Planul Naţional de Dezvoltare – România

3. Analize socio-economice regionale şi identificarea problemelor prioritare

ale Regiunilor de Dezvoltare

Contextul dezvoltării regionale

Preocupări pentru dezvoltarea teritorială au existat şi în condiţiile economiei centralizate. Planificarea

realizată pe baza Planului Naţional Unic de Stat elaborat la nivel naţional a inclus, începînd cu 1976,
şi planificarea în profil teritorial, bazată pe impunerea de la centru a unui model economic de
dezvoltare. Obiectivul urmărit era diminuarea diferenţelor de dezvoltare între judeţe, avînd ca unic
criteriu, nivelul dezvoltării industriale. Rezultatul a fost o industrializare forţată a tuturor judeţelor,
neglijîndu-se însă criteriile de eficienţă economică. Totodată a avut loc o exagerată diversificare a
tipurilor de industrii amplasate în judeţe precum şi apariţia multor localităţi dependente de o singură
întreprindere industrială mai mare sau mai mică, de regulă din industriile grea, chimică,
constructoare de maşini.

Subevaluarea şi subaprecierea importanţei factorului „spaţiu” în calculul economic a determinat o

creştere extensivă a potenţialului productiv şi concentrarea industriei grele în puţine întreprinderi
mari, localizate, în principal, în marile aglomeraţii urbane, protecţia mediului fiind complet neglijată.
Populaţia activă din agricultură a scăzut semnificativ, fiind atrasă în activităţile industriale din zonele
urbane. Amplul fenomen de migraţie a populaţiei din mediul rural spre mediul urban a provocat grave
perturbări sociale şi o presiune uriaşă asupra oraşelor în proces de industrializare.

Accentul excesiv pus pe “reducerea disparităţilor cu orice cost”, la care s-a adăugat o politică de
investiţii bazată , în principal, pe existenţa forţei de muncă, şi orientată spre cantitate şi nu spre
eficienţă şi competitivitate, a constituit principala cauză a diminuării creşterii economice pe parcursul
deceniului al nouălea. Rata de creştere a producţiei industriale în judeţele tradiţional subdezvoltate
ale României de-a lungul celor două decenii anterioare fusese impresionantă. Creşteri de producţie
de zeci de ori se întîlneau frecvent. În anii ′80, aceste judeţe “în curs de dezvoltare” erau obligate să
atingă un nivel global al producţiei pe cap de locuitor egal cu media naţională. Această masivă
realocare de resurse a dus în final la ineficienţă generală şi a contribuit la încetinirea procesului de
dezvoltare economică. In pofida cestui proces de industrializare forţată şi a creşterii economice astfel
induse, judeţele tradiţional sărace ale ţării (Botoşani, Vaslui, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Dolj, Olt,
Giurgiu, Teleorman) au continuat să fie afectate de fenomenul migratoriu al populaţiei, care s-a
menţinut la valori ridicate pe parcursul întregii perioade a anilor ′70 şi ′80.

Astfel evoluînd lucrurile, România a ajuns să aibă o situaţie unică în peisajul economic al ţărilor
central şi est europene. Urmările negative ale acestei politici economice s-au resimţit încă din anii
'70; ele s-au agravat în anii '80 şi amplificat după 1990. Consecinţele nefaste se resimt şi în prezent,
cînd practic toate judeţele ţării (NUTS III) se confruntă cu probleme de restructurare economică şi
mai ales industrială.

Bulversarea întregii economii a ţării şi declinul acesteia după 1989 au făcut ca problema soluţionării
priorităţilor teritoriale - care constituie principala preocupare a unei politici de dezvoltare regională -
să devină destul de greu de susţinut. Aceasta deoarece întreg teritoriul ţării a devenit "o prioritate" din
cauza problemelor cu care se confruntă, clasica ierarhizare a teritoriului în "zone dezvoltate" şi "zone

111
 Planul Naţional de Dezvoltare – România

slab dezvoltate" fiind destul de relativă. Pe lângă zonele tradiţional subdezvoltate au apărut zonele în
declin industrial, care ridică acum probleme deosebite prin şomajul ridicat pe care îl provoacă
restructurarea. Practic, toate judeţele, dar mai ales cele dezvoltate industrial au probleme deosebite
de restructurare economică.

