Plan :

Întroducere...................................................................... 2

Capitolul I Geneza şi evolutia istorică a pedepsei penale........................... 6

§1 Referinte etimologice şi istorice .................................................6

§2 Pedepsele şi legiuirile românesti.................................................14
§3 Individualizarea pedepsei ca instituţie .......................................17
§4 Fundamentul pedepsei şi a dreptului de a pedepsi......................19

Capitolul II Definirea pedepsei...................................................................25

§ 1 Noţiunea şi trăsăturile pedepsei ...................................................25

§ 2 Principii ale sancţiunilor de drept penal ......................................29
§ 3 Funcţiile pedepsei ........................................................................31
§ 4 Esenţa şi scopurile pedepsei penale..............................................35

Capitolul III Tipurile de pedepse ...............................................................38

§ 1 Categorii de pedepse......................................................................38
§ 2 Pedepsele principale.......................................................................39
§ 3 Pedepsele complementare sau cu dublă calitate ............................48
§ 4 Calculul pedepselor .......................................................................58

Încheiere ......................................................................................................64

Bibliografie ...................................................................................................67
 INTRODUCERE

,, Şi astfel, din tot ceea ce există

pe nimic nu te poţi sprijini mai
bine decât pe tăria legilor care,
înlăturînd orice nedreptate, rîn-
duiesc aşa cum se cuvine şi
lucrurile dumnezeeşti şi pe cele
lumeşti …”
( Iustinian )

Ca toate sancţiunile juridice, sancţiunile de drept penal sunt consecinţele coercitive pe

care legea le leagă de încălcarea preceptelor normelor penale. În esenţă ele sunt măsuri de
constrîngere, de coerciţie, specifice, pe care le atrage săvîrşirea faptelor interzise de legea penală
şi care funcţionează ca mijloc de restabilire a ordinii de drept încălcate şi de realizare a scopului
reglementării juridice a relaţiilor de apărare socială. În cadrul acestei reglementări, sancţiunile de
drept penal apar în genere ca o consecinţă firească a răspunderii penale, fiindcă pentru realizarea
prin constrîngere a ordinii de drept nu este suficient să se constate existenta răspunderii penale,
ci este necesară aplicarea măsurii de constrîngere corespunzătoare pentru asigurarea autorităţii
legii penale şi pentru împiedicarea încălcării ei în viitor. Aşa cum rezultă din însăşi definiţia
dreptului penal, reglementarea juridică a relaţiilor de apărare socială, care constituie funcţia
regulatoare specifică acestei ramuri fundamentale a dreptului, se realizează normativ prin
interzicera sub sancţiuni specifice a actelor de conduită individuală antisocială a membrilor
societăţii. Subliniindu-se caracterul normativ al dreptului penal, care normează conduita
oamenilor faţă de valorile sociale, interzicîndu-le orice vătămare sau ameninţare cu vătămarea a
acestor valori, s-a arătat totodată că această funcţie normativă regulatoare nu se limitează la
indicarea conduitei ce se aşteaptă de la ei, ci cuprinde şi indicarea neechivocă a consecinţelor
neplăcute pe care le atrage săvîrşirea faptelor interzise. Este vorba de anumite privaţiuni şi
suferinţe la care este supus cel care nesocoteşte norma penală, consecinţe care trebuie să fie de o
astfel de natură şi intensitate, încît să fie în măsură să exercite în primul rînd, o funcţie
inhibitoare prin care să determine pe cei care ar fi înclinaţi să încalce norma, să se abţină de la o
astfel de întreprindere . Aceste sancţiuni trebuie să fie totodată de natură să determine, prin
aplicarea lor fată de cei care au trecut totuşi la săvîrşirea faptei interzise, o schimbare în
mentalitatea acestora şi în special în atitudinea faţă de valorile sociale vătămate sau periclitate
prin fapta săvîrşită. Toate acestea dovedesc, pe de o parte, importanţa deosebită pe care o are
stabilirea prin lege a sancţiunii penale pentru fiecare faptă interzisă de legea penală, iar pe de altă
parte rolul esenţial pe care-l are aplicarea corectă a acestor sancţiuni în activitatea practică de
soluţionare a conflictelor născute ca urmare a săvîrşirii infracţiunii .

2
 Sancţiunile de drept penal apar ca elemente fundamentale ale reglementării juridice penale de
conformare sau de cooperare, fie de raporturile de conflict sau de răspundere penală. În cadrul
celor dintîi sancţiunile sunt necesare pentru a exprima gravitatea abstractă a faptei interzise şi
intensitatea avertismentului pe care legea îl adresează destinatarilor asupra consecinţelor
nerespectării dispoziţiilor sale. Prezenţa sancţiunilor în normele penale contribuie la realizarea
fără constrîngere a ordinii de drept în cadrul raporturilor juridice de conformare. Asigurarea
funcţiei preventive a legii penale constituie cea mai importantă contribuţie a sancţiunilor penale
la realizarea normelor de drept.
Însă, după cum se ştie, ordinea de drept nu se poate realiza în întregime prin conformare. Ca o
consecinţă inevitabilă a fenomenului infracţional, ordinea de drept trebuie să se realizeze într-o
anumită proporţie, prin constrîngere, în cadrul raporturilor juridice penale de constrîngere sau de
răspundere penală. Săvîrşirea faptelor interzise de legea penală are ca efect transformarea
rapotului juridic penal de conflict sau de răspundere penală. În cadrul acestui raport se stabileşte
răspunderea penală a persoanei care a săvîrşit fapta interzisă de legea penală, adică existenţa
infracţiunii şi inexistenţa vreunei cauze care ar exclude acest caracter iar ca urmare a răspunderii
penale are loc determinarea corectă şi aplicarea răspunderii penale prevăzută în norma
incriminatoare încălcată.
Spre deosebire de raporturile de conformare, în care sancţiunea penală nu apare ca element, ci
ca o alternativă la conduita de conformare, care formează obiectul acestor raporturi, în
raporturile de răspundere penală sancţiunile penale apar ca element al acestora, constituind
obiectul lor. Realizarea prin constrîngere a ordinii de drept penal înseamnă realizarea acesteia
prin aplicarea şi executarea sancţiunii prevăzute de lege .
Reglementarea juridico – penală fiind de neconceput în afara sancţiunilor de drept penal,
acestea sunt reglementate în cadrul uneia dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului
penal, alături de infracţiune şi de răspunderea penală. Între instituţiile fundamentale care stau la
baza sistemului de drept penal există o legătură organică şi o condiţionare reciprocă, trăsături
caracteristice care se manifestă atît la realizarea prin conformare a ordinii de drept, cît şi în
relizarea acesteia prin constrîngere.
În conceptia codului penal în vigoare ,,sancţiunile sunt efectul răspunderii penale, iar aceasta,
la rîndul său este consecinţa juridică a săvîrşirii infracţiunii” 1.
Împotriva acestei construcţii teoretice în literatura de specialitate s-au formulat unele critici,
observîndu-se, că deşi pedeapsa apare mai întîi ca o ,,vocaţie la pedeapsă” şi numai ulterior ca un
rezultat efectiv al săvîrşirii infracţiunii (pedeapsa aplicată), aceasta nu justifică introducerea unui

1
Alexandru Boroi ,, Drept penal ”, Partea generală , editura All Beck , Bucuresti 2000 , pag. 281
3
alt concept, acela de răspundere penală, în afara celor două realităţi fundamentale ale normei (nu
infracţiunea şi pedeapsa).
Privite în cadrul general al sancţiunilor juridice, sancţiunile de drept penal se deosebesc de
toate celelalte printr-o serie de trăsături caracteristice. În timp ce alte sancţiuni juridice, cum
sunt, de exemplu, sancţiunile civile, au în general un caracter reparator sau restitutiv, constînd în
măsuri de restabilire a situaţiei anterioare (restituiri de bunuri, reparări de pagube, anulări de
acte), sancţiunile de drept penal, întrucît implică anumite privaţiuni sau restricţii au în genere
caracter represiv. Dintre sancţiunile de drept penal, pedepsele reprezintă în mod preponderent
acest caracter deşi , avînd şi o finalitate de exemplaritate, îndeplinesc şi o funcţie preventivă.
Alte sancţiuni de drept penal, cum sunt măsurile educative şi măsurile de siguranţă, au,
dimpotrivă, caracter preponderent preventiv.
Din punctul de vedere al mecanismului aplicării lor, sancţiunile de drept penal se deosebesc de
cele extrapenale prin faptul că, în vremea ce acţiunea penală este, în majoritatea cazurilor
exercitată din oficiu, leexecutarea actiunii civi este lăsată la latitudinea titularului dreptului lezat.
Din acest punct de vedere se vorbeşte de caracterul necesar şi inevitabil al sancţiunilor de drept
penal, care tot timpul actionează ,,post delictum” avîndu-şi întotdeauna cauza în săvîrşirea unei
fapte prevăzute de legea penală.
Problema pedepsei penale – este una din cele mai importante, complicate şi dificile probleme ce
stau în faţa teoriei dreptului penal al Republicii Moldova, în vedera realizării scopurilor ei, adică
în lupta cu criminalitatea, corectarea şi educarea delicvenţilor, prevenţia specială şi generală a
criminalităţii, care în condiţiile societăţii de astăzi ia tot mai multă amploare şi constituie sarcina
de bază pe care o au de rezolvat statul nostru cu ajutorul organelor şi instituţiilor sale.
Un rol important în realizarea acestei probleme îi aparţine ştiintei juridice şi în particular
criminologiei şi dreptului penal. De această temă sau preocupat mulţi specialişti în domeniu cum
ar fi Gh. Diaconu, I. Poenaru, V. Ciobanu, etc. Clasificarea acestei probleme este imposibilă
doar cu ajutorul metodelor tradiţionale logico-juridice. Aici se produce o îmbinare strînsă între
criminologie şi dreptul penal, astfel cu ajutorul uneia se rezolvă şi lămuresc probleme, iar uneori
scopurile cu ajutorul alteia. Odată cu dezvoltarea criminologiei se înaintează şi un şir de
probleme în faţa dreptului penal şi una din ele este aplicarea pedepsei penale, avînd în vedere
cauzele comiterii infracţiunii.
Pe parcursul lucrării voi stărui să elucidez unele probleme discutabile ivite în practica
activităţii instituţiilor în vederea aplicării pedepsei, care este un produs conştient şi bine
determinat al persoanelor care efectuiază numirea şi executarea pedepsei.
De asemenea vom observa geneza şi evoluţia istorică a pedepsei penale ca instituţie a dreptului
penal, cizelarea ei în decursul evoluţiei precum esenţa şi raţionamentul aplicării acesteia.

4
 Să nu ne oprim deci doar la precăutarea şi interpretarea problemei pur juridice, care a fost
destul de vast iluminată de autori şi savanţi în lucrările şi cursurile de drept penal ci să privim şi
problema pedepsei penale din punct de vedere a efectului ei social, acumulînd şi supunînd
acestei probleme toate materialele în vederea expunerii şi formulării ei. Să nu uităm însă şi de
sistemul de pedepse penale care este astăzi în vigoare, cu o caracterizare laconică a principalelor
categorii de pedeapsă, cu o evidenţiere a avantajelor şi dezavantajelor, precum şi cu menţiunea
lacunelor legii în diverse situaţii ale aplicării pedepsei, aducînd în paralel date şi exemple recente
din practica judiciară şi prezentînd astfel starea ,,de facto” a subiectului cercetat în legislatia
noastră. Scopul de altfel urmărit de sistemul dreptului penal inclusiv prin instituţia pedepsei
penale a fost, este şi va fi prevenirea criminalităţii în ascensiune.

5
 CAPITOLUL I
GENEZA ŞI EVOLUTIA ISTORICĂ A PEDEPSEI PENALE
“Obligaţia primordială a savantului nu
rezidă în tendinţa de a argumenta infailibilitatea
propriilor opinii, ci în faptul de a fi permanent
pregătit de a se dezice de orice părere
neconfirmată, de orice experienţă ce s-a dovedit a
fi greşită.”
(P. Berthelot).

§ 1 Referinţe etimologice şi istorice

Etimologia cuvîntului pedeapsă este foarte controversată. Originea denumirii latineşti
,,poena” trebuie căutată în limba sanscrită, derivînd fie din cuvîntul „koena” a cărui rădăcină este
,,ki” care înseamnă verificare, numărare de unde şi ideea de retribuţie, fie din cuvîntul ,,punia” a
cărui rădăcină este ,,pii ”, însemnînd purificare, de unde ideea de expaţiune pe care ar evoca-o
această noţiune. De această etimologie se apropie şi Carrara cînd susţinea că ,,poena” derivă de
la pendere (a plăti, formă arhaică): ,,Pedeapsa nu e decît un schimb de valori; este moneda cu
care se plăteşte infracţiunea. După alţi autori, latinescul ,,poena ” îşi are echivalentul în limba
greacă ,,poini” preluat de dreptul roman din limba greacă şi consacrat ca atare. Aulus Gellus
arată că cuvîntul poena este în legătură cu ,,poenitenia” (căinţă, pocăinţă). Deşi jurisconsulţii
romani îşi revendicau paternitatea asupra termenului de pedeapsă, denumind-o ,,poena ” se pare
că acest cuvînt nu era folosit de prea multă vreme de aceştia. Mommsem arată ,,dreptul roman nu
avea la început nici un termen general, nici pentru infractiune, nici pentru pedeapsă”. De fapt, în
vechiul drept roman expresia echivalentă pedepsei era ,,traus”, concluzie desprinsă şi din
scrierile jurisconsultului Ulpian care arată ,,fraudem pro poena ponere solebant ”. În plus,
legiuitorul roman utiliza pentru pedeapsă şi cuvîntul ,,supplicium” sau ,,damnum”
În felul acesta, termenul „de poena” era folosit în două sensuri: sensul de răscumpărare a
daunelor pricinuite prin actul ilicit, sens ce aminteşte de compoziţia antichităţii şi sensul de
ispăşire, adică sensul religios al pedepsei .
În legiuirile româneşti, cuvintele pedeapsă şi pedepsire au fost introduse relativ tîrziu în
Moldova, ca de altfel şi în Ţara Romînească şi anume secolul al XVII-lea. Pravila lui Vasile
Lupu şi Matei Basarab denumeste „a pedepsi” - ,,certare” şi ,,a certa”, în ambele legiuiri
găsinduse-se atît forma latină, cît şi cea greacă. Termenul de pedeapsă se introduce abia prin
legiuirile fanariote, avîndu-şi originea în substantivul din greaca modernă ,,pederzisis” cu sensul

6
de instrucţie, învăţătură de corecţie, cuminţire; acestea deoarece dascălii greci nu înţelegeau
învăţătura fără pedepse.
În legislatia pozitivă, în raport cu diferitele pedepse, se întrebuinţează şi alte denumiri, după
specificul pedepsei. Astfel, pedeapsa cu moartea mai este denumită şi pedeapsa capitală;
pedepsele care restrîng libertatea se numesc privative de libertate; cele restrictive de drepturi
se numesc pedepse restrictive de drepturi; în fine, cele care limitează nivelul de trai se numesc
pedepse pecuniare. În sens tehnic, pedeapsa denumeşte numai sancţiunea penală, de aceea ar fi
greşit să se folosească expresia pedeapsă penală.

Referinţe istorice
Istoria dreptului penal stă mărturie atît a efortului continuu de a ţine sub control manifestările
contrarii ordinii sociale sancţionînd cele mai grave forme ale acestor manifestări cît şi a
preocupării spre umanizarea continuă a pedepsei. Dovadă în acest sens sunt chiar treptele reacţiei
represive. Reacţia represivă a îmbrăcat de-a lungul veacurilor forme diferite, plecînd de la
răzbunarea nelimitată bazată pe reacţia instinctivă, în afara oricărei reglementări, pînă la reacţia
reglementată juridic şi controlată strict de autoritatea statală (etalizarea reapresiunii).
A. Perioada nereglementării juridice . Cînd se simte ameninţată orice fiinţă opune o
rezistentă, reacţionează. În mod firesc reacţia represivă a victimei este dictată doar de instinctul
de conservare, are un caracter defensiv, adică încearcă să realizeze o apărare care să dureze cît
timp dăinuieşte răul care o ameninţă. Dar, spre deosebire de alte fiinţe, omul, chiar primitiv este
înzestrat cu facultăţi superioare spirituale şi are în faţa acţiunilor îndreptate împotriva sa o
atitudine mai complexă. Deşi în forţa pericolului, omul, ca şi celelalte fiinţe reacţionează
defensiv, totuşi păstrează amintirea pericolului său, vătămării suferite iar acestea zămisleşte
sentimente de teamă, că actul agresiv s-ar putea repeta, dar şi de ură, văzînd în orice agresor un
duşman. Teama şi ura împing reacţia omului de dincolo, de limitele unei apărări imediate,
adăugînd reacţiei defensive o reacţie represivă; cu alte cuvinte, alături de atitudinea de apărare îşi
face loc şi atitudinea de reprimare din partea victimei. În epoca primitivă, răzbunarea nelimitată
din partea victimei împotriva celui care i-a pricinuit o vătămare a fost prima formă de reacţie
represivă.
Ori de cîte ori victima şi agresorul aparţineau unor grupuri sociale diferite (două familii, ginţi,
clanuri, triburi) răzbunarea lua formă colectivă, nefiind supusă nici unei reglementări,
necunoscînd alte îngrădiri decît acelea care se năşteau în mod firesc, din posibilităţile fizice, din
iscusinţa şi curajul fiecărui individ sau fiecărui grup de indivizi.2

2
Gheorghe Diaconu ,, Pedeapsa în dreptul penal , editura Bucuresti 2001 , pag. 12
7
 Lipsa completă de reglementare a dat acestei răzbunări denumirea de nelimitată sau
nemărginită, iar perioada în care a funcţionat ca singură formă de reacţie represivă i s-a dat
denumirea de perioada nereglementării juridice deoarece nici o regulă de drept nu fusese încă
impusă membrilor grupului social, cu privire la modul în care aveau să se răzbune.3
Vindicta privată, reacţie primară, brutală şi nelimitată, apare ca prima formă de sancţionare a
comportamentului neconvenabil individului sau grupului social.
De cele mai multe ori cel care suferea o agresiune nu se putea răzbuna singur, astfel că cerea
ajutorul rudelor sale apropiate, iar conflictele neînsemnate degenerau în atacuri colective şi
repetate. Datorită acestui fapt fiecare familie, gintă, clan, trib se vedea expusă la pierderi
importante, prin uciderea sa sau schilodarea membrilor săi, slăbind puterea de muncă şi de
apărare a grupului, făcînd posibilă o cotropire din partea altei colectivităţi mai puternice şi mai
solidare.
Pentru a aduce la minim aceste neajunsuri, şefii de familie, şefii de grupuri sociale au căutat să
impună membrilor familiilor sau grupurilor sociale respective îndatorirea de a nu se deda la fapte
care ar putea provoca o răzbunare, ci să lase şefului grupului sarcina de a pedepsi pe cel vinovat.
Îndatoririle acestea nu priveau numai raporturile interne (dintre membrii aceluiaşi grup) ci şi
raporturile externe, respectiv atitudinea membrilor grupului faţă de membrii altor grupuri sociale,
în sensul că era interzis a se pricinui, fără îngăduinţa şefului grupului, o nemulţumire altui grup
social, evitînduse în acest mod conflictele externe şi eventual răzbunarea acelui grup. Cei care nu
se supuneau acestor îndatoriri erau izgoniţi din grupul respectiv sau supuşi la anumite privaţiuni.
Treptat a apărut necesitatea în sînul marilor grupări sociale (familie, gintă, clan) de
reglementare a răzbunării, de impunere a unor restricţii, sub sancţiunea pedepsei, iar în această
disciplinare găsim originile dreptului penal.
B. Perioada juridică
Caracterul interminabil şi epuizant al acestor vindicte au transformat treptat vendeta privată într-
o răzbunare publică, autoritatea statală , pe cale de constituire, impunîndu-şi controlul asupra
realizării actului de justiţie individuală.
Neajunsurile nesimţite, din cauza răzbunării nelimitate în sînul familiilor, ginţilor, clanurilor s-
au reflectat în acele din urmă şi în sfera marilor colectivităţi , state-cetăţi (polis).
Marile colectivităţi pe care le reprezentau polisurile erau în continuu ameninţate de invazia şi
cotropirea altor colectivităţi şi pentru a se apăra, ele aveau nevoie de oameni numeroşi şi valizi,
de ordine şi coeziune socială, de bunăstare materială, iar răzbunarea nelimitată avea în toate
aceste condiţii de trăinicie socială. Ca urmare deţinătorii puterii publice au procedat întocmai ca

3
Ioan Ceterchi, Vladimir Hanga ,,Istoria dreptului românesc” , vol. 1. , editura Academiei ,
Bucuresti 1980 , pag.431
8
 şi şefii micilor grupuri sociale împunînd membrilor colectivităţii anumite rînduieli privind
reacţiunea represivă.
Chiar dacă justiţia privată, în care victima şi familia sa apar ca initiatori, executanţi şi
beneficiari ai actului de justiţie, s-a mai menţinut o perioadă în fazele primare de organizare
statală a societăţii, treptat autoritatea statală limitează gradul şi modalităţile reacţiei împotriva
făptuitorului.
În decursul vremurilor tendinţa de reglementare a reacţiei represive a îmbrăcat forme variate
precum talionul (răzbunarea limitată), conpoziţia facultativă (răzbunarea subsidiară) şi
compoziţia obligatorie (legal).
a) Talionul (răzbunarea limitată)
Răzbunarea nelimitată prezenta printre marile sale neajunsuri şi acela a disproporţiei între
faptă şi răsplată, deşi ideea de drept şi dreptate a fost considerată în toate timpurile ca însemnînd
o bună socoteală, un lucru bine măsurat, bine cîntărit. Aceste principii erau încălcate, denaturate
atunci cînd victima era în acelaşi timp parte, judecător şi executor al pedepsei; reacţia acesteia
era pasionată şi nu păstra nici o măsură în pedepsirea făptuitorului. Aşa încît în loc de a ajunge la
restabilirea egalităţii tulburate prin infracţiune, se stabilea o altă inegalitate, de astă dată în
favoarea victimei şi în contra infractorului. Pe de altă parte, în cazul în care victima era slabă, ea
nu avea nici un mijloc de a pedepsi pe agresorul puternic.
Aşa se explică de ce în societatea primitivă, atunci cînd a apărut necesitatea disciplinării
raporturilor sociale, reacţiunea represivă a fost şi ea disciplinată, obligată să respecte principiile
de drept, dreptate, justiţie, echitate, adînc înrădăcinate în conştiinţa colectivă; reacţiunea
represivă devine justificată numai atunci cînd cel care a făcut un rău suferă şi el, la rîndul său, ca
urmare a reacţiei represive a victimei un rău egal.
Răzbunării, satfel limitate i s-a dat numele de talion sau legea talionului, exprimată plastic prin
sintagma ,,ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.4
Sunt autori care atribuie talionului originea în vechile legiuiri iudaice; vechiul testament şi
scrierile talmudice fac dese referiri la legea talionului.5 Acest principiu este regăsit însă şi în cele
mai vechi culegeri de legi pe care le cunoaste omenirea: Legile lui Manu, Codul lui Hammurabi,
Legea celor 12 table etc, ceea ce ar infirma existenţa unui loc unic de origine al talionului; în
realitate talionul n-a reprezentat decît rezultatul unui proces istoric comun tuturor colectivităţilor
umane de legalizare şi control de către autoritatea statală a vindictei private.

