Dreptul familiei – Căsătoria (IV)

Desfacerea căsătoriei
Conform dispozițiilor Codului civil, căsătoria se desface prin divorț, care poate avea loc, potrivit
dispozițiilor art. 373 C.civ. :
a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau la cererea unuia dintre soți acceptată de celălalt
soț;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
În ceea ce privește divorțul prin acordul soților, acesta poate fi pronunțat indiferent de durata
căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie, potrivit art. 374 C.civ.
Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de instanța civilă sau poate fi constatat de către
notarul public sau de către ofițerul de stare civilă, atât în cazul în care soții nu au copii minori, cât și în
situația în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.
Pentru a se putea constata în mod valabil divorțul soților care nu au copii minori de către notarul
public sau de către ofițerul de stare civilă, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
- Soții să fie de acord cu divorțul și să nu aibă copii minori, născuți din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptați;
- Soții să depună cererea de divorț împreună sau prin mandatar cu procură autentică, în cazul în
care cererea de divorț se depune la notarul public;
- Să fi trecut un termen de reflecție de 30 de zile de la înregistrarea cererii de divorț;
- Soții să se fi înțeles cu privire la numele de familie pe care să îl poarte după divorț.
În cazul divorțului soților care au copii minori, trebuie îndeplinite următoarele condiții :
- Soții să fie de acord cu divorțul;
- Soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după
divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după
divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre
copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură
și pregătire personală a copiilor;
- Raportul de anchetă socială să conțină concluzii din care să rezulte că acordul soților privind
exercitarea în comun a autorității părintești sau acordul privind stabilirea locuinței copiilor sunt
în interesul acestora;
- Soții să depună cererea de divorț împreună sau prin mandatar cu procură autentică, în cazul în
care cererea de divorț se depune la notarul public;
- Să fi trecut un termen de reflecție de 30 de zile de la înregistrarea cererii de divorț;
Ulterior expirării termenului de reflecție, soții se prezintă personal în fața notarului sau în fața
ofițerului de stare civilă care verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, conform art. 376
C.civ., consimțământul lor este liber și neviciat.
În cazul în care soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public va elibera
certificatul de divorț, fără a face mențiune cu privire la culpa soților.
Ulterior eliberării certificatului de divorț, au loc formalitățile privind menționarea divorțului în
actul de căsătorie, după cum urmează :
- Dacă cererea de divorț a fost depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, după emiterea
certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă face cuvenita mențiune în actul de căsătorie;
- Dacă cererea de divorț a fost depus la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima
locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează o copie
certificată de pe acesta către primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, în vederea efectuării
mențiunii în actul de căsătorie;
- În cazul în care divorțul este constatat de către notarul public, acesta va emite certificatul de
divorț și va înainta de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat
căsătoria, spre a se efectua mențiunea în actul de căsătorie.
În situația în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 375 C.civ., ofițerul de stare
civilă sau notarul vor respinge cererea de divorț, iar soții vor avea deschisă calea judiciară a divorțului.
În mod similar, dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț sau
asupra exercitării în mod comun a autorității părintești, ofițerul de stare civilă sau notarul emite o
dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.
În cazul în care este cerut divorțul pentru culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta poate fi
pronunțat numai dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. În cazul în
care rezultă culpa ambilor soți, instanța de judecată poate pronunța divorțul din culpă comună, chiar și
în cazul în care numai un singur soț a formulat cererea de divorț. Deoarece Codul civil nu stabilește în
mod exact care pot fi motivele temeinice de natură să conducă la desfacerea căsătoriei, această sarcină
revine practicii judiciare, respectiv instanțelor de judecată1.
De asemenea dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua
acțiunea de divorț, care va fi admisă numai dacă instanța va constata culpa exclusivă a soțului pârât.
În cazul prevăzut de art. 373, lit. c) C.civ., în situația în care este cerut divorțul la cererea unuia
dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani, conform art. 379, alin. (2) C.civ., divorțul
se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de
acord cu divorțul, caz în care divorțul se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
În cazul prevăzut de art. 373, lit. d) C.civ., referitoare la divorțul pronunțat la cererea aceluia
dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, desfacerea căsătoriei se
pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
În ceea ce privește efectele divorțului, acestea privesc data desfacerii căsătoriei, numele de
familie după căsătorie, drepturile soțului divorțat, efectele cu privire la regimul matrimonial, dreptul la
despăgubiri, obligația de întreținere între foștii soți și prestația compensatorie.
