UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

ȘI ADMINISTRATRIVE
Programul de studii universitare de licență
ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

REFERAT

DISCIPLINA:DREPTUL FAMILIEI

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Cadru didactic:

Prof.univ.Petrică Trușcă

Student:

Jecu(Condei) Mariana-Alina

ANUL- III

IFR

GR:II

-2020-

1
 CUPRINS

Introducere

Capitolul 1.Motive de divorț

1.1. Divorţul prin consimţământul mutual al soţilor

1.1.1. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
1.1.2 . Divorţul prin acordul soţilor pe cale adminitrativă sau prin procedura
notarială
1.2. Divorţul din culpă
1.3.Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ

Capitolul.2.Efectele divorţului

2.1.Numele soţilor după divorţ

2.2.Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi
2.3.Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

2
 Introducere.

Definim căsătoria ca fiind o alianţă liber consimţită între două persoane, încheiată potrivit
dispoziţiilor legale, în principiu pe viaţă, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de
normele imperative ale legii. Observăm deci, că în fapt respect principiul creştin al
indisolubilităţii căsătoriei, și nu putem face abstracţie de realitatea vieţii din societatea
românească actuală, unde, din păcate, întâlnim destule divorţuri.

Divorţul este, şi probabil va rămâne, o cale excepţională de desfacere a relaţiilor de familie.

Divorțul este o soluţie extremă, dar nu unică. Fundamentul stabilităţii căsătoriei îl constituie
esenţa morală a acesteia, adică afecţiunea şi înclinaţia reciprocă a soţilor, completată de
sentimentul datoriei morale faţă de familie şi societate şi prin comuniunea spirituală dintre soţi.

Divorţul reprezintă însă disoluţia sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieţii soţilor, fie
datorită unor motive temeinice, imputabile soţului pârât sau ambilor soţi, fie, în cazuri
excepţionale, datorită dorinţei liber exprimate a ambilor soţi. Din punct de vedere civil, Codul
Familiei, în art. 32, stabileşte: “Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci
când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai e posibilă!”.

Nu spun că divorţul este unica soluţie a litigiilor matrimoniale, dar este una din soluţii, evident
ultima, aplicabilă atunci când nimic nu se mai poate face pentru păstrarea în condiţii normale a
familiei.

Desfacerea căsătoriei produce consecinţe asupra întregului complex de relaţii de natură personală
şi de natură patrimonială generate prin încheierea căsătoriei, atât între soţi, cât şi între aceştia, pe
de o parte, şi copiii lor, pe de altă parte.

Pe lângă aceste raporturi intrafamiliale, vor suferi anumite modificări şi relaţiile cu terţii, în
primul rând raporturile patrimoniale.

3
Ca trăsătură comună, toate efectele divorţului se vor produce numai pentru viitor, spre deosebire
de cele ale desfiinţării căsătoriei care, în principiu, operează atât pentru trecut, cât şi pentru
viitor.

CAP.1.MOTIVE DE DIVORȚ

Noul Cod Civil a lărgit sfera ipotezelor în care se poate solicita divorţul. Astfel potrivit
dispoziţiilor art. 373 NCC, divorţul se poate pronunţa1:

a)- prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt

b) - atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

c)- la cererea unui dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani.

d)- la cererea unuia dintre soţi, dacă starea sănătăţii unuia dintre ei face imposibilă
continuarea căsătoriei;

Noul Cod Civil consacră soluţii care au fost formulate în doctrină şi care vin să
deblocheze situaţiile în care deşi este evidentă imposibilitatea de convieţuire, căsătoria nu se
poate desface pentru că unul dintre soţi se opune la aceasta, fiind conturată cu preponderenţă
concepţia divorţului remediu în defavoarea concepţiei divorţului sancţiune.

Divorţul este operaţiunea juridică de desfacere al căsătoriei în timpul vieţii soţilor, prin
hotărâre judecătorească, atunci când există motive temeinice care fac imposibilă continuarea
căsătoriei, sau pe temeiul voinţei soţilor, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.

Potrivit reglementării actuale căsătoria se poate desface fie la cererea fie prin acordul
soţilor , fie la cererea unuia dintre soţi.

1.1.Divorţul prin consimţământul mutual al soţilor

Potrivit dispoziţiilor art. 373 lit. a, divorţul poate avea loc prin acordul soţilor sau la
cererea unuia dintre soţi acceptată de celălat soţ. Divorţul prin acord era prevăzut şi în
reglementarea anterioară, însă cerinţele pentru pronunţare acestuia erau mult mai restrictive. În
1
Art. 297 Proiect de cod civil.