Pentru a argumenta aceasta afirmaţie, trebuie arătat care era structura teritorială industrială a
României la începutul tranziţiei spre o economie de piaţă, anul 1989. Din punct de vedere al
dezvoltării economice în profil teritorial se distingeau cinci mari zone industriale distincte
existente la începutul anilor ′90:

Zona vestică formată din judeţele Timiş, Arad, Caraş- Severin şi Hunedoara (reg. Vest);
Zona nord-vestică formată din judeţele Bihor, Cluj (Reg.Nord-Vest) şi Mureş (reg. Centru);
a central-sudică cea mai puternică şi cea mai întinsă: Sibiu, Braşov (reg. Centru) şi Argeş,
Dîmboviţa, Prahova (reg. Sud), Municipiul Bucureşti (reg. Bucureşti);
Zona sudică formată din jud. Dolj şi Olt (reg. Sud-Vest);
Zona estică formată din judeţele Galaţi şi Brăila (reg.Sud-Est) şi zona litorală.

In procesul industrializării, nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ, acestea
dobîndind o structură industrială foarte diversificată. Astfel, în toate judeţele s-a dezvoltat industria
alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria materialelor de construcţii şi
a exploatării şi prelucrării lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de
maşini şi prelucrarea metalelor. Totuşi, o serie de ramuri industriale cu pondere mai mare au conturat
profilul industrial al judeţelor.

Este de precizat că activitatea industrială se desfăşura, ca şi în prezent de altfel, aproape exclusiv în

oraşele mari şi reşedinţele de judeţ.

Reg. Nord-Est : Bacău - industria combustibilului, exploatarea şi prelucrarea lemnului, construcţii

de maşini, chimie, alimentară
Botoşani - industrie textilă, confecţii şi alimentară, construcţii de maşini
Iaşi - metalurgie feroasă, construcţii de maşini, utilaje şi echipamente, chimie,
confecţii, textile, alimentară
Neamţ - metalurgie feroasă, exploatarea şi prelucrarea lemnului, celuloză şi
hîrtie, chimie, construcţii de maşini, ind. uşoară
Suceava - exploatarea şi prelucrarea lemnului, celuloză şi hîrtie, alimentară
Vaslui - construcţii de maşini, materiale de construcţii, exploatarea şi prelucrarea
lemnului, textilă, confecţii, alimentară, chimică;
Reg. Sud-Est : Brăila - construcţii navale, chimică, celuloză şi hîrtie, confecţii
Buzău - industrie metalurgică, chimică, echipamente şi aparatură cale ferată,
textilă
Constanţa - industrie chimică, textilă,
Galaţi - metalurgie feroasă, construcţii de maşini şi textile
Tulcea - construcţii navale, confecţii
Vrancea - exploatarea şi prelucrarea lemnului, confecţii, ind. Alimentară
Reg.Sud : Argeş - combustibil, construcţii de maşini, chimie şi textilă;
Călăraşi - siderurgie, celuloză şi hîrtie,
Dâmboviţa - metalurgie feroasă, construcţii de maşini, chimie şi confecţii
Giurgiu - textilă, confecţii, alimentară, chimie, utilaj greu pentru ind.extractivă
112
 Planul Naţional de Dezvoltare – România

