Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Reglementarea perioadei de tranziţie a fost stabilită prin dispoziţiile art. 8 par. 1 din Tratatul CEE, în prezent abrogate
1
Piaţa internă poate fi definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne, în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului se desfăşoară fără nici un
control la frontierele interne ale Uniunii, funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale.
Ideea de piaţă internă a fost sprijinită de statele membre, astfel încât, în martie 1985
Consiliul European a fixat ca dată pentru finalizarea acesteia sfârşitul anului 1992 şi a solicitat
Comisiei Europene să pregătească un program şi un calendar al implementării pieţei interne.
În acest context, Comisia a elaborat Cartea Albă a integrării europene, care fost
aprobată de Consiliul European în iunie 1985 şi conţinea 300 măsuri legislative grupate pe
trei obiective principale:
- eliminarea frontierelor fizice;
- eliminarea frontierelor tehnice;
- eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe.
Trecerea de la conceptul „piaţă comună” menţionată în tratatele iniţiale, la conceptul
„piaţă internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Uniunii, care a
implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislaţiilor în vederea
realizării pieţei interne. Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond,
presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.
Elementele Pieței Interne sunt:
- Libera circulație a persoanelor;
- Libera circulație a mărfurilor;
- Libera circulație a serviciilor;
- Libera circulație a capitalurilor.
Legătura dintre aceste elemente se realizează prin intermediul liberei concurențe
la nivel unional.
Din punctul de vedere al competențelor exercitate în domeniu, art.4 lit.a)TFUE (după
modificările intervenite prin Trattatul de la Lisabona) dispune că în domeniul ”pieței interne”
Uniunea exercită competențe partajate cu statele membre, în timp ce în domeniul ”Uniunii
Vamale” și al ”concurenței” – Uniunea exercită competențe exclusive (art.3 TFUE lit a) și b).
2
b) – crearea unei Uniuni Vamale și adoptarea unui tarif vamal comun pentru comerţul
dintre statele membre şi statele terţe;
c) - interzicerea oricăror restricţii cantitative sau măsuri cu efect echivalent;
d) - reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.
3
Tariful vamal comun se aplică mărfurilor importate din ţările terţe prin intermediul
autorităţilor naţionale ale statului membru pe teritoriul căruia se realizează intrarea mărfurilor
în spaţiul comunitar. În aceste cazuri, autorităţile statului respectiv acţionează în interesul
Uniunii. Statele membre au în competenţă organizarea serviciilor vamale naţionale,
efectuarea controlului vamal şi constatarea eventualelor încălcări ale tarifului vamal
comun.
La 12 oct. 1992, Consiliul a adoptat Codul Vamal Comunitar 5, care stabileşte
procedura operaţiunilor de vămuire.
Pentru realizarea unei libere circulaţii a mărfurilor, în afara interzicerii taxelor vamale
şi taxelor cu efect echivalent, la nivelul comunitar au fost interzise şi restricţiile cantitative sau
măsurile cu caracter echivalent, care ar fi putut afecta realizarea acestei libertăţi.
În acest sens, prin dispoziţiile art.34 TFUE – restricţiile cantitative la import, ca şi
toate măsurile cu efect echivalent, sunt interzise între statele membre6.
De asemenea, conform dispoziţiile 35 TFUE, restricţiile cantitative la export, ca şi
toate măsurile cu efect echivalent, sunt interzise între statele membre.
Măsurile cu caracter echivalent restricţiilor cantitative au fost definite de Comisie ca
fiind „orice reguli şi prevederi administrative constituind o barieră la import sau la export
care s-ar putea realiza, inclusiv acele prevederi şi practici care ar face importul sau exportul
mai scump sau mai dificil în comparaţie cu vânzările din producţia internă pe piaţa
naţională”7.
Interzicerea restricţiilor cantitative precum şi a măsurilor cu efect echivalent se aplică
atât măsurilor naţionale, cât şi măsurilor luate de instituţiile comunitare.
Comisia a subliniat faptul că prevederile care se aplică nediscriminatoriu importurilor
şi produselor indigene nu constituie, de regulă, măsuri având efect echivalent restricţiilor
cantitative.