4
Gheorghe Diaconu , op. Cit., pag 14-15
5
Vechiul testament , exodul 23-25 ,, Dacă se întîmplă vre-o nenorocire vei da viată pentru viată ,
ochi pentru ochi , dinte pentru dinte , mînă pentru mînă, picior pentru picior, rană pentru rană,
vînătaie pentru vînătaie.
9
 Codul lui Hammurabi, cel mai vechi cod cunoscut pînă astăzi (aproximativ 2250 ani înainte de
Cristos), conţine numeroase dispoziţii în care este admis principiul talionului: ,,Cînd cineva
scoate altuia ochiul trebuie să i se scoată ochiul său (§196); ,,Cînd cineva rupe osul altuia ,
trebuie să i se rupă oasele sale (§ 197 ); ,,Cînd cineva rupe dinţii altuia, trebuie să i se rupă dinţii
săi (§200)” .
Este drept că talionul nu este o regulă absolută în codul lui Hammurabi deoarece uneori era
înlocuit cu pedepse pecuniare, însă ca regulă generală pedepsirea pentru infracţiunea săvîrşită
avea loc potrivit talionului, care reprezenta o răzbunare limitată, reglementată. 6
Tot astfel în vechiul drept, atît la greci cît şi la romani, se aplica sistemul talionului; aşa de
pildă Achile ucide 12 troieni dret pedeapsă pentru ucidera lui Patrocle.
Sistemul talionului era susţinut şi de Pitagora, iar Aristotel numeşte talionul dreptatea
pitagoriciană. După cum afirma Diogen din Laerţ, marele legiuitor atenian Solon împingea
suveranitatea şi mai departe: ,,Dacă cineva a scos ochiul unui om care vedea numai cu un ochi,
să i se scoată lui amîndoi ochii”. Aici talionul nu mai este formulat: ochi pentru ochi, ci pierdera
vederii pentru pierderea vederii, ceea ce este mai raţional dacă se admitea principiul talionului.
S-a păstrat pînă în zilele noastre un fragment din Legea celor XII table, („si membrum rupit, ne
cun eo pocit, talio esto) din care se observă că talionul deşi era cunoscut şi în Roma Antică
începe să se aplice în mod subsidiar, şi anume, dacă părţile nu se înpăcau, ceea ce însemna că
treptat îşi face loc principiul compoziţiei facultative.
Ideea răzbunării în limitele talionului, o găsim chiar la unii jurisconsulţi clasici: Ulpian în
Legea 131, spunea, ,,poena est noxae vindicta”. Ea se regăseşte în legile barbare, în legislaţia
feudală şi regală, aşa că în evul mediu se poate afirma, pe drept cuvînt, că edeea de utilitate a
pedepsei a fost înlocuită cu cea barbară, de răubunare (în limitele talionului).
Talionul nu dispare cu desăvîrşire nici chiar în evul modern. Scrierile din epoca modernă, din
care unele au fost în vigoare pînă în pragul secolului XX au continuat să admită, cel puţin în
parte, principiul talionului.
Calvin, în opera sa ,, Institution chretienne” arată ,, Les magistrats sont ministres de Dieu ,
pour revir son ire et prendre vengeance de eux qui tout” , iar d’Aragon în veacul al XVII-lea
preciza: ,, La vengence e interdite aux homes, il y a que le roy qui puisse l’exercer par ses
oficiers en vertu du puvoir qu’il tien de Dieu” .
Nici Montesquieu nu era absolut ostil talionului aprobînd pedeapsa cu moartea cînd o persoană
a ucis sau a încercat să ocidă o alta. Între susţinătorii principiului talionului amintim şi pe
Renouvier care arăta că „talionul e departe de a merita dispreţul său indignarea cu care îl lovesc
publiciştii ale căror teorii penale sunt adeseori mai rău întemeiate după stricta dreptate ” , iar

6
Gheorghe Diaconu Op . cit , pag 16
10
Guyau spunea că ,,talionul este o perfecţionare în evoluţia pedepsei, deoarece odinioară omul,
pentru a se apăra contra unui agresor îl zdrobea”. Dar mai tîrziu, preciza acesta, s-a constatat că
nu este necesară o atît de mare ripostă, astfel că, s-a încercat să se proporţioneze exact reacţiunea
reflexă atacului. În fine, Proal menţiona că talionul, adoptat de vechii legiuitori pentru
reglementarea dreptului de răzbunare, probează un înalt sentiment de dreptate. Chiar în secolul al
XIX-lea, în legiuirea românească (Pravila lui Donici, titlul XLI., nr 11) existau dispoziii
referitoare la talion. Astfel, se arată în pravilă ,,cel care va lovi pre un om în ochiul ca să-l
chiorască, de-i va scoate ochiul, cu asemenea pedeapsă să se pedepsească”.
Multe legislaţii au admis talionul mai des pentru calomniatori şi pentru martorii mincinoşi care
se pedepseau cu pedeapsa care s-ar fi aplicat presupusului infractor dacă învinuirea s-ar fi
dovedit adevărată.
Iulius Clarus, în opera sa scria de pedeapsa talionului aplicată calomniatorilor, precizînd că
”dacă acuzatul este pus în carcere trebuie să stea şi acuzatorul în acelaşi timp, că dacă se va găsi
acuzaţia neîntemeiată să sufere talionul. În vechea legiuire romînească de, asemenea se găsesc,
dispoziţii privind aplicarea talionului calomniatorului. Astfel în 1669 vornicul Stroe Leurdeanu
este osîndit de divanul ţării la pedeapsa talionului pentru acuzaţia calomnioasă potrivit căreia
Grigore Ghică Vodă îl ucise pe postelnicul Constantin Cantacuzino.
Talionul a însemnat un pas de progres în materie de pedeapsă. Talionul nu numai că a constituit
o modalitate de etalizare a reacţiei sociale împotriva infracţiunii, dar prin proporţionarea reacţiei
sociale împotriva infractorului s-a fundamentat ideea caracterului retributiv al pedepsei, ideea de
care nici doctrina penală modernă nu se poate dispensa, dimpotrivă, caută o revalorificare a
acestui concept.
Privit în sine, talionul, deşi corespundea unei justiţii ideale, practic avea încă destule neajunsuri
şi nu putea rămîne o formă durabilă de soluţionare a conflictelor dintre oameni. Fundament
pentru răzbunare, talionul perpetua ura şi discordia între indivizi şi între grupurile sociale, iar din
cauza unei simetrii duse pînă la absurd, aplicarea lui lovea de cele mai multe ori şi pe cei
nevinovaţi. Bunăoară, dacă se surpa un zid şi omora un copil, tatăl victimei avea dreptul să ucidă
pe copilul mesterului care construise zidul, deşi copilul nu avea nici o vină. În toate cazurile
talionul conducea la sacrificări de vieţi omeneşti şi la mutilări care aveau drept consecinţă
stabilirea puterii de apărare a grupului social.
Cea mai expresivă reminescenţă a legii talionului este, însă, pedeapsa cu moartea, pedeapsă pe
care nici secolul XX nu a reuşit să o înlăture, deşi abolitionismul a fost consacrat şi ca o cerinţă a
unor documente internaţionale (de exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Semnificativ este şi faptul că în dreptul penal al unor popoare islamice această pedeapsă se
execută şi astăzi prin tăierea capului de către un aparţinător al victimei.

11
b. Compozitia facultativă (răzbunarea subsidiară).
Neajunsurile pe care le crea aplicarea talionului în condiţiile consolidării treptate a puterii
publice au determinat pe deţinătorii acesteia să impună membrilor colectivităţii obligaţia de a
încerca rezolvarea amabilă a conflictului ivit şi numai în situaţia în care nu izbuteau, acestea erau
liberi să recurgă la sancţionarea vinovatului, potrivit talionului. Compoziţia reprezenta o
reminescenţă a justiţiei private: ea constă dintr-o înţelegere între făptuitor şi victimă sau cu
rudele acesteia prin care făptuitorul acceptă ca, prin plata unor sume de bani sau darea unor
bunuri (pămînt, vite,etc.) să-şi răscumpere vinovăţia.
În Ţările Române compoziţia a fost practicată ca instituţie de drept consuietudinar încă înaintea
constituirii statelor feudale. În secolul al XVIII-lea, compoziţia este justificată într-o anafora, pe
baza unui text din Basilicale pe care-l citareză: ,,La vinovăţiile ce aduc osîndă de moarte, este
vinovatul slobod a pleca pe părăşul prin dare”. Compoziţia, ca modalitate prin care făptuitorul se
salva de la pedeapsa capitală, a avut o largă aplicare. Aceasta a determinat pe unii istorici să
creadă că omuciderea era o pricină civilă, ceea ce este o eroare. În realitate, documentele au
consemnat numai cazurile cănd părţile se împăcau prin plată (avînd aparenta unui litigiu civil),
nu şi pe cele cînd vinovaţii neavînd cu ce să se răscumpere, erau spînzuraţi. Deţinătorii puterii
publice, însă, nu fixau şi condiţiile împăcării, părţile în conflict avînd latitudinea deplină de a
fixa conţinutul acesteia.
În genere, influienţa şefilor de familii sau grupuri sociale pentru împăcarea celor aflaţi în
conflict era hotărîtoare. Erau, însă, şi cazuri în care împăcarea era greu de realizat mai ales cînd
există o disproporţie între situaţia celor două părţi. Astfel era posibil ca victima să pretindă
despăgubiri exagerate, cînd puterea era de partea sa, sau cel vinovat să ofere o despăgubire
derizorie, ştiindu-se mai puternic şi ca victima nu se va încumeta să treacă la aplicarea talionului.
Ca formă de represiune, compozitia facultativă deşi foarte convenabilă, în practică era greu de
realizat.
c. Compoziţia obligatorie (legală)
Sporirirea continuă a autorităţii publice, întărirea pozitiei faţă de membrii colectivităţii nu
putea rămîne fără efect nici în planul represiunii penale. În aceste condiţii, era firesc ca părţilor
aflate în conflict să li se impună îndatorirea de a încerca împăcarea şi numai dacă aceasta nu se
realiza, victima putea recurge la aplicarea talionului. De această dată, însă spre deosebire de de
compoziţia facultativă, stabiliria cuantumului despăgubirii ca pret al împăcării, nu mai era lăsată
la latitudinea părtilor. Prin urmare, odată cu impunerea obligariei de a se împăca s-a fixat şi un
tarif în care era prevăzută despăgubirea cuvenită pentru fiecare fel de faptă vătămătoare, niciuna
din părţi neputînd pune în discuţie cuantumul despăgubirii fixate. Numai dacă făptuitorul refuză
plata despăgubirii obligatorii, victima putea recurge la aplicarea talionului.

12
 În Ţările Române compoziţia obligatorie era pomenită în numeroase documente, dintre care
merită menţionate cele 1220 de cazuri de împăcare în urma scoaterii ochilor şi 1326 cazuri de
împăcare pentru omor şi schilodire. Tarifarea răscumpărării a dus cu timpul la precizarea prin
acte normative a sumei de plată datorate în caz de omorîre a unei persoane, denumită homagium,
sumă pentru care uciderea prelaţilor şi baronilor era fixată la 100 mărci, iar pentru cea a nobililor
obişnuiţi la 50 mărci. Aceste tarife aplicate cu predilecţie în Transilvania, au diferit de cele
practicate în alte ţări ale regatului Ungariei unde pentru nobili se stabilea 66 florini, iar pentru
ţărani 25 florini. De asemenea s-a fixat şi sumele pentru diversele mutilări: 20 florini pentru
tăierea mîinilor, urechilor, scoaterea ochilor şi rănirea feţei, 6 florini pentru scoaterea dinţilor .
Puterea publică cu timpul a adăugat alături de despăgibirea cuvenită victimei şi o sumă care
trebuie să revină tezaurului public, cu titlu de reparaţie colectivă, pentru răul cauzat societăţii
prin tulburarea ordinii şi pentru eforturile pe care aceasta le făcea pentru restabilirea ordinii
încălcate. De fapt, în această sumă care revenea puterii publice, se găseşte originea amenzii, ca
pedeapsă bănească.
Ca formă a justiţiei private cu funcţii reparatorii, compozitia este întîlnită pînă în perioada
evului mediu modern.
d. Represiunea etalizată
Compoziţia legală îşi avea limitele sale, găsindu-şi aplicarea doar în situaţia în care
făptuitorul avea posibilitatea să plătească despăgubirea şi amenda fixată de puterea publică. Cînd
făptuitorul era lipsit de posibilităţi materiale, compoziţia obligatorie nu mai era posibilă iar
victima recăpăta libertatea de a recurge la răzbunare.
Răzbunarea subsidiară însă nu mai era convenabilă puterii publice care-şi întărea continuu
autoritatea, aceasta nu mai putea accepta existenţa paralelă a unei puteri particulare care să
exercite represiunea penală. Ca atare, puterea publică şi-a asumat rolul de a pedepsi pe cei
vinovaţi în cazul în care acestea nu puteau plăti dezdăunarea şi amenda fixate în tariful legal. În
acest mod reacţiunea represivă a ajuns la ultima sa formă, devenind un atribut exclusiv al puterii
publice .
Trei au fost cauzele care au stat la baza etalizării represiunii. O primă cauză a fost nevoia de a
se asigura autoritatea deţinătorilor puterii publice. În acest sens orice atac, orice acţiune
vătămătoare îndreptată împotriva unei persoane, trebuia să fie socotită ca lovind în înseşi ordinea
juridică subminînd autoritatea statului. O a doua cauză a constituit-o necesitatea apărării
siguranţei colective în ultimă instanţă a siguranţei statului. La început apărarea etalizată s-a
îndreptat împotriva sclavilor. Se ştie că în interiorul fiecărui stat, existau şi numeroşi sclavi, care
constituiau un real pericol la adresa puterii publice: în caz de nesupunere a acestora, ei trebuiau
supuşi şi unor măsuri represive ca şi în cazul în care ar fi comis acte vătămătoare pentru

13
colectivitate. Cu timpul, pentru realizarea aceluiaşi obiectiv, măsurile represive luate faţă de
sclavi s-au extins şi la membrii grupului care săvîrşeau fapte care puneau în pericol siguranţa
colectivă.
În fine, o ultimă cauză a constituit-o incompatibilitatea dintre puterea publică pe cale de
consolidare şi dreptul persoanelor particulare la răzbunare, chiar şi după sistemul talionului. Cît
timp puterea publică nu era suficient de întărită, existenţa paralelă a unui drept de răzbunare a
persoanelor particulare trecea neobservată, dar în momentul în care puterea publică a devenit
atotstăpînitoare era greu de acceptat prezenţa unei răzbunări private: a fost motivul pentru care
membrii societăţii au trebuit să cedeze puterii publice dreptul de a pedepsi pe făptuitor. A ceastă
cedare n-a fost necondiţionată, deoarece autoritatea substituită victimei a trebuit să aplice la
început pedepse la fel de aspre ca şi individul care se răzbuna.
Răzbunarea omului primitiv era excesivă, deoarece asa cum s-a arătat, spre a se apăra contra
unui agresor, el îl zdrobea. În a doua fază, cînd societatea s-a substituit persoanei vătămate,
răzbunarea a fost mult timp atît de escesivă, fiindcă altfel nu ar fi împăcăt pe agresor cu victima
şi nu ar fi adus liniştea în grupul social. În aceste condiţii nu se putea obţine un dublu progres în
acelaşi timp, pe de o parte înlocuirea agentului pedepsitor, iar pe de altă parte îndulcirea
pedepsei. Este greu de crezut că cei vătămaţi or fi acceptat, în aceste timpuri de barbarie, în
primul rînd ca alţii să exercite dreptul lor de răzbunare, iar în al doilea rînd, ca aceştia să dea o
pedeapsă mai mică decît ar fi dat ei.

§ 2 Pedepsele în legiuirile româneşti

În ţinuturile româneşti, cu toată vitregia vremurilor, evolutia represiunii penale nu a diferit pre
mult de cea din ţările apusului. Deşi nu există date complete asupra legislaţiei anterioare veacului
al XVII-lea, este de presupus că ,,era inspirată din dreptul bizantin şi din obiceiurile ţării”. Cu
privire la textele mai îndepărtate aceste sunt extrem de obscure şi contradictorii. Cele mai
frecvent citate aparţin unor istorici latini care au scris la începutul epocii imperiale romane.
Astfel, Pomponiue Mela, referindu-se la sciţi, susţinea că unii din ei nu cunoşteau ce este hoţia
iar Togus pompeius –Iustinus arată că ,,cea mai gravă crimă la ei este furtul”.
Sancţiuni grave erau prevăzute împotriva femeilor care –şi încălcaseră îndatoririle conjugale
sau pentru jurămînt fals, iar dacă era vorba de încălcarea unor îndatoriri religioase, zeii erau
aceia care rînduiau pedeapsa vinovatului.
În perioada năvălirilor barbare, represiunea penală s-a exercitat după rînduielile dreptului
cutumiar (obiceiul pămîntului) asupra căruia este de presupus că au exercitat o puternică
influenţă legile barbare, aşa cum s-a întîmplat şi-n lumea apuseană.