Ialomiţa - celuloză şi hîrtie, confecţii, îngrăşăminte chimice, construcţii, şantiere

navale
Prahova - combustibil, construcţii de maşini, celuloză şi hîrtie, chimie şi
petrochimie
Teleorman - construcţii de maşini, chimie
Reg.Sud-Vest : Dolj - construcţii de maşini, materiale de construcţii, alimentară
Gorj - extractivă, reparaţii echipament minier
Mehedinţi - celuloză şi hîrtie, construcţii navale, chimie
Olt - metalurgie neferoasă, pielărie, blănărie, încălţăminte
Vâlcea - chimie, exploatarea şi prelucrarea lemnului, pielărie, blănărie,
încălţăminte
Reg.Vest : Arad - construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor, chimică, materiale de
construcţii, exploatarea şi prelucrarea lemnului, uşoară, alimentară
Caraş-Severin - metalurgie feroasă, construcţii de maşini, exploatarea şi
prelucrarea lemnului
Hunedoara - metalurgie feroasă, combustibil şi minereuri nemetalifere
Timiş - construcţii de maşini, chimie, sticlă, porţelan, faianţă si textile
Reg.Nord- Bihor - metalurgie neferoasă, pielărie, blănărie, încălţăminte şi confecţii
Vest : Bistriţa Năsăud - exploatarea şi prelucrarea lemnului, celuloză - hîrtie
Cluj - metalurgie feroasă, construcţii de maşini, exploatarea şi prelucrarea
lemnului
Maramureş - metalurgie neferoasă şi exploatarea lemnului
Satu-Mare - construcţii de maşini, exploatarea şi prelucrarea lemnului, sticlă,
porţelan, faianţă
Sălaj - construcţii de maşini, metalurgică, chimică, materiale de construcţii,
uşoară
Reg.Centru : Alba - construcţii de maşini, agro-alimentară, extractivă şi prelucrătoare, textilă,
chimie
Braşov - metalurgie neferoasă, construcţii de maşini, celuloză-hîrtie, chimie,
textilă, uşoară, lemn
Covasna - construcţii de maşini, alimentară, lemn, textilă
Harghita - construcţii de maşini, extractivă, prelucrarea lemnului, alimentară,
textila şi tricotaje
Mureş - energetica, construcţii de maşini, chimie, combustibili, sticlă, poţelan,
faianţă
Sibiu - metalurgie neferoasă, construcţii de maşini, sticlă, porţelan, faianţă, textilă
şi confecţii, alimentară
Reg.Bucureşti Bucureşti - industrie foarte diversificată: construcţii de maşini, tehnică de calcul,
– Ilfov : Ilfov - aparatură radio-tv. şi comunicaţii, edituri şi poligrafie, ind.textilă,alimentară,
celuloză şi hîrtie

Procesul de restructurare industrială după 1990 a avut un ritm lent, şi ca urmare nu s-a soluţionat nici
pînă în prezent problema marilor întreprinderi de stat cu pierderi.
La sfîrşitul anului 1999, capitalul privatizat al societăţilor comerciale de stat reprezenta 30% din total.
In sectorul companiilor naţionale de stat şi al regiilor autonome privatizarea practic nu a început, iar
capitalul lor reprezintă peste 50% din total.

113
 Planul Naţional de Dezvoltare – România

In prezent, un important program de restructurare a întreprinderilor industriale se realizează prin

programul RICOP. Acesta se corelează cu alte două programe de restructurare convenite cu Banca
Mondială: Private Sector Adjustement Program şi Developemnt of Private Sector.

O altă problemă o reprezintă faptul că în locul micilor întreprinderi închise nu s-au elaborat şi pus în
practică strategii de implementare a altor tipuri de activităţi. Nu a apărut acea alternativă necesară
care să înlocuiască vechea industrie energofagă, ineficientă şi neconcurenţială, cu structuri
economice adecvate economiei de piaţă. Pe de o parte s-au menţinut marile combinate generatoare
de pierderi, iar pe de altă parte au fost închise, fără discernămînt, întreprinderi industriale mici şi
mijlocii care puteau fi, în parte, restructurate şi salvate. Unele dintre aceste întreprinderi puteau
constitui nucleele pentru o modernizare care ar fi cuprins treptat un mare segment al industriei
României. In acest fel, s-a deteriorat nu numai structura economică a acestor centre, dar s-au
înregistrat plecări ale personalului specializat, migrarea lor în alte meserii şi in ultimă instanţă,
descalificarea lor.