4
acest sens, dispoziţiile art. 38 alin. 2 din C. Fam. pevedeau că divorţul poate fi pronunţat şi
numai pe baza consimţământului ambilor soţi dacă sunt îndeplinite următorele condiţii2:

a) să fi trecut cel puţin un an de la data încheierii căsătoriei.Termenul de un an este

împlinit în ziua şi luna corespunzătoare a anului următor încheierii căsătoriei. De vreme ce legea
cere ca durata căsătoriei să fie de cel puţin un an, cererea de divorţ prin acordul soţilor trebuie
formulată după împlinirea acestui termen, întrucât numai în aceste condiţii produce efecte
acordul soţilor. O cerere formulată înainte de împlinirea termenului va fi respinsă ca prematură,
sau va fi judecată, dacă soţii solicită desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice.
b)să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie.Condiţia se consideră îndeplinită chiar
dacă unul dintre soţi are un copil minor dintr-o altă căsătorie, sau din căsătorie au rezultat copii
dar aceştia sunt majori. Dacă soţii au adoptat un copil care la data divorţului era minor, nu va
putea fi promovată cerere de divorţ prin acordul soţilor, întrucât copilul adoptat este asimilat
celui firesc. În cazul în care adopţia a fost încheiată numai de unul dintre soţi, condiţia este
îndeplinită.
Noul Cod civil introduce o soluţie mult mai practică, astfel că dacă este îndeplinită
cerinţa acordului soţilor, indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă sunt sau nu copii
rezultaţi din căsătorie divorţul se poate pronunţa fie pe cale judiciară, fie pe cale notarială sau
administrativă.
1.1.1 Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară

Potrivit dispoziţiilor art. 374 NCC, divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară poate fi
pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă au rezultat sa nu copii din căsătorie.
Instanţa este ţinută doar să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecăruia
dintre soţi . Dacă unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima consimţământul, sau
este pus sun interdicţie divorţul nu se poate pronunţa pe temeiul dispoziţiilor art. 373 lit.a.

1.1.2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale adminitrativă sau prin procedura
notarială

De la început se impune menţiunea că potrivit art. 41 din legea de aplicare, dispoziţiile

Codului Civil privind divorţul prin acordul soţilor se aplică şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării
2
În Codul civil, prin art. 214 era admis divorţul prin consimţământul mutual al soţilor dacă erau îndeplinite următoarele condiţii: soţul să aibă cel
puţin 25 de ani, iar soţia cel puţin 21; soţii să fie căsătoriţi de cel puţin 2 ani; soţii să nu fie căsătoriţi de mai mult de 20 de ani; soţia să nu aibă
mai mult de 45 de ani; consimţământul părinţilor sau ai celorlalţi ascendenţi în viaţă, după condiţiile prescrise la încheierea căsătoriei art. 254-
157).

5
în vigoare a Noului Cod Civil. Potrivit art.375 NCC, dacă soţii sunt de acord şi dacă nu sunt
copii născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul
sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune poate constata divorţul,
eliberând un certificat de divorţ. Divorţul prin procedura notarială sau administrativă se poate
pronunţa şi în cazul în care sunt copii rezultaţi din căsătorie, cu condiţia ca soţii să fie de acord
asupra tuturor aspectelor ce ţin de stabilirea locuinţei minorilor, precum şi a legăturilor personale
cu minorul.

Dacă nu sunt îndeplinite cerinţele legale după caz notarul public sau ofiţerul de stare
civilă respinge cererea de divorţ, iar împotriva refuzului nu există cale de atac. Soţii aflaţi într-o
astfel de situaţie pot însă formula cerere la instanţa de judecată, pentru a se pronunţa divorţul.

1.2. Divorţul din culpă

Potrivit art. 373 lit b din NCC oricare dintre soţi are dreptul de a cere desfacerea
căsătoriei, dacă din motive temeinice relaţiile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, astfel
încât continuarea căsătoriei a devenit imposibilă pentru el3.

Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi este condiţionată de îndeplinirea

cumulativă a următoarelor condiţii:

- existenţa unor motive temeinice;

- motivele invocate să fi vătămat grav relaţiile dintre soţi;

- continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.