Data desfacerii căsătoriei privește trei ipoteze :
- În cazul divorțului pronunțat de instanța de judecată, căsătoria este desfăcută din ziua în care
hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă, conform art. 382, alin. (1) C.civ.;
- În cazul divorțului constatat de notarul public sau de ofițerul de stare civilă, căsătoria este
desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț, conform art. 382, alin. (3) C.civ.;
- În cazul procesului de divorț continuat de moștenitorii soțului reclamant, după decesul acestuia,
în cazul admiterii sale, căsătoria se consideră desfăcută la data decesului.
În caz de divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, sens în care
instanța de judecată va lua act de înțelegerea lor prin hotărârea de divorț. În cazul unor motive temeinice,
justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, în temeiul art. 383, alin.
(2) C.civ., instanța poate încuviința ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa
unei înțelegeri între ei. Dacă soții nu se înțeleg și nici instanța nu încuviințează, fiecare dintre foștii soți
vor purta după divorț numele avute anterior căsătoriei.
Efectele divorțului referitoare la regimul matrimonial cuprind efectele privind încetarea
regimului matrimonial, efectele actelor încheiate în frauda celuilalt soț și opozabilitatea față de terți.
Regimul matrimonial încetează în cazul divorțului la data introducerii cererii de divorț, dar
oricare dintre soți sau amândoi împreună în cazul divorțului prin acord, pot cere instanței de divorț să
constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt, aceste prevederi fiind aplicabile
indiferent dacă divorțul este pronunțat prin hotărâre judecătorească sau constatat de notarul public ori de
către ofițerul de stare civilă.
Actele juridice prin care un soț dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a
căror înstrăinare nu este supusă formalităților de publicitate și actele din care se nasc obligații în sarcina
comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, sunt anulabile, dacă au
fost făcute în frauda celuilalt soț. Cu alte cuvinte, spre a fi anulabile, actele juridice trebuie să
îndeplinească următoarele condiții :
- Să fie acte de dispoziție cu titlu oneros, încheiate de unul dintre soți singur cu privire la bunuri
comune mobile cu privire la care nu este cerută îndeplinirea formalităților de publicitate sau să
fie vorba despre acte din care se nasc obligații în sarcina comunității;
- Actele să fie încheiate de către soțul respectiv după data introducerii cererii de divorț;
- Actele să fi fost făcute în frauda celuilalt soț.

1
Alina Doina Tănase, Aspecte teoretice și practice privind culpa în desfacerea căsătoriei, Analele Universității
de Vest din Timișoara – Seria Drept, nr. 1/2016, p. 148
 Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul sau certificatul de divorț sunt
opozabile terților, în temeiul art. 387 C.civ., prevederile art. 291 referitor la formalitățile privind regimul
matrimonial, precum și cele privind publicitatea și inopozabilitatea convenției matrimoniale, reglementate
prin art. 334-335 C.civ. rămân aplicabile.
Pe lângă efectele menționate mai sus, ca urmare a divorțului, între soți se pot naște drepturi
privind despăgubirile, drepturi privind întreținerea și drepturi privind prestația compensatorie.
În cazul în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, celălalt soț are
dreptul să solicite despăgubiri de la soțul vinovat, cererea fiind soluționată de instanța de tutelă, ca o
cerere incidentală în cadrul procesului de divorț. Soțul nevinovat, pentru a putea obține despăgubiri, va
trebui să dovedească faptul că a suferit un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, conform dispozițiilor
art. 388 C.civ.
Pe lângă dreptul la despăgubiri, în cazul divorțului pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât,
soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, pe cât posibil dezechilibrul semnificativ
pe care divorțul l-a determinat în condițiile de viață ale soțului reclamant. Condiții acordării prestației
compensatorii sunt:
- Divorțul să fi fost pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât;
- Prestația compensatorie să fie solicitată de către soțul reclamant;
- Divorțul să fi creat un dezechilibru semnificativ în condițiile de viață ale soțului reclamant;
- Căsătoria să fi durat cel puțin 20 de ani;
- Soțul care solicită prestația compensatorie să nu fi cerut de la fostul soț și pensie de întreținere,
conform art. 389 C.civ.
Prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente
viagere ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin
debitorului.
În cazul rentei, aceasta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-
o sumă de bani determinată. Atât renta cât și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care
solicită prestația compensatorie, sau pentru o perioadă mai scurtă. Aceste aspecte se stabilesc prin
hotărârea de divorț, în temeiul art. 392 C.civ.
În executarea rentei, la cererea soțului creditor, instanța îl poate obliga pe soțul debitor să
constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei.
