supuse accizelor armonizate, sub rezerva respectării
dispoziţiilor prevederilor comunitare.

În vederea alinierii legislaţiei româneşti la cea comunitară în ceea ce priveşte accizele s-

au facut paşi importanţi. Practic, modul în care este instituit sistemul accizarii în România se
apropie foarte mult de ceea ce prevăd directivele comunitare. Prin modificarile care au intrat în
vigoare de la 1 aprilie 2005, sfera de aplicare a accizelor armonizate devine se apropie tot mai
mult de cea din statele comunitare, ca urmare a încadrarii ca produs supus accizelor şi a energiei
electrice. Mai sunt de luat măsuri în ceea ce priveşte nivelul accizelor, la unele categorii de
produse accizele fiind stabilite sub limitele comunitare. Conform studiilor realizate în acest
domeniu se desprinde concluzia că România trebuie să mai ridice nivelul accizelor pentru
produsele energetice şi electricitate pentru a se încadra peste limitele minime stabilite la nivel
comunitar.
 Pentru adoptarea aquis-ului comunitar în vederea accizarii, România mai are câtiva paşi
de făcut, printre care unul din cei mai importanti este alinierea nivelului accizelor la cerinţele
comunitare de aceea putem previziona pentru anii ce vor urma la o majorare treptata a nivelului
accizelor.

3.4 Armonizarea legislaţiei române fiscale cu cea din spaţiul economic european

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, a impus

numeroase reforme. Una din acestea este cea fiscală. Se consideră că reforma fiscală era
inevitabilă, cel puţin, pentru două motive:

1) reforma se impunea pe fundalul multiplelor reforme în contextul aderării României la Uniunea

Europeană;

2) reforma se impunea prin stadiul relativ precar al Sistemul fiscal din România.

Vectorii reformei fiscale au fost orientaţi spre acordarea unei importanţe deosebite
colectării impozitelor şi taxelor, schimbarea raporturilor dintre stat şi contribuabili (statul să
faciliteze modul de plată şi să încurajeze, prin metode specifice, plata la timp a impozitelor şi
taxelor), renunţarea totală la sistemul clientelar de amânare la plată şi de scutire a taxelor şi
impozitelor. În noile condiţii, contribuabilii trebuie să înveţe să respecte cu stricteţe obligaţiile pe
care le au faţă de stat. Or, pentru îmbunătăţirea raporturilor dintre stat şi contribuabili, este
absolut necesară transparenţa sistemului de cheltuieli din bugetul statului.

După încheierea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeanaă, după

voturile exprimate în favoarea aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, după
semnarea de către România a Tratatului de Aderare la Uniune, o analiză a situaţiei post-negocieri
din ţară, însoţită de o detaliere a celor mai importante repere ale perioadei 2005-2006 se impune.
În această ordine de idei, menţionăm că o perioadă de tranziţie înseamnă perioada dintre data
aderării la Uniune şi data la care respectiva ţară trebuie să se conformeze legislaţiei comunitare
dintr-un anumit domeniu. În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a
obţinut 50 de perioade de tranziţie şi aranjamente tranzitorii, cele mai multe perioade de tranziţie
dintre toate statele din actualul val de extindere. Spre comparaţie, Polonia a obţinut 48, Ungaria -
35 şi Malta - 47. Aceste perioade de tranziţie permit finalizarea reformelor în anumite domenii şi
după data aderării efective la Uniunea Europeană. Pe de altă parte, neîndeplinirea unor condiţii
stabilite în urma negocierilor pot activa anumite clauze de salvgardare stabilite pentru
candidatele la aderare, ori specifice pentru România. În contextul tezei date, printre capitolele de
negocieri ce corespund domeniului de cercetare, pot fi menţionate: capitolul 10 – „Impozitarea.;
capitolul 25 – „Uniunea vamală” ; capitolul 29 – „Dispoziţii financiare şi bugetare” etc.