Textul de lege aminti are o formulare generală, noţiunea de motive temeinice nefiind în
nici un fel precizată, nici măcar cu titlu exemplificativ.

Dacă în vechiul Cod civil erau precizate expres împrejurările care constituiau motive
temeinice pentru desfacerea căsătoriei respectiv adulter; excese şi cruzimi; insulte grave;
pedeapsa la munca silnică sau recluziunea; fapta unui soţ de a atenta la viaţa celuilalt soţ; art. 38
al. 1 din C. Fam. , precum şi art. 373 lit. b are o formulare generală, noţiunea de motive

3
I.P. Filipescu, op.cit., p.204

6
temeinice nefiind în nici un fel precizată. Astfel în lege nu se enumeră nici măcar cu titlu
exemplificativ împrejurări sau fapte care ar putea constitui motive temeinice de divorţ.

Doctrina4 a apreciat că generic prin motive temeinice de divorţ trebuie să se înţeleagă

acele fapte reale care în mod obiectiv şi fără referire la cazuri de speţă sunt atât de grave încât
justifică desfacerea căsătoriei. De aceea temeinicia motivelor de divorţ se analizează prin
raportare la citerii obiective.

În sistemul actual jurisprudenţa a reţinut ca motive temeinice pentru desfacerea

căsătoriei: adulterul; atitudiunea.

1.3.Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ

Acest caz de desfacere a căsătoriei apare în mod obiectiv, independent de culpa soţilor.
Astfel, art. 373 lit. d N. C. Civ. dispune că divorţul poate avea loc la cererea aceluia dintre soţi a
cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. Divorţul apare ca un remediu a
unei situaţii ce nu mai poate fi tolerată. Instanţa va administra probe privind existenţa bolii şi
starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa desfacerea căsătoriei fără a face menţiune despre
culpa soţilor.

CAP.2.Efectele divorţului

Un prim aspect ce trebuie luat în considerare este momentul de la care divorţul îşi
produce efectele între soţi, acesta fiind diferit în funcţie de calea procedurală aleasă de soţi
pentru desfacerea căsătoriei. Astfel, având în vedere prevederile art. 382 alin. 1-3 N. C. Civ.
căsătoria va fi considerată desfăcută în cazul divorţului pronunţat pe cale judiciară din ziua când
hotărârea instanţei prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă; prin excepţie, dacă
acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, căsătoria se socoteşte
desfăcută la data decesului acestuia; în situaţia divorţului pe cale notarială sau administrativă,
căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ. Efectele divorţului cu privire la
raporturile nepatrimoniale dintre soţi Ca urmare a pierderii calităţii de soţ în urma divorţului,
pentru viitor încetează:

4
I.Albu, op. cit., p.192.

7
 a) obligaţia reciprocă de coabitare,

b) obligaţia de fidelitate,

c) obligaţia de sprijin moral.

Foştii soţi nu sunt datori să se sprijine moral, pentru acordarea unui astfel de sprijin fiind
nevoie de existenţa prieteniei, a afecţiunii, sentimente care reprezintă baza căsătoriei. În
momentul în care o astfel de relaţie nu mai există nici din punct de vedere legal, nici din punct de
vedere moral sau sentimental, foştii soţi nu pot fi obligaţi la astfel de îndatoriri. În ceea ce
priveşte obligaţia de fidelitate, ea nu mai există şi nu se mai poate săvârşi, sub acest aspect,
adulterul. În asemenea împrejurări, nu este obligatoriu ca foştii soţi să locuiască împreună, şi nici
nu este recomandat, deoarece prin desfacerea unei căsătorii, de cele mai multe ori se soluţionează
o stare nedorită, o relaţie imposibilă.

2.1.Numele soţilor după divorţ

În ceea ce priveşte numele foştilor soţi, dacă la încheierea căsătoriei, fiecare soţ şi-a
păstrat numele său, atunci la divorţ nu mai există nici o problemă, sub acest aspect.

Dacă însă, soţii au adoptat un nume comun, regula, potrivit art. 383 alin. 3 N. C. Civ.,
este că la desfacerea căsătoriei, fiecare dintre soţi va purta numele avut înainte de căsătorie, dacă
nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea.