14
 În vechiul sistem punitiv românesc pedeapsa maximă nu era moartea ci izgonirea vinovatului
din comunitate, ceea ce adeseori echivala cu moartea. Pentru fapte mai puţin grave care nu
respectau regulile de convieţuire era obligaţi să suporte dispreţul public (strigarea peste sat sau la
horă, porecle etc). În general, în lumea satelor predominau infracţiunile contra persoanelor şi nu
cele contra bunurilor: faptele de furt erau extrem de rare;7 însuşirea roadelor consumate pe loc,
nici nu era socotit furt,8 iar în cazul sustragerii altor lucruri sancţiunea pentru hoţ era purtarea lui
prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea civilă.
În zonele în care relaţiile gentilice au durat mai multă vreme adînc înrădăcinată răzbunarea ca
mijloc de ripostă la agresiune, în timp ce în zonele în care obştiile teritoriale s-au dezvoltat mai
devreme răzbunarea este înlocuită de timpuriu cu compoziţia.
În perioada feudală, obştile săteşti aplicau un drept penal nescris, stabilit prin obicei. După
constituire, statul s-a substituit, în drepturile obştilor, preluind treptat dreptul de represiune
penală în interesul politicii centrelor, preluînd treptat dreptul de represiune penală în interesul
politicii centralizate a statului. Pînă la destrămarea obştilor domnitorul a colaborat cu acestea
chiar şi în materie penală. Cu toate acestea , şi în statele feudale româneşti au rămas multă vreme
resturi de justiţie privată. Acestea au fost compozitia, instituţie de largă aplicare şi răspundere
colectivă redusă la două cazuri: răspunderea familială în materie de viclenie şi răspundera
solidară a obştii pentru nedescoperirea infractorului (duşegubina). Deşi răzbunarea sîngelui
(vendeta), ca sistem penal primitiv în care rudele celui ucis aveu dreptul şi datoria să-l răzbune,
contra ucugaşului sau rudelor acestuia, a existat, multă vreme la unele popoare, pe teritoriul
ţărilor române această formă de represiune penală s-a exercitat foarte rar.
Lista pedepselor prevăzute în pravile sau admise în practica dreptului penal feudal este lungă
Ea constituie prin cruzimea şi varietatea pedepselor un document trist care dovedeşte caracerul
opresiv al rînduielilor de atunci.9 Astfel, erau aplicate cinci categorii de pedepse:
a. corporale (pedeapsa cu moartea care se executa prin spînzurătoare, decapitare, tragera în
ţeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu şi sugrumarea, mutilarea; bătaia care se
executa cu toiagul, cu nuiele, cu biciul, pe uliţă, prin tîrg, la tălpi, cu buzduganul sau cu
toporul).
b. Pedepse privative de libertate (ocna, temniţa, grosul, surghiunul )
c. pedepse pecuniare (duşegubina, confiscarea, gloaba)
d. pedepse accesorii sau complimentare (tortura, degradarea civică, raderea bărbii).10

7
Gh. Diaconu , Op . cit ., pag 31
8
Romulus Vulcănescu ,,Etimologia juridică , Bucureşti , 1970, pag 217
9
Gh . Diaconu . ,Op . cit pag 32
10
Liviu Marcu ,,Istoria dreptului românesc ”, editura Lumina Lex,1997 , Bucureşti
15
 Pedepsele din perioada evului mediu urmăreau de regulă, intimidarea, ele, erau în principal,
executorii şi lipsite de o finalitate corectivă. Pedepsele nu erau numai cele prevăzute de pravile,
domnul avînd dreptul să aplice pedepse şi peste pravilă, cumulul de pedepse era admis,
pedepsele erau neegale, pentru aceeaşi faptă se aplicau diferite pedpse, majoritatea pedepselor
erau lăsate de pravilă să fie fixate ,,după voia judecătorului”, pedepsele erau producătoare de
venituri pentru domn şi dregătorii care judecau, răzbunarea sîngelui deşi n-a existat ca pedeapsă
prevăzută de pravile, urme ale răzbunării sîngelui au mai existat în cazuri izolate. Primele
legiuiri româneşti ,,Cartea pentru învăţături” din 1646 a lui Vasile Lupu în Moldova şi
,,Îndreptarea legii” din 1652 a lui Matei Basarab în Muntenia ca de altfel şi cele din secolele
XVII, XVIII, şi chiar de la începutul secolului al XIX-lea („Pravila lui Andronache Donici”
-1814, ,,Condica domnitorului Al. Sturdza” -1826 , ,,Regulamentul Organic-1823, respectiv
,,Pravila lui Al. Ipsilanti-1780”, ,,Condica lui Caragea”-1817, ,,Regulamentul organic”-1823,
Codul Penal şi procedură penală Barbu Ştirbei -1850) prevedeau pedepse foarte severe,
predominînd pedepse corporale a căror aplicare era lăsată la arbitrariul judecătorilor.
Bunăoară codul Sturdza, inspirat în mare parte după dreptul austriac prevedea ca pedepse:
moartea, bătaia, surghiunul. De asemenea, în codul penal Stirbey, inspirat după codul penal
francez, erau prevăzute următoarele pedepse: moartea, munca silnică pe viaţă în ocnă, munca
silnică pe timp mărginit în ocnă (5-15 ani).
Închisoarea cu muncă de la 1 la 5 ani, bătaia de la 50 la 150 de nuiele, închosoarea fără muncă de
la un an şi jumătate la 10 ani, degradaţia cetăţenească.
Codul penal de la 1864, caracterizat prin blîndeţea sa, nu prevedea nici pedeapsa cu moartea,
nici bătaia, nici surghiunul şi nici expunerea în public Cadrul de pedepse admis de acest cod era
compus din pedepse privative de libertate, pedepse privative de drepturi şi pedepse pecuniare,
toate ierarhizate, ca şi infracţiunile pe trei clase: pedepse criminale (munca silnică pe timp
mărginit, 5-25 ani, recluziunia pe timp de 5 –10 ani iar pentru infracţiunile politice –detenţia de
la 3 la 10 ani), pedepsele corecţionale (închisoarea corecţională de la 15 zile la 5 ani) şi pedepse
poliţieneşti (închisoarea politienească). Fiecare pedeapsă era determinată, având fixate atît limita
minimă cît şi cea maximă.
Codul penal de la 1936, cunoscut şi sub numele ,,Codul penal Carol al II-lea”, menţionînd
sistemul tripartit, împărţea pedepsele în trei clase: criminale sau pentru crime, corecţionale sau
pentru delicte şi poliţieneşti sau pentru contravenţii. Sub raportul genurilor de pedeapsă, codul
prevedea o pedeapsă corporală (moartea), pedepse privative de libertate (munca silnică pe viaţă,
munca silinică pe timp de 3-20 ani, temniţa grea pe timp de 3-20 ani, detenţiunea grea pe viaţă,
detenţiunea grea pe timp de 5-25 ani, detenţiunea riguroasă pe timp de 5-20 ani, închisoarea
corecţională de la o lună la 12 ani şi închisoarea poliţienească de la o zi la o lună), pedepse

16
privative de drepturi (degradarea civică, interdicţia corecţională şi decăderea din puterea
părintească –care se aplica atît ca pedeapsă accesorie cît şi ca pedeapsă complimentară) şi
pedepse pecuniare (amenda şi confiscarea averii).11

§ 3 Individualizarea pedepsei ca instituţie

Pentru ca pedeapsa să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării
scopului său, al legii şi al politicii penale, ea trebuie să corespundă gravităţii infracţiunii şi
nevoilor de îndreptare a infractorului. Pedeapsa prevăzută de lege trebuie să corespundă gradului
de pericol social generic al infracţiunii, după cum pedeapsa concretă trebuie să corespundă
pericolului social concret al infracţiunii şi periculozităţii infractorului, asupra căruia ea trebuie să
acţioneze. Neconcordanţa şi disproporţia vădită între gravitatea pe care o prezintă în genere o
infracţiune şi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă face ca pedeapsa şi,
odată cu ea, legea penală, să nu-şi mai îndeplinească funcţia preventivă generală ce i se atribuie
şi pe care ar putea să o îndeplinească. De asemenea, neconcordanţa dintre gradul de pericol
social al faptei săvîrşite şi periculozitatea infractorului, pe de o parte şi pedeapsa aplicată de
instanţă, pe de altă parte, face ca pedeapsa să nu-şi atingă scopul său, să ducă chiar la rezultate
contrare acestui scop. De aceea, atît cu ocazia prevederii în lege a pedepsei, pentru o anumită
înfracţiune, cît şi cu ocazia stabilirii şi aplicării pedepsei concrete pentru infractiunea săvîrşită,
trebuie să se ţină seama de necesitatea acestei concordanţe.
S-a dat denumirea de individualizare a pedepsei operaţiunii prin care pedeapsa, ca expresie a
reacţiei antiinfracţionale, este adoptată (adecvată) în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a
infracţiunii şi cu prsoana infractorului, în aşa fel încît pedeapsa să-şi poată îndeplini cu maximă
eficienţă funcţiile şi să-şi realizeze scopul.
Astfel înţeleasă, individualizarea pedepsei apare în primul rînd ca un mijloc prin care
pedeapsa, ca expresie a justiţiei, este concret determinată. Cu ajutorul său, pedeapsa prevăzută în
lege într-un anumit cuantum sau anumită durată, care exprimă grevitatea generic evaluată a
infracţiunii, este determinată concret, printr-un cuantum sau o durată precis determinată, care
exprimă gradul de pericol social pe care-l prezintă infracţiunea săvîrşită şi gradul de
periculozitate a infractorului. În această acceptiune a sa, individualizarea pedepselor a constituit
obiect de preocupare în toate sistemele de drept penal, independent de finalitatea atribuită
pedepsei.
Dar individualizarea nu este numai o cale de determinare concretă a pedepsei, ci ca un mijloc
de adaptare a naturii şi cuantumului ori duratei acestuia la cazul individual, concret, la
infracţiunea săvîrsită şi mai ales la persoana infractorului, la periculozitatea acestuia şi la

11
Gh . Diaconu , Op . cit. Pag 34-35
17
aptitudinea lui de a se îndrepta sub influienţa pedepsei. În măsura în care se atribuie pedepsei
funcţia de a înfluienţa asupra constiinţei, mentalităţii şi conduitei viitoare a condamnatului, în
aceiaşi măsură pedeapsa trebuie să corespundă cu gradul de receptivitate a acestuia faţă de
influienţa educativă a pedepsei.
Preocuparea pentru asigurarea caracterului individualizat al pedepsei în raport cu persoana
infractorului s-a afirmat, că orientarea de bază în politica penală, abia în a doua jumătate a
secolului trecut, ca rezultat al progreselor realizate în domeniul criminologiei şi stiinţelor
umaniste. În dreptul antic şi în evul mediu s-a manifestat mai curînd preocuparea de a asigura
caracterul intimidant al pedepsei . De-abia în dreptul modern problema individualizării pedepsei
s-a pus în mod practic ca problemă de politică penală şi tot în această epocă a fost pusă în
circulaţie însuşi termenul de individualizare a pedepsei; crearea termenului de ,,individualizare a
pedepselor” este atribuită juristului austriac Wahlberg, care l-a folosit pentru prima oară în 1869,
însă a fost pus în circulaţie şi a căpătat o răspîndire universală graţie lucrării omonime, devenită
celebră, a francezului Raymond Saleilles, apărută în 1898. În concepţia aşa-numitei şcoli clasice
a dreptului penal, în care pedeapsa era înţeleasă ca un echivalent al răului produs prin
infracţiune, ea trebuie să corespundă acestui rău, iar nu persoanei infractorului. Practic lipsea o
preocupare pentru individualizarea pedepselor. Aceasta a apărut odată cu răspunderea ideilor
aşa-numitei şcoli pozitiviste, cînd s-a lansat ideea că reactia antiinfracţională trebuie să vizeze
factorii crimei, că nu fapta, ci individul przintă periculozitate, că dat fiind determinismul
conduitei umane şi lipsa de libertate a vointei omului, pedeapsa trbuie individualizată nu în
raport cu pretinsa graviditate a crimei, ci cu natura criminalului. Deşi criticabilă pentru
unilateralitatea şi extremismul său, concepţia şcolii pozitiviste a favorizat dezvoltarea
principiului individualizării pedepsei, principiu care şi-a făcut un loc din ce în ce mai important
în politica penală, deşi mai mult pe plan teoretic de cît legislativ. După cel de-al doilea război
mondial, individualizarea pedepsei continuă să ocupe un loc central în caracterizarea politicii
penale, fiind adoptată ca orientare fundamentală de doctrina noii apărări sociale.
În dreptul penal român individualizarea pedepsei constituie un principiu fundamental, legat
organic de însăşi finalitatea legii şi a politicii penale. În condiţiile societăţii noastre aplicarea şi
execztarea pedepsei au ca scop, aşa cum s-a arătat, transformarea conştiintei înapoiate a
condamnatului prin formarea unei noi atitudini faţă de valorile sociale.
Pentru aceasta este necesar ca pedeapsa să fie stabilită în lege şi determinată concret nu numai
în raport cu gravitatea faptei incriminate sau a infracţiunii săvîrşite, dar şi ţinînd seama de
particularităţile infractorului şi de modul cum acestea sporesc sau îngustează receptivitatea lui
fată de influienţa educativă a pedepsei. Tocmai de aceea legiuitorul consacră individualizării
pedepsei o reglementare specială, prevăzînd căile şi mijloacele prin care se realizează sau

18
urmează să se realizeze pedeapsa cu cu întreaga aptitudine functională, individualizarea pedepsei
constituind una din instituţiile fundamentale ale dreptului nostru penal.
În acelaşi timp, instituţia individualizării pedepsei constituie obiect de cercetare în ştiinţa
dreptului penal, unde îi sunt consacrate, monografii, studii şi analize speciale în cadrul lucrărilor
de sinteză.
Deşi se referă explicit la stabilirea şi aplicarea pedepselor dispozitiile privitoare la
individualizare sunt incidente şi cu privire la celelalte categorii de sancţiuni de drept penal,
măsuri educative şi măsuri de siguranţă. De asemenea aceleaşi reglementări îşi găsesc aplicare,
în principiu, nu numai în momentul principal al stabilirii şi aplicării sancţiunilor, dar şi în faza
executării acestora, cu referire la regimul de executare sau chiar la durata executării. În fine de
principiul individualizării şi de dispoziţiile legale care alcătuiesc instituţia individualizării
pedepselor se ţine seama şi la stabilirea şi aplicarea sancţiunilor cu caracter administrativ
prevăzute de legea penală. Individualizarea este o operaţiune complexă ce se realizează în trei
faze diferite: faza elaborării legii, cînd se stabileşte pedeapsa aplicabilă pentru fiecare infracţiune
prevăzută de lege, faza determinării concrete a pedepsei în vederea aplicării ei pentru
infracţiunea săvîrşită şi faza executării pedepsei concrete stabilită prin hotărîre judecătorească.
Pornindu-se de la această realitate în teoria dreptului penal se face distincţie între trei forme de
individualizare, corespunzătoare celor trei faze sus–menţionate şi anume:
a) individualizarea legală
b) individualizarea judiciară
c) individualizarea administrativă
În cadrul fiecărei forme, pedeapsa este individualizată prin activitatea anumitor organe, în
anumite limite şi cu anumite mijloace, iar sub raportul forţei lor obligatorii, formele de
individualizare reprezintă o anumită ierarhie, individualizarea legală fiind obligatorie şi
impunîndu-se în genere în faţa individualizării administrative. Studiul individualizării pedepselor
presupune analiza fiecărei dintre eceste forme de individualizare .12

§4 Fundamentul pedepsei şi al dreptului de a pedepsi

Activitatea de prevenire şi combatere a acţiunilor neconvenabile grupului social se confundă cu
istoria societăţii umane şi a fost justificată în diferite feluri, după gradul de dzvoltare a gîndirii
juridice în fiecare etapă de existentă a societăţii.
În perioada reglementării juridice, cînd nu apăruse nici statul şi nici dreptul, victima infracţiunii
reactiona, aşa cum am mai arătat, făcîndu-şi singură dreptate împotriva celui care i-a făcut un

12
Costică Bulai ,, Manual de drept penal ” , Partea generală , editura ,, All” 1997, Bucureşti
19
rău. Riposta instinctivă a victimei s-a transformat cu timpul într-o reacţie represivă, luînd forma
răzbunării. Pe drept cuvînt s-a spus că răzbunarea victimei a fost cea dintîi justificare a pedepsei.
Răzbunarea, nu numai că nu putea constitui un temei al dreptului de pedepsi, dar prezenta un
mare dezavantaj, victima fiind în acelaşi timp parte, judecător şi executant al pedepsei, putea
acţiona exagerat sub influienţa pasiunii, fără a păstra o proporţie în reacţia sa în raport cu
agresiunea la care era supusă .13
Treptat, societatea s-a substituit victimei, luîndu-i dreptul la răzbunare; această reacţie a
continuat, într-un anume sens să fie considerată ca fundament al dreptului de a pedepsi, mai ales
că din individuală răzbunarea a devenit socială, chiar dacă prin acasta, a dispărut inconvenientul
exceselor pasionale precum şi al neputinţei celor slabi de a pedepsi răul făptuit de cei mai
puternici, sub această formă, răzbunarea ca modalitate mai avansată de represiune a putut să fie
admisă de timpuriu în lumea antică.14
Dacă reacţia defensivă a victimei îşi găsea uşor motivatia în dreptul ei de a se apăra, atunci
cînd, însă, represiunea nu mai era exercitată de victimă ci de stat (vindicta publică), explicaţia nu
mai subzistă, ideea unei răzbunări colective asupra infractorului, apărînd ca ceva extrem de
abstract şi în contradicţie cu realitatea. Cu alte cuvinte, cînd represiunea a început să fie
reglementată a apărut şi întrebarea legitimă privind rostul reprimării, justificarea şi fundamentul
pedepsei, dreptul statului de a pedepsi şi temeiul acestui drept.
În gîndirea juridică penală, asupra fundamentului pedepsei au fost formulate de-a lungul
veacurilor cîteva concepţii, exprimate în principal în două categorii de teorii, absolute şi relative,
asupra fundamentului pedepsei.
a) Ideea de justificare absolută –fundament al pedepsei
În cadrul teoriilor absolute dreptul de a pedepsi avea la bază ideea de expiere sau de justiţie
absolută. Cel mai complet a exprimat această idee Cesare Beccaria, părintele şcolii clasice, el
susţinea că cel care a făcut un rău: ,,punitur quia peccatum est”, trebuie, la rîndul său să sufere un
rău, pedeapsa îşi avea scopul în sine însuşi, justificîndu-se prin ea înseşi şi trebuia să intervină în
mod absolut. În afara răsplătirii răului cu rău, prin pedeapsă nu se mai urmărea alt rezultat iar
odată aplicată şi executată se considera că scopul ei era atins. Pedeapsa se aplica pentru a
sancţiona fapta comisă şi nu pentru prevenirea săvîrşirii unor fapte asemănătoare; acest rezultat
dacă se producea era o urmare indirectă a pedepsei şi în afara preocupărilor legii penale.
Justificarea pedepsei în acest mod a fost adoptată şi de gînditorii lumii antice ca şi de filosofii
şi juriştii secolelor următoare.

13
Gh. Diaconu, Op .cit. , pag 117
14
Ioan Ceterchi , Vladimir Hanga , Op . cit. , pag 143
20
 În dreptul canonic medieval, pedeapsa era considerată ca o ispăşire, dar nu numai în sens de
sacrificiu şi de suferinţă fizică ci şi ca o mîntuire ca o experienţă spirituală, ca o pocăinţă . Pentru
Leibnitz pedeapsa este justificată exclusiv de cerinţa ca infractorul să ispăşească răul făcut, prin
suferinţă. Enrico Ferri promova, de asemenea, ideea că răul trebuie răsplătit prin rău, fără să se
urmărească un alt rezultat. Pedeapsa, arată Hugo Grotius îşi are justificarea în înseşi răul produs
care este izvorul şi măsura pedepsei. Pedeapsa constituie un echivalent al fptei şi al vinovăţiei
făptuitorului, o răsplată, o retribiţie, o compensare pentru fapta comisă. Această concepţie a fost
cunoscută sub numele de concepţia retributivă asupra pedepsei. Adept al justiţiei absolute, Kant
arată că legitimitatea pedepsei vine din dreptatea ei, din legea morală a ispăşirii, ca binele să fie
răsplătit cu bine, iar răul cu rău.
Această concepţie a fost cunoscută sub numele de concepţia retributivă asupra pedepsei, dreptul
penal neavînd a se preocupa de reacţia reprsivă, pentru a repara fie ofensa adusă divinităţii, fie
pentru purificarea sufletească a omului, fie, în fine pentru a satisface ideea de justiţie care trebuie
să prezideze deasupra legilor firii (justiţie absolută).
Concepţiile retribuţioniste asupra pedepsei au reînviat şi în epoca modernă, retribuţia fiind
concepută nu ca o pornire agresivă a societăţii contra infractorului ci ca un principiu de măsură şi
echilibru: fapta comisă şi vinovăţia fiind temeiul şi măsura pedepsei.
b) Apărarea societăţii – fundament al pedepsei
O altă conceptie absolută asupra fundamentului pedepsei are la bază princiipiile apărării
societăţii. În această viziune, pedeapsa trebuie aplicată numai cănd era necesară şi în măsura
acestei necesităţ , altfel zis, pe drepata este o măsură luată de societate în vederea propriei sale
apărări şi se justifică prin utilitatea sau necesitatea acestei apărări.
Prin pedeapsă statul nu răsplăteşte răul, ci numai se apără. În acest sens Enrico Ferri, adept al
doctrinei pozitiviste, scria că, înfăptuind justitia, statul realizează apărarea socială, în principal,
în componenţa sa internă (contra agresiunilor). Principiul apărării sociale, în concepţia
pozitivistă, era menit să înlăture ideea de răsplată a răului prin pedeapsă, înlocuind-o cu aceea a
prevenţiunii speciale, a combaterii indivizilor periculoşi prin măsuri care să pună la adăpost
societatea de ameninţarea viitoare cu pericolele respective. Reacţia societăţii într-o asemenea
viziune, trebuia să facă abstracţie de orice culpă morală a făptuitorului, intervenţia statului
neavînd altă justificare decît aceea a apărării sale, caracterul culpabil al acţiunii nu era luat în
considerare, principala preocupare fiind aceea ca societatea să identifice cele mai eficiente
mijloace pentru a se apăra contra pericolului viitor , împiedicînd ca făptuitorul să mai
prejudicieze colectivitatea. Reacţia socială trebuia să corespundă stării periculoase a
infractorului, prin luarea de măsuri de eliminare din societatea criminalilor înnăscuţi, alienaţi sau
de obicei, sau prin măsuri de tratament în cazul infractorilor de ocazie sau a celor pasionali.

21
Hobbes nu recunoştea pedepsei nici o finalitate etică, arătînd că ea nu este un act de justiţie
absolută ci un act de ostilitate necesară pentru securitatea societăţii, iar J.J.Rousseau considera că
pedeapsa este necesară pentru conservarea statului împotriva acelora care prin vidarea pactului
social se situiază în afara societăţii şi devin duşmani ai ei. Pedepsele sunt utile şi pentru că sunt
utile ele sunt şi juste şi legitime, scria Ion Tanoviceanu . În viziunea şcolii pozitiviste apărarea
socială era limitată numai de preventiunea specială.
În criminologia pozitivistă, anumite curente extremiste au denaturat ideea apărării sociale,
susţinînd fie că societatea nu are dreptul să pedepsească faptele ilicite ale individului fie că legea
penală ar avea sarcina să-l apere pe infractor împotriva societăţii care ar urmări să-i aplice o
pedeapsă. În realitate, în numele apărării socială, statul are dreptul să pedepsească pe infractor,
numai în acest mod societatea poate să-şi conserve propriile sale condiţii de exixtenţă şi să
asigure apărarea valorilor sale fundamentale. Infracţiunea fiind o volare a ordinii juridice, cauză
a tulburării, a neliniştii a ameninţărilor provocate în sînul societăţii, reacţia socială nu poate să
aibă decît caracter represiv.
Statul prin aplicarea pedepsei, îşi exercită autoritatea suverană, îşi exprimă voinţa de a nu lăsa
nesancţionată încălcarea ordinii de drept, condiţii hotărîtoare ameninţării ordinii sociale în
ansamblul ei, şi în final, a ocrotirii eficiente a valorilor fundamentale.
Alături de această fundamentare de ordin politico-statal pedeapsa a mai fost justificată în
teoriile absolutiste şi prin argumente de natură psihologică, în sens că ea ar da satisfacţie nevoii
de justiţie a membrilor societăţii; convieţuirea paşnică nu ar fi posibilă dacă statul nu ar lua
măsuri împotriva infractorilor lăsîndu-i mai departe, nepedepsiţi în rîndul cetăţenilor lor. O
asemenea atitudine ar avea consecinţe negative în rîndul membrilor colectivităţii, i-ar determina
singuri să-şi facă dreptate, stimulînd în acest fel justiţia privată.
Teoriile absolute, justificative ale pedepsei, aşa cum arătau Bettiol, Montovani şi D’Agustino
au şi o bază impirică în nevoile subictive de pedepsire ale populaţiei de a se aplica o sancţiune
aceluia care încalcă legea penală. Poate fi contagios exemplu celui care săvîrşeşte o infracţiune,
fără ca reacţia punitivă a statului să se manifeste asupra infractorului, prin luarea unor asemenea
măsuri autoritatea statului se consolidează, sporeşte încrederea oamenilor în autorităţi, realizînd
şi o formă de pedagogie socială prin întărirea conştiinţei destinatarilor asupra justiţiei normei
juridice penale. Pedeapsa este o reacţie raţională a societăţii care obligă pe infractor să sufere
consecinţele faptei în numele ordinii juridice şi pentru reintegrarea acesteia; astfel zis, este o
reacţie a ordinii juridice violate care tinde să se reintegreze.
Pedeapsa este necesară pentru apărarea şi conservarea societăţii, ea îndeplineşte o funcţie
esenţială, necesară organismului social. Acestă funcţie s-a exercitat întotdeuna fiindcă au existat
acte împotriva cărora societatea a trebuit să reacţioneze în scopul apărăriişi conservării sale.