România a deschis negocierile la capitolul 10 în octombrie 2001, iar închiderea

provizorie a acestui capitol s-a realizat în iunie 2003. Legislaţia comunitară din acest domeniu
(capitolul 10 .Impozitarea.) se referă la taxa pe valoarea adăugată şi la accizele pentru diferite
produse. La acest capitol România a obţinut 8 perioade de tranziţie şi 3 derogări: în domeniul
TVA, România a obţinut o derogare de la regimul special aplicabil micilor întreprinzători în ceea
ce priveşte menţinerea pragului de impozitare la 35.000 euro cifra de afaceri anuală pentru
plătitorii de TVA şi o derogare pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere la transportul
internaţional de persoane; în domeniul accizelor, România a obţinut pentru transpunerea
prevederilor comunitare privind nivelul minim al accizelor o perioadă de tranziţie de 3 ani pentru
ţigarete; de asemenea, România a primit derogare privind acordarea unui regim special pentru
accizarea băuturilor alcoolice distilate din fructe, obţinute de fermieri şi destinate
autoconsumului, echivalent a 50 litri băuturi spirtoase/gospodărie/an, cu concentraţie de 40% în
volum, prin aplicarea unei cote de 50% din acciza standard aplicată în România. Ulterior
închiderii provizorii a capitolului 10, în cursul anului 2003, a fost adoptat un acquis nou, din care
trei directive au relevanţă şi impact pentru România, respectiv: Directiva nr. 96/2003/CE privind
restructurarea cadrului comunitar pentru impozitarea produselor energetice şi a electricităţii;
Directiva nr. 48/2003/CE privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăţilor de
dobândă; Directiva nr. 49/2003/CE, privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăţilor de
dobândă şi de redevenţe efectuate între companii asociate din diferite state-membre. Ca urmare,
capitolul 10 a fost redeschis şi închis în noiembrie 2004, iar România a mai obţinut perioade de
tranziţie pentru diferite produse. La accizarea electricităţii, pentru păcura utilizată pentru
sistemul de termoficare, a motorinei şi a benzinei fără plumb, dar şi a gazelor naturale utilizate în
scopuri necomerciale, România a obţinut cea mai lungă perioadă de tranziţie pentru adaptarea
nivelului de impozitare la cel din Uniunea Europeană.
 Este de menţionat faptul că principalele noutăţi fiscale (cu aplicabilitate de la 1 ianuarie
2005, aprobate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.138/2004) se referă, în principal, la:

a) diminuarea cotei de impunere a profitului de la 25% la 16%;

b) majorarea cotei de impunere pe veniturile microîntreprinderilor de la 1,5% la 3% din

cifra de afaceri;

c) restituirea TVA la ieşirea din ţară. România intră în rândul lumii în privinţa restituirii
TVA la ieşirea din ţară. Una dintre anomaliile existente în România a fost corectată recent printr-
un ordin al Ministrului Finanţelor care prevede că la ieşirea din ţară, străinii sau românii cu
domiciliu în străinătate pot solicita restituirea TVA pentru bunurile cumpărate din România. De
această aliniere la practica europeană în domeniu vor beneficia toţi cei ce au cumpărat din
România bunuri a căror valoare depăşeşte 2,5 mln. lei şi care dovedesc cu factură că respectivele
produse au fost cumpărate din acelaşi magazin;

d) modificarea sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice de la sistemul în

cote progresive (18% - 40%) la cota unică de 16%. În legătură cu noul sistem de impunere a
veniturilor persoanelor fizice, trebuie menţionate următoarele categorii de venituri:

O primă categorie este reprezentată de veniturile care se impun cu cotă unică de 16%:
salarii, activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi
alte surse. A doua categorie o reprezintă veniturile care se impun cu alte cote. Acestea sunt
aplicarea unei cote de 10% asupra câştigului obţinut din vânzarea-cesionarea proprietăţilor
imobiliare şi titlurilor de participare, cu condiţia respectării anumitor condiţii; simplificarea
("taxare inversă") pentru anumite livrări de bunuri; modificarea sistemului de deduceri pentru
toţi contribuabilii, indiferent de volumul veniturilor, prin acordarea deducerilor numai pentru
contribuabilii care obţin venituri din salarii la locul permanent de muncă diferenţiat pe 3 nivele.

De asemenea, trebuie subliniat că, prin introducerea cotei unice de impozitare, se renunţă
la sistemul globalizării veniturilor, cheltuielile de administrare a impozitului pe venit reducându-
se substanţial (pentru 2005, s-a realizat o aliniere parţială pentru alte venituri decât cele salariale
la o cotă de impozit de 10%, iar din 2006 tot ce înseamnă venit al persoanelor fizice se aliniază la
o cotă de impozitare de 16% - venituri salariale, venituri din dobânzi, câştiguri de capital).

