Dreptul familiei – Rudenia (II)

Una din modalitățile de stabilire a rudeniei o constituie filiația, care poate fi stabilită,
conform Codului civil, față de mamă și față de tată, dispozițiile Codului civil fiind aplicabile
atât minorilor, cât și persoanelor majore a căror filiație este cercetată, conform art. 413 C.civ.
În acest sens, Codul civil stabilește trei ipoteze:
- Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii, dar poate fi stabilită și prin recunoaștere
sau prin hotărâre judecătorească;
- Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate, care
este însă o prezumție legală relativă;
- Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre
judecătorească.
În ceea ce privește dovada filiației, în temeiul art. 409 C.civ., aceasta se dovedește
prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere
eliberat pe baza acestuia. În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere
și prin actul de căsătorie al părinților, având în vedere prezumția legală instituită de art. 408,
alin. (2) C.civ. De asemenea, dovada filiației copilului din căsătorie se poate face și prin
certificatele de stare civilă corespunzătoare.
Pe lângă starea de drept stabilită prin actele de stare civilă, Codul civil reglementează și
posesia de stat, aceasta fiind definită în art. 410 C.civ. drept o stare de fapt care indică legături
de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte, constând, în principal
dintr-o împrejurare precum :
- O persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și
educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
- Copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către
autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
- Copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
Pentru a putea produce efectele prevăzute de Codul civil, posesia de stat trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
- Posesia trebuie să fie continuă, deci nu poate fi afectată de viciul discontinuității;
- Posesia trebuie să fie pașnică, deci nu se poate întemeia pe violență;
- Posesia trebuie să fie publică, neputând fi afectată de viciul clandestinității;
- Posesia trebuie să fie neechivocă.
În cazul posesiei de stat conforme cu actul de naștere, conform art. 411 C.civ., nicio
persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât cea care rezultă din actul său de
naștere și din posesia de stat conformă cu acesta. De asemenea, nicio persoană nu poate contesta
filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere. În
cazul în care printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori
a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât acela care l-a născut, se poate face
dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.
Timpul legal al concepțiunii se stabilește printr-o prezumție legală relativă,
reglementată în art. 412 C.civ., care stabilește o perioadă de 121 de zile ca fiind timpul legal al
concepțiunii. Astfel, timpul legal al concepțiunii este cuprins între a 300-a zi și a 180-a zi,
calculat zi cu zi, anterior nașterii copilului. Fiind vorba despre o prezumție legală, aceasta poate
fi răsturnată prin proba contrară, însă Codul civil restrânge sfera contraprobei la mijloace de
probă științifice, cum ar fi expertiza, prin care se poate face dovada concepțiunii copilului într-
o anumită perioadă din intervalul de 121 de zile sau chiar în afara acestui interval.
O modalitate de stabilire a filiației se realizează prin recunoaștere, iar legislația civilă
stabilește trei cazuri de recunoaștere :
 - Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în
registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște pe
copil;
- Dacă este vorba despre un copil conceput și născut în afara căsătoriei, acesta poate fi
recunoscut de tatăl său;
- Dacă este vorba despre un copil care a decedat, acesta poate fi recunoscut numai dacă a
lăsat descendenți firești;
Recunoașterea copilului poate fi făcută atât de părintele major, cât și de minorul
necăsătorit, în temeiul art. 417 C.civ., cu condiția ca părintele minor să aibă discernământ la
momentul recunoașterii.
În ceea ce privește forma recunoașterii, Codul civil prevede în art. 416 trei posibilități:
- Recunoașterea copilului prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență
a persoanelor;
- Recunoaștere prin înscris autentic;
- Recunoaștere prin testament întocmit în formele prevăzute de lege. Deși testamentul
este un act juridic esențialmente revocabil, recunoașterea este un act juridic unilateral
irevocabil, astfel încât recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament este
irevocabilă.
Recunoașterea, ca act juridic, poate fi afectată de nulitate și poate fi chiar contestată.