In acelaşi timp, se cuvine semnalat că, în afara cîtorva întreprinderi cu capital integral străin, noile
întreprinderi industriale apărute după 1990 nu au specializări bine conturate, nu deţin un grad
corespunzător al tehnologiei, fluxuri tehnologice moderne şi ca atare nu sunt capabile să reziste la
masiva concurenţă externă.

Un mare pericol în cazul zonelor industriale supuse restructurării îl reprezintă pierderea, prin migraţie,
a forţei de muncă calificate. Dacă unele zone industriale rămîn o perioadă mai îndelungată de timp
fără activitate economică viabilă, pînă la restructurare, care este un proces de durată, s-a constatat
că acestea pierd, în detrimentul unor regiuni sau a ţării, forţă de muncă bine pregătită şi capabilă de
activitate novatoare. Odată cu înnoirea, sau după caz refacerea structurii economice, precum şi a
infrastructurii, apar speranţele în legătură cu stabilizarea forţei de muncă, diminuarea poluării
mediului în special în zonele înainte industrializate şi dens populate.

In prezent, populaţia ocupată în industrie, de aproximativ 2 milioane persoane, reprezintă 23.2% din
totalul populaţiei ocupate în economie, iar 66,5% din populaţia ocupată în industrie lucrează în
sectorul privat.

Probleme deosebite ridică în acelaşi timp zonele rurale, atît în ce priveşte ocuparea populaţiei, cît şi
infrastructura de toate tipurile: de la infrastructura drumurilor şi tehnico-edilitară la infrastructura
afacerilor etc. Agricultura rămîne principala ramură a economiei din punct de vedere al gradului de
ocupare a populaţiei. La sfârşitul anului 1999 ponderea populaţiei ocupate în agricultură era de
41,2%. Această poziţie a dobîndit-o după 1990, în principal ca urmare a reducerii ponderii populaţiei
ocupate în industrie şi construcţii. Agricultura şi silvicultura domină economiile regionale. Numai în
două regiuni (Centru şi Bucureşti-Ilfov) populaţia ocupată în industrie şi construcţii era mai mare decît
cea ocupată în agricultură.

Regiunile în care populaţia ocupată în agricultură reprezinţă aproape jumătate din populaţia ocupată
sunt în ordine Nord - Est, Sud-Vest şi Sud. Aceste regiuni au un grad scăzut de dezvoltare, se
confruntă cu fenomene severe de depopulare. Practic, însă, toate regiunile şi fiecare judeţ are un
sector agricol bine reprezentat, care ocupă aproximativ 70% din forţa de muncă existentă în mediul
rural, evidenţiind clar dependenţa acestor zone de activităţi agricole. Toate regiunile şi în cadrul
acestora toate judeţele se confruntă cu probleme structurale deosebite, atît în termeni cantitativi cît
şi calitativi.

114
 Planul Naţional de Dezvoltare – România

Dacă se compară situaţia României cu cea a statelor membre ale UE sau cu a altor ţări cu economie
de piaţă, se observă că nivelul disparităţilor inter-regionale în cazul României este relativ scăzut.
Acest fapt este cauzat şi de ritmul mai lent şi dificultăţile tranziţiei. Astfel, prin gruparea în aceeaşi
regiune a unor judeţe cu probleme diferite de dezvoltare, procesul de construire a acestor regiuni a
avut ca rezultat final crearea unor regiuni cu nivel de dezvoltare relativ omogen. Singurele excepţii
notabile, care reprezintă doi poli opuşi ai dezvoltării sunt regiunile Bucureşti-Ilfov, relativ dezvoltată
comparativ cu celelalte şi Nord-Est, care este în mod clar cea mai puţin dezvoltată.