Prin reglementări naţionale statele membre pot acorda unei întreprinderi sau instituţii
de stat drepturi exclusive asupra importurilor şi exporturilor, instituindu-se astfel monopoluri
de stat cu caracter comercial în anumite domenii.
Aceste monopoluri pot să introducă restricţii şi discriminări care să afecteze libera
circulaţie a mărfurilor prin măsuri privind: fixarea condiţiilor de aprovizionare şi desfacere a
mărfurilor; drepturi exclusive de vânzare – cumpărare; controlul exercitat asupra importurilor
şi exporturilor.
Pentru a fi preîntâmpinate restricţiile şi discriminările privind libera circulaţie a
mărfurilor prin activitatea desfăşurată de monopolurile de stat cu caracter comercial, prin
art.37 par.1 TFUE s-a stabilit pentru statele membre obligaţia de a reorganiza monopolurile
naţionale prezentând un caracter comercial, astfel încât să fie asigurată, în privinţa condiţiilor
de aprovizionare şi desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor
membre. Conform prevederilor art.37 par.1 alin.2 TFUE, aceste dispoziţii se aplică oricărui
organism prin care un stat membru, de jure sau de facto, controlează, dirijează sau
5
Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar (JO L 302,
19.10.1992, p. 1-50).
6
Aceste cote restrictive au fost eliminate în mod progresiv până la sfârşitul perioadei de tranziţie aşa cum stabilea art. 32 din
Tratat (abrogat prin TA).
7
O.Manolache, op. cit., p. 175
4
influenţează sensibil, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre.
Aceste dispoziţii se aplică de asemenea monopolurilor de stat delegate8.
Prin dispoziţiile art.37 par.2 TFUE se stabileşte, în sarcina statelor membre, obligaţia
de a se abţine de la orice măsură nouă contrară principiilor enunţate la par. 1 sau care
restrânge aria de acţiune a articolelor relative la interzicerea tarifelor vamale şi a restricţiilor
cantitative între statele membre.
Curtea de Justiţie a precizat că această obligaţie a fost inclusă în sistemul juridic al
statelor membre şi creează drepturi individuale pentru resortisanţii acestora, pe care
tribunalele naţionale trebuie să le protejeze.
Conform dispoziţiilor art.37par.4TFUE, în cazul unui monopol cu caracter comercial
cuprinzând o reglementare destinată să faciliteze accesul la produse agricole sau obţinerea
prin vânzarea lor a unor preţuri cât mai bune, vor fi asigurate garanţii echivalente pentru
angajarea şi nivelul de viaţă al producătorilor interesanţi.
8
Monopolurile delegate sunt întreprinderile private cărora le-au fost concesionate prin reglementări naţionale activităţi
importante în anumite domenii (de exemplu, producţia şi desfacerea alcoolului).
5
Sensul conceptului de liberă circulaţie a persoanelor a evoluat mult de la apariţia sa,
odată cu evoluţia reglementărilor comunitare (ajungând de la persoana privită doar ca agent
economic la noţiunea de cetăţean al Uniunii).
Libera circulaţie a persoanelor se poate prezenta în una din următoarele forme:
a) dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de sejur pe teritoriul celorlalte state membre;
b) dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă
salariate;
c) libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru, care presupune accesul la
activităţile nesalariate, la constituirea şi gestionarea întreprinderilor.
Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor
Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene domeniul de aplicare a liberei circulaţii
a persoanelor a fost extins.
a) Iniţial, de această libertate a beneficiat doar individul având calitatea de
lucrător sau furnizor de servicii.
Astfel, art.45 par.1 TFUE a stabilit că libera circulaţie a forţei de muncă este garantată
în interiorul Uniunii. Ea implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate a forţei
de muncă din statele membre în privinţa angajării, remunerării şi a celorlalte condiţii de
muncă - conform art.45 par.2 TFUE.
Pentru a beneficia de această libertate era necesar faptul ca lucrătorul să aibă
naţionalitatea unuia dintre statele membre.
Condiţiile pentru acordarea naţionalităţii erau stabilite în mod suveran de fiecare stat
membru în parte.