Legea prevede posibilitatea menţinerii numelui purtat în timpul căsătoriei şi după

desfacerea acesteia prin divorţ. Soţii se pot învoi ca acela dintre ei, care a purtat în timpul
căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să păstreze acest nume şi după desfacerea căsătoriei,
cu condiţia ca instanţa să ia act de învoială chiar prin hotărârea de divorţ, iar nu ulterior. În
recurs, nu se poate reveni, fară un motiv bine justificat asupra acordului ca soţul să rămână cu
numele dobândit prin căsătorie.5

5
V.M Ciobanu,Tratat de teorie și practică de procedură civilă,Vol. 2,Editura Națională,București,1998,p.210;

8
 Înţelegerea soţilor cu privire la nume nu poate depăşi aceste limite. Astfel, s-a decis că
este nulă înţelegerea că, după desfacerea căsătoriei, soţul care a purtat în timpul căsătoriei
numele de familie al celuilalt soţ să poarte atât acest nume, cât şi numele lui dinaintea căsătoriei.6

În lipsa unei învoieli, instanţa de judecată poate, pentru motive temeinice, să încuviinţeze
dreptul unuia dintre soţi să poarte în continuare numele celuilalt soţ. Această prevedere legală,
aşa cum a fost ea aplicată şi în practică, este înţeleasă ca un mijloc de evitare a cauzării unui
prejudiciu moral soţului solicitant, care s-a distins prin activităţi meritorii pe plan social,
ştiinţific, cultural etc.7

Prin noţiunea de motive temeinice urmează a se înţelege orice interes care ar fi vătămat
prin schimbarea numelui purtat de soţ în timpul căsătoriei, şi care poate să fie nu numai moral, ci
şi material.

Dacă pe numele purtat în timpul căsătoriei soţia profesoară are certificatul de absolvire a
examenului de definitivat, a examenului de grad şi contractul pentru construirea unui apartament
cu sprijinul statului şi tot cu acest nume este consacrată în activitatea ştiinţifică, fiind invitată la
un congres de specialitate în străinătate, se justifică menţinerea numelui după căsătorie.8

Durata lungă a căsătoriei (25 ani) şi faptul că soţia are 2 copii cu acelaşi nume, dintre
care unul student, constituie motive temeinice pentru încuviinţarea soţiei de a purta numele
dobândit prin căsătorie şi după divorţ.

Dacă nu se face dovada unui prejudiciu moral în caz de revenire prin divorţ la numele
purtat înainte de căsătorie, instanţa nu poate încuviinţa purtarea numelui luat prin căsătorie de
către soţul respectiv.

Instanţa supremă a decis că nesoluţionarea cererii legitime a reclamantei, privind

păstrarea numelui, formulată în faţa instanţei de fond şi respingerea cererii de a lua act de
convenţia soţilor în acelaşi sens de către instanţa de recurs, reprezintă o aplicare greşită, formală
şi în contradicţie cu scopul procesual al principiului invocat. Tot astfel, s-a decis că, în cazul în

6
Curtea de apel Cluj-Napoca,Culegerea de practică juridică pe anul 2003,Ed.Luminalex,Bucuresti 2005;
7
Maria Banciu,op.cit.,p.165;
8
Ion Mihăiță,Culegere de practică judiciară civilă pe 1990,Ed Șansa,București 1991,p.127;

9
care soţii au convenit asupra păstrării numelui, instanţa nu poate dispune ca reclamanta să-şi reia
numele purtat anterior căsătoriei, decât cu încălcarea convenţiei părţilor9.

Reclamanta, în recurs poate reveni la propria sa cerere formulată la instanţa de fond,

solicitând să nu mai poarte numele avut în timpul căsătoriei.

Aducerea într-o nouă căsătorie a numelui purtat după divorţ de către soţul divorţat, ca
nume comun, nu este posibilă.

Un aspect nou reglementat de Codul Civil este redat în art. 384 alin. 1-3 N. C. Civ. astfel:
(1) Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut
căsătoria. (2) Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau
convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia.

(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.

2.2.Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

Desfacerea căsătoriei are ca prim efect încetarea regimului matrimonial. Acesta încetează
între soţi la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, soţii sau oricare dintre ei, în cazul
divorţului prin acord, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat la
data separaţiei în fapt.

O altă nouă posibilitate oferită soţilor este aceea de a solicita instanţei anularea actelor de
înstrăinare sau de grevare, precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii,
încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, dacă au fost făcute în frauda
celuilalt soţ.

