CURS 5 STARE CIVILA AP

Încetarea căsătoriei

Încetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea (definitivă) de drept a

căsătoriei, care intervine în cazurile determinate limitativ de lege.Există trei cazuri
de încetare a căsătoriei şi anume:
a. moartea unuia dintre soţi;
b. declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;
c. recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească.
a. Moartea unuia dintre soţi
Căsătoria fiind încheiată intiuitu personae, moartea constatată fizic a unuia dintre
soţi conduce la încetarea ei.
b. Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi .Căsătoria încetează în cazul
declarării judecătoreşti a decesului unuia dintre soţi, data morţii fiind cea stabilită
prin hotărârea irevocabilă declarativă de moarte.
c. Recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească
În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, dacă soţul persoanei
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, soţul declarat mort reapare şi
anulează hotărârea declarativă de moarte, noua căsătorie rămâne valabilă, iar
căsătoria veche este considerată că a încetat pe data încheierii noii căsătorii.
Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul în care, după recăsătorirea soţului declarat
judecătoreşte mort, se rectifică data morţii, noua dată fiind ulterioară recăsătoririi.
Dacă soţul s-a recăsătorit a fost de rea credinţă, ştiind că persoana declarată moartă
se află în viaţă, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă fiind lovită de
nulitate absolută.
Efectele încetării căsătoriei
Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex nunc).
Efectele care se produc ca urmare a încetării căsătoriei sunt:
a. Soţul supraveţuitor care în timpul căsătoriei, a purtat numele soţului decedat
poate să poarte acest nume şi după încetarea căsătoriei. De asemenea, s-a decis, în
practica judecătorească că soţul supraveţuitor poate să poarte acest nume şi după
recăsătorirea sa şi chiar împreună cu noul său soţ.
b. Dacă soţul supraveţuitor nu împlinise 18 ani, îşi menţine capacitatea de exerciţiu
dobândită prin căsătorie.
c. Comunitatea de bunuri încetează. Partea din bunurile comune care se cuvenea
soţului decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au
aparţinut şi se va deferi moştenitorilor.
d. Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă.
Desfacerea căsătoriei

Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a

căsătoriei valabil încheiate Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească
de separare definitivă a soţilor, pronunţată în condiţiile legii.
Prin divorţ înţelegem desfacerea căsătoriei pronunţată printr-o hotărâre
judecătorească, fie datorită unor motive temeinice, imputabile ambilor soţi sau
numai soţului pârât, fie excepţional, datorită dorinţei soţilor.
13.2. Reglementarea divorţului în nol Cod civil
1. Cauzele şi motivele de divorţ
Potrivit art. 373 noul C. civ., divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de
celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei.
Din aceste dispoziţii reiese că divorţul poate fi pronunţat:
– prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi, ori la cererea unuia dintre soţi care e
acceptată de celălalt;
– atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; instanţa stabileşte culpa
unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei sau culpa comună a soţilor, chiar dacă
numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ;
– divorţul se poate pronunţa chiar din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu
excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se va
pronunţa fără a se menţiona culpa soţilor;
– la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani în
conformitate cu dispozițiile noului Cod civil
– la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei, caz în care desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune
despre culpa soţilor.
2. Proceduri de divorţ
Noul Cod de procedură civilă reglementează: în art. 917-921 divorțul remediu
(divorțul prin acordul soților (art. 917 – 920) și divorțul pe motive de sănătate (art.
921)); în art. 922-923 divorțul din culpa soților (culpa în destrămarea căsătoriei
(art. 922) și divorțul pentru separarea în fapt îndelungată (art.923)).
2.1. Divorţul prin acordul soţilor
Potrivit art. 374 noul C. civ., „Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat
indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi
din căsătorie. (alin. 1) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul
dintre soţi este pus sub interdicţie. (alin. 2) Instanţa este obligată să verifice
existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ”. (alin. 3)
Pe cale administrativă sau prin procedură notarială poate fi soluţionat divorţul prin
acord, indiferent de durata căsătoriei, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– soţii îşi exprimă liber şi neviciat consimţământul în faţa ofiţerului de stare civilă
sau a notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor,
– niciunul dintre ei nu este pus sub interdicţie judecătorească;
– nu au copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Cererea de divorţ se depune de către soţi împreună, iar după un termen de gândire
de 30 de zile de la înregistrarea cererii, soţii se prezintă personal şi, dacă ambii
stăruie să divorţeze, ofiţerul de stare civilă sau notarul public, după ce verifică
valabilitatea consimţământului, eliberează certificatul de divorţ fără vreo menţiune
cu privire la culpa soţilor.
2.2. Divorţul prin procedura notarială sau pe cale administrativă
Potrivit art. 375 noul C. civ., „(1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu
au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de
stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a
soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un
certificat de divorţ, potrivit legii. (2) Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat
de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din
afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare
la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii
părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ,
modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare
dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de
anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii
părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului,
sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5). (3) Dispoziţiile art. 374 alin. (2) sunt
aplicabile în mod corespunzător”. Din aceste dispoziţiile rezultă că desfacerea
căsătoriei poate avea loc pe cale notarială sau administrativă astfel:
a) divorţul prin acord al soţilor care nu au copii minori, atât pe cale administrativă,
cât şi prin procedură notarială;
b) doar prin procedura notarială, divorţul soţilor care au copii minori născuţi din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor
aspectelor referitoare la:
– numele de familie pe care să îl poarte după divorţ,
– exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi;
– stabilirea locuinţei copiilor după divorţ;
– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare
dintre copii;
– stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor.
Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul
public înregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile. Totuşi,
prin excepţie, cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar
cu procură autentică.
La expirarea termenului de 30 de zile, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de
stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi
dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. În situaţia în care soţii
stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează
certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor. Potrivit
art. 376 alin. (5) noul C. civ., dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) privind numele de
familie se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de
familie pe care să îl poarte după divorţ ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2),
asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau, după
caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă
soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 374. Alineatul
(6) al art. 376 noul C. civ. precizează că soluţionarea cererilor privind alte efecte
ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei
judecătoreşti. În situaţia în care cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a
încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ,
face cuvenita menţiune în actul de căsătorie. Dacă cererea se depune la primăria în
a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă
emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta
la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de
căsătorie. În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite
certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată la primăria locului
unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.
Potrivit art. 378 alin. (1) noul C. civ., dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art.
375, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.
Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de
atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a
dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut
de lege. Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare
civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi
de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale
separată, instanţei competente.
– să divorţeze fără să fie nevoiţi să administreze probe prin care să dovedească cine
şi în ce măsură este vinovat de destrămarea căsniciei;
– să găsească cele mai potrivite soluţii în condiţii de deplină confidenţialitate, faţă
de caracterul public al unui proces de divorţ;
– să soluţioneze într-un timp scurt conflictul dintre ei, soluţia lor fiind aleasă de
comun acord, şi nu impusă de instanţă;
– să fie scutiţi de a achita taxele de timbru necesare în cazul unui proces care
include şi aspecte legate de copii, precum şi împărţirea de bunuri sau să li se
restituie taxa de timbru achitată, în cazul în care acordul s-a încheiat după sesizarea
instanţei.
În concluzie, în cazul în care există acordul soţilor pentru desfacerea căsătoriei,
poate fi folosită, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor necesare, oricare dintre cele
trei proceduri.
2.3. Procedura divorţului pe cale judiciară
Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară este o modalitate de încetare a
căsătoriei, indiferent dacă soţii au sau nu copii din căsătorie, din afara căsătoriei
sau adoptaţi. Pe cale judiciară pot fi soluţionate cererile de divorţ pentru oricare
dintre motivele arătate, dacă soţii se adresează direct instanţei de judecată sau dacă
divorţul administrativ sau notarial a fost respins. Competentă este instanţa de
tutelă, iar până la înfiinţarea sa, competenţa aparţine judecătoriei. Divorţul prin
acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi dacă au sau nu
copii rezultaţi din căsătorie, instanţa fiind obligată să verifice existenţa
consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ, divorţul neputând fi pronunţat
dacă unul din ei este pus sub interdicţie.
Acordul soţilor trebuie să mai cuprindă:
– numele de familie pe care să îl poarte după divorţ;
– exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi;
– stabilirea locuinţei copiilor după divorţ;
– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare
dintre copii;
– stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor.
În cazul divorţului cu copii, la acord se va ataşa şi un raport de anchetă socială
întocmit de către autoritatea tutelară, care să confirme că înţelegerea soţilor este în
acord cu interesul superior al copilului.
Divorțul din motive de sănătate
Potrivit art. 381 noul C. civ., în cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea
căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor. În lipsa oricărei
precizări referitoare la natura afecţiunii ce poate susţine cererea de divorţ şi întrucât
desfacerea căsătoriei pe motivul precarităţii stării de sănătate evocă ideea
divorţului remediu ca soluţie pentru o situaţie ce nu mai poate dăinui, apreciem că
s-au avut în vedere atât afecţiunile de natură fizică, organică, cât şi cele de natură
psihică. Gravitatea maladiei, precum şi severitatea formelor sale de manifestare
sunt relevante sub aspectul admisibilităţii acţiunii, desfacerea căsătoriei putându-se
pronunţa, cum reiese din textul citat, dacă boala face imposibilă continuarea
căsătoriei. Potrivit art. 921. din noul Cod proc. Civ., în situația în care „divorţul
este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea
căsătoriei, instanţa va administra probe privind existenţa bolii şi starea sănătăţii
soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune
despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.”
2.4. Divorţul din culpa soților
Culpa în destrămarea căsătoriei.Potrivit art. 379 noul C. civ., „(1) În cazul prevăzut
la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia
dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele
administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa
lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa
aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388. (2) În
ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a
soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu
divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor”. În
situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1) noul C. civ., dacă soţul reclamant decedează
în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ. Acţiunea
continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă
a soţului pârât. Motivele de natură subiectivă sau obiectivă afirmate şi dovedite în
faţa instanţei vor constitui temei al desfacerii căsătoriei numai dacă s-au răsfrânt
asupra relaţiilor dintre soţi, vătămându-le grav. Precizăm că, sub aspectul
soluţionării cererii de divorţ, interesează exclusiv relaţiile dintre soţi, de aceea,
eventualele discordii dintre unul dintre soţi şi alţi membrii ai familiei (de regulă,
părinţii celuilalt), în măsura în care nu se regăsesc şi în relaţia dintre soţi, nu sunt
relevante. Conform art. 922 din noul Cod proc. Civ. „Instanţa va pronunţa divorţul
din culpa soţului parat atunci cand, din cauza unor motive temeinice, imputabile
acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai
este posibilă.” Alin. 2 al aceluia;i articol precizează că „Instanţa poate să pronunţe
divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci cand numai unul dintre ei a făcut
cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amandoi sunt vinovaţi de
destrămarea căsătoriei.” Potrivit alin. 3 în situația în care „paratul nu a făcut cerere
reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este
culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neintemeiată.”
2.6. Divorţul după o separare în fapt
Noul Cod civil introduce, prin art. 373 lit. c), posibilitatea desfacerii căsătoriei la
cererea unuia dintre soţi după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani. În
această ipoteză, divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant. În
cazul în care pârâtul se va declara de acord cu divorţul cerut de reclamant, instanţa
se va pronunţa fără a face menţiune despre culpa soţilor.
Potrivit art. 923. alin. 1 din noul Cod proc. civ. “Cand soţii sunt separaţi in fapt
de cel puţin 5 ani, oricare dintre ei va putea cere divorţul, asumandu-şi
responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei. In acest caz, instanţa va verifica
existenţa şi durata despărţirii in fapt şi va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a
reclamantului.”