22
 S-a spus de asemenea că pedeapsa este şi un corelativ al organizării sociale. Acolo unde există
viaţă socială trebuie să existe pedeapsă contra faptelor nocive pentru că este mijlocul de a
conserva societatea. Fără pedeapsă organizarea ar fi ca o scoică aruncată asupra valurilor; ori, ea
trebuie să fie stînca de care să se sfarme valurile distrugătoare, pedeapsa este un păzitor vigilent
al stîlpilor pe care societatea se reazimă.

c) Princiipiile utilitariste –fundament al pedepsei

Potrivit concepţiilor utilitariste pedeapsa nu trebuie să intervină pentru a se ispăşi de către
condamnat răul comis ci pentru a-l împiedica să comită alte rele în viitor, pedeapsa ar avea rolul
de a îndrepta, de a corija pe infractor ori ar servi drept frînă ca în viitor să se mai comită fapte
antisociale sau de a servi ca exemplu altora .
Această concepţie era deja întîlnită în vehea lege indiană a lui Manu, iar în celebra sintagmă
,,pedeapsa vegează cînd totul doarme” se regăsesc înmănunchiate toate ideile valorase asupra
prevenţiei pe care trebuia să o relizeze pedeapsa .
Concepţia utilitaristă asupra pedepsei a fost îmbrăţişată şi de alţi gînditori ai lumii antice
(Democrit, Platon, Pitagora, Aristotel, Seneca). Platon considera că pedeapsa nu se aplica din
cauza faptei comise, căci ceea ce s-a făcut nu mai poate fi împiedicat, ci pentru a preveni, prin
puterea exemplului, săvîrşirea altor infractiuni; dar - spunea acesta-pedeapsa este o adevărată
binefacere pentru cel condamnat, căci îl eliberează de răutate şi îl face mai înţelept şi mai bun,
pedeapsa este asfel o necesitate morală, un medicament al sufletului. Pentru Aistotel
fundamentul pedepsei era o inexorabilă necesitate socială, deoarece mulţimea se abţine de la
încălcarea dreptului numai din cauza ameninţării pe care o exercită legea penală, alături de
această latură utilitară, Aristotel recunoaşte pedepsei şi o latură etică, considerînd pedeapsa ca un
mijloc de regenerare morală a infractorului, denumind-o ca şi Platon, medicament al sufletului.
Juriştii romani, de asemenea, puneau accent pe utilitatea pedepsei, Cicero declara că
fundamentul oricărei pedepse este interesul statului, iar pedeapsa acţionează prin intimidare şi
exemplaritate iar Aulus Gellus arată că acolo unde nu este necesar a se da un exemplu nu este
cazul a se aplica o pedeapsă. Concepţia utilitaristă este întîlnită şi în ideile exprimate de unii
gînditori ai vremurilor mai apropiate, dintre acestea merită a fi amintit Jousse, care în secolul al
XVIII-lea arată că pedeapsa trebuie să îndrepte pe cei vinovaţi, trebuie să servească de exemplu
celorlalţi trebuie să pună în neputinţă pe marii infractori de a mai face rău. Ceea ce justifică,
aşadar, pedeapsa în această concepţie este utilitatea sa majoră, altfel zis, necesitatea ei, şi aşa
cum plastic se exprima J. Bentham: ,,infracţiunea este inamicul tuturora, pe cînd pedeapsa este
ocrotirea obştească.”

23
 Aceste afirmaţii sunt suficiente pentru a vedea că menirea utlitară a pedepsei este tot apărarea
colectivităţii, împiedicînd prin intimidare să se comită fapte antisociale. În concluzie,
fundamentul pedepsei precum şi fundamentul dreptului statului de a pedepsi este apărarea
socială. Pentru propăşirea sa societatea are datoria de a se apăra în contra a tot ce loveşte sau
ameninţă valorile sociale fundamentale, astfel încît membrii sai să aibă asigurată libera şi paşnica
dezvoltare, posibilitatea de a beneficia de rezultatul muncii lor, din această datorie de apărare
decurge ca un corolar firesc şi dreptul statului de a pedepsi .15

15
Gh. Diaconu , Op . cit . pag 116-123
24
 CAPITOLUL II
DEFINIREA PEDEPSEI
“Ştiinţa juridică este una de cel mai
înalt interes, nu numai pentru unii şi alţii, ci în
general, astfel încât lipsa de interes, pentru ea
trebuie privită ca expresie a unui caz absolut
neştiinţific … pentru omul de spirit ştiinţa
dreptului este cea mai plină de spirit şi cea mai
interesantă”
(T. Maiorescu).
§ 1 Noţiunea şi trăsăturile pedepsei penale
Prin firea sa omul este predispus la acţiune pe lîngă faptul că înseşi nevoile cotidiene îl
silesc în mod natural să acţioneze pentru a-şi obţine cele necesare supravieţuirii. În cadrul acestui
proces, acţiunile oamenilor ajung în mod firesc să se intersecteze fie amortizîndu-se fie intrînd cu
ele în conflict acţiunile unor membri ai societăţii cu actiunile celorlalţi membri, în această din
urmă situaţie este posibil că acţiunea unui membru al societăţii să apară ca neconvenabilă,
vătămînd sau punînd în pericol interesele celorlalţi membri ai grupului social, fie că aceste
interese aparţin tuturor, fie că aparţin unor membri în particular. Dacă acţiunea neconvenabilă ar
fi considerată ca o caracteristică a comportamentului biologic, atunci, parafrazîndu-l pe Erich
Fromm, am putea afirma că, în timp ce comportarea neconvenabilă este o formă de agresivitate
distructivă, malignă, biologic non –adoptativă –riposta la o comportare, neconvenabilă reprezintă
o formă de agresivitate defensivă, benignă, biologic adaptativă, în serviciul societăţii şi al
individului.
În conformitate cu art. 61 C.P. „Pedeapsa penală este măsura de constrîngere statală şi un
mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în
numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni cauzînd anumite lipsuri şi restricţii
16
drepturilor lor.
Scopul pedepsei este restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi
prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane.
Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea
persoanei condamnate. 17

Codul Penal al Republicii Moldova ,,Comentariu ,, art 61

16

17
Augustin Ungureanu ,, Drept penal român ,, , editura ,,Lumina Lex”, Bucureţti 1995 , pag
270
25
 Pedeapsa este una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal. Prin executarea
pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi
faţă de regulile de convieţuire socială.18
Reeducarea şi îndreptarea depind de persoana celui condamnat faţă de care se folosesc diferite
metode şi procedee, în funcţie de împrejurarea că este infractor primar, recidivist, sau minor.19
Pedeapsa constituie o formă de reacţie la faptele antisociale. Această concluzie a fost desprinsă
nu numai de penalişti dar şi de filozofi (există o filosofie a pedepsei aşa cum există şi o ştiinţă
despre pedeapsă–pedagogia). Din cele mai vechi timpuri, pedeapsa, care desemna deopotrivă
sancţiunea care se aplica în cazl săvîrşirii de infracţiuni cît şi sancţiunile de natură disciplinară,
administrativă, fiscală, etică, religioasă etc, a reprezentat o ripostă brutală a societăţii împotriva
acelui care a încălcat legea statului ori prescripţiile morale, religioase ale timpului. Fie că
noţuinea de pedeapsă este strîns legată de ideea de păcat, de încălcare a preceptelor religioase fie
că prin pedeapsă, diferenţiată după multiple criterii pe care le prevedeau canoanele bisericeşti, se
urmărea îndreptarea celor care au greşit (nu moartea păcătosului ci îndreptarea lui ), pedeapsa a
fost considerată întotdeauna ca un rău, ca o suferinţă prin care societatea reacţiona împotriva
faptelor neconvenabile grupului social. Mommsem arăta că pedepsa este „răul pe care-l aplică
statul celui care a înfrînt prescripţiunea sa”, iar G.Vidal preciza că pedeapsa este ,,răul făcut în
numele societăţii şi în executarea unei condamnaţiuni judecătoreşti autorilor unei infracţiuni,
culpabile şi responsabile de această infracţiune.20
Din analiza definiţiei se degajă trăsăturile esenţiale ale acesteia ca sancţiune penală şi ca
instituţie a dreptului penal. Aceste trăsături sunt următoarele:
a) pedeapsa este o măsură de constrîngere care implică o anumită suferinţă impusă
infractorului ca reacţie socială la infracţuinea săvărşită de acesta.21
Persoana faţă de care se aplică este pusă să sufere, în mod silit, anumite privaţiuni sau restricţii. 22
Este un rău cu care se răspunde răului produs prin săvîrşirea infracţiunii. Răul, suferinţa,
afecţiunea pe care o implică pedeapsa decurg din privaţiunile la care condamnatul este supus ca
urmare a acesteia, privaţiune sau restricţiune de libertate, privaţiune sau restricţiune de drepturi
civice, privaţiune de bunuri, iar în unele legislaţii privaţiune de dreptul la viaţă. Constrîngerea
este deci de esenţa pedepsei şi este determinată de necesitatea apărării societăţii, a valorilor
sociale vătămate sau pereclitate prin infracţiune. Pedeapsa fiind o consecinţă a răspunderii
penale, nu intervine decît atunci cînd ne s-a respectat preceptul normei de drept penal, cînd
18
Ion Pitulescu, Pavel Abraham , dictionar de termeni juridici uzuali, editura ,, National” ,
bucureşti 1997, pag 319
19
Matei Basarab , Drept penal , partea generală , editura Lumina Lex 1996, Bucureşti , pag 225
20
Gh .Diaconu ,Op. Cit ,pag 82
21
C.Bulai , Op. Cit Pag 283
22
Gh. Nistoreanu, Drept penal , partea generală, editura ALL BECK, Bucureşti 2002, pag 260
26
destinatarul acesteia nu şi-a respectat obligaţia elementară de conformare la aceste exigenţe,
nesocotind nu numai avertismentul cuprins în interzicerea faptei periculoase respective, sub
acţiunea pedepsei, dar şi întregul sistem educativ ce funcţionează în societate. Întrucît existenţa
societăţii nu este posibilă fără asigurarea valorilor care stau la baza ei, apărarea socială implică
opriria necondiţionată a activităţii infracţionale îndreptate împotriva acestor valori şi
împiedicarea pe viitor a unor astfel de activităţi, iar mijlocul necesar în acest scop este
constîngerea pe care o implică pedeapsa.
b) pedeapsa este un mijloc de reeducare. Constîngerea pe care o implică pedeapsa nu poate
fi concepută ca un scop în sine ori ca o expresie a unor idei de justiţie absolută, idei de mult
revolute, ci este ea înseşi un mijloc de împiedicare a repetării conduitei antisociale prin
eliminarea din conştiinţa condamnatului a înseşi ideii conduitei ilicite ca modalitate de
solutionare a tendinţelor, aspiraţiilor sau situaţiilor conflictuale în care s-ar afla acesta.
Deşi constrîngerea prin pedeapsă este determinată de săvîrşirea infracţiunii şi deci de eşecul
procesului educativ faţă de infractor, ea nu înseamnă suspendarea sau renunţarea la sistemele
educative care funcţionează în societate, ci continuarea acţiunii acestora ca mijloace specifice
între care constrîngerea ocupă un loc important. Aşa cum s-a subliniat în literatura noastră,
constrîngerea pe care o implică pedeapsa nu trebuie să fie opusă caracterului educativ al acesteia,
constrîngerea apărînd ca un mijloc sau ca un instrument de continuare, în condiţii speciale, a
procesului educativ.
Cel care a săvîrşit o infracţiune nu este şi nu poate fi considerat în genere ca nerecuperabil şi
situat în afara procesului educativ, ci dimpotrivă, trebuie implicat cu şi mai mare vigoare în acest
proces educativ. Ceea ce este specific pedepsei ca mijloc de reeducare, este faptul că, fiind vorba
de săvîrşirea unei fapte deosebit de grave şi deci de necesitatea reducării făptuitorului, mijlocul
adecvat acestui scop nu poate fi decît măsura de constrîngere penală care este pedeapsa.
c) pedeapsa este un mijloc de constîngere statală. Constituind o reacţie a societăţii faţă de
săvîrşirea infracţiunii, pedeapsa nu poate fi aplicată decît de stat în numele societăţii. Statul
apare, după cum se ştie, ca subiect al raporturilor juridice penale, inclusiv a raporturilor de
conflict sau de răspundere penală. În cadrul acestora din urmă, statul, prin organele sale
specializate, are dreptul şi îndatorirea de a exercita acţiunea penală în numele societăţii în
vederea tragerii la răspunderea penală a infractorului, iar în cazul stabilirii vinovăţiei, în vederea
aplicării pedepsei şi constrîngerii condamnatului la executarea acesteia .
d) Pedeapsa este prevăzută de lege pentru o anumită infracţiune, este sancţiune
specifică dreptului penal şi exprimă consecinţa încălcării preceptului unei norme penale
incriminatoare. În această trăsătură se reflectă nu numai principiul legalităţii de drept penal, dar
şi o legătură organică dintre pedeapsă, răspunderea penală şi infracţiune, pedeapsa prin

27
consecinţa infracţiunii, prin intermediul răspunderii penale. Nu există pedeapsă în general, ci
numai pedeapsă ca sancţiune numai pentru o anumită infracţiune.
e) Pedeapsa se aplică infractorului , adică numai unei persoane care a săvîrşit o infracţiune.
În această trăsătură se reflectă caracterul personal al pedepsei, care nu poate fi aplicată decît
infractorului, este legată de persoana acestuia, iar în caz de deces a condamnatului înainte de
executarea pedepsei, se stinge odată cu viaţa lui, nefiind transmisibilă. Nu este pasibil de
pedeapsă decît subiectul activ al infracţiunii, adică persoane care a săvîrşit infracţiunea în
înţelesul dat. Rămîne, deci numai persoana care este subiect pasiv al răspunderii penale, faţă de
care nu operează nici o cauză de înlăturare a răspunderii penale nepedepsire .
f) Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni. Această trăsătură
esentială a pedepsei reflectă nunumai raţiunea pedepsei sub raportul consecinţelor ulterioare ale
executării sale, dar şi încrederea în aptitudinea pedepsei de a determina schimbarea mentalităţii
condamnatului, în aşa fel încît să nu mai săvîrşească din nou infracţiuni. În afara acestei finalităţi
pedeapsa nu poate fi concepută sau justificată. Această trăsătură esenţială caracterizează nu
numai pedeapsa, concepută în mod abstract, dar şi pedeapsa ca sancţiune concretă.
Pedeapsa este principalul mijloc de realizare prin constrîngere a ordinii de drept penal. Odată
ordinea de drept tulburată prin săvîrşirea infracţiunii nu mai rămîne altă cale, pentru restabilirea
ordinii şi reîntoarcerea sentimentului de securitate socială decît intervenţia energică şi promptă a
organelor penale ale statului, aplicarea pedepsei şi constrîngerea infractorului la executarea
acesteia. Deci pedeapsa apare, în ansamblul mijloacelor de apărare a ordinii de drept, ca o
ultima ratio, ea devine absolut necesară de îndată ce ordinea de drept a fost grav încălcată şi
răspundera penală este angajată, pedeapsa trebuie să asigure, în orice caz, apărarea socială,
curmarea activităţii infracţionale şi punerea infractorului în imposibilitatea de a o relua.23
Ca entitate juridică, pedeapsa este o consecinţă penală pe care legea o atribuie infracţiunii,
consecinţa încălcării normei de incriminare. Ea este după cum arată profesorul Vintilă Dongoroz
,, consecinţa nesocotirii unei norme de drept penal, consecinţă statornicită în chiar conţinutul
acelei norme, ca un fel, de ameninţare adresată destinatarilor normei juridice” . Chiar dacă în
limbajul comun noţiunea de pedeapsă este folosită nu numai pentru desemnarea consecinţelor
săvîrşirii de infracţiuni ci şi pentru denumirea consecinţelor săvîrşirii unur abateri, în sens tehnic,
penal, această noţiune are un înţeles mai restrîns, referindu-se, cum am arătat, la consecinţele
săvîrşiri unei infracţiuni. S-a susţinut, pe drept cuvînt, că pedeapsa n-ar fi susceptibilă de definiţii
diferite după cum ne raportăm la entitatea abstractă prevăzută de lege sau la sancţiunea concretă
pe care o suportă condamnatul, deoarece pedeapsa real aplicată, nu este, sub raport juridic, decît

23
C.Bulai , Op. Cit, pag 284 -285
28
tot pedeapsa prevăzută de lege în abstract, deci consecinţa juridică devenită concretă prin
aplicarea la fapte concrete.
După cum nu este infracţiune dacă nu este prevăzută de lege (nullum crimen sine lege), tot asfel
nu există pedeapsă – ca entitate juridică apartinînd dreptului penal –decît atunci cînd legea o
crează (nulla poena sine lege), ceea ce subliniază că pedeapsa este o creaţie a dreptului
poztiv.Ori de cîte ori legea penală incriminează o anumită faptă, trebuie obligatoriu, să prevadă
în norma de incriminare şi consecinţa preceptului nerespectat cuprins în aceasta, respectiv
sancţiunea. Din punctul de vedere al aplicării sale concrete, pedeapsa îşi găseşte cauza în
infracţiunea comisă şi este impusă infractorului post factum et propter factum.
Poziţia legiuitorului în privinţa pedepsei are un caracter profund raţional, pedeapsa trebuie să
restrîngă libertatea unui număr redus de persoane (infractorii), a coror conduită a fost negativ
apreciată, pentru a crea condiţii de libertate şi manifestare a marii majorităţi a cetăţenilor care
respectă legea. Sub acest aspect, pe drept cuvînt, s-a afirmat că pedeapsa nu este numai un factor
de restrîngere a libertăţii individului vinovat dar şi un factor de creare a libertăţii pentru imensa
majoritate a cetăţenilor care respectă de bună voie prescripţiile legii penale.24

§ 2 Principii ale sancţiunilor de drept penal

Ca şi celelalte instituţii fundamentale ale dreptului penal infracţiunea şi răspunderea penală,
sancţiunile de drept penal nu pot acţiona eficient dacă corespund principiilor fundamentale ale
politicii penale şi ale dreptului penal şi dacă sunt guvernate de aceste principii. Cele mai multe
dintre aceste principii sunt comune tuturor instituţiilor fundamentale, dar fiecare dintre ele
acţionează într-un mod specific cu privire la sancţiunile de drept penal. Astfel deosebim:
a) legalitatea sancţiunilor de drept penal. Este un aspect particular al principiului fundamental
al legalităţii în dreptul penal, care exprimă regula că nu pot fi aplicate alte sancţiuni de drept
penal pentru o infracţiune, decît acelea pe care legea le prevede pentru acea infracţiune.
Din însăşi exprimara folosită de legiuitor rezultă că regula legalităţii priveşte nu numai
pedepsele, dar şi măsurile educative dar şi masurile de siguranţă.
Prevederea în lege a sancţiunii înseamnă indicarea, pentru fiecare infracţiune a sancţiunii
aplicabile, arătîndu-se natura acesteia, precum şi cuantumul sau durata ei. În felul acesta,
sancţiunea de drept penal este dinainte cunoscută, ceea ce reprezintă o garanţie a legalităţii ei şi
totodată face cu putinţă realizarea funcţiei preventive a legii penale şi a sancţiunii înseşi, prin
simplul fapt al prevederii sale în lege.
După gradul de determinare, care sunt prevăzute în lege nu numai în natura ori felul acestora,
dar şi în cuantumul ori durata lor exactă. Sistemul este în genere abandonat în prezent fiindcă