De o importanţă majoră sunt noile dispoziţii introduse de Noul Cod Civil cu privire la efectele
divorţului asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi, care reglementează cererea accesorie
privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudicii materiale şi morale, ca urmare a
desfacerii căsătoriei, precum şi a cererii pentru obligarea la plata unei prestaţii compensatorii

9
Curtea Suprema de Justitie ,nr 471/2 martie 1993,în Revista Dreptul nr.12/1993,p.88

10
între foştii soţi, fără a fi exclusă reglementarea obligaţiei de întreţinere între foştii soţi, existentă
şi în Codul Familiei.

În acest context, creşte importanţa şi rolul culpei în desfacerea căsătoriei care se apreciază în
raport cu îndeplinirea obligaţiilor impuse soţilor. Prin urmare, conform art. 388 N. C. Civ. soţul
nevinovat, care suferă un prejudiciu moral sau material prin desfacerea căsătoriei, poate cere
soţului vinovat să-l despăgubească. Despăgubirile pot fi cerute distinct de dreptul la prestaţia
compensatorie. De asemenea, soţul nevinovat are dreptul de a cere şi de a obţine şi o sumă de
bani reprezentând prestaţii compensatorii (acestea nu se vor cumula cu pensia de întreţinere)
menite să compenseze un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile
de viaţă ale celui care le soliciă.

Prestaţia compensatorie este o instituţie juridică nouă. Ea poate fi acordată, în cazul în care
divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţului reclamant care a suferit prin
desfacerea căsătoriei o modificare a modului de viaţă, care să determine scăderea nivelului de
trai sub un nivel decent, chiar dacă nu se află în incapacitate de muncă. 10 Soţul care solicită
prestaţia compensatorie nu mai poate solicita de la fostul soţ şi pensie de întreţinere.

Condiţiile de acordare a prestaţiilor compensatorii conform art. 390 N. C. Civ. sunt:

- să existe un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă

ale celui care solicită prestaţia compensatorie, acesta trebuind să dovedească cele
invocate;
- divorţul să fi fost pronunţat din culpa exclusivă a soţului pârât;
- căsătoria să fi durat cel puţin 20 de ani;
- ca şi condiţie suplimentară, art. 391 N. C. Civ. prevede că prestaţia compensatorie nu se
poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

Potrivit Noului Cod Civil, prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei
sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor
bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.11Renta poate fi stabilită într-o cotă
procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. Renta şi uzufructul
10
Alexandru Virgil Voicu,Reglementarea „ Vieții familiare” în Noul Cod Civil,p.98;
11
Codul Civil 2011 pe înțelesul tuturor,Editura Adevărul Holding,Bucuresti ,2011,p.167;

11
 se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o
perioadă mai scurtă ce se va stabili prin hotărârea de divorţ. Dacă prestaţia compensatorie
constă într-o sumă de bani, aceasta se va indexa, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Legiuitorul român a stabilit şi criteriile care trebuie avute în vedere de către instanţă la
stabilirea prestaţiei compensatorii. Acestea sunt:

- resursele soţului care solicită prestaţia compensatorie;

- mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului;
- efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial.

De asemenea, se va ţine cont şi de orice alte împrejurări previzibile, de natură să modifice

resursele şi mijloacele ambilor soţi, precum:

- vârsta şi starea de sănătate a soţilor;

- contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ;
- pregătirea profesională a fiecăruia dintre soţi; - posibilitatea de a desfăşura o activitate
producătoare de venituri etc.

Prestaţia compensatorie va înceta:

- prin decesul unuia dintre soţi;

- prin recăsătorirea soţului creditor;
- sau în cazul în care soţul creditor obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă
asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Ca urmare a divorţului, se poate naşte şi o obligaţie legală de întreţinere între foştii soţi.
Această obligaţie nu a suferit modificări importante, fiind reglementată asemănător atât în
Codul Familiei cât şi în Noul Cod Civil. Pentru a exista această obligaţie, se cere a fi
îndeplinită următoarea condiţie: soţul care are drept la întreţinere să se afle în nevoie, din
pricina unei incapacităţi de muncă,ivită înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei, sau în
timpul de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o
împrejurare în legătură cu căsătoria.12 Conform art. 389 N. C. Civ. suma stabilită ca

12
Maria Banciu,op.cit.,p.306;

12
 întreţinere poate reprezenta până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în
raport cu mijloacele sale şi cu starea de sănătate a creditorului. Mai mult, când divorţul este
pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta va beneficia de întreţinere doar timp
de un an de la desfacerea căsătoriei.