Procedura divorţului
Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială, reglementată de art. 609-619
C. proc. civ.. Prin procedură specială înţelegem ansamblul regulilor care într-o
materie strict determinată de lege derogă sub mai multe aspecte de la normele
generale din procedura civilă, completându-se acolo unde este cazul cu normele
dreptului comun.
1. Instanţa competentă
1. Competenţa materială -Ratione materie, pentru judecata în primă instanţă,
competenţa aparţine instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia se află cel din
urmă domiciliu comun al soţilor cu respectarea principiului specializării.
2. Competenţa teritorială
Din dispoziţiile art. 607 din C. pr. civ. rezultă următoarele reguli privind
competenţa teritorială:
• Cererea de divorţ este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află
ultimul domiciliu comun al soţilor, sub condiţia ca măcar unul dintre soţi să mai
locuiască în circumscripţia instanţei respective;
• În situaţia în care soţii nu au avut domiciliu comun ori niciunul dintre ei numai
locuieşte în circumscripţia instanţei în care se află cel din urmă domiciliu comun,
competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul;
• Când pârâtul nu are domiciliul în România, este competentă instanţa în
circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.
Dacă nu ne aflăm în nici una din situaţiile prezentate mai sus, ci în prezenţa unei
competenţe alternative, reclamantul este obligat să formuleze cererea la instanţa
competentă în ordinea şi în condiţiile deja arătate, deoarece normele de competenţă
în materia divorţului privitoare la competenţa teritorială sunt imperative.