Conform dispoziţiilor art.45 par.3 TFUE, conţinutul libertăţii de circulaţie a
lucrătorilor cuprinde, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, de securitate
publică sau de sănătate publică, dreptul lucrătorilor:
- de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
- de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
- de şedere într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi salarizate
conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care se aplică angajării
forţei de muncă;
- de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat, în
condiţiile ce vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie.
9
Abrogată prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
10
În prezent dreptul de şedere permanentă este reglementat prin Directiva 2004/38/CE.
6
Acest drept este reglementat prin dispoziţiile Directivei 2004/38/CE din 29 aprilie
2004 a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la libera circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora .
Dreptul de liberă circulaţie este recunoscut oricărui cetăţean al Uniunii care se
deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este,
precum şi membrilor familiei sale, care îi însoţesc sau li se alătură.
Cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de
cel mult trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerin ţei de a de ţine o carte
de identitate valabilă sau un paşaport valabil.
Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazdă în
cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani, dobândesc dreptul de şedere permanentă pe
teritoriul acestuia.
Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe
din statul membru gazdă pe o perioada care depăşeşte doi ani consecutivi.
Drepturi și obligații:
- pentru șederi mai scurte de trei luni: singura cerință este ca cetățenii Uniunii să
aibă un act de identitate sau un pașaport valabil. Statul membru gazdă poate
solicita persoanelor în cauză înregistrarea prezenței lor în țară.
- pentru șederi de peste trei luni: dacă nu lucrează, cetățenii UE și membrii
familiilor lor trebuie să dispună de resurse suficiente precum și de o asigurare de
sănătate pentru a garanta că nu devin o povară pentru serviciile sociale din statul
membru gazdă pe perioada șederii. Cetățenii Uniunii nu au nevoie de permise de
ședere, însă statele membre le pot solicita să urmeze o procedură de înregistrare la
autoritățile competente. Acei membri ai familiei unui cetățean UE care nu sunt
resortisanți ai unui stat membru trebuie să solicite un permis de ședere valabil pe
durata șederii lor sau pe o perioadă de 5 ani.
- dreptul de ședere permanentă: cetățenii Uniunii dobândesc acest drept după o
perioadă de cinci ani de ședere legală neîntreruptă, în cazul în care nu s-a aplicat
nicio hotărâre de expulzare împotriva lor. Acest drept nu mai este supus niciunei
condiții. Aceeași regulă se aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt
cetățeni ai unui stat membru și care au coabitat cu un cetățean al Uniunii timp de
cinci ani. Dreptul de ședere permanentă poate fi pierdut doar în cazul unei absențe
de mai mult de doi ani consecutivi din statul membru gazdă.
- restricții privind dreptul de intrare și de ședere : cetățenii Uniunii sau membrii
familiilor lor pot fi expulzați din statul membru gazdă din motive de ordine
publică, siguranță publică sau sănătate publică. Se oferă garanții pentru a se
asigura că aceste decizii nu sunt luate din motive economice, respectă principiul
proporționalității și se bazează pe conduita personală, printre altele.
11
Această limitare a fost reglementată iniţial prin Directiva nr. 64/221 a Consiliului – abrogată ulterior, prin Directiva
2004/38/CE; de asemenea restricţia este prevăzută şi în art. 2 par. 2 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen privind
eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (Schengen – 19 iunie 1990).
7
Determinarea în mod concret a motivelor de ordine publică, de securitate publică sau
de sănătate publică rămân la latitudinea statului membru care aplică măsurile de îngrădire a
dreptului de liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul său.
b) O altă situaţie de limitare a dreptului la libera circulaţie a persoanelor, prevăzută
prin dispoziţiile art. 45 par.4 TFUE interzice angajările în posturile din administraţia
publică.
Curtea de Justiţie a justificat aplicarea restricţiei prin faptul că „astfel de posturi
prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existenţa unei legături speciale de loialitate faţă
de stat şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care constituie fundamentul obligaţiei de
naţionalitate”12.
c) O altă excepţie de la exercitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor este prevăzută
în art.51 alin.1 TFUE , care dispune că sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor privind
libertatea de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile participând în
acest stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorităţii publice.
d) De asemenea, art.51 alin.2 TFUE dispune că Consiliul, statuând cu majoritate
calificată pe baza propunerii Comisiei, poate excepta anumite activităţi de la aplicarea
dispoziţiilor privind dreptul de stabilire.13 Textul nu oferă alte detalii privind natura
activităţilor ce pot fi exceptate, lăsând la latitudinea instituţiilor comunitare implicate
aprecierea situaţiilor concrete în care s-ar impune exceptări.
e) O altă limitare poate fi apreciată ca fiind impusă prin reglementările naţionale
privind accesul la exercitarea unor activităţi non-salariale.