Disparităţi inter-regionale în nivelul veniturilor în cîteva state europene (media UE=100)

Ţara Maxim Minim Raport maxim/minim Max-min(puncte procentuale)

Franţa1 (1995) 140,7 82,5 171 58,2
Germania (1995) 163,8 33,0 498 130,8
Italia (1995) 132,2 61,3 216 70,9
Spania (1995) 97,2 53,6 180 43,6
Portugalia (1995) 76,6 39,6 193 37,0
Grecia (1995) 58,0 35,2 164 22,6
Ungaria (1998) 72,0 32,4 151 39,6
România (1998) 38,5 20,5 188 18,0
Sursa datelor: Primul Raport UE asupra Coeziunii şi estimări MDP pentru Ungaria şi Romania bazate pe comparaţii PPS

Văzute în perspectivă europeană mai largă, disparităţile în nivelul veniturilor (ca indiciu al nivelului
disparităţilor în dezvoltare) constituie un fenomen cu profunde implicaţii economice şi sociale. Astfel,
în condiţiile în care nivelul mediu al PIB pe locuitor în România atinge 22% din media europeană,
regiunea Bucureşti-Ilfov atinge numai 38,5% (la paritate cu puterea de cumpărare), în timp ce
regiunea Nord-Est doar 20% din media europeană. În termeni relativi, această situaţie este similară
celei întîlnite în Grecia, Portugalia sau Spania la începutul anilor '90: un raport al disparităţilor între
regiunea cea mai dezvoltată şi cea mai puţin dezvoltată de cca. 180% şi o diferenţă scăzută în
termeni de puncte procentuale faţă de media europeană. România are, deci, o diferenţă de 18.0
puncte de bază faţă de media europeană, în timp ce în Grecia această diferenţă era de 22.8 la
începutul anilor '90 (la acel moment, cea mai scăzută diferenţă întîlnită în UE). Este important de
observat că în afara regiunilor Bucureşti-Ilfov şi Nord-Est, care reprezintă excepţii, toate celelalte
regiuni din România prezintă niveluri medii similare ale veniturilor, în contextul unui nivel ceva mai
ridicat de dezvoltare al părţii vestice a ţării, comparativ cu estul.

Impactul forţelor pieţei

Date statistice care să evalueze impactul potenţial al forţelor pieţei asupra disparităţilor regionale în
România sunt puţine şi nu foarte sigure. PIB regional în perioada 1995-1998 reprezintă unul dintre
puţinii indicatori oficiali disponibili. În pofida faptului că datele referitoare la PIB regional au cîteva
neajunsuri în evaluarea nivelurilor de dezvoltare, ele pot fi totuşi utilizate deoarece oferă unele indicii
asupra tendinţelor globale. În perioada 1995 – 1998, Regiunea Bucureşti-Ilfov a avut o contribuţie tot
mai mare la crearea PIB naţional, în timp ce Nord-Est pare să fie afectată puternic de consecinţele
negative ale tranziţiei la economia de piaţă.

PIB regional pe locuitor 1995-1998 (media natională = 100)

1
Fără Departamentele de peste ocean

115
 Planul Naţional de Dezvoltare – România

1995 1996 1997 1998

Romania 100,0 100,0 100,0 100,0
Nord-Est 79,5 80,0 77,4 76,2
Sud-Est 98,6 100,9 101,1 100,4
Sud Muntenia 94,8 91,7 89,7 86,1
Sud-Vest Oltenia 95,5 89,5 94,2 89,7
Vest 108,6 105,7 112,8 104,8
Nord-Vest 93,7 92,8 91,8 94,8
Centru 107,0 112,3 112,3 107,7
Bucureşti-Ilfov 137,6 142,6 140,5 163,1
Sursa datelor: Anuarul Statistic al României, 2000.