La prima vedere, introducerea cotei unice27 lasă impresia unei sărăciri a bugetului de stat,
dar, în realitate, adoptarea acestei măsuri nu reprezintă doar scăderea unor cote ce, în trecut,
aveau o pondere mai mare de 16%, ci şi creşterea altor cote, care aveau un nivel mult prea
scăzut, am putea spune, chiar simbolic, cum este cazul cotei de 1% aplicată câştigurilor de pe
piaţa de capital. Pachetul de măsuri de reformă fiscală are multiple valenţe: în primul rând,
creează venituri mai mari pentru cei care muncesc; pentru prima dată, se aplică realmente
noţiunea de impozit pe avere, tendinţa fiind aceea de a se impozita toate tipurile de venit.
Totodată, pachetul de măsuri de reformă fiscală reprezintă un stimulent economic foarte puternic
pentru întreprinderile economice (în acest sens, s-a propus, pentru anul 2006, creşterea valorii
minime a mijloacelor fixe la 50 de mln. lei (RON), iar amortizarea acestora să fie în proporţie de
30-40% la închiderea bilanţului contabil, dacă profitul va fi reinvestit pentru exerciţiul financiar
respectiv etc.).

Toate aceste modificări ale sistemului fiscal sunt menite să aducă nivelul fiscalităţii la un
prag suportabil şi, implicit, să crească venitul net al tuturor categoriilor sociale. Revenind la cele
menţionate anterior, menţionăm că fiscalitatea economiilor poate fi privită ca un pas spre
integrare sau ca un exemplu de progres parţial în armonizarea fiscală în domeniul impozitării
economiilor. De la 1 iulie 2005, a intrat în vigoare legislaţia europeană cu privire la fiscalitatea
economiilor. Este vorba de o directivă care încă nu a fost transpusă în toate statele membre,
printre codaşe numărându-se tocmai „paradisurile fiscale., precum Luxemburgul. Respectiva
directivă se referă la taxarea dobânzilor rezultate din economii. Chiar şi în cazul transpunerii
depline a directivei, rămâne loc de interpretare. Trei ţări, Austria, Belgia şi Luxemburg, dau o
interpretare proprie directivei, diferită de cea a celorlalte state-membre. În opinia decidenţilor din
aceste trei state, directiva se referă la dobânzile care au fost generate începând cu 1 iulie 2005, în
timp ce celelalte state membre consideră că directiva are efect şi asupra tuturor dobânzilor
existente la 1 iulie 2005. Consiliul Miniştrilor Finanţelor (ECOFIN) a analizat situaţia, încercând
medierea compromisului. Oricum, este şi acesta un pas spre armonizarea bazei de impozitare.
27
Introducerea cotei unice nu este o inovaţie la nivel mondial, există experienţe precedente: Estonia - în 1991,
urmată de Letonia şi Lituania - în 1994, Rusia - 2001, Serbia - 2003, Ucraina şi Slovacia - 2003 şi Georgia - 2004.
 Impozitarea veniturilor din capital, asociată creşterii mobilităţii capitalurilor, impune
constrângeri tot mai mari asupra politicilor fiscale naţionale, pe fondul unei tendinţe de reducere
a cotelor de impunere cu scopul captării unei ponderi mai mari din baza mondială de impozitare.

Aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere de către România, dar şi de către noii veniţi,
implică o serie de provocări. Pentru noile state, încercarea de menţinere a deficitului sub pragul
de 3% din PIB poate intra în conflict cu măsurile întreprinse în sensul continuării procesului de
convergenţă, mai ales dacă aceasta presupune o contractare a investiţiilor publice. Pe de o parte,
reformele fiscale diferă, ca întindere şi profunzime, de la stat la stat. Astfel, statele se abat mai
mult sau mai puţin de la principiul impozitării cu aceeaşi cotă a tuturor veniturilor din capital în
funcţie de interesele concrete:

În general dividendele sunt impozitate cu cote mai mici, deoarece profitul din care sunt
acordate este, la rândul său, impozitat. Nu se impozitează dobânzile la împrumuturile acordate de
către stat, sau dobânzile realizate din economiile a căror mărime nu depăşeşte anumite limite.
Totodată nu se impozitează sau se impozitează cu cote reduse câştigurile din capital realizate din
vânzări de terenuri, case etc., făcute după 3 ani de deţinere a dreptului de proprietate, dar se
impozitează tranzacţiile imobiliare. Impozitele pe veniturile nerezidenţilor sunt, de obicei,
superioare celor pe veniturile rezidenţilor şi/sau se încheie acorduri de evitare a dublei impuneri
fiscale etc.

În particular se urmăresc obiective specifice, precum impulsionarea funcţionării pieţelor

de capital prin diminuarea impozitelor pe profitul nedistribuit faţă de cel distribuit (ex.,
Germania, Danemarca, Spania, Italia), spre deosebire de Finlanda, de exemplu, care a mărit
impozitul pe profit. Se mai are în vedere relaxarea fiscală pentru fuziunea de capital (ex., Grecia,
Spania);

Adaptarea legislaţiei fiscale din România la standardele europene (standardizarea

sistemelor fiscale naţionale în contextul Tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene)
reprezintă un compartiment foarte important al reformelor fiscale. Studiile realizate de Institutul
european român denotă faptul că, în prezent, 80% din legislaţia românească este armonizată cu
cea europeană, marea problemă reprezentând-o acum implementarea acesteia, fie că e vorba de
domeniul controlului financiar, al mediului, al controlului deşeurilor, al insolvabilităţii şi
falimentului, ajutoarelor de stat sau agriculturii.