Conform dispoziţiilor art.53 par.1 TFUE, cu scopul de a facilita accesul la activităţile
non-salariale şi exercitarea lor, Consiliul emite directive vizând recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri similare. De asemenea Consiliul emite directive în
vederea coordonării reglementărilor naţionale privind accesul la exercitarea activităţilor non-
salariale.
8
Deşi cele două libertăţi au fost reglementate distinct prin dispoziţiile Tratatului de la
Roma (CE) libertatea de stabilire fiind analizată în cadrul dispoziţiilor privind libera circulaţie
a persoanelor, totuşi, aceste libertăţi au numeroase puncte comune, şi mai ales un scop comun
care vizează eliminarea barierelor economice din cadrul Pieţei Interne14.
Libera circulaţie a serviciilor nu poate fi realizată decât în mod coordonat cu
realizarea libertăţii de stabilire a persoanelor.
Libera circulaţie a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul unui stat
membru de către prestatori aparţinând altui stat membru comunitar, implicând şi libertatea
de stabilire a prestatorului pe teritoriul acelui stat.
Libera circulaţie a serviciilor reprezintă o componentă importantă a realizării pieţei
unice europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de
producţie la nivel comunitar.
Prin dispoz.art.57 alin.1 TFUE este calificată noţiunea de „servicii”. Conform acestor
dispoziţii, în înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit
în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind
libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi a persoanelor.
Referitor la dreptul de stabilire, art.49 alin.1 TFUE dispune că restricţiile asupra
libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt
interzise. Această interdicţie vizează şi restricţiile privind crearea de agenţii, sucursale sau
filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul unui alt stat membru.
Libertatea de stabilire cuprinde, conform dispoziţiilor art.49 alin.2 TFUE accesul la
activităţile independente şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi gestionarea
întreprinderilor şi în special a societăţilor în sensul art.54 par.2 TFUE, în condiţiile definite de
legislaţia ţării gazdă pentru proprii ei resortisanţi, sub rezerva dispoziţiilor relative la
capitaluri.
Libertatea de stabilire implică interzicerea discriminării între resortisanţii proprii şi
resortisanţii altui stat membru, impunând o egalitate de tratament între aceştia. Măsurile în
vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o activitate determinată, sunt adoptate de
către Parlamentul European şi Consiliu, prin procedura legislativă ordinară.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia exercită funcţiile care le sunt atribuite
privind dreptul la stabilire, prin următoarele modalităţi :
a) acordând prioritate activităţilor în cazul cărora libertatea de stabilire are o
contribuţie deosebit de utilă pentru dezvoltarea producţiei şi a schimburilor comerciale;
b) asigurând o strânsă cooperare între autorităţile naţionale competente, în vederea
cunoaşterii situaţiilor particulare din diversele sectoare de activitate din cadrul Uniunii;
c) eliminând acele proceduri şi practici administrative care decurg fie din legislaţia
internă, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre şi a căror menţinere ar
constitui un obstacol în calea libertăţii de stabilire;
d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi pe teritoriul altui stat membru,
posibilitatea de a rămâne pe acel teritoriu, pentru a începe acolo activităţi independente;
f) eliminând progresiv restricţiile aduse libertăţii de stabilire în fiecare ramură de
activitate luată în considerare, în ceea ce priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare pe
teritoriul unui stat membru a unor agenţii, sucursale, sau filiale şi, pe de altă parte, condiţiile
de acces ale personalului sediului principal în organele de gestiune sau de supraveghere a
acestora;
g) asigurând garanţiile cerute în statele membre de societăţi, în măsura necesităţilor şi
cu scopul de a le face echivalente pentru a proteja atât interesele asociaţilor cât şi pe cele ale
terţilor;
14
Acest mod de abordare separată a celor două libertăţi a fost depăşit prin reglementările cuprinse în Tratatul de la Lisabona,
prin ale cărei dispoziţii se realizează o abordare coordonată a celor două libertăţi.