2.3.Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

Desfacerea căsătoriei prin divorţ are consecinţe deosebit de importante şi privind relaţiile
dintre părinţi şi copii. Este vorba despre copii rezultaţi din căsătoria părinţilor sau a celor care
beneficiază de un regim juridic asimilat (este cazul minorului adoptat de ambii soţi, a
copilului firesc al unuia dintre soţi, adoptat de celălalt).13 Efectele divorţului se răsfrâng atât
asupra relaţiilor personale cât şi a celor patrimoniale dintre părinţi şi copii.

La desfacerea căsătoriei încetează numai legătura conjugală între soţi, nu şi legătura de

rudenie între ei, în calitate de părinţi, pe de o parte, şi copiii rezultaţi din căsătoria lor, pe de
altă parte, care este permanentă, ca şi legătura de sânge din care ea izvorăşte.

Divorţul are o influenţă negativă asupra copiilor minori care, odată cu destrămarea
familiei încetează, ca o consecinţă firească, să se mai bucure de o ambianţă familială
armonioasă atât de necesară dezvoltării lor psihico-fizice. Normele legale din Noul Cod Civil
stabilesc reguli menite să atenueze pe cât posibil implicaţiile negative pe care le comportă
divorţul pentru viaţa copiilor minori. Astfel, un element de noutate este reprezentat de
introducerea şi reglementarea exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi. Instanţa
de judecată, luând în considerare interesul superior al copiilor, concluziile raportului de
anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul de învoială părinţilor pe care îi ascultă,
decide asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori. Regula este că
autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi ceea ce presupune că întreg
ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului, va
aparţine în mod egal ambilor părinţi.

Cu titlu de excepţie, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al
copilului, instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre

13
Emese Florian,op.cit.,p.306;

13
 părinţi. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a
copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau căsătoria acestuia. Totodată, în mod
cu totul şi cu totul excepţional, dacă interesul superior al copilului o reclamă, instanţa poate
decide plasamentul copilului la rude ori alte persoane, cu consimţământul acestora, sau în
cadrul unei instituţii de ocrotire. Instanţa va decide în acest ultim caz şi dacă drepturile
privind bunurile copilului vor fi exercitate de către părinţi în comun sau de către unul dintre
ei.

În ceea ce priveşte locuinţa copilului după divorţ, noul Cod Civil stabileşte că părinţii se
pot înţelege asupra locuinţei copilului după divorţ, iar dacă părinţii nu se înţeleg şi decid
contrar interesului superior al copilului, instanţa de tutelă va stabili, odată cu pronunţarea
divorţului, ca locuinţa copilului minor să fie la părintele cu care locuieşte în mod statornic.
Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul
dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.14

Noul Cod Civil consacră expres şi dreptul părintelui, sau după caz, părinţilor separaţi de
copilul lor minor de a avea legături personale cu acesta. Dacă părinţii nu ajung la o
înţelegere, instanţa de tutelă va decide asupra modalităţilor de exercitare a acestui drept.

Art. 402 N. C. Civ. prevede dispoziţii pe baza cărora se va stabili contribuţia fiecărui
părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului sau
copiilor. Părinţii se pot înţelege cu privire la acest aspect, notarul în cazul divorţului pe cale
notarială, sau instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, luând act de această înţelegere. În
caz de neînţelegere, instanţa de tutelă va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului.

CONCLUZII.

Această analiză ne-a permis să facem o serie de observații privind percepția legiuitorului
asupra fenomenului social al divorțului, privind atitudinea sa normativă și chiar asupra
înțelesului pe care acesta l-a atribuit deciziei soților de a rupe relațiile de familie.

14
Codul Civil 2011 pe ințelesul tuturor,Editura Adevărul Holding,București,2011,p.169:

14
 Chiar și semantic și terminologic, concepția legiuitorului a evoluat; dacă noțiunea în
discuție era desemnată prin termenul divortium - în perioada dominaţiei romane,
„despărţenie” sau „despărţire” - în perioada vechilor legiuiri româneşti, în prezent legiuitorul
român folosește noțiunea de „divorţ”, într-un sens ce poate fi interpretat ca sinonim cu acela
al sintagmei „desfacerea căsătoriei”. O asemenea interpretare ar decurge din faptul că, deși
capitolul VII al actualului Cod civil român se intitulează „desfacerea căsătoriei”, singurele
dispoziții pe care le regăsim subsumate acestui capitol se referă la divorț.