24
Gh. Diaconu, Op. Cit.,. pag 86-87
29
exclude individualizarea judiciară a sancţiunii, contravenind unui alt principiu fundamental,
acela al individualizării sancţiunilor de drept penal. În mod excepţional se menţine pedeapsa
închisorii pe viaţă.
b) sancţiuni relativ determinate, care sunt prevăzute în lege în natura lor, însă în ce priveşte
durata sau cuantumul sunt numai relativ determinate, legea prevăzînd limitele maxime şi minime
ale acestora, sau numai una dintre limitele speciale, cea mamaximă sau cea minimă, cealaltă
fiind echivalentă cu limita generală. Este sistemul în genere admis cu privire la determinarea în
lege a pedepselor, constituind, în acelaşi timp, expresia individualizării legale a pedepsei şi
cadrul de realizare a individualizării judiciare a acesteia. În virtutea principiului legalităţii,
limitele speciale ale pedepsei nu pot fi depăşite decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
c) sancţiuni nedeterminate, care sunt prevăzute de lege numai în natura sau felul acestora, iar
durata ori cuantumul lor urmează să fie stabilite de instanţa de judecată ori de organele de
executare a sancţiunilor aplicate. Sistemul nu este în genere admis în ce priveşte pedepsele fiind
considerat ca o negare în fapt a principiului legalităţii pedepsei. Aşa numitul sistem al sentinţelor
nedeterminate, potrivit căruia instanta de judecată pronunţă numai condamnarea la o anumită
pedeapsă, fără a- i determina durata, aceasta urmînd să fie stabilită de organele de executare a
pedepsei, în funcţie de necesitatea reeducării condamnatului nu a fost în genere admis în sistemul
dreptului. Sistemul sancţiunilor nedeterminate este însă admis în cazul măsurilor educative şi în
special în cazul măsurilor de siguranţă, care se iau de regulă generală pe durata nedeterminată,
urmînd să înceteze numai odată cu dispariţia cauzei care le-a impus.
b) umanismul sancţiunilor de drept penal. Acest principiu fundamental îşi găseşte expresia
în natura, cuantumul, funcţiile şi finalitatea sancţiunilor de drept penal. Prin natura şi cuantumul
lor aceste sancţiuni trebuie să fie în deplină concordanţă cu constiinţa morală şi juridică a
societăţii. Nu pot fi admise pedepse cu alte sancţiuni care ar putea provoca suferinţe fizice,
chinuiri sau torturi ori care ar înjosi demnitatea omului (de exemplu, bătaia, sterilizarea sau alte
pedepse corporale cunoscute în istoria dreptului penal, legarea la stîlpul infamiei sau alte
asemenea condiţii degradante pentru om). În dreptul penal comtemporan sancţiunile de drept
penal au la bază concepţia umanistă cu privire la posibilitatea educării şi reeducării omului,
inclusiv a infractorului , iar sancţiunile de drept penal au nevoie de a apăra omul şi ordinea de
drept, care constituie cadrul de dezvoltare a personalităţii acestuia. Umanismul orientează deci
nunumai stabilirea în lege a sancţiunilor de drept penal, dar şi determinarea concretă a acestora
de către instanţa de judecată, precum şi executarea lor.
c) revocabilitatea sancţiunilor de drept penal. Potrivit acestui principiu, sancţiunile de drept
penal trebuie să fie esentialmente revocabile, adică să poată fi oricînd retrase atunci cînd se
constată că au fost aplicate din eroare sau cînd nu mai sunt necesare. Sancţiunile de drept penal

30
trebuie să fie deci remisibile (înlăturate ptin iertare şi reparabile). Cerinţa este determinată de
caracterul de măsuri coercitive asupra persoanei înseşi pe care –l au pedepsele, consecinţele lor
fiind adesea ireversibile. De aceea, alături de preocuparea de a exclude pe cît posibil riscurile
oricăror erori judiciare, trebuie să se manifeste grija corespunzătoare în alegerea şi instituirea
prin lege ca şi-n aplicarea sancţiunilor de drept penal.
d) adaptabilitatea sancţiunilor de drept penal. Acest principiu conţine regula că sancţiunea
de drept penal întocmai ca şi răspundere penală, a cărei consecinţă este, de regulă, trebuie să fie
strict individualizată, adică adaptată calitativ şi cantitativ în raport cu gravitatea faptei şi cu
persoana făptuitorului. Numai cu această condiţie sancţiunea este aptă să producă, asupra celuia
căruia i se aplică, acea influienţă transformatoare care să excludă săvîrşirea de noi infracţiuni.
Pentru a putea însă individualizate, sancţiunile trebuie să fie, prin natura lor, adaptabile, adică
să poată fi proporţionale în raport cu fapta şi cu persoana făptuitorului. Sancţiunea de drept penal
trebuie să fie deci divizibilă, adică să fie adaptabilă cantitativ şi clasică, adică adaptabilă
calitativ.
e ) personalitatea sancţiunilor de drept penal. Potrivit acestui principiu, nu numai
răspunderea penală, dar şi sancţiunile de drept penal au caracter personal, adică se răsfrîng
exclusiv asupra celui căruia i se aplică şi nu pot fi transferate asupra altuia. Caracterul personal al
sancţiunilor de drept penal decurge din natura şi mai ales din finalitatea acestora , care este
prevenirea săvîrşirii de noi infractiuni, în primul rînd de către cel căruia i se aplică şi care este
însuşi subiectul activ al infracţiunii sau unul dintre subiectii aqcesteia. Chiar în cazul sanctiunilor
pecuniare, coerciţiunea pe care acestea o exercită se răsfrînge asupra persoanei făptuitorului. De
aceea legea prevede, de exemplu, că pedepsele pecuniare trebuie săfie astfel stabilite şi aplicate
încît să nu se răsfrîngă asupra altor persoane aflate în întreţinerea condamnatului. Datorită
caracterului lor personal, sancţiunile de drept penal, inclusiv cele cu caracter pecuniar, se sting
odată cu decesul persoanelor cărora li s-au aplicat şi nu pot fi transmise succesorilor.25

§ 3 Functiile pedepsei penale

În realizarea scopului său (prevenirea săvîrşirii de infracţiuni), pedeapsa îndeplineşte anumite
funcţii, prin care se acţionează în vederea schimbării conduitei viitoare a condamnatului, în
acelaşi timp avetirzînd, şi alte persoane asupra consecintelor pe care le-ar avea de suportat dacă
ar urma exemplul acestuia.
Funcţiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia şi drept urmare au fost
denumite, uneori, scopuri imediate ale pedepsei, ele reprezintă calea sau mijlocul prin care
pedeapsa realizează, practic, acest scop, între funcţie şi finalitate existînd un raport de la mijloc

25
C. Bulai. ,Op.cit. , pag 280-282
31
la scop. Funcţiile pedepsei îşi desprind valoarea şi eficienţa din constrîngerea pe care o implică
orice pedeapsă, ele se realizează prin şi în modul constrîngerii, dar nu se confundă cu ea.
În raport cu fiecare din momentele represiunii penale pedeapsa îşi realizează scopul său, după
părerea noastră prin intermediul a patru funcţii:
 Funcţia de constrîngere
 Funcţia de reeducare
 Funcţia de exemplaritate
 Funcţia de eliminare sau neutralizare26
a) Funcţia de constrîngere. Această funcţie decurge din înseşi natura pedepsei ca măsură de
constrîngere, ştiut fiind că de esenta pedepsei este provocarea unei anumite suferinţe, prin
privaţiunile de ordin fizic şi moral la care condamnatul este supus: privaţiune de libertate şi un
regim de viată coercitiv, privaţiune de bunuri sau de drepturi cetăţeneşti, dezaprobarea publică
morală, legală şi judiciară a conduitei lui. Constrîngerea ţinînd de esenţa pedepsei, ea este înseşi
pedeapsa. Sub influienţa constrîngerii infractorul este împiedicat de a continua sau relua
activitatea sa infracţională şi totodată este determinat să-şi schimbe şi, în orice caz să reflecte
asupra schimbării conduitei care i-a atras constrîngerea. Constrîngerea nu poate consta în
27
cauzarea de suferinţe fizice condamnatului şi nici să nesocotească demnitatea acestuia .
Conform codului penal român art.52 alin. 2 ,,executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe
fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului. 28. Această normă nu reprezintă o simplă
recomandare, ci are caracter imperativ. Nerespectarea dispoziţiei mentionate poate constitui
infracţiunea de supunere la rele tratamente. Legea sancţionează cu închisoare purtarea abuzivă
prin aplicarea de tratamente rele unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în
executarea unei măsuri de siguranţă sau educative. Excluderea suferinţei fizice şi a înjosirii
personalităţii condamnatului dintre scopurile imediate sau mediate ale pedepsei exprimă,
totodată umanismul ca principiu fundamental al dreptului în aplicarea şi executarea pedepsei.
b) Funcţia de reeducare sau resocializare. Această funcţie decurge din caracterul de mijloc de
reeducare pe care-l are pedeapsa şi constă în influienţarea asupra mentalităţii şi deprinderilor
condamnatului, în sensul înlăturării celor antisociale şi formării altora noi, corespunzătoare
exigentilor societăţii. 29
Reeducarea este o acţiune complexă pe care pedeapsa o exercită asupra infractorului, acţiune
care începe chiar din momentul aplicării pedepsei de către judecător. În acest moment, dacă
pedeapsa este justă, retributivă, se produc anumite consecinţe pe plan psihologic atît asupra
26
Gh .Diaconu . Op. Cit , pag 103-105
27
C.Bulai , Op.cit, pag 286
28
Codul penal român, art 52 alin. 2
29
C.Bulai. Op.cit , pag 287
32
infractorului pedepsit cît şi asupra celorlalţi destinatari ai normei penale. Astfel, infractorul, luînd
cunostinţă de constrîngerea la care va fi supus, ca o consecintă a infracţiunii, înţelege
semnificaţia şi seriozitatea exigenţelor sociale ca şi necesitatea de a respecta normele de conduită
din societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată. Infractorul pedepsit desprinde din
pedeapsă unele învăţăminte, chiar fără ca această finalitate să fie anume urmărită de judecător.
Funcţia de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepsei. În timpul executării
pedepsei, condamnatul este supus unui ansamblu de măsuri menite să-i influienţeze în mod
pozitiv, constiinţa , caracterul şi deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigenţele
vieţii în societate, a-şi satisface interesele şi dorinţele în cadrul legii, fără a intra în conflict cu
ceilalţi oameni sau cu societatea însuşi. De asemenea pe timpul executării infractorul este supus
unui întreg complex de obligaţii, privitoare la muncă, ordine şi disciplină, este integrat într-un
sistem de instruire şi de ridicare a nivelului său cultural, toate acestea desfăşurîndu-se, desigur pe
fondul şi-n condiiţiile constrîngerii pe care o implică pedeapsa. Toate aceste eforturi sunt menite
să transforme conştiinţa celui condamnat să anihileze concepţiile şi deprinderile sale antisociale,
să determine formarea unui alt mod de viaţă în concordantă cu normele de convieţuire socială .
Conform unor opinii exprimate în doctrină, pedeapsa nu-şi poate exercita funcţia sa de
reeducare din momentul edictării normei penale deoarece reducarea se referă la o persoană care a
comis o infracţiune, adică a încălcat preceptul cuprins într-o normă penală existentă. Doctrina
penală română este unanimă în a considera că prevenţiunea specială, în cadrul căreia se
realizează reducarea infractorului, se exercită numai din momentul aplicării şi executării
pedepsei, nu şi în momentul intrării în vigoare a normei penale.
Reeducarea ca scop imediat al pedepsei, nu trebuie înţeleasă ca o transformare automată a
condamnatului într-un om nou, cinstit, rational, care să nu mai greşească niciodată. Reeducarea
completă a infractorilor, ca urmare a unei modoficări prin pedapsă a structurii lor morale, nu
este, desigur, imposibilă dar este un fenomen destul de rar. Aceasta este uşor de explicat dacă
ţinem seama că infractiunea are la bază pe lîngă o serie de cauze asupra cărora se poate actiona
sub influienta purificatoare a unui regim de reeducare dar şi o altă seamă de cauze mai profunde ,
deprinderi dobîndite sub influienţa mediului în care a trăit şi pe care îl va găsi la ieşirea din
detentie. În acea zi se va da lupta între constiinţa oarecum transformată a celui ce a suferit
pedeapsa şi între cauzele din mediul social care îl împing, adeseori, spre fapte rele .30
c) Functia de exemplaritate. Este o functie adiacentă atribuită pedepsei, constînd în influienţa
pe care pedeapsa aplicată condamnatului o produce asupra altor persoane care, văzînd
constrîngerea la care condamnatul este supus, sunt puse în situatia de a reflecta asupra propriei

30
Gh. Diaconu. Op .cit. ,pag 107-108
33
 31
lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvîrşirea de infractiuni. Înfluienţa psihologică a
cetăţenilor este determinată şi de modul în care este aplicată şi executată pedeapsa. Dar aşa cum
am mai susţinut, pedeapsa, prin exemplaritatea ei, nu poate deveni un instrument de reeducare
folosit de membrii colectivităţii în scopuri de politică penală , astfel ar însemna că infractorul să
fir pedepsit nu pentru fapta comisă ci pentru a-i înspăimînta pe ceilalţi .
Aplicarea unei pedepse exagerate, străine unei pedepse juste, retributive, numai spre a se realiza
preventiunea generală, conduce la un terorism penal şi în final la adoptarea solutiei extreme ,
aceea de a aplicaq pedeapsa cu moartea pentru toate infractiunile. Primul cod penal român din
1864, în expunerea de motive a făcut precizarea că ,,eficacitatea pedepsei nu stă în exagerarea ei
ci în buna şi dreapta ei aplicare”.
Legiuitorul trebuie să evite stabilirea unor pedepse excesive, altfel nu va exista o proportie între
pedeapsă şi infractiunea comisă, ceea ce ar însemna să nu se aplice pedepse foarte mari pentru
infracţiuni cu grad scăzut de pericol social iar pentru infracţiuni grave legiuitorul să fie silit să
stabilească aceeaşi pedeapsă, cum făcea legiuitorul grec Dracon pedepsind cu moartea aproape
toate infracţiunile .
Opedeapsă justă, retributivă va influienta pozitiv pe membrii societăţii care, văzînd
constrîngerea la care condamnatul este supus, vor fi pzşi în situaţia de a reflecta asupra propriei
lor comportări viitoare, şi de a decide să se abţină de la săvîrşirea de infracţiuni. Realizarea
acestei functii este conditionată şi de fermitatea cu care pedeapsa este aplicată şi pusă în
executare, de intensitatea şi generalitatea dezbaterii moral –politice a faptei şi a făptuitorului, de
caracterul convingător al pedepsei care trebuie să reflecte, prin mărimea privatiunii la care
condamnatul este supus, gravitatea infracţiunii comise de acesta.
Momentul executării pedepsei influienţează, de asemenea, funcţia de exemplaritate, această
influienţare va fi, însă, mult deminuată dacă cel condamnat va fi obligat să execute pedeapsa în
condiţii inumane, în acest caz, pedeapsa îl va înrăi pe condamnat şi nu va avea efect preventiv
nici pentru membrii societăţii, dimpotrivă, o atare executare ar putea să pervertească conştiinţa
acestora şi să le sugereze tendinţe antisociale.
d ) Funcţia de eliminare. Societatea are dreptul să se apere împotriva faptelor prin care se
aduce atingere valorilor sociale fundamentale, iar această apărare pentru a fi justă trebuie să fie
necesară şi eficace, o pedeapsă care nu este necesară sau care nu este eficace pentru apărarea
socităţii este justă.
Eliminarea este modalitatea sub care pedeapsa funcţionează cu maximul de intensitate în vederea
apărării sociale contra infractorului, ea constă în izolarea temporară sau permanentă de societate
a acestuia, fiind împiedicat asfel în mod fizic, să nu mai săvîrşească infracţiuni, în această

31
C. Bulai , Op. Cit , pag 287
34
modalitate se garantează membrilor societăţii şi valorilor sociale o anumită stare de siguranţă pe
durata izolării infractorului.
În legislaţia penală română actuală, incluzîndu-se în sistemul pedepselor principale şi
detenţiunea pe viaţă, eliminarea definitivă este posibilă în cazurile exceptionale în care se aplică
această sanctiune . Eliminarea temporară se realizează în toate cazurile în care pedeapsa
închisorii se execută în locuri de deţinere şi ea apare ca necesară în cazul infractiunilor cu un
grad ridicat de pericol social.
În legislaţia în care mai există pedeapsa capitală, legea penală exercită funcţia de eliminare a
condamnaţilor din societate prin suprimarea vieţii acestora. Partizanii doctrinei pozitiviste
(Lombroso, Garafala) promovînd ideia apărării sociale şi nu al culpabilităţii morale pretindeau că
împotriva infractorilor considerati irecuperabili (criminali înnăscuţi, alienaţi sau de obicei) să ia
măsuri de eliminare din societate.32
Funcţiile de exemplaritate şi de eliminare servesc în special la realizarea prevenţiei generale.
Eliminarea serveşte însă, cu aceeaşi forţă şi la realizarea prevenţiei speciale. 33

§ 4 Esenţa şi scopul pedepsei

Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului , precum şi
prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnatilor, cît şi a altor persoane.34
Din conţinutul legii rezultă că pedeapsa nu are drept scop răzbunarea pentru fapta săvîrşită de
infractor. Pedeapsa nu este un scop în sine, ci o ultimă măsură de constrîngere, aplicată de
judecată în numele legii, natura şi cuantumul ei fiind stabilite în cele mai rationale limite. 35
Realizarea scopului pedepsei include atît prevenţia specială, adică preîntîmpinarea de săvîrşire
de noi infracţiuni de către cel condamnat, cît şi preventia generală, adică preîntîmpinarea
săvîrşirii de noi infracţiuni de către alte persoane predispuse să săvîrşească fapte penale. 36
În concepţia clasică penală, bazată pe ideia de retributie, a răsplătirii răului cu rău, pedeapsa nu
putea alt scop de cît răsplătirea răului prin suferinţă. Nu există nici o preocupare de a influienţa
comportarea viitoare a făptuitorului sau influienţarea celor din jurul acestuia. Numai indirect şi
în afara preocupării legii penale se admitea că pedeapsa va servi, probabil, şi colectivităţii din
care cel pedepsit face parte.
În concepţia pozitivistă scopul pedepsei era punerea la adăpost a societăţii contra noi atacuri
din partea infractorului, ducînd pînă la extrem această ideee, pozitiviştii asemănau pedeapsa cu

32
Gh. Diaconu . Op.cit , pag114-115
33
C. Bulai . Op.cit. ,pag 288
34
Cod penal al R.M. art. 61 , alin 2
35
Ivan Macari ,, Drept penal al R.M. ”partea generală , U.S.M. 2002 , Chişinău , pag 73
36
Gh . Nistoreanu , Op. cit , pag 261
35
tratamentul curativ, afiecărei categorii de infractori, la care erau supuşi bolnavii în spitalele sau
în alte locuri de tratament. Pentru pozitivişti, sancţiunea penală concepută atît ca pedeapsă cît şi
ca măsură de siguranţă, era menită să combată mai mult anomaliile organice, psihologice ori
disjuncţionale ale mediului social care au influienţat pe infractor, determinîndu-l să comită fapte
antisociale. Ceea ce era hotărîtor în aplicarea sancţiunilor era identificarea stării de pericol a
făptuitorului pentru a putea decide asupra măsurii de apărare socială celei mai corespunzătoare,
care putea merge pînă la eliminarea fizică a condamnatului ori la izolarea lui pe viaţă. Nu exista
preocuparea de analiza gravitatea faptei şi a vinovăţiei făptuitorului ci exclusiv starea de pericol
a acestuia, fapta fiind considerată ca un simptom al stării de pericol . Rolul statului era de a
preîntîmpina impulsul criminal al făptuitorului prin pedeapsă, actiunea culpabilă nu era baza ci
ocazia pedepsei.
În viziunea modernă pedeapsa nu putea avea un scop în sine , anume de arăspunde la rău cu
rău deoarece ea nu apare dintr-o dorinţă abstractă de răzbunareori de răsplătire a răului cu rău ci
dintr-o necesitate concretă de a împiedica repetarea faptelor antisociale şi apărarea valorilor
sociale fundamentale. Pedepsa neavînd alt fundament decît apărarea socială, finalitatea sau
scopul acesteia aste eminamente preventiunea. Pedeapsa intervine pentru a apăra societatea
prevenind ca infractorul să repete faptele sale, ca alţi indivizi să-i urmeze exemplul şi ca
sentimentul de revoltă în conştiinţa membrilor societăţii să degenereze în consecinţe funeste pînă
la manifestări de antijustiţie.
În concepţia profesorullui Vintilă Dongoroz pedeapsa îşi exercită actiunea de preventiune
generală în trei directii: faţă de anumite persoane cu criminalitate latentă, necunoscute însă,
preîntîmpinînd ca ele să urmeze exemplul rău a celui condamnat ; faţă de victima infractiunii .
preîntîmpinînd ca ea să-şi facă singură dreptate prin încălcarea legii; faţă de întreaga
colectivitate, dînd satisfactie constiintei sale morale şi sentimentului său de dreptate ,
preîntîmpinînd, astfel, comiterea altor fapte penale ce ar putea decurge din nemulţumirea
generală. După unii autori, pedeapsa fiind un rău, o suferinţă, efectul ei n-ar putea fi decît tot un
rău. Un asemenea rationament însă nu ţine seama că pedeapsa, deşi înseamnă o suferinţă fizică şi
morală individuală, ea nu prezintă un rău în ceea ce priveşte caracterul actiunii desfăşurate de
stat pentru a face să triumfe justiţia şi ca ordinea juridică să fie restabilită iar valorile sociale
ocrotite, sub acest aspect pedeapsa este un bine, are o valoare pozitivă.37
Dacă e să vorbim la general scopurile pedepsei sunt date de două momente: prevenţia specială
şi generală .
Preventia generală se realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin
cunoaşterea şi aderarea membrilor societăţii la dispoziţia normei respective şi prin teama de