Codul civil stabilește trei cazuri de nulitate absolută, în art. 418 :
- Situația recunoașterii unui copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost
înlăturată, dar dacă această filiație anterioară a fost înlăturată prin hotărâre
judecătorească, recunoașterea este valabilă;
- Recunoașterea a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți
firești;
- Recunoașterea a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
În art. 419 C.civ., se prevede că recunoașterea poate fi anulată, fiind deci vorba despre
o nulitate relativă, în caz de eroare, dol sau violență, iar prescripția dreptului la acțiune începe
să curgă de la data încetării violenței sau după caz a descoperirii erorii ori a dolului.
În cazul în care recunoașterea nu corespunde adevărului, aceasta poate fi contestată oricând
și de orice persoană interesată, conform art. 420 C.civ..
În ceea ce privește proba, Codul civil stabilește două situații :
- În cazul în care recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau
de descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a
moștenitorilor săi;
- În cazul în care recunoașterea este contestată de orice altă persoană interesată, sarcina
probei revine acestei persoane.
Pe lângă acțiunile menționate mai sus, în cadrul raporturilor privind filiația, Codul civil
reglementează și următoarele categorii de acțiuni :
A. Acțiunea în contestația filiației, reglementată de art. 412 C.civ., potrivit căruia
orice persoană interesată poate contesta oricând, filiația stabilită printr-un act ce nu
este conform cu posesia de stat. În această situație, filiația se dovedește prin
certificatul medical constatator al nașterii sau prin expertiza medico-legală de
stabilire a filiației. În lipsa acestor mijloace de probă, se poate utiliza orice mijloc
de probă, inclusiv posesia de stat. Codul civil instituie însă o restricție, arătând că
dovada filiației nu se poate face prin martori decât în două cazuri: a) dacă printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori a fost
înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut; b) există
înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea în contestație formulată;
 B. Acțiunea în stabilirea maternității, reglementată de art. 422 – 423 C.civ., prin
care se poate stabilit filiația față de mamă, în cazul în care dovada filiației față de
mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se
contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii. În cadrul
acestei acțiuni, pot fi administrate orice fel de probe. Subiectul acțiunii este copilul,
dar acțiunea se pornește de acesta prin reprezentant legal. În cazul în care copilul a
decedat, acțiunea poate fi pornită sau continuată de moștenitorii copilului. În sens
similar, acțiunea poate fi introdusă împotriva moștenitorilor pretinsei mame, dacă
aceasta a decedat. În principiu, acțiunea în stabilirea maternității este
imprescriptibilă, dar în cazul în care copilul a decedat, moștenitorii săi pot introduce
acțiunea în termen de maxim un an de la data decesului.
C. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, reglementată de art. 424
– 428 C.civ., prin care se poate stabilit paternitatea tatălui față de copil, în cazul în
care cel dintâi nu recunoaște copilul. Titularul acțiunii este copilul, care exercită însă
acțiunea civilă prin mama sa, chiar dacă aceasta este minoră. În cazul în care mama
copilului nu poate exercita acțiunea în numele minorului, atunci aceasta va fi pornită
de către reprezentantul legal al copilului. Acțiunea poate fi pornită de moștenitorii
copilului, dar numai în termen de un an de la data decesului sau poate fi continuată
de aceștia. Pe timpul vieții copilului, dreptul la acțiune este imprescriptibil. Acțiunea
poate fi totodată pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată. Art. 426 C.civ.
instituie o prezumție legală relativă în sensul că în măsura în care se dovedește că
pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al
concepțiunii, acesta este prezumat a fi tatăl copilului, cu excepția situației în care
pretinsul tată dovedește că era imposibil ca el să fi conceput copilul. Pe lângă
drepturile copilului, mama poate solicita la rândul ei, despăgubiri reprezentând ½
din cheltuielile nașterii și ale lehuziei, precum și din cheltuielile făcute cu
întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie. Acțiunea în despăgubiri a
mamei are caracter accesoriu și se grefează pe acțiunea introdusă pentru stabilirea
paternității. Dacă mama solicită doar despăgubirile, fără a solicita și stabilirea
paternității, acțiunea va fi respinsă ca inadmisibilă. Dreptul la acțiune al mamei se
prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului și subzistă chiar în cazul în care
minorul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind
stabilirea paternității. Distinct de acest drept la despăgubire, mama și moștenitorii
acesteia au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, conform dreptului
comun.