9
h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condiţiile
de stabilire..
De la regula libertăţii de stabilire, Tratatul reglementează şi excepţiile în care acest
drept poate fi restricţionat. Astfel de excepţii sunt reglementate prin dispoziţiile art51
TFUE, art.52 par.1 TFUE.
10
La nivel naţional, statele au libertatea de a stabili un nivel minim al condiţiilor de calificare
profesională pentru exercitarea unei profesii15.
Guvernele ţărilor UE răspund de sistemele de educaţie şi au libertatea de a aplica propriile
norme, inclusiv în materie de recunoaştere a calificărilor universitare.
Compararea ”nivelului”de studii. În funcţie de ţara în care diploma vă este „evaluată" şi de
scopul acestui demers, centrul ENIC/NARIC o va evalua el însuşi sau o va transfera către
autoritatea competentă.
Conform principiului recunoaşterii reciproce a profesiilor, statele membre au obligaţia să ia
în considerare calificarea profesională obţinută de o persoană în alt stat membru şi să aprecieze
dacă această calificare corespunde exigenţelor impuse de legislaţia proprie. Iniţial, la nivel
comunitar s-a încercat armonizarea legislativă în domeniu prin adoptarea unor directive
specializate, pentru fiecare profesie în parte.
Ulterior, după 1988, constatându-se o eficienţă limitată a rezultatelor concrete înregistrate
în practică, s-a procedat la adoptarea unui sistem legislativ general, bazat pe principiul
recunoaşterii reciproce a diplomelor.
15
La nivel naţional fost adoptată Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru
profesiile reglementate.
16
Dintre acestea menţionăm:
- Directiva nr.2005/36/CE referitoare la recunoaşterea calificărilor profesionale care înlocuieşte Directiva nr.89/48/CEE din
21 decembrie 1988 privind recunoaşterea calificărilor profesionale obţinute în urma finalizării studiilor superioare cu o durată
de minim trei ani în ceea ce priveşte recunoaşterea în România a diplomei de avocat;- Directiva nr.2006/123/CE a
Parlamentului European privind serviciile în cadrul pieţei interne.- Directiva 92/51/CEE din 18.06.1992 privind al doilea
sistem general de recunoaştere a educaţiei şi formării profesionale; - Directiva 1999/42/CEE a Consiliului şi Parlamentul
European din 7 iulie 1999 privind stabilirea unui mecanism pentru recunoaşterea calificărilor profesionale.
11
* Directivele speciale17 au vizat anumite profesii, ca de exemplu cele de: farmacişti,
asistenţi medicali, veterinari, arhitecţi, avocaţi, medici18.
Cu privire la profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice tratatul prevedea prin
dispoz.53 par.3 TFUE că eliminarea progresivă a restricţiilor este subordonată coordonării
condiţiilor de exercitare în diferitele state membre19.
După 1975 au fost adoptate numeroase directive codificate în prezent prin dispoziţiile
Directivei 93/16/CEE din 5 aprilie 1993 vizând facilitatea liberei circulaţii a medicilor şi
recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri.
Principalele dispoziţii ale directivei se referă la următoarele aspecte :
- coordonarea diverselor forme de pregătire a personalului medical şi paramedical;
- aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a diplomelor obţinute în alte state membre.
Realizarea acestor coordonate implică accesul fără discriminări naţionale la exercitarea
profesiilor medicale.
Cu privire la profesia de avocat, legislaţiile naţionale conţineau reglementări diferite,
făcând destul de greu de realizat coordonarea privind accesul la profesie şi la exercitarea
acesteia.
În scopul realizării unei coordonări legislative comunitare privind profesia de avocat, a fost
adoptată Directiva 77/249/CEE a Consiliului 20, pentru a facilita exercitarea acestei profesii.