37
Gh. Diaconu , Op. cit , pag 96-97
36
pedeapsă. Pedeapsa are deci un rol preventiv anteinfracţional. Prevenţia generală are loc şi ca
urmare a aplicării pedepsei concret celor care au comis infracţiuni, deoarece unele persoane care
s-ar fi gîndit să se săvîrşească infracţiuni, se obţin datorită faptului că ştiu cum au fost sancţionaţi
unii infractori.
Pedepsa pentru a fi eficace trebuie să întrunească anumite condiţii. Astfel ea trebuie să fie:
-legală
- personală, adică să se aplice numai celui vinovat de comiterea infracţiunii
- adaptabilă se poată proporţionaliza în functie de pericolul concret al infracţiunii, al
infractorului şi de împrejurările atenuante şi agravante în care s-a comis infracţiunea. Din acest
considerent, pedeapsa legală este, cu unele excepţii, relativ determinată, avînd o limită minimă şi
una maximă atît generală cît şi specială. De asemenea sunt prevăzute, uneori, două pedepse
principale alternative pentru aceiaşi infracţiune, fiecare cu limitele ei speciale. Aceasta pentru ca
pedeapsa să fie cît mai corespunzătoare pericolului concret al infractiunii, fiindcă dacă depăşeşte
necesitatea apărării valorilor sociale în raport cu peicolul concret al infracţiunii, ea devine
îngustă şi ca atare nu mai este necesară:
- afectivă şi moralizatoare, adică să cauzeze o anumită suferinţă care să contribuie la îndreptarea
şi reeducarea condamnatului. Dacă nu ar produce o anumită suferinţă, nu s-ar putea vorbi nici de
pedeapsă. Însă, suferinţa să nu constituie un scop în sine;
- egală pentru toţi infractorii, care au săvîrşit acelaşi fel de infracţiune şi care prezintă acelaşi
grad concret de pericol, fără a ţine seama de funcţia pe care acestea o îndeplinesc în societate, de
naţionalitate, sex sau de alte criterii de cît cele prevăzute de lege;
-inevitabilă, adică persoanele care au comis o infracţiune să ştie că nu vor scăpa de pedeapsă,
care este consecinţa de neînlăturat a săvîrşirii unei infracţiuni.
Prevenţia specială urmăreşte împiedicarea săvîrşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat şi
constituie scopul direct al pedepsei aplicate. Ea se relizează prin funcţia corectivă a pedepsei,
care depinde de specia acestei, de durata sau cuantumul ei concret şi de modul cum se execută.
Infractorul este considerat, în momentul în care ea este executată sau socotită executată ca fiind
reeducat. Prevenţia specială are rol post infracţional. Procesul reeducării începe însă înainte de
aplicarea pedepsei, din momentul pornirii procesului penal şi durează pînă la executarea acesteia.
Grispigni menţiona că rolul pedepsei este influienţarea infractorului, recuperarea lui socială.
Pentru a produce, însă, un asemenea efect pedeapsa trbuie să fie justă, retributivă, să educe pe cel
condamnat în ideea justiţiei şi a cinstei, deoarece, numai astfel dreptul penal devine un instument
de profilaxie socială, de educaţie morală a cetăţenilor.38

38
M.Basarab. , Op.cit , pag 226-227
37
 CAPITOLUL III
TIPURILE DE PEDEPSE
“Funcţia primară a dreptului este funcţia
integrativă, adică dreptul are rolul de-a calma
elementele potenţiale de conflict şi de a unge
mecanismul social…”
(T. Persons)
§1 Categorii de pedepse
Dat fiind numărul şi varietatea pedepselor cunoscute în diferite sisteme de drept penal, în ştiinţa
dreptului penal au fost produse diferite clasificări ce servesc în genere la mai buna cunoaştere a
pedepselor, a calităţilor şi servesc în genere la mai buna cunoaştere a pedepselor, a calităţilor şi
servituţiilor acestora, în vederea constituiri unor pedepse eficiente . Astfel, menţionăm pe cele
mai importante:
a) după obiectul asupra cărora poartă coerciţiunea se cunosc:
1 Pedepse corporale , care privesc însuşi corpul persoanei. În prezent dintre acestea a
existat pînă nu de mult pedeapsa cu moartea. Dar, conform art.1 al Protocolului nr.6
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Privind abolirea pedepsei cu moartea” din
28.04.1983 (Tratat Internaţional, vol.I, pag.366-368), pedeapsa cu moartea este abolită.
Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă şi executat. Prin aceeaşi lege a fost
introdusă în sistemul de sancţiuni penale o formă nouă, pentru legislaţia noastră penală,
privativă de libertate – detenţia pe viaţă.39
2 Pedepsele privative de libertate, care constau în privarea de libertate sau în îngrădirea
libertăţii condamnatului în anumite condiţii, intră în această categorie pedepsele cu
închisoarea, în diferite modalităţi după regimul de executare, precum şi pedepsile restrictive
de libertate cunoscute în diferite sisteme de drept penal cum ar fi interzicerea de a părăsi
localitatea în anumite zile sau de a conduce autovehicule, deportarea, etc.
3 Pedepse pecuniare, care au ca obiect nemilocit patrimoniul condamnatului. Intră în această
categorie pedeapsa amenzii (art. 64 Cod Penal) şi măsura de siguranţă a confiscării averii
(art. 106 Cod Penal).
4 Pedepse privative sau restrictive de drepturi, care au ca obiect, aşa cum arată denumirea,
diferite categorii de drepturi al căror exercitiu este interzis sau restrîns pentru condamnat, pe
diferite termene (art. 65 Cod Penal).

39
IRP „Ghid practic privind munca neremunerată în folosul comunităţii”, ed. Prut internaţional, Chişinău, 2004, p. 7

38
 5 Pedepse morale care constau într-o dezaprobare publică a infractorului şi a faptei sale. Intră
în această categorie mustrarea, blamul public, cunoscut în unele legislaţii, publicarea şi
afisarea hotărîrii de condamnare şi altele.
b) după importanţa atribuită pedepsei din punct de vedere functional, se fac distincţie între:
pedepsele principale sau de sinestătătoare şi pedepse alăturate. La rîndul lor, pedepsele
alăturate mai sunt numite şi pedepse complimentare.
Pedepsele principale pot fi stabilite şi aplicate singure. Pentru fiecare infracţiune este prevăzută
o pedeapsă principală, fiindcă aceasta nu poate lipsi, pe cînd pedepsele alăturate pot să
lipsească. În unele legislaţii se prevăd două pedepse principale, închisoare şi amendă.
Pedepsele complementare se aplică de instanţa de judecată pe baza legii, ca un adaos sau un
complement la o pedeapsă principală şi se execută separat de aceasta.

§ 2 Pedepsele principale
În conformitate cu art. 62 C.P. pedepsele penale sunt clasificate după cum urmează:
o art 62 alin. 2 C.P. „Munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul, trimiterea într-o
unitate militară disciplinară, închisoarea, detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate
de pedepse principale”.
o art 62 alin. 3 C.P. „Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate se aplică atît ca pedepse principale, cît şi ca pedepse
complementare”.
o art 62 alin. 4 C.P. „Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de
calificare şi a distinctiillor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complementară”
.40
Astfel după cum reese din dispoziţiile art. 62 C.P. şi aplicând dispoziţiile art. 21 C.P. putem
distinge pedepse aplicabile persoanelor fizice şi pedepse aplicabile persoanelor juridice care
desfăşoară activitate de întreprinzător.
Persoanelor fizice care au săvîrşit infracţiuni li se pot aplica următoarele pedepse41:
- amenda – art. 64 C.P.
- privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate -
art.65 C.P.
- retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare şi a distincţiilor
de stat - art.66 C.P.
- munca neremunerată în folosul comunităţii - art.67 C.P. .

40
Comentariul codului penal , art 62
41
I. Macari – op.cit. p.

39
 - arest - art.68 C.P.
- trimiterea într-o unitate militară disciplinară (pentru militarii care îndeplinesc serviciul
militar în termen) - art.69 C.P.
- Închisoare - art.70 C.P.
- detenţiune pe viaţă - art.71 C.P.
Persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător şi care au săvîrşit infracţiuni li
se pot aplica următoarele pedepse:
o privarea unei persoane care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul de
a exercita o anumită activitate (art.73 C.P.)
o lichidarea, care constă în dizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor
prevăzute de legislaţia civilă - art.74 C.P.
o amenda - art.64 C.P.
În cele ce urmează ne propunem să analizăm conţinutul pedepselor principale aplicabile
persoanelor conform Codului Penal.
A. Detentiune pe viaţă este prima în scara pedepselor, ca gravitate, şi constă , aşa cum reiese
chiar din denumirea ei, în suprimarea libertăţii pe toată durata vieţii. Detenţiunea pe viaţă a fost
introdusă în Codul Penal ca pedeapsă principală în urma abolirii pedepsei cu moartea .42
Protocolul Nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983,
obligă statele semnatare de a aboli pedeapsa cu moartea în sistemele lor de drept penal. Se poate
afirma că interzicerea pedepsei cu moartea este şi consecinţa unei obligatii internaţionale .43
Ca pedeapsă penală detenţiunea pe viaţă este prevăzută pentru săvîrşirea infracţiunilor
exceptional de grave44 . De exemplu , pentru genocid (art.135 C.P.) , tratamente inumane (art.137
C.P.), ducerea războiului (art.139 C.P.), aplicarea armei de nimicire în masă interzise de tratatele
internationale la care R.M. este parte (art.143 C.P.); omor intentionat(art.145 alin.3 C.P.) , viol
(art.171 C.P.), omor (art.145 C.P.), terorism (art.278 C.P.) , trădare de Patrie (art.337 C.P.),
uzurparea puterii de stat (art.339 C.P.) , atentarea la viaţa Preşedintelui Republicii Moldova , a
preşedintelui Parlamentului sau a Prim–ministrului (art.342 C.P.), atentarea la viata
colaboratorului poliţiei (art.350 C.P.) şi unele infracţiuni militare săvîrşite în timp de război sau
în condiţii de luptă.
Reeşind din principiul umanismului , legea penală stabileşte că detenţiunea pe viaţă nu poate fi
aplicată femeilor şi minorilor (art. 71 alin. 3 C.P.).45

42
M. Basarab , Op. Cit. , pag 232
43
C. Bulai , Op. Cit . , pag 294
44
Codul Penal al R.M. art. 16
45
I.Macari , Op. Cit . , pag 291- 292
40
 Condamnaţii cu detenţiune pe viaţă execută pedeapsa penală în instituţiile penitenciare de tip
închis (art.70 alin.5 C.P. ). Ei sunt repartizaţi în camere (de regulă, nu mai mult de două persoane
într-o cameră). În unele cazuri, la cererea condamnatului sau din motive de securitate ei pot fi
detinuţi într-o cameră aparte.
Condamnaţii cu detenţiune pe viaţă pot fi liberaţi de executare de mai departe a pedepsei în
legătură cu actul de amnistie sau de graţiere.
Potrivit alin. 5 art. 91 C.P. , persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberată
de pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera că nu mai există necesitatea
executării de mai departe a pedepsei şi dacă această persoană a executat efectiv cel putin 35 ani
de închisoare. 46
Conform articolului 61 C.P., unul din scopurile pedepsei penale constă în prevederea săvîrşirii
de noi infractiuni din partea condamnatilor (prevenţia specială). Acest scop este urmărit la toate
categoriile de pedepse, inclusiv şi la privaţiunea de libertate. Mai puţin îşi găseşte aplicare
prevenţia specială, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, deoarece datorită caracterului ei perpetuu
condamnatul este lipsit de libertate pînă la moartea sa, adică nu revine în mediul social de care a
fost lipsit, unde ştiind despre rigorile pedepsei ispăşite ar avea posibilitatea de a comite sau nu
iarăşi infracţiuni .
Reeşind din cele expuse concluzionăm că nu se poate pune semnul egalităţii între pedepsele
privaţiunii de libertate şi detenţiunii pe viaţă , ele deosebindu-se atît după caracterul lor , cît şi
după modul de ispăşire. 47
B. Închisoarea. În conformitate cu art. 70 C.P. pedeapsa închisorii constă în privarea de
libertate a condamnatului prin scoaterea din mediul normal de viaţă şi plasarea lui într-un mediu
încis în care este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus. Conţinutul închisorii constă deci
în izolarea de societate a condamnatului pe durata prevăzută în hotărîrea de condamnare şi
supunerea lui la un regim de executare a acestei izolări, destinat să conducă la îndreptarea şi
educarea sa.
Datorită aptitudinilor sale funcţionale, pedeapsa închisorii ocupă locul principal în sistemul
pedepselor în vigoare. Întradevăr, pedeapsa închisorii poate îndeplini cu succes atît funcţia de
constrîngere cît şi funcţia de reeducare: este adaptabilă, putînd fi cu uşurinţă individualizată, este
remisibilă şi în parte reparabilă. De aceea legiuitorul a acordat preferinţă pedepsei închisorii şi a
prevăzut-o pentru aproape toate infracţiunile, cu cîteva excepţii nesemnificative, pedeapsa
închisorii, singură sau alternativ cu pedeapsa de detenţiune pe viaţă sau cu pedeapsa amenzii. 48

46
I.Macari , Op. Cit . pag 292
47
V.Ciobanu - ,, Pedeapsa penală – detentiunea pe viaţă ”// Legea şi viaţa articolul , Nr. 4,
2000, pag 35
48
C.Bulai , Op . cit , pag 297
41
Această pedeapsă efectuiază esential modul normal de viaţă a celui condamnat, limitîndu-l în
multe , privîndu-l în primul rînd pe un anumit termen de dreptul la libertate. Astfel, persoana
condamnată nu numai că nu este izolată de societate, ea suportă şi alte privatiuni (nu poate să
exercite o activitate după bunul plac), i se impune un regim special de muncă, nu poate să
comunice liber cu rudele prietenii, etc. Închisoarea se aplică în limitele termenilor stabilite de
legea penală. Potrivit art. 70 C.P. pedeapsa cu închisoare se stabileste pe un termen de 6 luni pînă
la 25 de ani . 49
Termenul de 6 luni constituie minimul general, iar termenul de 25 de ani consituie
maximul general.
În cazul în care în norma specială nu este prevăzut minimul special sau maximul special,
atunci se aplică limitele generale de pedeapsă, respectiv 6 luni sau 25 de ani.
Spre exemplu. La infracţiunea de furt (art. 186 C.P.) pedeapsa penală constă în 3 pedepse
principale alternative, dintre care una este închisoare de până la 3 ani. Astfel legiuitorul ne-a
arătat numai maximul special, deci minimul va fi cel prevăzut în norma generală, adică 6 luni.
La stabilirea pedepsei pentru o persoană care la data săvîrşirii infracţiunii nu a atins vîrsta de
18 ani, termenul închisorii nu poate depăşi 15 ani.
Legiutorul a prevăzut diversificarea pedepsei închisorii pentru minori faţă de majori,
reeşind din nivelul de dezvoltare a acestora. Astfel la art. 79 alin. 4 C.P. legiutorul a prevăzut
„Aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege – persoanelor care, la data săvârşirii
infracţiunii, nu au atins vârsta de 18 ani, pentru comiterea infracţiunilor grave, deosebit de grave,
excepţional de grave sau a recidivei de infracţiuni, instanţa de judecată acestora le poate aplica o
pedeapsă sub limita mnimă prevăzută de legea penală, dar constituind cel puţin jumătate din
minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru infracţiunea săvârşită”.
Astfel legiuitorul a prevăzut expres, care va limita maximă a închisorii pentru minori (art.
70 alin.3 C.P.), dar în ceea ce priveşte limita minimă a lăsat la discreţia instanţei de judecată,
după cum reese din dispoziţiile art. 79 alin. 4 C.P.
La stabilirea pedepsei definitive în cazul unui concurs de infracţiuni, pedeapsa cu închisoare nu
poate fi mai mare de 30 de ani (art. 70 alin. 4 şi art. 84 C.P.), iar în cazul unui cumul de sentinţe,
ea nu poate depîşi termenul de 35 de ani (art. 70 alin. 4 şi art. 85 C.P.).
În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blîndă, cu titlun de graţiere,
se aplică închisoarea pe un termen de 35 ani (art. 70 alin. 5 C.P.).50
Modalitatea privaţiunii de libertate şi condiţiile aplicării ei sunt stabilite de legea penală.
Ordinea şi condiţiile executării pedepsei de către persoanele private de libertate sunt

49
I. Macari , Op .cit , pag 289
50
Cod Penal , art. 70 . , alin.3-5

42
reglementate de normele Codului penitenciar. În conformitate cu art.72 C.P. închisoarea se
execută în următoarele instituţii penitenciare:
a) penitenciare de tip deschis
b) penitenciare de tip semiînchis
c) penitenciare de tip închis
Persoanele care au împlinit vîrsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoare în penitenciare
pentru minori. În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la
închosoare pentru infractiuni usoare, mai putin grave, săvîrşite din imprudentă În penitenciarele
de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infractiuni
uşoare, mai putin grave şi grave săvîrşite cu intentie. În penitenciarele de tip închis execută
pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi exceptinal
de grave, precum şi persoanele, care au săvîrşit infracţiuni ce constituie recidivă. Se consideră
recidivă comiterea intenţie a unei sau mai multor infracţiuni de o persoană avînd antecedentele
penale pentru infractiuni cu intentie . Conform legii penale, recidiva poate fi considerată
periculoasă şi deosebit de periculoasă.
Astfel, diferenţierea strictă a celor condamnaţi la închisoare cu luarea în considerare a vîrstei, a
gravităţii infracţiunilor săvîrşite, a numărului de antecedente penale permite a determina
modalitatea, cuantumul pedepsei penale, a individualiza metodele de cercetare şi reeducare,
totodată, ea exclude posibilitatea influienţei dăunătoare a infractorilor mai periculoşi asupra
celor condamnaţi pentru prima oară la închisoare sau a celor care au săvîrşit infracţiuni mai
putin grave. Tipul instituţiei de executare a pedepsei penale a stabilit în partea de încheiere a
sentinţei.
Stabilirea corectă a tipului penitenciar de executare a pedepsei are o deosebită importanşă
pentru realizarea cu succes a scopurilor educative şi preventive ale pedepsei. Soluţionarea
acestei probleme trebuie strict individualizată, fiind respectate toate cerinţele stipulate în lege.
Trebuie luată în considerare activitatea infracţională anterioară a persoanei condamnate,
caracterul antecedentelor penale anterioare, indiferent de faptul dacă ele sunt stinse sau ridicate
la momentul declarării sentinţei pentru infractiunea săvîrşită din nou .51
Regimul de executare a pedepsei închisorii se întemeiază în principal pe obligaţia
condamnatilor de a presta o muncă socialmente utilă, de a respecta disciplina muncii şi ordinea
interioară în locurile de detinere, pe actiunea educativă desfăşurată cu condamnatii, pe
stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice
de îndreptare.

51
I. Macari , Op . cit , pag 290-291
43
 Condamnaţii care au împlinit vîrsta de 60 ani pentru bărbaţi şi 55 ani pentru femei, nu au
obligaţia de a munci, dar pot fi admişi la muncă dacă doresc acesta. Legea prevede că mijloacele
pe care le oferă regimul executării închisoriitrebie să fie folosite în aşa fel încît să conducă la
reeducarea celor condamnaţi, deci la realizarea scopului pedepsei .
Printre mijloacele de stimulare a condamnaţilor la efortul de îndreptare şi reeducare, legea
privind executarea pedepselor prevede posibilitatea pentru condamnaţi care dau dovezi
temeinice de îndreptare, sunt stăruitori în muncă şi sunt disciplinaţi, de apresta muncă fără pază
în afara penitenciarului sau a fi folositi la supravegherea altor condamnaţi la locurile de muncă.
Legea privind executarea pedepselor cuprinde totodată un sistem de sancţiuni şi recompense ce
urmează să fie folosite în munca de reeducare a condamnaţilor.
Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau
în locuri de deţinere speciale. Legea prevede că minorilor condamnaţi li se asigură posibilitatea
de continua învăţămîntul general obligatoriu şi de a dobîndi o pregătire profesională potrivit
aptitudinilor. Legea privind executarea pedepselor prevede că minorii condamnaţi care nu
îndeplinesc condiţiile pentru a urma cursurile profesionale vor fi ajutaţi să obţină o calificare
într-o meserie. De asemenea minorii pot fi menţinuţi în secţiile speciale pentru minori şi după ce
au împlinit vîrsta de 18 ani, dacă aceasta este necesar pentru desăvîrşirea pregătirii lor şcolare
sau profesionale, însă nu mai mult de 2 ani. 52
Condamnaţii sunt antrenati la muncă la întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar,
inclusiv la unităţile de activitate extrabugetară, la alte întreprinderi cu orice formă
organizatorico- juridică, la lucrările de deservire a instituţiilor penitenciare. 53 Munca
condamnaţilor se desfăşoară cu respectarea normelor referitoare la protecţia muncii şi la
concediul de maternitate. Femeile gravide nu sunt folosite la munca în perioada corespunzătoare
concediului de naştere. De asemenea femeile care au născut şi care au copii mai mici de un an la
locul de deţinere, precum şi minorii ni pot fi folosiţi în mediu toxic sau vătămător. Durata zilei
de muncă nu poate depăşi 12 ore de muncă, iar în cazul minorilor, al femeilor gravide sau al
celor cu copii pînă la un an, precum şi al condamnatilor care muncesc în mediu toxic sau
vătămător, nu poate depăşi 8 ore .
Potrivit legii munca prestată de condamnati este remunerată potrivit normelor şi tarifelor de
salarizare stabilite în ramura de activitate în care acestia sunt folositi. Din remuneretia muncii
condamnatului o cotă de 10 % revine acestuia, iar cealaltă parte revine administratiei
penitenciarului , făcîndu-se venit la stat. De asemenea, din sumele cuvenite condamnatului
pentru invenţii, inovaţii şi raţionalizări, create în timpul deţinerii, o cotă de 50% îi