În cazul în care mijloacele debitorului și resursele creditorului se modifică în mod semnificativ,
instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie. Dacă această prestație constă într-o sumă de bani,
aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.
Pensia de întreținere este determinată de obligația de întreținere. Odată cu desfacerea căsătoriei,
obligația de întreținere între soți încetează. Cu toate acestea, soțul divorțat poate avea dreptul la
întreținere în următoarele cazuri :
- Dacă soțul în cauză se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de
căsătorie ori în timpul căsătoriei;
- Dacă soțul în cauză se află în nevoie din pricina unei incapacități ivite în decurs de un an de la
desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria;
- Dacă divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a soțului care solicită întreținerea, aceasta nu
poate fi acordată decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
Întreținerea datorată se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în
raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului întreținerii, respectiv a soțului care solicită
întreținerea. Această întreținere, cumulată cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate
din venitul net al celui obligat la plată, indiferent dacă este vorba despre copii din aceeași căsătorie sau
copii din altă căsătorie sau din afara căsătoriei ai soțului debitor al întreținerii. Obligația de întreținerea,
conform art. 389 C.civ. încetează prin recăsătorirea soțului creditor al întreținerii, cu excepția cazurile
prevăzute de lege. Întreținerea nu se poate cumula cu prestația compensatorie, dar poate fi cumulată cu
despăgubirile datorate de soțul vinovat de desfacerea căsătoriei.
Prestația compensatorie încetează, conform art. 395 C.civ., în următoarele cazuri :
- În cazul decesului unuia dintre soți;
- În cazul recăsătoririi soțului creditor;
 - În cazul în care soțul creditor obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare
celor din timpul căsătoriei.
Pe lângă efectele de natură patrimonială, divorțul produce efecte și cu privire la relațiile dintre
părinții divorțați și copii lor minori.
Conform art. 396 C.civ., instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra
raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori. La luarea hotărârii, instanța de tutelă are în
vedere următoarele aspecte:
- Interesul superior al copiilor;
- Concluziile raportului de anchetă psihosocială;
- Învoiala părinților care sunt ascultați de către instanță, atunci când o asemenea învoială există.
După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, cu excepția situației în care instanța
decide altfel. Regula în materie este exercitarea în comun a autorității părintești, iar excepția este
exercitarea autorității părintești în mod exclusiv doar de către unul dintre părinți. Acest din urmă caz
este aplicabil în situația în care instanța, din motive întemeiate, hotărăște ca autoritatea părintească să
fie exercitată numai de către unui dintre părinți, avându-se în vedere interesul superior al copilului.
În ceea ce privește locuința copilului după divorț, aceasta poate fi stabilită în baza înțelegerii
părinților. Cu toate acestea, în lipsa unei asemenea înțelegeri sau în cazul în care înțelegerea părinților
este contrară interesului superior al minorului, instanța de tutelă va hotărî, odată cu pronunțarea
divorțului, în temeiul art. 400 C.civ., locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod
statornic.
În ceea cel privește pe părintele sau părinții separați de copiii lor prin stabilirea locuinței acestora,
aceștia păstrează conform art. 401 C.civ. dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de
neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitarea a acestui
drept, ascultarea copilului fiind obligatorie, dacă copilul a împlinit 10 ani. În cazul în care copilul nu a
împlinit 10 ani, acesta poate fi ascultat în temeiul art. 264 C.civ., dacă autoritatea competentă, în speță
instanța de judecată consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.
Instanța de tutelă va stabili, prin hotărârea de divorț, contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de
creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, aceste aspecte fiind reglementate punctual prin
art. 513-534 C.civ., privind obligația de întreținere.
În cazul în care se schimbă împrejurările în baza cărora au fost stabilite măsuri judecătorești cu
privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii minori, instanța poate modifica aceste
măsuri, în temeiul art. 403 C.civ., la cererea oricăruia dintre părinți, sau a unui alt membru de familie, a
copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a
procurorului.
Dispozițiile privind divorțul, reglementate prin art. 396-403 sunt aplicabile și în cazul desfacerii
căsătoriei ca urmare a declarării judecătorești a morții unuia dintre soți, urmată de recăsătorirea celuilalt
soț și de desființarea hotărârii declarative de moarte. Reamintim că în acest cazuri, prima căsătorie se
consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Dispozițiile de drept substanțial privind divorțul se pun în aplicare cu ajutorul dispozițiilor de drept
procesual privind procedura divorțului, cuprinse în art. 915 – 935 C.P.C.