Pe baza tendinţelor existente se poate estima o posibilă influenţă a acelor forţe care vor influenţa
nivelul general al disparităţilor regionale în viitor în România. Pe de o parte, judeţele care au fost
afectate de masiva industrializare forţată în anii '70 şi '80 este de presupus că vor suporta impactul
reîntoarcerii la o economie bazată pe fundamente sănătoase în administrarea afacerilor. Pe de altă
parte, forţele pieţei au tendinţa să recreeze disparităţile regionale atunci cînd nu sunt controlate.
Totuşi, este posibil ca România să urmeze modelul de dezvoltare centru-periferie predominant în
UE. Deocamdată, procesul de dezvoltare economică este mai vizibil la graniţa cu
Ungaria/Iugoslavia şi se extinde pe direcţia vest-est. In pofida acestui fapt, perspectivele de
dezvoltare ale zonelor de graniţă par destul de incerte: între cele mai dezavantajate zone din ţară
sunt cele care se situează la frontiera cu Moldova, Ucraina sau Bulgaria. Din această perspectivă,
stimularea unor proiecte de cooperare transfrontalieră reprezintă o oportunitate pentru dezvoltarea
economică în aceste zone, în măsura în care şi statele partenere contribuie la crearea unui cadru
favorabil pentru astfel de proiecte. Un alt factor care va avea un impact major asupra perspectivelor
de dezvoltare la nivel regional şi, mai ales, sub-regional în următorii ani este reprezentat de procesul
de restructurare economică.

Tipologia zonelor după gradul de dezvoltare

Zonele cu probleme economice şi sociale pot fi clasificate în trei mari categorii: zone tradiţional
subdezvoltate, zone care trec printr-un declin industrial sever şi zone cu o structură economică
fragilă. În multe privinţe, aceste categorii sunt similare cu cele care beneficiază, în Uniunea
Europeană, de ajutoare structurale sub Obiectivele 1 şi 2 şi cu cele aflate sub incidenţa Iniţiativelor
Comunitare care vizează regiunile mono-industriale.

Zonele tradiţional subdezvoltate sunt caracterizate printr-o combinaţie de rate înalte ale şomajului
structural şi ponderi mari ale forţei de muncă ocupate în agricultură. Aceşti doi factori sunt corelaţi în
mod semnificativ cu o rată a mortalităţii infantile mai ridicată decât media naţională şi cu o tendinţă a
migrării populaţiei spre alte zone, în căutare de locuri de muncă. Subdezvoltarea acestor zone este
evidenţiată şi de indicatori privind infrastructura de bază (de exemplu densitatea căilor ferate) şi
nivelul investiţiilor directe pe locuitor (indicator care aproximează impactul forţelor pieţei asupra
economiei locale). Aceşti indicatori se situează mult sub nivelul mediei naţionale.

Zonele în declin industrial sunt acele zone în care, în perioada 1992-1998, procesul de tranziţie a
dus la pierderea unui număr deosebit de mare de locuri de muncă, în special în industriile
prelucrătoare şi minieră. Perspectivele de dezvoltare a acestor zone diferă substanţial de cele din
zonele tradiţional subdezvoltate, deoarece nivelul infrastructurii este relativ satisfăcător, iar
mecanismele economiei de piaţă au început să funcţioneze. Totuşi, în multe cazuri, impactul

116
 Planul Naţional de Dezvoltare – România

restructurării industriale asupra pieţei forţei de muncă a fost atât de puternic, încât există riscul
apariţiei unor tensiuni şi a mişcări sociale severe.

Astfel de zone în declin industrial se găsesc în special în următoarele Regiuni de Dezvoltare: Nord-
Est (judeţele Botoşani şi Suceava), Sud-Est (judeţele Brăila şi Buzău), Sud Muntenia (judeţele
Giurgiu, Dâmboviţa, Teleorman, Călăraşi), Sud-Vest Oltenia (judeţele Gorj, Dolj şi Olt), Vest (judeţul
Hunedoara), Nord-Vest (judeţele Maramureş şi Cluj), Centru (judeţul Braşov).