Directiva conţine reglementări privind:
- condiţiile de realizare a echivalenţei dintre profesii – avocat, barrister, solicitor, awocato,
etc.;
- liberalizarea activităţilor ce ţin de atribuţiile profesiei de avocat, cu excepţia celor ce
implică exerciţiul autorităţii publice;
- coordonarea dispoziţiilor cuprinse în unele legislaţii naţionale privind obligaţia
(recunoscută prin directivă) ca avocatul prestator din alt stat membru să-şi exercite atribuţiile în
colaborare cu un avocat local;
- respectarea deontologiei din statul unde prestează activitatea, cu aplicarea sancţiunilor
corespunzătoare prevăzute în cazul încălcării acesteia.
Cu privire la exercitarea profesiei de avocat a fost adoptată şi Directiva 98/5/CE care
stabileşte condiţiile exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru,
altul decat cel in care s-a obtinut calificarea
Prin Directiva 98/5/CEE21 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, este prevăzut că
exercitarea profesiei de avocat în alt stat membru este posibilă în 3 modalităţi:
17
Exemple de directive speciale:
- Directiva Consiliului nr.93/16 din 5 aprilie 1993 pentru înlesnirea liberei circulaţii a medicilor şi recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor dovezi de calificare formală a acestora;
- Directiva Consiliului nr.85/433 din 16 septembrie 1985 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor
titluri pentru farmacişti;
- Directiva Consiliului 78/687 din 25 iulie 1978 cu privire la coordonarea prevederilor legislative, regulamentare sau
administrative referitoare la activităţile practicienilor stomatologi;
-Directiva Consiliului nr.78/1026 din 18 decembrie 1978 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor
dovezi ale calificării în medicină veterinară;
- Directiva Consiliului nr. 85/384 din 10 iunie 1985 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor dovezi
de calificare oficiale din domeniul arhitecturii.
18
Legea nr100/2001 privind recunoaşterea diplomelor şi a certificatelor de studii străine, pune în practică Directivele
Consiliului numărul 89/48/CEE şi numărul 92/51/CEE privind sistemul general de recunoaştere a calificărilor profesionale şi
ale Directivelor Consiliului numerele 77/452/CEE, 77/453/CEE, 78/686/CEE, 78/687/CEE, 78/1026/CEE, 78/1027/CEE,
80/154/CEE, 80/155/CEE, 85/384/CEE, 85/432/CEE, 85/433/CEE, 93/16/CEE şi 81/1057/CEE, privind profesiile de asistent
medical generalist, medic stomatolog, medic veterinar, moaşă, arhitect, farmacist şi medic.
19
Directiva 2005/36/CE Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor
profesionale, intrată în vigoare la 20 octombrie 2007, reglementează recunoaşterea calificării profesionale în cazul profesiilor
de medic, asistent medical, dentist, medic veterinar, moaşă, farmacist şi arhitect.
20
Directiva 77/249/CEE a fost adoptată de Consiliu la 7 iulie 1993
21
Directiva 95/5/CEE a fost adoptată de Consiliu la 14 februarie 1998.
12
- cu titlul din ţara de origine, existând obligaţia prestării activităţii în colaborare cu un
avocat local, în condiţiile respectării deontologiei profesionale existente atât în statul de origine,
cât şi în statul unde se prestează serviciul;
- prin asimilare cu avocatul din statul membru unde se prestează serviciul. Asimilarea
presupune recunoaşterea diplomei;
- într-o societate de avocaţi.
Cu privire la exercitarea profesiilor nereglementate, condiţiile de calificare
profesională sunt stabilite de fiecare angajator. Totuşi, pentru a evita eventualele
neajunsuri privind recunoaşterea calificării în alt stat membru, Comisia publică anual în
Jurnalul Oficial o listă de echivalenţă a unui număr de 200 profesii de muncitor calificat
din 19 sectoare de activitate.
13
Tratatul conţine reglementări exprese referitoare la plăţile curente prin dispoz.art.63
par.2 TFUE conform cărora, toate restricţiile asupra plăţilor între statele membre şi ţările terţe
sunt interzise22.
22
Art.73H (în prezent abrogat prin Tratatul de la Amsterdam) conţinea dispoziţii exprese privind liberalizarea plăţilor, aceste
dispoziţii fiind aplicabile până la 1 ianuarie 1994.
14