D. Acțiunea în tăgada paternității, care îmbracă patru forme :
- Acțiunea în tăgada paternității pornită de soțul mamei. Această acțiune se introduce
de către soțul mamei împotriva copilului, iar dacă acesta este decedat, împotriva mamei
sale și a altor moștenitori ai copilului. În cazul în care soțul este pus sub interdicție,
acțiunea poate fi pornită de tutore sau de către un curator numit de instanță. Acțiunea se
poate introduce în termen de 3 ani. Codul civil stabilește două momentul posibile de la
care începe să curgă termenul de prescripție : a) de la data la care soțul a cunoscut că
este prezumat tată al copilului; b) de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu
corespunde realității. În cazul în care soțul este pus sub interdicție, termenul de
prescripție nu curge împotriva acestuia, iar dacă tutorele nu a introdus acțiunea, aceasta
poate fi introdusă de soț în termen de trei ani de la data ridicării interdicției. În orice caz,
dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului, aceasta poate fi pornită de către
moștenitori în termen de un an de la data decesului.
- Acțiunea în tăgada paternității pornită de mamă. Această acțiune poate fi introdusă
de mamă împotriva soțului, sau dacă acesta este decedat, împotriva moștenitorilor
 acestuia. Acțiunea se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului. Dacă mama
este pusă sub interdicție, termenul nu curge împotriva acesteia, iar acțiunea poate fi
exercitată de tutore sau de curatorul numit de instanță. Dacă reprezentantul legal nu a
pornit acțiunea, mama poate porni această acțiune în termen de 3 ani de la ridicarea
interdicției sau dacă mama a decedat, de către moștenitorii acesteia, în termen de un an
de la data decesului.
- Acțiunea în tăgada paternității pornită de tatăl biologic, care se introduce împotriva
soțului mamei și a copilului, iar dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește
împotriva moștenitorilor. Acțiunea în tăgada paternității în acest caz este admisibilă
doar dacă se face dovada paternității reclamantului față de copil. Acțiunea nu se prescrie
în timpul vieții tatălui biologic, dar după decesul acestuia poate fi continuată acțiunea
pornită de tată însuși, în timp ce moștenitorii acestuia au la dispoziție un termen de un
an în care pot introduce această acțiune. Dacă tatăl biologic este pus sub interdicție,
acțiunea poate fi promovată de către tutorele acestuia sau de către un curator numit de
instanță.
- Acțiunea în tăgada paternității pornită de copil se exercită de acesta în timpul
minorității sale de către reprezentantul legal al copilului. După decesul copilului, acțiunea
poate fi pornită de moștenitorii acestuia, în termen de un an de la data decesului
copilului. În situația în care copilul este pus sub interdicție, acțiunea poate fi exercitată
de tutore sau de către curatorul numit de instanță.
E. Contestarea filiației față de tatăl din căsătorie, conform art. 434 se poate promova
de către orice persoană interesată, care poate cere oricând instanței să constate că nu
sunt întrunite condițiile pentru ca prezumția de paternitate să se aplice unui copil
înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.
În ceea ce privește situația legală a copilului, reglementată de Codul civil, prin art. 448
se stabilește că un copil din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față
de fiecare părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și aceea a unui copil din căsătorie.
Referitor la numele pe care urmează să-l poate copilul, Codul civil, în art. 449-450,
diferențiază mai multe situații :
- Copilul din căsătorie ai cărui părinți au nume comun, ia numele comun al părinților;
- Copilul din căsătorie ai cărui părinți nu au nume comun va lua numele unuia dintre ei
sau numele lor reunite, caz în care acest nume se stabilește prin acordul părinților și se
declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidență a
persoanelor. În lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de
îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidență a
persoanelor unde a fost înregistrată nașterea.
- Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care
filiația a fost mai întâi stabilită. Dacă filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt
părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de
care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Numele de familie al
copilului se declară de către părinți împreună, la serviciul public comunitar local de
evidență a persoanelor, iar în lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și
comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de
evidență a persoanelor unde a fost înregistrată nașterea. În cazul în care filiația a fost
stabilită în același timp față de ambii părinți, copilul poate purta numele unuia dintre ei
sau numele lor reunite, în cazul acordului între părinți, iar în lipsa acordului, va purta
numele hotărât de către instanța de tutelă.