Zonele fragile structural sunt zonele în care o pondere periculos de mare a forţei de muncă este
încă ocupată în industria grea, generatoare de pierderi în economie (metalurgică, minieră şi chimică);
de asemenea cea mai mare parte a populaţiei ocupate încă în industrie este dependentă de un
singur sector industrial şi de regulă de o singură mare întreprindere. Aceşti doi factori se corelează în
aceste zone cu un număr mai mic de IMM-uri industriale decât media naţională.

Zonele fragile structural sunt zonele care în perioada următoare, pe măsura accelerării procesului de
restructurare industrială şi a retragerii subvenţiilor de stat, devin zone în declin industrial şi în care
problemele existente se vor agrava şi mai mult decât în prezent. Ele au multe trăsături comune cu
zonele aflate în declin industrial, inclusiv potenţial de redresare economică pe termen scurt, dar
prezintă şi riscul unor tensiuni sociale majore în anii următori.

Astfel de zone se găsesc în special în următoarele Regiuni de Dezvoltare: Nord-Est (judeţul Neamţ),
Sud-Est (judeţele Galaţi şi Brăila), Sud Muntenia (judeţele Prahova, Călăraşi, Teleorman,
Dâmboviţa), Sud-Vest Oltenia (judeţul Gorj), Vest (judeţul Hunedoara), Nord - Vest (judeţul Satu-
Mare).

Fiecare din cele trei tipuri de zone cu probleme economice şi sociale se întâlnesc în aproape toate
Regiunile de Dezvoltare.

Restructurarea economiilor regionale este un obiectiv pe care regiunile şi unităţile administrative nu

sunt capabile să o realizeze singure. De aceea politica naţională de dezvoltare regională urmăreşte,
în afara realizării obiectivului său fundamental - diminuarea discrepanţelor regionale, - prevenirea
apariţiei unora noi, datorate declinului industrial al multor zone ale ţării, ajutînd la restructurarea
economiilor regionale şi adaptarea lor la cerinţele economiei de piaţă în contextul globalizării .

117
 Planul Naţional de Dezvoltare – România

3.1. Profiluri economice şi sociale ale regiunilor

Profilurile regionale sunt parte componentă a Planurilor de Dezvoltare Regională, elaborarea

acestora fiind coordonată de Consiliile de Dezvoltare Regională ale celor opt regiuni de
dezvoltare prin organele executive ale acestora - Agenţiile de Dezvoltare Regională. Ele constau
din analize economice şi sociale la nivelul regiunilor şi al judeţelor componente, pe baza cărora
s-a realizat analiza de tip SWOT. Această analiză a punctelor tari, a punctelor slabe, a
oportunităţilor şi riscurilor a furnizat principalele elemente pentru identificarea potenţialelor de
dezvoltare ale regiunilor şi pentru fundamentarea strategiilor de dezvoltare regională.

Principalele capitole pe care le conţin profilurile regionale sunt:

1. Descrierea generală a regiunii

2. Populaţia şi rata de activitate
3. Structura economică
4. Piaţa forţei de muncă
5. Infrastructura fizică
6. Dezvoltarea rurală
7. Mediul înconjurător
8. Disparităţi subregionale
9 Analiza SWOT - puncte tari, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri

In continuare prezentăm, în sinteză, profilurile regiunilor prin care am încercat să scoatem în evidenţă
cele mai semnificative caracteristici ale regiunilor şi problemele de dezvoltare cu care acestea
se confruntă.

Prezentarea profilurilor economice şi sociale ale regiunilor este adâncită la punctul 3.2. "Disparităţi în
dezvoltarea economică şi socială a regiunilor", unde sunt analizate disparităţile interregionale şi
intraregionale.

118