Printre progresele legislative, în contextul cercetării date, menţionăm Legea nr. 571/2003
privind Codul Fiscal, al cărui obiectiv fundamental îl constituie armonizarea cu legislaţia fiscală
a Uniunii Europene, precum şi asigurarea conformării cu acordurile fiscale internaţionale la care
România este parte

Este important de menţionat faptul, că România trebuie să îndeplinească anumite cerinţe

pe marginea modificării legislaţiei şi a cadrului instituţional, precum şi să stabilească şi să
identifice resursele naţionale care pot fi implicate în preluarea acquis-ului privind combaterea
criminalităţii economice şi financiare. Problema impozitării şi, respectiv, a evaziunii fiscale este
de o importanţă imediată pentru orice stat sau structură guvernamentală, reprezentând principalul
mijloc disponibil în colectarea de fonduri.

Aparatul de stat le foloseşte ulterior la furnizarea serviciilor de bază care constituie

obligaţiile esenţiale şi consideraţia pentru „contractul social. (vezi teoriile privind impunerea şi
rolul statului: teoria sacrificiului; teoria organică; teoria sociologică; teoria siguranţei; teoria
contractului social28 etc.). Cetăţenii „plătesc. aparatul de stat prin impozite, decide asupra
administratorilor prin votul obişnuit, şi se aşteaptă să obţină o maximă valoare pentru sumele
achitate, sub formă de servicii publice furnizate în schimbul contribuţiilor lor. Aşadar, evaziunea
fiscală reprezintă o ameninţare directă şi periculoasă pentru stabilitatea şi previzibilitatea
„contractului social.. Acolo unde este nevoie, aparatul de stat are obligaţia implicită de a
identifica şi constrânge rău-platnicii să-şi achite contribuţia, pentru o bună funcţionare a
structurilor guvernamentale şi a serviciilor publice.

Discuţiile au impus ideea unei reforme generale şi coerente a sistemului fiscal românesc,
care să preîntâmpine efecte negative similare cu cele survenite recent în Slovacia. În aplicarea
reformei, Slovacia a renunţat la cota redusă de TVA de 14%, aplicabilă anumitor bunuri, acest

28
Potrivit teoriei contractului social, spre exemplu, „dreptul formal de impunere apare ca rezultatul unei înţelegeri
între stat şi contribuabili. Cetăţenii renunţă la o parte din libertăţi, făcând, în acelaşi timp, şi sacrificii de ordin
material concretizate în impozite, în schimbul unor activităţi realizate şi garantate de stat. Statul este considerat ca
o autoritate superioară, căreia i se supun oamenii liberi care l-au creat pe baza unui contract”
fapt ducând la creşterea preţurilor. În paralel, guvernul slovac a decis înjumătăţirea ajutoarelor de
şomaj la o valoare de 35 euro. De asemenea, au fost reduse şi alocaţiile acordate familiilor cu
copii. În drumul către cota unică, Slovacia s-a abătut de la principiul neutralităţii taxei în privinţa
celor cu venituri reduse, iar măsurile au fost sancţionate prin largi proteste sociale. Pe termen
lung, susţin specialiştii, reforma nu trebuie, neapărat, asimilată cu astfel de efecte, iar creşterea
volumului investiţiilor străine directe ar putea ameliora consecinţele negative ale reformei
sistemului de protecţie socială, prin crearea noilor locuri de muncă. Totodată, în perspectivă, are
loc o majorare a veniturilor, pe care statul le poate aloca celor care, într-adevăr, au nevoie să fie
susţinuţi.

Aderarea României la standardele europene, prin continuarea cooperării internaţionale,

poate fi efectuată şi prin adaptarea administraţiei fiscale naţionale. Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală (ANAF), ca organism unitar de administrare şi colectare a veniturilor la
bugetul general consolidat, având la baza activităţii sale şi îndeplinirea priorităţilor strategice ale
societăţii româneşti, respectiv integrarea în cadrul Uniunii Europene, va continua, pe termen
lung, politica iniţiată şi implementată de Ministerul Finanţelor Publice, de cooperare cu alte
structuri internaţionale care au aceleaşi atribuţii în domeniul administrării şi colectării
veniturilor. Cooperarea internaţională se desfăşoară la toate nivelele organizatorice ale
structurilor participante şi urmăreşte eficientizarea activităţii de administrare şi colectare a
veniturilor la bugetul de stat, precum şi îndeplinirea acquis-lui comunitar.