52
C.Bulai . , Op . cit , pag 298
53
Legea cu privire la sistemul penitenciar din 06. 03. 97. art. 14
44
 revine acestuia, iar diferenţa se face venit la stat. Cotele din retribuţie, care revin
condamnatului, se consemnează la Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Din acestea, o
treime se pune la dispoziţia condamnatului, care le poate folosi în timpul executării
pedepsei, iar două treimi i se înmînează la punerea în libertate54
C. În conformitate cu art.68 C.P. arestul - constă în privarea de libertate pe un termen de la 3
la 6 luni care se execută în instituţii special destinate ţinerii sub arest în conditiile prevăzute de
Codul Executional.
La aplicarea arestului în locul muncii neremunerate în folosul comunităţii, în cazul eschivării
cu rea voinţă a condamnatului de la aceasta, termenul arestului poate fi mai mic de trei luni .
Arestul nu poate fi aplicat persoanelor care nu au atins vîrsta de 16 ani, femeilor gravide şi
femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani . Militarii execută pedeapsa cu arest în camera de
arest a comenduirii militare.
Arestul este o măsură privativă de libertate şi constă în izolarea de societate a persoanei
condamnate într-un penitenciar, separat de cel în care se execută închisoarea. Aceste conditii
sunt prevăzute de legislatia executorie. Se presupune că regimul de izolare pentru condamnat,
indiferent de termenul mic al acestuia, va avea un efect pozitiv asupra vinovatului. În conditiile
actuale ale societăţii arestul poate fi aplicat în cazurile infractiunilor uşoare. Modalitatea
executării arestului militarilor este reglementată de statutele militare şi de alte acte normative
ale Forţelor Armate ale R.M. 55
D. Trimiterea într-o unitate disciplinară militară. Potrivit art. 69 din codul penal , fată de
militarii care-şi îndeplinesc serviciul în termen şi care au săvîrşit infractiuni poate fi aplicată
trimiterea într-o unitate militară disciplinară, în cazurile prevăzute de lege, pe un termen de pînă
la 2 ani precum şi-n cazurile în care instanţa de judecată ţinînd cont de circumstanţele cauzei şe
de persoana celui vinovat, găseşte de cuviinţă sa aplice în locul pedepsei cu închisoare pe un
termen de pînă la 2 ani trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe acelaşi termen.
Trimiterea în unitatea militară disciplinară nu poate înlocui pedeaosa cu închisoare aplicată
persoanelor care au executat anterior o pedeapsă privativă de libertate.
Sensul acestei pedepse constă în faptul că condamnatul este trimis într-un termen anumit într-o
unitate specială cu regim riguros – unitate militară disciplinară, prevăzută pentru executarea
pedepsei penale de către militarii care-şi îndeplinesc serviciul în termen.
Această pedeapsă se aplică, în primul rînd , atunci cînd este prevăzută nemijlocit de sanctiunea
articolui din codul penal, în conformitate cu care este condamnat militarul care îşi îndeplineste
serviciul în termen. Însă ea poate fi stabilită şi-n cazurile în catre nu este prevăzută nemijlocit de

54
C. Bulai , Op. Cit , pag 285-286
55
Comentariul codului penal , art 68
45
sanctiunea articolului respectiv. Pedeapsa sub formă de trimitere într-o unitate militară
disciplinară poate fi aplicată atît pentru săvîrşirea infractiunilor miltare, cît şi pentru săvîrşirea
altor infractiuni. Persoanele care execută pedeapsa într-o unitate militară disciplinară, rămîn a fi
considerate militari şi continuă să-şi îndeplinească serviciul în termen în ordinea satbilită. După
executarea pedepsei militarul, de regulă se întoarce în unitatea sa militară pentru a-şi continua
serviciul în termen .Însă pedeapsa în cauză este însotită şi de anumite consecinte nefavorabile
pentru făptuitor; durata aflării în initatea militară disciplinară nu este, de regulă, inclusă în
termenul serviciului militar, lui nu i se acordă concediul prevăzut pentru persoanele care îşi
îndeplinesc serviciul militar în termen .
Potrivit art. 111 C.P. persoanele care au executat pedeapsa într-o unitate militară disciplinară
sau au fost eliberate din aceasta înainte de termen se consideră ca neavînd antecedente penale .
E. Munca neremunerată în folosul comunităţii . Conform art 67 C. P. Munca neremunerată
în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului în afara timpului serviciului de bază
sau de studiu, la muncă, determinată de autorităţile administratiei locale. Pri urmare organele
administratiei publice locale au dreptul de a stabili de sinestătător modalitatea cea mai comodă
de a folosi munca condamnatilor.
Munca neremunerată în folosul comunităţii este o nouă formă de pedeapsă, introdusă recent în
legislaţia penală a Republicii Moldova în procesul de reformă a justiţiei penale şi alinierii la
normele şi standardele internaţionale.
Experienţa de aplicare a muncii în folosul comunităţii a demonstrat că pentru implimentarea cu
succes a acestei măsuri de pedeapsă este necesară, pe lîngă voinţa politică, o bună conlucrare a
acelora cărora le este atribuită prin lege competenţă în aplicarea acesteia. Conlucrarea ar putea fi
asigurată, consider eu, printr-o bună cunoaştere a esenţei pedepsei şi a mecanismului de
funcţionare, cît şi a înţelegerii rezultatelor pozitive obţinute prin aplicarea acestei pedepse.56
Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileste pe un termen de la 60 pînă la 240 ore.
Condamnatii execută zilnic această muncă de la 2 la 4 ore pe zi (în zilele de odihnă şi în zilele
cînd condamnatii nu sunt ocupaţi în serviciul de bază sau nu-şi fac studiile, în zilele de muncă -2
ore după terminarea serviciului sau a studiilor, însă cu acordul condamnatului – 4 ore). Aşadar,
termenul acestei pedepse este prevăzut în ore .
În conformitate cu regulamentul cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de
muncă neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin H.G. R.M. nr. 1643 din 31 decembrie
200357, condamnatul la muncă neremunerată în folosul comunităţii, execută pedeapsa în afara
timpului serviciului de bază sau de studii. Munca poate consta în îngrijirea teritoriului
municipiului, al comunei etc, unde locuieşte (mătură, sapă pămîntul, îngrijeşte gatoanel etc.).
56
IRP „op.cit”, p. 5
57
Monitorul Oficial nr. 16-18/124 din 23.01.2004

46
Este vorba de exercitarea unei aşa activităţi care nu cere pregătire specială . Controlul muncii
neremunerate în folosul comunităţii îl exercită inspectia de executare a pedepsei penale la locul
de trai a condamnatului , la obiectele determinate de organele administratiei publice locale .
Ca pedeapsa penală, munca nenremunerată în folosul comunităţii este prevăzută pentru
comiterea unor infractiuni, de regulă uşoare.
Potrivit alin. 4 art. 67 C.P. munca neremunerată în folosul, comunităţii nu se aplică persoanelor
recunoscute invalizi de gradele I şi II, femeilor gravide, femeilor care au copii în vîrstă de pînă la
8 ani , minorilor care nu au atins vîrsta de 16 ani, persoanelor care au atins vîrsta de pensionare.
Condamnatii la muncă neremunerată în folosul comunităţii sunt obligati să aibă o atitudine
conştiincioasă faţă de munca prestată, să respecte ordinea stabilită la locul de muncă, să
informeze inspectoratul în caz dacă şi-au schimbat domiciliul. În caz de exchivare cu rea –voinţă
a condamnatului de la munca neremunerată în folosul comunităţii ea se înlocuieste cu arest
calculîndu-se o zi de arest pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Eschivarea cu rea-vointă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul
comunităţii se consideră cazul în care condamnatul nu s-a prezentat fără motiv la locul de muncă
detreminat de organele corespunzătoare mai mult de două ori pe parcursul unei luni; mai mult de
două ori în lună a încălcat disciplina de muncă, a schimbat domiciliul cu scopul de a se eschiva
de la munca neremunerată în folosul comunităţii .
Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată într-un interval de maximum 18 luni,
interval care se calculează de la data rămînerii definitive a sentinţei .58
După părerea mea, munca în folosul comunităţii este, prin urmare, o modalitate de a-l face pe
infractor să aducă o compesaţie pentru infracţiunile comise şi poate stimula rezolvarea personală
şi respectul de sine. Astfel infractorul poate realiza că membrii comunităţii sunt afectaţi de
creşterea criminalităţii, iar comunitatea, la rîndul ei, sesizează că delicvenţii pot aduce o
contribuţie mai degrabă constructivă decît distructivă în viaţa ei.
Munca nrenunarată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor recunoscute ca
invalizi de gradele I şi II,femeilor gravide, femeilor care au copii în vîrsta de pînă la 8
ani,persoanelor care nu au atins vîrsta de 16 ani şi persoanelor care au atins vîrsta de
pensionare.art.67.al.4CP al RM.

§ 3 Pedepsele cu calitate dublă

A . Conform art 64 C.P. Amenda este pedeapsa ce constă într-o sumă de bani pe care
condamnatul este obligat să o plătească în contul statului. Caracterul său coercitiv rezultă din
micşorarea silită a patrimoniului, ceea ce constituie o îngreunare a traiului său obişnuit. Ca

58
I. Macari , Op .cit , pag 285-286

47
sanctiune juridică, amenda poate fi aplicată şi ca sanctiune administrativă, civilă, fiscală,
procedurală, etc. Amenda penală se deosebeşte de toate acestea, deoarece este consecinţa
răspunderii penale a făptuitorului, se aplică, numai de instanta judecătorească, fiind pronunţată în
cadrul procesului penal. În caz de neexecutare cu rea credinţă, amenda penală poate fi înlocuită
cu pedeapsa închisorii. Ca orice pedeapsă, ea se înscrie în cazierul judiciar al infractorului .59
Amenda se stabileste în unităţi conventionale. La momentul actual, unitatea conventională de
amendă este egală cu 20 lei . 60
Ca sanctiune penală amenda prezintă unele avantaje incontestabile. Ea evită izolarea
condamnatului de mediul său obişnuit de viaţă şi contactul cu infractorii înrăiţi, este adaptabilă,
permiţînd o perfectă individualizare, este remisibilă. Datorită acestor conditii, sub rezerva
saigirării functiei sale de constrîngere prin stabilirea unui cuantum corespunzător, pedeapsa
amenzii este preferată printre sanctiunile penale 61
În ultimul timp în legislatia penală a R.M. tot mai vădit se manifestă tendinta spre majorare a
numărului de cauze penale, pentru care sanctiunile prevăd pedeapsa sub formă de amendă. În
cele mai dese cazuri amenda în calitate de pededeapsă penală este prevăzută pentru infractiunile
contra proprietăţi, contra drepturilor politice, drepturilor muncii şi a altor drepturi ale cetăţenilor,
pentru infractiuni economice şi alte infractiuni săvîrşite din interes material . Mentionăm că cel
mai des amenda figurează în sanctiunile alternative. Dar ca orice pedeapsă, amenda prezintă şi es
unele servituţi. Astfel, amenda se pate răsfrînge şi asupra altor persoane decît infractorul,
încălcîndu-se principiul personalităţii pedepsei, nu este egală pentru toţi făptuitorii, nu asigură
totdeauna exemplaritatea. De aceea în aplicarea pedepsei amenzii trebuie să se ţie seama de
aceste neajunsuri. pentru a se evita, în limitele posibilităţii, efectul negativ al acestora.
Caracterul specific al acestei pedepse (ca principală şi complementară) constă în aceea că ea
poate fi aplicată numai în cazurile prevăzut nemijlocit de legea penală . De regulă, amenda se
aplică în calitate de pedeapsă principală şi mult mai rar ca pedeapsă complementară .62
Potrivit art . 64 C.P. mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în dependentă de
caracerul şi gradul prejudiciabil al faptei săvîrşite, ţinîndu-se cont de situaţia materială a celui
vinovat, în limitele de la 150 la 1000 unităţi conventionale, iar pentru infractiunile comise din
interes material – pînă la 5000 de unităţi conventionale, luîndu-se xca bază mărimea unităţii
conventionale la momentul săvîrşirii infractiunii.63

59
C. Bulai , Op . cit , pag 299
60
I.Macari , Op. Ci , pag 280
61
C. Bulai , Op cit , pag 300
62
I . Macari , Op. Cit , pag 280
63
Codul Penal , art. 64 alin. 3
48
 Pentru persoanele juridice care desfăşoară activitate de antreprinzător mărimea amenzii se
stabileste în dependenţă de caracterul şi gravitatea infractiunii săvîrşite şi de mărimea daunei
cauzate, ţinîndu-se cont de situaţia economico-financiară a persoanei juridice, în limitele de la
500 la 10000 de unităţi conventionale. În caz de escivare cu rea voinţă a peroanei juridice care
desfăşoară activitate de întreprinzător de la achitatea amenzii fixate, instanţa de judecată poate să
înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
Mărimea amenzii stabilită de instanţa de judecată nu trebuie să depăşească limitele stabilite de
sanctiunile articolului în conformitate cu care este calificată infractiunea săvîrşită. La stabilirea
şi aplicarea pedepsei ei trebuie să se ţină seama de anumite criterii prevăzute de lege. La
stabilirea amenzii trebuie să se ţină seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei
dar în acelaşi timp amenda trebuie să fie astfel determinată în cuantumul ei încît să nu-l pună pe
condamnat în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întretinerea, creşterea,
învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are obligatii legale. S-a urmărit
prin această dispozitie asigurarea caracterului personal al pedepsei amenzii, dar şi evitarea
situaţiilor în care persoanele lipsite de sprijinul condamnatului ar fi expuse mizeriei sau
pericolului de a luneca pe panta delicventei.
Instanţa de judecată propune celui condamnat să achite suma de bani la bancă în termen de o
lună după intrarea în vigoare a sentinţei şi îl avertizează că în caz de nechitare de bună voie
amenda va fi încasată prin constrîngere. În cazul imposibilităţii de a achita în termen de o lună
după intrarea sentintei în vigoare termenul de plată a amenzii poate fi prelungit de instanţa de
judecată pînă la un an . În caz de neachitare a amenzii în termenul stabilit de judecată ,
condamnatul este silit pe cale de procedură juridică civilă să achite suma de bani conform titlului
executoriu eliberat de instanţa de judecată care a pronuntat sentinta.
În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă
principală sau complimentară, instanta de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a
amenzii prin antrenara condamnatului la muncă neremunerată în folosul comunităţii potrivit
prevederilor art. 67 C.P. Suma amenzii se înlocuieşte cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii, calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50
unităţi conventionale de amendă. Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi
aplicată numai în cazurile dacă ea este prevăzută ca pedeapsă complementară pentru infractiunea
corespunzătoare.
Amenda penală ca sanctiune juridică trebuie deosebită de amenda stabilită pentru delicte
administrative. Ca măsură de pedeapsă penală amenda se aplică numai prin sentinţa instanţei de
judecată pentru infractiunea săvîrşită şi, ca şi oricare altă pedeapsă penală, implică antecedentul
penal.

49
B. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate .
Conform art. 65 C.P. privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumită
activitate constă în interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o activitate de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvîrşirea infractiunii.
Aşadar, această pedeapsă poate fi aplicată de instanţa de judecată în cazurile cînd,
dupăcaracterul infractiunii săvîrşite în timpul îndeplinirii obligatiilor de serviciu sau în timpul
executării unei anumite activităţi, judecata găseşte că este imposibil de a se-i mentine
făptuitorului dreptul de a ocupa functia respectivă sau de a exercita o anumită activitate .
Această măsură de pedeapsă e rational să fie aplicată următoarelor categorii de infractori:
persoanelor oficiale responsabile de bunurile materiale, persoanelor care exercită o anumită
activitate (de exemplu ocupă functii în domeniul medicinei, pedagogiei , etc) în scopuri
criminale, persoanelor care-şi îndeplinesc cu neglijenţă functiile , precum şi persoanelor care nu
exercită o anumită activitate profesională, însă dispun de dreptul de a exercita şi care , folosindu-
se de el, ameninţă securitatea publică (bunăoară conducătorii mijloacelor de transport auto). Prin
aplicarea acestei modalităţi de pedeapsă se urmăreşte prevenirea de noi infractiuni omogene .
Privarea de dreptul de a exercita o anumită functie poate atrage după sine privarea de dreptul de
a ocupa anumite posturi care necesită cunoştinţe profesionale ( de exemplu , lucrătorul medical
condamnat pentru efectuarea ilegală a avortului cu indicatia de a practica medicina este privat în
mod automat şi de dreptul de a ocupa postul de şef de sectie, medic-şef sau de loctiitor al
medicului –şef ). Însă prsoanele cărora le-a fost aplicată o asemenea pedeapsă, nun sunt private
de dreptul de a lucra într-un oarecare alt domeniu al economiei nationale, într-o anumită sferă de
activitate.
Potrivit art. 65 C.P. privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumită
activitate poate fi aplicată de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani, în calitate de
pedeapsă complementară.
Legea penală nu limitează posibilitatea instantei de judecată de a aplica această pedeapsă în
calitate de pedeapsă complementară .
Aşadar această pedeapsă poate fi aplicată ca pedeapsă complementară şi în cazul în care ea nu
este prevăzută de sanctiunea articolului din Partea Specială, în conformitate cu care vinovatul
este condamnat .
În conformitate cu alin. 4 art. 65 C.P., la aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la
amenda sau muncă neremunerată în folosul comunităţii, termenul ei se calculează de la data
intrării sentinţei în vigoare, iar la aplicare ei în calitate de pedeapsă complementară la arest,

50
închisoare pe un anumit termen sau la trimiterea într-o unitate militară disciplinară, termenul ei
se calculează din momentul executării pedepsei principale .64
În legislatia română există ca pedeapsă interzicera unor drepturi care este o pedeapsă
complementară. Ea constă într-o interzicere temporară ( de la 1 la 10 ani) a exercitiului anumitor
drepturi ale condamnatului , ca un complement sau adaos la pedeapsa închisorii aplicată acestuia.
Este o privare relativă care priveste numai exercitiul, nu şi capacitatea de a dobîndi asfel de
drepturi , şi temporară fiindcă nu este nici o dată definitivă, ci numai limitată în timp.
Interzicerea unor drepturi este, în acelaşi timp, o pedeapsă determinată, legea prevăzînd exact
drepturile al căror exercitiu poate fi interzis, instanta de judecată urmînd să determine concret
dreptul sau drepturile pe care le interzice condamnatului şi durata exactă a interzicerii. Avînd un
conţinut variabil în aplicarea sa în practică, interzicerea unor drepturi poate fi uşor
individualizată în raport cu nevoile de reducare ale infractorului. Astfel interzicerea poartă
asupra unuia sau unora din următoarele drepturi:
a ) dreptul de a alege şi a fi ales în autorităţile publice sau functii elective publice.
Interzicera priveste exercitiul drepturilor electorale prevăzute în Constituţie şi în legile privind
alegerile locale. Totodată interzicerea priveste şi dreptul de a fi ales în functii publice elective .
b )dreptul de a implica o funcţie implicînd exercitiul autorităţii de stat. Interzicerea priveşte
în acest caz dreptul de a ocupa functii în aparatul de stat , a căror îndeplinire implică exercitiul
autorităţii de stat . este vorba de anumite functii din cadrul organelor puterii executive sau
judecătoreşti , care au competenta de emite dispozitii şi de a impune respectarea lor. Ca urmare a
interzicerii, condamnatul nu poate fi încadrat într-o astfel de functie şi nici să continuie ocuparea
ei. Interzicerea acestui drept nu poate fi pronunţată în principiu, decît pe lîngă interzicerea
drepturilor electorale examinate, afară de cazul în care legea dispune altfel.
c ) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit condamnatul pentru săvîrşirea infractiunii. Interzicerea este limiitată la situaţiile în
care condamnatul s-a folosit de funcţia sau profesia sa pentru a săvîrşi infractiunea, deci cînd a
exercitat incorect sau abuziv atributiile, comiţînd o infractiune (de exemplu, medicul care s-a
făcut vinovat de luare de mită, învăţătorul profesorul sau educatorul care s-a făcut vinovat de
infractiunea de raport sexual cu o minoră, de viol sau de seducţie, şoferul care a săvîrşit o
infractiune privind circulatia pe drumurile publice şi altele). Cel decăzut din acest drept nu poate
fi încadrat din nou sau nu mai poate continua să exercita funcţia sau profesia în exercitarea căreia
a comis infractiunea. Pedeapsa aceasta nu trebuie să fie confundată cu măsura de siguranţă a
interzicerii executării unei functii, care se ia în cazul în care făptuitorul nu poate exercita în mod

64
I. Macari , Op cit. , pag 282 -283
51
nepericulos functia, profesia, meseria sau ocupaţia din cauza incapacităţii , nepregătirii sau altor
cauze care-l fac impropriu pentru activitatea respectivă.
d ) drepturile părinteşti . Interzicera drepturilor părinteşti constă în suspendarea exercitării
acestora , pe durata stabilită prin hotărîrea de condamnare. Ea presupune deci calitatea
condamnatului de părinte care exercită drepturile părinteşti în momentul pronunţării hotărîrii şi
ar urma să le exercite şi după aceea, inclusiv după executarea pedepsei închisorii pe lîngă care se
aplică. Interzicera priveste toate drepturile părinteşti, adică atît cele cu privire la persoana
minorului, cît şi cele privitoare la bunurile acestuia. Condamnatul fiind decăzut din drepturile
părinteşti, în vedera ocrotirii minorului instanţa civilă poate institui, atunci cînd este cazul, la
cererea autorităţii tutelare, tutela minorului cu atît mai mult cu cît, interzicerea drepturilor
părinteşti functionează şi ca pedeapsă accesorie, de la rămînerea definitivă a hotărîrii de
condamnare la pedeapsa detentiunii pe viaţă ori la pedeapsa închisorii şi pînă la executarea sau
considerarea ca executată a acestor pedepse.
Ţinînd seama de conţinutul interzicerii drepturilor părinteşti şi de scopul urmărit prin aplicarea
ei, instanţa de judecată va pronunţa aceastaă pedeapsă în cazul săvîrşirii unor infractiuni care
constituie totodată încălcări grave ale obligatiilor părinteşti şi dovedesc că infractorul este
nedemn să-şi exercite drepturile părinteşti, această exercitare fiind dăunătoare în primul rînd
pentru minor (exemplu, infractiunile de incest, rele tratamente aplicate minorului, proxenetism
şi altele).
d) dreptul de a fi tutore sau curator. Interzicerea priveste dreptul de a primi şi exercita
însărcinarea de tutore sau curator. Pedeapsa poate fi aplicată pentru săvîrşirea unor infractiuni
care atrag nedemnitatea infractorului de a îndeplini astfel de însărcinări , iar exercitarea lor în
astfel de conditii ar primejdui în mod grav interesele minorului ( ex., infractiunile de rele
tratamente aplicate minorului, viol, raport sexual cu o minoră, relatii sexuale între persoane de
acelaşi sex şi altele)
Potrivit legii, pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se aplică numai pe lîngă
pedeapsa închisorii de cel puţin doi ani . În caz de infractiuni, problema aplicării acestei pedepse
complementare se rezolvă cu ocazia stabiliri pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă în
parte, fiindcă ea se alătură pedepsei cu închisoarea pentru o anumită infractiune, iar nu pedepsei
rezultante. Ca modalitate de aplicare, interzicerea unor drepturi poate fi obligatorie sau
facultativă. Esta firesc că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi să înceapă să fie
aplicată după executarea pedepsei închisorii , fiindcă îninte de aceasta condamnatul este oricum
lipsit de exercitiul acestor drepturi ca pedeapsă accesorie. Momentul începerii executării unor
drepturi coincide cu momentul în care pedeapsa principală a închisorii a fost în întregime
executată sau considerată ca executată. Executarea interzicerii drepturilor poate să înceteze însă