Cererea de divorţ
 Potrivit art. 112 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art.
612 din Codul de procedură civilă cererea de divorţ trebuie să cuprindă:
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,
denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul
bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în
România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când
preţuirea este cu putinţă. Pentru identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna şi
judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau,
când nemişcătorul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi
numărul topografic;
4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se
face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult
câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţa; copiile vor fi certificate de
reclamant că sunt la fel cu originalul. Se va putea depune şi numai o parte dintr-un
înscris privitor la pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea
înscrisului în întregime. Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere
vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte. Când
reclamantul voieşte sa-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale,
prin interogatorul sau jurământul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a
acestuia. Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa
martorilor; numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de
situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie; dacă nu sunt copii minori se va
menţiona aceasta în cerere; semnătura.
Prin cererea de divorţ se poate solicita cu titlul de capete accesorii de cerere:
• soluţionarea problemei locative a soţilor;
• împărţirea bunurilor comune;
• obligaţia de întreţinere între foştii soţi;
• numele foştilor soţi;
• încredinţarea copiilor minori;
• obligaţia de întreţinere a copiilor minori.
Instanţa asupra ultimilor trei chestiuni este obligată să se pronunţe chiar şi din
oficiu.
2. Depunerea cererii de divorţ
Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal
de către reclamant preşedintelui instanţei competente. În cazul divorţului prin
acord, cererea va fi semnată de ambii soţi, însă va putea fi depusă numai de către
unul dintre ei.
3. Primirea cererii de divorţ
La primirea cererii de divorţ, preşedintele judecătoriei (sau judecătorul de serviciu)
va da sfaturi de împăcare reclamantului, şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea
sa, se va fixa termen pentru judecarea cauzei, pe baza sistemului repartizării
aleatorii. Dacă este vorba de divorţ prin acord, primind cererea, preşedintele
judecătoriei sau judecătorul de serviciu va verifica existenţa consimţământului
soţilor, după care, prin repartizare aleatorie se va fixa un termen de două luni, în
şedinţă publică. Literatura de specialitate consideră că deşi legea nu prevede va da
sfaturi de împăcare. În situaţia în care cererea de divorţ se întemeiază pe
dispoziţiile art. 38 alin. 3 din Codul familiei (privitoare la divorţul remediu), nu
mai există obligaţia de a se da sfaturi de împăcare, întrucât un atare divorţ exclude
ideea de conflict între soţi.
4. Întâmpinarea
Potrivit art. 612 alin. 5 din Codul de procedură civilă, întâmpinarea nu este
obligatorie. Totuşi dacă se face întâmpinare aceasta trebuie să cuprindă
1. excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea reclamantului;
2. răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;
3. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere; când va cere dovada
cu martori, pârâtul va arăta numele şi locuinţa lor;
4. semnătura.
5. Cererea reconvenţională
Soţul pârât poate formula cerere reconvenţională în cazul în care consideră că soţul
reclamant sau că şi acesta se face vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie.
Cererea reconvenţionala se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este
obligat la întâmpinare, cel mai târziu în prima zi de înfăţişare pentru faptele
petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul
va putea face cererea reconvenţională până la începerea dezbaterilor asupra
fondului în cererea reclamantului. În situaţia în care reclamantul şi-a modificat
cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţionala se va depune cel mai
târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului, spre acest sfârşit. Cererea
reconvenţională se judecă împreună cu cererea principală, neputând fi disjunsă de
aceasta. În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de
divorţ invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din
dezbateri rezultă culpa exclusivă a soţului reclamant.
4. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ
Art. 613 din Codul de procedură civilă prevede că pe timpul procesului de divorţ,
instanţa poate lua, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la:
1. încredinţarea copiilor minori;
2. obligaţia de întreţinere;
3. alocaţia pentru copii;
4. folosirea locuinţei.
5. Prezenţa personală a soţilor
Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul divorţului, potrivit
dispoziţiilor art. 614 din Codul de procedură civilă, soţii au obligaţia de a se
prezenta personal, în faţa instanţelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la apărare
prin avocat. Totuşi, avocatul nu poate reprezenta soţul în proces, ci numai îl asistă.
Această regulă este prevăzută expres numai pentru instanţa de fond, ceea ce
înseamnă că nu se aplică şi la judecata în căile de atac.
Art. 614 din Codul de procedură civilă, prevede următoarele excepţii:
69
• dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
• dacă unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
• dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
• dacă unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
În aceste cazuri, legea prevede posibilitatea înfăţişării soţului respectiv prin
mandatar, care poate fi un avocat sau alt mandatar convenţional. Soţul pus sub
interdicţie, fiind lipsit de capacitate de exerciţiu, nu poate fi reprezentat în procesul
de divorţ, decât de ocrotitorul legal nu şi de mandatar. 6. Prezenţa obligatorie a
reclamantului Reclamantul este obligat să se prezinte în instanţă pe tot parcursul
judecăţii, atât în primă instanţă (când trebuie să se prezinte personal), cât şi în căile
de atac (situaţie în care poate fi reprezentat). Deci, dacă lipseşte reclamantul
acţiunea se respinge ca nesusţinută. În cazul divorţului prin acord este obligatorie
prezenţa ambilor soţi la termenul fixat în primă instanţă. La această dată instanţa
va verifica dacă soţii mai stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de
voinţă. La judecata în căile de atac, apelul sau, după caz, recursul reclamantului
împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la
judecată se prezintă numai pârâtul.
Întotdeauna hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.
9. Regimul probelor
Din punctul de vedere al probelor există deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel,
spre deosebire de dreptul comun, unde în principiu nu pot depune mărturie rudele
şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, în procesul de divorţ aceste categorii pot
fi audiate în calitate de martori cu excepţia descendenţilor. În situaţia în care din
căsătorie au rezultat copii, care sunt minori, instanţa are obligaţia de a se pronunţa,
chiar şi din oficiu asupra încredinţării acestora, scop în care este obligată să asculte
minorii care au împlinit vârsta de 10 ani. În raport de dispoziţiile Legii nr. 72/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului poate fi ascultat şi copilul care
nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa apreciază că audierea lui este necesară
pentru soluţionarea cauzei. De asemenea instanţa este obligată să asculte şi
autoritatea tutelară.
Hotărârea de divorţ
În raport de probele administrate instanţa admite sau după caz respinge, cererea
de desfacere a căsătoriei. În situaţia în care există motive temeinice, cererea va fi
admisă, iar căsătoria va fi desfăcută fie din vina exclusivă a pârâtului, fie din vina
ambilor soţi, în raport de concluzia ce rezultă din probele administrate în cauză.
Dacă se constată că este vinovat în totalitate soţul reclamant avem două situaţii:
• în lipsa cererii reconvenţionale instanţa va respinge acţiunea ca nefondată;
• dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, in această ipoteză, divorţul se va
pronunţa din vina exclusivă a reclamantului.
Instanţa va considera căsătoria desfăcută fără a reţine vina vreunuia din soţi în
următoarele cazuri:
• divorţul este pronunţat pentru alienaţie sau debilitate mintală sau pentru o boală
gravă, incurabilă survenită înainte sau în timpul căsătoriei;
• divorţul prin acord.
Instanţa de judecată se va pronunţa prin aceeaşi hotărâre şi asupra cererilor
accesorii care se referă la următoarele aspecte:
1. numele foştilor soţi;
2. încredinţarea copiilor minori;
3. contribuţia la întreţinerea minorului;
4. împărţirea bunurilor comune;
5. atribuirea sau partajarea locuinţei.
Potrivit art. 617 alin. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea prin care se
pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.
Această dispoziţie legală trebuie înţeleasă astfel:
• la cerea ambilor soţi nu se motivează doar hotărârea de admitere a cererii de
desfacere a căsătoriei;
• nemotivarea priveşte doar partea de hotărâre care se referă la desfacerea
căsătoriei, nu şi cea privitoare la capetele accesorii de cerere.
Nemotivarea hotărârii se aplică şi în cazul divorţului prin acord.

www.researchgate.net/publication/ -Nadia Cerasala Anitei

Bibliografie
1. Emese Florian, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2018
2. Ioan Dorel Romosan , Dreptul Familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2014