În perspectiva integrării României în Uniunea Europeană şi îndeplinirii condiţiilor

comunitare de participare la tranzacţiile comerciale în cadrul Departamentului de Administrare
Fiscală, s-a înfiinţat Biroul Central de Legături, organism care va acţiona în calitate de
reprezentant autorizat al administraţiei fiscale române pentru realizarea schimbului de informaţii
privind operaţiunile intracomunitare realizate cu celelalte state-membre din Uniunea Europeanaă.
Schimbul de informaţii se va realiza, pe de o parte, între Biroul Central de Legături şi structurile
teritoriale cu atribuţii de control fiscal, iar pe de altă parte, între Biroul Central de Legături şi
administraţiile fiscale din ţările Uniunii Europene.

Printre principalele mutaţii ce au avut loc în cadrul reformei fiscale pe plan de

administrare fiscală, pot fi menţionate: dezvoltarea capacităţii administrative; perfecţionarea
sistemului de gestiune al contribuabililor; perfecţionarea sistemului de gestiune al declaraţiilor;
îmbunătăţirea serviciilor pentru contribuabili etc.

Reforma fiscală, în contextul schimbărilor majore, are implicaţii directe asupra politicii
bugetar-fiscale a României .Conform precizărilor din literatura de specialitate, se consideră că
politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public în
scopul asigurării resurselor financiare destinate finanţării nevoilor publice şi al realizării unor
finalităţi de natură economico-socială. Se consideră că, în sens larg, politica fiscală se constituie
în cadrul activităţii autorităţii publice de percepere şi utilizare a resurselor necesare satisfacerii
consumului public şi furnizării de servicii şi bunuri publice. Prin politica fiscală se stabilesc
volumul şi provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care
urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora.

Strategia politicii fiscale şi bugetare pentru anul 2006 a avut în vedere crearea unei
economii de piaţă funcţională, ca să poată face faţă forţelor concurenţiale care vor acţiona pe
Piaţa Unică, aând România va deveni stat membru al Uniunii Europene în anul 2007.
Principalele coordonate ale politicii fiscal-bugetare, care au fost avute în vedere la formularea
proiectului de buget pe anul 2006, pot fi sintetizate astfel:

- stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele

macroeconomice, în vederea susţinerii eforturilor de reducere a inflaţiei în acord cu criteriile
nominale de convergenţă;

- scăderea ratelor de contribuţii la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului

de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane;

- consolidarea administraţiei fiscale în vederea îmbunătăţirii colectării obligaţiilor

bugetare;

- creşterea transparenţei şi eficienţei utilizării fondurilor publice, precum şi acordarea

priorităţii politicilor publice formulate de ordonatorii principali de credite;

- îmbunătăţirea stabilităţii politicii de cheltuieli, eficienţei alocărilor bugetare prin

focalizarea fondurilor bugetare către domenii determinate de necesitatea aderării: dezvoltarea
infrastructurii, protecţia mediului, securizarea frontierelor, susţinerea politicii agricole în
conformitate cu cerinţele Politicii Agricole Comune, susţinerea unor costuri implicate de
ridicarea nivelului de performanţă a operatorilor economici autohtoni, reforma sistemului de
asigurări sociale;

- consolidarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu pentru asigurarea predictibilităţii

politicilor formulate, prin continuarea îmbunătăţirii sistemului de finanţare pe bază de programe;
asigurarea cu prioritate a sumelor destinate cofinanţării proiectelor finanţate din fonduri de
preaderare şi, în viitor, din fonduri structurale şi de coeziune.

Viziunea Guvernului României în domeniul politicii fiscale este focalizată pe asigurarea

unui rol stimulativ şi orientativ al impozitelor şi taxelor, în scopul creşterii şi dezvoltării
economice, al consolidării fiscale şi al dezvoltării şi consolidării clasei de mijloc; viziunea
Guvernului României în domeniul bugetar se caracterizează prin eficienţa alocărilor bugetare pe
bază de priorităţi, pe transparenţa cheltuielilor publice, pe asigurarea efectului multiplicator al
cheltuielii publice asupra economiei reale.