Ca o concluzie a acestor analize, putem spune că instituţia desfacerii căsătoriei a evoluat

de la caracterul excepţional, pe care l-a dobândit prin dispoziţiile Codului familiei, la o
procedură des uzitată în practică, ce poate îmbrăca mai multe forme: desfacerea căsătoriei
prin acordul soţilor, pe cale administrativă, prin procedură notarială, pe cale judecătorească,
ori desfacerea căsătoriei din culpa unuia dintre soţi, pe cale judecătorească, pentru o
multitudine de motive. De asemenea, dispoziţiile legislative în materie de divorţ au evoluat
de la o formulare negativă la una pozitivă, în strânsă legătură cu intenţia legiuitorului român
de a realiza o liberalizare a instituţiei divorţului. Divorţul pe cale administrativă şi cel prin
procedură notarială sunt două modalităţi distincte, dar asemănătoare, de desfacere a
căsătoriei prin acordul soţilor. Acestea au fost reglementate, pe de o parte, pentru a ajuta la
degrevarea instanţelor judecătoreşti, iar, pe de altă parte, pentru a oferi soţilor care se află în
imposibilitatea de a continua căsătoria, datorită unor motive care au afectat grav şi
iremediabil relaţiile dintre ei, o posibilitate relativ rapidă, simplă şi mai puţin costisitoare de
desfacere a căsătoriei.

Cu toate aspectele pozitive prezentate, trebuie să ţinem seama de faptul că România se

numără printre puţinele state care au adoptat, concomitent, toate cele trei modalităţi de
desfacere a căsătoriei. Deşi practica va fi cea care va arăta, în final, utilitatea acestora, în
doctrină au fost prezentate unele aspecte negative ale procedurilor de desfacere a căsătoriei
prin acordul soţilor, dar şi unele de natură controversată, precum stabilirea adevăratei voinţe
a soţilor.

De asemenea, reglementarea dreptului la divorţ, ca drept fundamental al omului, ar obliga

statele la reglementarea acestuia în cadrul legislaţiilor naţionale, în condițiile în care mai

15
există şi astăzi state care interzic desfacerea căsătoriei ori impun, în vederea realizării
acesteia, proceduri greoaie, costisitoare şi de lungă durată de natură să descurajeze soţii să
recurgă la divorț. La finalul lucrării pe care am întreprins-o asupra divorțului, putem afirma
că, deși perfectibilă, legislația română în materie este una dintre cele mai progresiste din
lume. Credem că statul nu își mai poate asuma astăzi un rol paternalist, cenzurând excesiv
deciziile de familie și impunând piedici formale soților deciși să pună capăt relațiilor de
familie. Din acest punct de vedere, considerăm că este benefică permisivitatea legislativă
acordată soților, de a alege modalitatea cea mai convenabilă, cea mai puțin traumatizantă de a
face acest lucru, atât din punct de vedere al cuplului, cât și din perspectiva altor persoane
apropiate, care sunt afectate psihic și emoțional de această situație.

Atitudinea legiuitorului român este, în opinia noastră, matură, echilibrată și realistă, ceea
ce se traduce printr-o reglementare echitabilă, care reușește să asigure ocrotirea intereselor
generale ale societății, concomitent cu respectarea egalității de gen, a libertăților personale și
a dreptului la viață private.

16
 BIBLIOGRAFIE

Alexandru Virgil Voicu,Reglementarea „ Vieții familiare” în Noul Cod Civil

Codul Civil 2011 pe ințelesul tuturor,Editura Adevărul Holding,București,2011
Curtea Suprema de Justitie ,nr 471/2 martie 1993,în Revista Dreptul nr.12/1993

Curtea de apel Cluj-Napoca,Culegerea de practică juridică pe anul

2003,Ed.Luminalex,Bucuresti 2005;

Emese Florian,op.cit.,
I.P. Filipescu, op.cit.,
Ion Mihăiță,Culegere de practică judiciară civilă pe 1990,Ed Șansa,București
1991
I.Albu, op. cit., p.192.
Maria Banciu,op.cit.
V.M Ciobanu,Tratat de teorie și practică de procedură civilă,Vol. 2,Editura
Națională,București,1998

www.lege5.ro
www.inm-lex.ro
https://dreptmd.wordpress.com

ABREVIERI
NCC-Noul cod civil
C.FAM-Codul familiei

17
18