Politica fiscală a Guvernului va funcţiona, mai degrabă, în serviciul producătorilor de

impozite decât în serviciul culegătorilor de impozite şi se va baza pe un parteneriat real între stat
şi contribuabil. Eficienţa fiscalităţii se observă atât în modul în care impozitele şi taxele colectate
la bugetul de stat se reîntorc sub forma calităţii serviciilor publice, cât şi în modul în care ele
asigură, în mod sustenabil, menţinerea şi extinderea bazelor de impozitare. Reforma legislaţiei
fiscale impune reducerea continuă a scutirilor şi exceptărilor acordate la plata impozitelor şi a
taxelor, cu scopul creşterii transparenţei mediului de afaceri, îmbunătăţirii competiţiei şi lărgirii
bazei de impozitare.

Pentru alinierea la standardele Uniunii Europene privind lupta împotriva evaziunii şi

sustragerii fiscale, politica curentă de impozitare a României pune accent pe analiza şi
perfecţionarea următoarelor activităţi, instituţii şi reguli:

- colectarea impozitelor şi lupta împotriva fraudei şi a corupţiei, incluzând şi instituţiile

relevante şi eficienţa acestora - Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor (cu organismele
aferente), Ministerul Muncii (cu organismele aferente - Inspectoratul General al Muncii, Agenţia
Naţională a Şomajului) şi Procuratura Generală;
 - procedurile fiscale, în mod special, cele referitoare la controlul şi înregistrarea activelor
şi veniturilor;
- armonizarea şi integrarea tuturor regulilor şi procedurilor într-un singur „Cod Fiscal,"
compatibil cu standardele Uniunii Europene.

Principalele caracteristici ale politicii bugetar-fiscale, în perioada 2006-2008, sunt

subordonate obiectivelor de susţinere a creşterii economice şi de reducere a inflaţiei şi se referă
la:

- stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele

macroeconomice, precum şi diminuarea deficitelor cvasi-fiscale, în vederea susţinerii eforturilor
de reducere a inflaţiei în acord cu criteriile nominale de convergenţă;

- susţinerea procesului de convergenţă a economiei româneşti cu economiile europene;

- reforma profundă a administraţiei fiscale, în vederea îmbunătăţirii colectării obligaţiilor
bugetare;
- accelerarea procesului de descentralizare fiscală în scopul implicării mai active a
comunităţilor locale în procesul de colectare şi alocare a resurselor publice;

- relaxarea fiscalităţii asupra muncii, venitului şi capitalului;

- scăderea ratelor de contribuţii la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului
de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane;

- creşterea transparenţei cheltuielilor publice;

- creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor de preaderare şi, după 2007, a fondurilor
structurale;
- continuarea armonizării legislaţiei fiscal-bugetare cu normele Uniunii Europene.
Politica fiscală şi cea bugetară se vor proiecta şi implementa pe baza unor principii de
bază care vor permite atingerea scopurilor propuse. Cheia de boltă a politicii fiscale a Guvernului
este relaxarea fiscală ca mijloc de detensionare a mediului de afaceri, de stimulare a iniţiativei
private şi de încurajare a oficializării economiei ascunse. În acelaşi timp, relaxarea fiscală va
asigura sustenabilitatea creşterii economice prin extinderea bazei de impozitare, ca urmare a
extinderii activităţilor economice oficiale (atât la nivel antreprenorial, cât şi la nivelul ofertei de
muncă). Relaxarea fiscală va conferi mediului de afaceri din România flexibilitate,
predictibilitate şi elasticitate. Cauza principală, pentru care Guvernul optează pentru relaxarea
fiscală, este faptul că o fiscalitate ridicată comportă o serie de „ameninţări" la adresa economiei
reale: rigidizează evoluţia şi restructurarea ofertei interne; ascunde o parte din activitatea
economică de contabilizarea naţională etc.

Prin măsurile fiscale întreprinse, anii 2005 şi 2006 au marcat o abordare nouă a politicii
fiscale, care se înscrie în tendinţa actuală de integrare, urmărindu-se declanşarea unei adevărate
competiţii între economiile naţionale, măsuri care vor avea impact şi asupra anilor 2007-2009.
Printre aceste măsuri, cele mai importante au avut ca obiectiv domeniile: impozitului pe profit;
impozitului pe venit; taxei pe valoare adăugată; accizelor; taxelor vamale; administrării fiscale
etc.
Complexitatea construcţiei europene, determinată de o diversitate de condiţii economice
şi sociale, de un anumit mod de alcătuire a instituţiilor sale, de configurarea specifică a bugetului
comunitar care alocă sume importante politicii agricole comune, pentru finanţarea proiectelor
structurale şi de coeziune, face necesară formularea unei politici fiscal-bugetare flexibile,
orientate spre eficienţă şi performanţă, construită pe priorităţi sectoriale care să corespundă
palierelor reformei şi să fie consistentă cu politicile comunitare.
 CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Principalele repere ale acestei lucrări vizează prezentarea elementelor de perfecţionare ale
sistemului fiscal român, aplicând experienţele pozitive în domeniu. Ţinând cont de practicile
internaţionale şi de tendinţele caracteristice de ultimă oră, în legătură cu armonizarea sistemelor
fiscale, în contextul “proaspetei” integrări europene a României, printre principalele concluzii şi
recomandări, ne-am propus, spre relevare mai detaliată, următoarele:

* Se constată o tendinţă de diminuare, în general, a impozitelor în Europa, fapt ce poate fi

interpretat ca o uşoară slăbire a modelului social european, a modelului bunăstării bazat pe taxe
înalte. Reforme fiscale multiple au caracterizat sistemul de impozitare a României. Analiza
acestora a permis relevarea unor tendinţe şi asemănări în procesele de perfecţionare a impozitării
şi colectării veniturilor la buget pentru statul român, precum şi în comparaţie cu alte state
europene.Problema principală a politicii fiscale a României în domeniul veniturilor este
identificarea echilibrului între necesitatea majorării veniturilor ca sursă principală a cheltuielilor,
direcţionate spre reducerea sărăciei, precum şi necesitatea susţinerii mediului de afaceri, care este
factorul principal de creştere economică. Pe lângă cele menţionate putem aduce în discuţie şi
corespunderea standardelor de convergenţă nominală şi reală, impuse de statutul de stat membru
al Uniunii Europene .În acest sens, considerăm oportună creşterea veniturilor cu ritmuri mai
înalte decât rata inflaţiei, şi în acelaşi timp ajustarea presiunii fiscale la nivelul, care ar favoriza
dezvoltarea mediului de afaceri şi investiţii. Este important ca taxele, impozitele şi contribuţiile
să acţioneze în sprijinul agenţilor economici şi al populaţiei, adevăraţii “producători de
impozite”. Este necesar, în acest sens existenţa unui parteneriat real între stat şi contrubuabili.

* Reforma fiscală a fost generoasă cu mediul de afaceri românesc prin introducerea cotei unice
de impozitare de 16%. Concluzia generalizatoare este că reforma fiscală desfăşurată în România
nu se va opri la cele realizate până în prezent, urmând o reaşezare a sistemului fiscal naţional în
vederea constituirii unei noi structuri calitative şi cantitative a acestuia.

* Aplicând experienţele statelor cu rezultate pozitive pe plan economic, este recomandabilă

promovarea unei politici de reducere a deficitului bugetar prin reducerea programelor sociale.
Această măsură va influenţa diminuarea necesarului de resurse financiare prelevate către buget
şi, respectiv, va contribui la diminuarea sarcinii fiscale generate de plăţile fiscale sub formă de
contribuţii pentru asigurările sociale.

* Incidenţa sarcinii fiscale asupra consumului, asupra factorilor de producţie muncă şi capital
reprezintă un element important în vederea perfecţionării sistemelor de impunere naţionale.
Analizate în ansamblu, în contextul convergenţei nominale şi reale, aceste aspecte reprezintă
implicaţii serioase asupra funcţionării normale a economiilor statelor europene.

* Sinteza măsurilor de reformă pe categorii de impozite a permis delimitarea unor direcţii ale
procesului de reforme fiscale în statele europene. O primă direcţie ar fi aceea că impozitele
indirecte, reprezentând domeniul în care Uniunea Europeană a progresat cel mai mult, mai ales
după anii 1980, deşi în ceea ce priveşte modul de aşezare şi cotele TVA există încă diferenţieri
între statele membre. Dar nici un stat-membru al Uniunii Europene nu are în vedere o reformă
fundamentală a impozitelor indirecte. Cele mai multe dintre acestea (Belgia, Grecia, Spania,
Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi, parţial, Marea Britanie) îşi propun să reducă TVA în
sectoarele cu muncă intensivă. Cele mai armonizate taxe indirecte rămân cele vamale, prin
aplicarea tarifului vamal unic (TARIC).

O altă direcţie importantă este reprezentată de impozitul pe venitul personal. Majoritatea

statelor au în vedere o reformă a tranşelor de impozit. În principal, ea constă în scăderea cotei
marginale de impozit la limita de jos a distribuţiei venitului, însoţită de creşterea venitului minim
neimpozabil şi sporirea alocaţiilor (deducerilor) familiale. În Germania, Spania, Irlanda, Finlanda
şi Suedia, măsurile au mai mult un caracter general.

În concluzie se poate spune că problema impozitelor în spaţiul economic european nu

este încă finalizată. Mai sunt multe capitole la care trebuie lucrat. Este greu să se ajungă la un
consens în ceea ce priveşte un sistem fiscal comun pentru toate ţările membre ale Uniunii
Europene. Acest lucru se datorează în principal diferenţelor economice , sociale şi culturale,
uneori chiar foarte mari între statele componente ale Uniunii Europene. În ceea ce priveşte
România, ca proaspăt membru al spaţiului economic european, trebuie accelerată reforma fiscală.
Nu trebuie uitat ca un sistem fiscal coerent şi transparent este cel care atrage investiţiile străine.
 BIBLIOGRAFIE

1. Bălaşa, Florescu,Coman- Fiscalitatea in România, Editura Academiei 2005;

2. Bălănescu, R. şi alţii – Sistemul de impozite; Ed. Economică; Bucureşti; 1994;
3. Brezeanu Petre şi alţii –Finanţe publice şi fiscalitate între teorie şi practică., Ed fundaţiei
“România de mâine” , Bucureşti 1998;
4. Brezeanu Petre– Fiscalitate-Concepte. Metode. Practici, Ed. Economică, Bucureşti, 1998;
5. Corduneanu Carmen -Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1999;
6. Dăianu Daniel, Vrânceanu Radii-România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom Iaşi 2002;
7. Emmanuel Disle, Jaques Saraf - Fiscalite, Ed. Dunod, Paris, 2003;
8. Filip Gheorghe, Mihaela Onofrei-Politici financiare, Editura Sedcom Libris 2000;
9. Manolescu Gheorghe – Bugetul. Abordare economică şi financiară; Ed. Economică;
Bucureşti; 1997
10. Pascariu Carmen Gabriela - Integrare europeană, Ed. Universităţii “Al.Ioan Cuza”, Iaşi,
2006;
11. Profiroiu Marius, ş.a. - Politici Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
12. Păun Roxana Daniela-Spaţiul monetar european, Ed Expert Bucureşti,2004;
13. Ristea Luminiţa şi alţii,- Finanţe publice, Fiscalitatea între teorie şi practică, Editura
Muntenia&Leda Constanţa 2002;
14. Smith Adam, - Avuţia naţională vol. II, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti 1965, pag.
242-244
15. Stolojan Theodor, ş.a.-Integrarea şi politica fiscală europeană, Editura Burg, Sibiu, 2002;
16. Ştefura Gabriel -Bugete publice şi fiscalitate- Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi 2005;
17. Tatu L., C Serbanescu, D. Ştefan , D Vasilescu , A Nica-Fiscalitate , de la lege la practică ,
Ed All Beck, Bucureşti 2004;
18. Tatiana Moşteanu, Sorin Dinu-Reforma sistemului fiscal în România, Editura Didactică şi
Pedagogică , Bucuresti 1999;
19. Stoica Ovidiu - Integrare financiar-monetară, Ed. Univ. ,,Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2006
20. Stolojan Theodor, Raluca Tatarcan-Integrarea şi politica fiscalã europeanã, Infomarket,
Braşov, 2002;
21. Vintilă Georgeta-Fiscalitate, Editura Economică Bucureşti, 2002;
22. Văcărel Iulian-Un proiect deschis-Evaluarea stării economiei naţionale-Editura Economică,
Bucureşti, 2003;
23. Văcărel Iulian – Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000-Editura economică,
Bucureşti, 2001;
24. Văcărel Iulian şi alţii, Finanţe publice , ed a-IV-a , Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 2003;
25. ***Declaraţie, Bucureşti, martie 2000, -preluat din Strategia naţională a economiei pe
termen mediu-Editura Sedcom Libris Bucureşti 2002;
26. ***Raport de activitate al Ministerului Finanţelor Publice , 2006, pag 20, www.mfinante.ro;
27. ***Raport asupra strategiei de pregătire a aderării ţârilor asociate din Europa centrală şi
de est-.adoptat la Consiliul european de la Essen din decembrie 1993 preluat de pe adresa
www.mae.ro
28.Legislatie

***LEGE nr.571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal publicat în M.Of. nr.
927/23 dec. 2003;

***O.G 86/2003 publicată în Monitorul Oficial nr 624 din 31 august 2003.

29.Surse internet

http://www.mfinante.ro;- -Raport anual pe 2005, 2006, 2007

http://europa.eu.int/comm/eurostat -“Structures of the taxation in the European Union”

http://ec.europa.eu/taxation_customs/index_en.htm

http://www.euractiv.com/en/taxation

http://www.tax-news.com

http://www.finfacts.com/

http://www.worldbank.org/

http://www.mai.ro. -legislaţie