52
înainte de expirarea duratei stabilite în hotărîrea de condamnare atunci cînd intervine o cauză
care înlătură consecintele penale ale pedepsei .
În cazul liberării conditionate , executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi
începe de la data împlinirii pedepsei.65
C) Retragerea gradului militar , a unui titlu special , a gradului de calificare şi a
distincţiilor de stat . Degradarea militară şi retragerea ordinilor, medaliilor şi a titlurilor
(inclusiv a celor onorifice) constituie o pedeapsă complementară .66
Degradarea militară este o pedeapsă complementară privativă de drepturi care se poarte aplica
numai condamnatilor militari sau rezrviştilor şi care constă în pierderea gradului militar şi a
dreptului de a purta uniformă al acestora. Spre deosebire de interzicerea unor drepturi, care
constă într-o suspendare, deci într-o restrîngere a exercitiului unor anumite drepturi, dar nu în
pierdera lor, degradarea militară presupune tocmai pierderea drepturilor mentionate, deci este o
pedeapsă privativă de drepturi. Sub raportul naturii şi continutului său, degradarea militară este o
pedeapsă determinată, iar sub raportul duratei sale este o pedeapsă perpetuă, în sensul că legea
nu prevede limita duratei sale, condamnatul fiind scos definitiv din armata şi pierzînd gradul
avut. Efectele degradării militare continuă să se producă chiar şi după reabilitarea
condamnatului, fiindcă, aşa cum prevede legea, reabilitarea nu are ca urmare obligatia de
reintegrare în functia din care infractorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în
cadrele permanente ale armatei sau de redare agradului militar pierdut 67
Pedeapsa în cauză se stabileste pentru infractiunea unei săvîrşiri grave,deosebit de gravă sau
exceptional de gravă . Instanţa de judecată poate degrada, nemijlocit infractiunile, mai bine zis
persoanele care au săvîrşit infractiuni îndeplinind serviciul militar – să le retragă titlul militar sau
un alt titlu special care să egaleze cu cel militar, ea are dreptul să-l degradeze chiar pe un
colonel. Însă ea nu este totuşi absolut nelimitată în drepturile sale. De exemplu, dacă
condamnatul are grad de general, conferit de Preşedintele Republicii Moldova, instanţa de
judecată nu este înputernicită să-i retragă titlul militar de general. În asemenea caz la declararea
sentintei instanta de judecată este obligată să hotărască dacă este cazul să intervină pe lîngă
preşedintele R.M., care i-a conferit acest titlu. Dacă instanţa de judecată, luînd în considerare
toate circumstantele cauzei, va constata totuşi că persoana condamnată pentru o infractiune gravă
nu este demnă să deţină un asemenea titlu militar înalt, după intrarea sentintei în vigoare ea este
obligată să intervină pe lîngă aparatul Preşedintelui Republicii Moldova cu o prezentare pentru a-
l degrada pe condamnat. Degradarea militară în asemenea caz se efectuiază prin Decretului

65
C. Bulai , Op. Cit , pag 305-306
66
Al. Borodac ,, Drept penal. Partea generală .”, Editura ,,Ştiinţa ”, Chişinău , 1994 , pag 256
67
C.Bulai ., Op.cit , pag 306
53
Preşedintelui Republicii Moldova. În aceiaşi ordine se solutionează şi chestiunea cu privire la
retragerea distinctiilor de stat.
În caz de condamnare pentru o infractiune gravă a unei persoane decorate cu distincţii de stat,
instanţa de judecată nu este în drept să-i retragă nemijlocit prin sentinţă distinctia de stat, ci este
obligat să hotărască dacă este cazul să intervină pe lîngă Preşedintele R.M. cu o prezentare
specială pentru a-i retrage distinctia de stat. În acest caz hotărîrile definitivă rămîne să fie luată
de Preşedintele R.M. 68
Potrivit legislatiei române degradarea militară se aplică numai condamnatilor militari sau
rezervişti şi poate fi obligatorie sau facultativă. Esre obligatorie atunci cînd pedeapsa principală
aplicată militarilor sau rezeviştilor este închisoarea mai mare de 10 ani sau detentiunea pe viaţă.
Dimpotrivă, aplicarea ei este facultativă atunci cînd militarul sau rezervistul a săvîrşit o
infractiune intentionată, iar pedeapsa pe care i-a aplicat-o instanţa de judecată este închisoarea de
cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. În aplicarea pedepsei degradării militare, rezerviştii au fost
asimilaţi cu militarii activi fiindcă gravitatea faptelor săvîrşite impune şi în cazul lor aplicarea
pedepsei complementare în discutie. Calitatea de militar sau de rezevist trebuie să existe în
momentul pronunţării hotărîrii.
Fiind conditonată de cuantumul pedepsei principale la care este alăturată, legiuitorul nu a mai
prevăzut degradarea militară, pentru diferitele infractiuni a căror săvîrşire atrage aplicarea
acestei pedepse. 69
Pedeapsa cu moartea deşi a fost abolită şi nu mai face parte din pedepsele aplicate faţă de
persoanele care s-au remarcat negativ merită o atentie deosebită. Aceasta se datorează faptului că
unele ţări ea încă există şi se practică destulde activ. Această pedeapsă a aprins unele discutii
care au constituit două tebere, două conceptii şi anume de a mentine această pedeapsă sau a se
debarasa de ea. Deşi pe plan international se limitează pentru abolire, decizia privind aplicarea
acestei pedepse rămîne la latitudinea fiecărui stat.
S-a afirmat nu odată că pedeapsa cu moartea constituie o frînă a creşterii
număruluiinfractiunilor , mai ales a infractiunile cele mai grave, sanctionate cu această pedeapsă.
De aici decurge, după cum spun adepţii acestei concepţii, necesitatea existentei pedepsei cu
moartea nu numai pentru apărarea vietii umane , dar şi pentru ocrotirea şi salvarea unor valori
culturale şi sociale aflate sub protectia legii. De obicei sintagma ,,pedeapsă cu moartea” poate fi
privită sub trei sapecte sau intensităţi: edictarea, pronuntarea şi executarea ei .
Edictarea pedepsei cu moartea are u8n efect intimidant relativ deoarece influienta legii care o
prevede este, în general numai virtuală. Această relativitate este inpusă de faptul că într-o

68
I.Macari . Op .cit , pag 285
69
C.Bulai , Op cit , pag 307
54
proportie destul de mare încă, destinatarii legilor, inclusiv ai legilor penale, sunt neştiutori de
carte, fiind în imposibilitate de alua cunoştinţă în mod direct de continutul acestora. Cu unele
excepţii, acolo unde se constată o practică mai intensă a pedepsei capitale, există un procent mai
ridicat al neştiutorilor de carte. Chiar şi pentru ceilalţi destinatati ai legii, efectul intimidant al
edictării pedepsei este nesigur deoarece –deşi poztrivit unui principiu nu poate invoca în
apărarea sa necunoaşterea legii – cunoasterea ei este, în realitate, de multe ori şi-n multe locuri,
o simplă prezentatie.
Pronunţarea pedepsei în şedinţă publică este însoţită de un efect intimidant mai pronunţat. Fără
îndoială însă, un grad mai înalt al acestuia este realizat odată cu executarea pedepsei. S-a spus
chiar că executia însăşi este elementul pedepsei cu moartea care îi dă efectul maxim de
intimidare. Aptrecierile sunt fundamentate totuşi pe presupuneri, precum că o verificare exactă a
efectului intimidant al pedepsei cu moartea n-ar fi posibilă. La această concluzie au ajuns şi cei
care, în secolul propus, imaginaseră împărtirea societăşii în două jumătăţi absolut egale, urmînd
ca într-una să se mentină iar în cealaltă să se desfiinteze pedeapsa cu moartea şi să se observe
apoi timp de cîteva decenii dinamica situaţiei infractionale.
Axistă ţări unde potrivit reglementărilor interne, executarea pedepsei cu moartea se face azi
public. La 27 ianuarie 1969 în viaţa publică din Bagdad, capitala Irakului, 15 persoane judecate
şi condamnate la moarte fiind acuzate de săvîrşirea infractiunii de spionaj . Execuţia pedepsei, de
asemenea, Iran, Cambogia, Chile, Republica Africa Centrală. În Maroc executia pedepsei poate
avea loc în cazuri exceptionale: în Afganistan, Filipine şi Australia de Sud ea nu este nici
prevăzută nici interzisă a avea loc în public; în Argentina, unde pedeapsa poate avea loc pentru
unele infractiuni cu caracter militar, execuţia poate fi publică, iar în Camerun este publică dacă
nu se stabileşte astfel prin hotărîrea de respingere a cererii de gratiere.
În S.U.A. , legile cîtorva state prevăd un număr limitat de persoane , în afara celor oficiale, care
pot exista la executie ( de la 3 în Conecticut la 20 în Carolina de Sud). Numărul redus al celor
care există la executie şi mai ales caracterul secret al acesteia au dat loc la formularea unor opinii
unanime potrivit cărora efectul intimidant al pedepsei cu moartea a scăzut considerabil sau că
nici măcar n-a fost şi nici nu este real . M. Ancel crede că ,,forţa intimidantă a pedepsei nu este
decît o prezumţie, dacă nu speranţă şi chiar mai puţin, o ficţiune”. Negînd caracterul intimidant
al pedepsei cu moartea, autorii amintiţi se întorc într-o măsură la păreria lui Beccaria, care în
acelaşi scop scria că ,,pe măsură ce suspiciunile devin mai crude, sufletele oamenilor, ca şi
fluidele, se aşează întotdeauna la nivelul obiectelor ce le înconjoară, se obişnuiesc”. La fel ca
Beccaria însă, aceşti autori ignoră în analiza problemei una din consecinţele reale ale pedepsei cu
moartea: de pierderea nici unui alt bun sau valoare nu se teme omul mai mult decît pierderea
propriei vieţi. Acest sentiment este reflexul instinctului firesc de conservare propriu fiecări fiinţe.

55
De aceea efectul intimidant al pedepsei cu moartea nu poate fi negat. Însă executarea pedepsei cu
moartea provoacă uneori în conştiinţa celor care esistă la execuţie, mai ales atunci cînd pedeapsa
este apreciată ca depăşind pericolul social al faptei săvîrşite, un sentiment de compătimire şi
chiar de admiratie, dîndu-se condamnatului o aureolă de erou, încît unii autori au tras concluzia
că pedeapsa capitală, după expresia lui Henting, un adevărat Verherrlichungs Effekt, un efectde
glorificare a infractorului. Pedeapsa trebuie să fie proportională şi adevărată şi adecvată faptei
săvîrşite şi persoanei făptuitorului. Agravarea acestei pedepse din consideratiuni de prevenire
generală, pentru intimidarea acelei eventuale persoane care ar fi tentată să comită o infractiune
similară sau alta, înseamnă a adăuga un plus de pedeapsă pentru o faptă nesăvîrşită pentru o
împrejurare care poate să rămînă doar ipotetică, pentru motive care nu se justifică în infractiunea
săvîrşită şi persoana infractorului. Din acest rationament decurge logic şi şi concluzia potivit
căreia, întocmai cu cerinţele functiei de prevenire generală nu trebuie să influienteze în
defavoarea condamnatului cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată, pedeapsa capitală nu
poate fi justificată prin valoarea incontestabilă a efectului ei intimidant.
Adeptii concepţiei care se pronunţă contra pedepsei cu moartea afirmă că nimeni nu poate lua
viaţa altuia ceea nu i-ar putea restitui. Viaţa este acel atribut al omului care adată suprimat nu
mai poate fi redat. Dacă înseşi norma care dă naştere vieţii umane este pedepsită ca pruncucigaşă
atunci cînd ridică viaţa noului ei născut, cine altcineva ar putea suprima viaţa unui om licit şi
deci nepedepsit? Dacă medicului îi este interzisă grăbească acest sfîrşit pentru a curma o durere,
un chin ireversibil, nici un alt om nu trebuie să-i fie permis să o facă în vre-un fel sau pentru
vre-un motiv, oricare ar fi el, deoarece viaţa umană este o valoare socială şi individuală de
neevaluat. Iată de ce pedeapsa cu moartea, ,,această reminescenţă a lui lex talionis, trebuie
considerată ca fiind perimată , iar o execuţie ” un fel de omor judiciar sau legal, o formă a
cruzimii şi inumanităţii, nedemnă de civilizatia care afirmă că este umanitară. Dacă trebuie
admis că omul nu poate consimţi să fie pedepsit cu moartea pentru o comportare oarecare, atunci
susţin aboliţioniştii ,,trebuie să tragem concluzia că nu este admisibil de ucide pe altii sau pe noi
înşine, că deci pedeapsa cu moartea este ilegală”, consecinţă conţinută şi în faptul că ea se
înfăţişează cu un injustum naturale .
Caracterul nejust şi inuman al pedepsei cu moartea este accentuat de faptul că în justiţie nu
poate exista convingerea că a fost şi este aplicată întotdeauna infractorilor celor mai periculoşi
pentru societate. Hugo Adam Bedou, profesor de folosofie la Universitatea din Oregon ,a
constatat că din 50 de oameni executaţi anual în Statele Unite, aproape nici unul nu reprezintă
acel ,,inamic nr. 1 ”pentru care pedeapsa capitală, ar fi, se spune, justificată şi indispensabilă .
Privind problema dintr-un alt unghi. Laurence Thibauld remarca într-un studiu din 1977 că
pedeapsa cu moartea este inutilă , injustă şi de asemenea periculoasă, conţinînd un germene

56
riscurile care favorizează videdenta şi promovînd o ,, cincepţie viciată ” în relatiile individ- stat
prin legitimarea primatului acestuia din urmă .
Respectul exagerat acordat însă calităţii umane a criminalului , scrie profesorul Pierre
Papadatos de la Universitatea din Atena , ”poate pune pericolîn mare număr de alte fiinte umane,
a căror apărarea este de asemenee scopul suprem al dreptului . Însă dat fiind statul modern ,
posedă mai multe mijloace de a preveni crima şi a-l face inofensiv pe delicvent, nu este necesar
să utilizeze moartea pentru a se apăra. În aceaşi ordine de idei trebuie constatat că pedeapsa cu
moartea , mai mult de cît orice altă pedeapsă , nu priveşte numai pe condamnat
Ci într-un mod direct şi rudele sale mai apropiate şi ,,stigmatizează întreaga familie cu semnul
infamiei ”.
Aceste consideraţii împotriva pedepsei cu moartea putea deveni un argument distinct ,nu sunt în
ultima analiză decît reflexul caracterului profund nejust şi inuman al acestei pedepse. De acestea
aboliţionistii nu vor înceta să reia acest argument şi, alături de R.Vouin, să considere că este
,,onoarea epocii contemporane că aceşti adversari ai pedepsei cu moartea îi opun în principal
respectul datorat vieţii şi demnităţii persoanei umene .”70
În Republica Moldova, după Borodac, pedeapsa cu moartea se realiza prin împuşcare pentru
infractiuni contra statului, pentru umor premeditat săvîrşit în circumstanţe agravante, pentru viol
cu urmări extrem de grave, precum şi pentru violarea unei minore (în vîrstă de pînă la 14 ani),
pentru atentarea la viaţa colaboratorului de poliţie şi pentru infractiuni militare grave . Luînd în
consideratie caracerul exceptional al acestei pedepse, legea prevede juridictie specială a
dosarelor penale asupra infractiunilor, pentru care se aplica pedeapsa cu moartea, o ordine
deosebită de intrare în vigoare a sentinşei de executare a pedepsei despre care e virba, fixează
garantii de procedură penală specială pentru acceptarea prealabilă şi pentru cele de procedură
juridică .71

§4 Calculul pedepselor
În cazul comiterii sau, înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii
perioadei de detenţie executată, se consideră ca parte excutată din pedeapsa închisorii .
De regulă pedeapsa stabilită de către instanţă se execută integral . Ca atare trebuie să se
calculeze momentul începerii şi terminării executării acesteia. Ziua în care începe pedeapsa
închisorii şi ziua în care încetează, se socotesc în durata executării ca zile pline. De exemplu ,
deşi condamnatul a fost dus la locul detentiei la orele 14 sau a fost eliberat la ora 9, zilele
respective se vor socoti ca fiind de 24 de ore .
70
Iuliana Poenaru , ,, Pedeapsa cu moartea :pro sau contra ? ”, editura Lumina Lex , Bucureşti
1994 , pag 112-119, 136-137.
71
Al . Borodac, Op.cit , pag 258
57
 Timpul în care condamnatul se află bolnav în spital intră în durata executării deoarece el
continuă să fie privat de libertate. Dacă şi-a provocatintentionat boala pentru a se sustrage de la
executare a pedepsei, care se consideră suspendantă pe această durată şi rîncepe după ieşirea din
spital. Împrejurarea că şi-a provocat boală intentionat, trebuie să fie constatată în timpul
executării pedepsei, pentrua nu-l încerca pe fostul condamnat după eliberarea de la locul de
detenţie. În durata executării la locul de muncă nu intră, de asemenea, timpul în care
condamnatul lipseşte (boală, învoire, absente nemotivate) care nu a atras revocarea acesteia,
deoarece prestarea muncii constituie însăşi modul de executare a pedepsei. Se pune însă
întrebarea, ce s-ar întîmpla dacă boala dura, pînă cînd s-ar împlini termenul de prescriptie a
executării pedepsei ori boala ar fi incurabilă. Ar opera prescripţia? Oare boala atrage
suspendarea conditionată a executării pedepsei pe această durată?72 În acest sens art. 87 , alin. 4
mentionează că timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei se află bolnav în spital,
intră în durata executării afară în cazl în care şi-a provocat în mod voit boala, iar această
împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.73
În cazul revocării pedepsei executată la locul de muncă , deoarece condamnatul a lipsit în zile
lucrătoare, unele instante au considerat că urmează să se aplice criteriul executării efective, reale
a întregii durate a pedepsei fără a beneficia de repaos săptămînal sau de zile de sărbătoare. Alte
instante şi unii autori consideră că trebuie de aplicat criteriul calendaristic potricit căruia se are în
vedere întreaga perioadă calendaristică, începînd cu data prezentării condamnatului la unitatea
unde urmează să presteze munca şi pînă la data expirării pedepsei, din care se scad zilele
lucrătoare în care a lipsit şi care se vor adăuga la durata calendaristică a pedepsei. Aşa dar se ia
în calcul şi zilele de sîmbătă care sunt libere.
Nu se deduce din durata pedepsei, care s-a dispus să fie executată în stare de detenţie, timpul în
intervalul căruia pedeapsa privativă de libertate fiind amînată condamnatul a prestat muncă la o
unitate din proprie iniţiativă, fiindcă ar însemna că acesta să poată dispune asupra modului de
executare a pedepsei, contrar hotărîrii definitive de condamnare.
Se deduce din pedeapsă perioada de timp executată la locul de muncă în cazul în care, ulterior,
în urma executării unei căi extraordinare de atac, se dispune ca pedeapsa să fie executată la un
loc de deţinere.
A. Computarea( scăderea ) retinerii şi arestării preventive executată în ţară. Articolul 88
Cod Penal se prevede că, din durata pedepsei închisorii pronuntate se scoate timpul retinerii şi al
arestării preventive.

72
M.Basarab , Op.cit , pag 247
73
Cod penal român , art.87, alin 4
58
 Se pune întrebarea dacă acestea se scad în cazul condamnării la pedeapsa detentiunii pe viaţă?
În unele procese s-a procedat astfel. Considerăm că procedeul a fost pur formal. Numai cînd
aceasta ar fi comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp mărginit, s-ar putea pune
problema deducerii acestora din pedeapsa înlocuită. În cazul acesta perioada de detentie
executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.
Ratiunea acestor dispoziţii, constă în aceea că în timpul retinerii sau al arestării preventive,
comdamnatul a fost privat de libertate uneori luni de zile . Dacă nu s-ar scădea acest timp ,
executarea pedepseistabilită de instanta de judecată ar spori cu durata retinerii sau arestării
preventive . Ca atare urmează să se execute numai restul pedepsei rămasă în urma scăderii.
La reducerea din durata pedepsei nu se vatine seama de munca prestată în timpul executării
acesteia . la locul de detenţie, şi cea din timpul arestării preventive, deoarece ea se ia în
considerare numai la calcularea datei cînd poate fi liberat conditionat.
Considerăm că dispozitiile prevăzute în art. 88 opereză indiferent de modul de executare a
pedepsei închisorii la un loc de detentiune, întro închisoare militară sau la locul de munncă. Mai
mult dacă în timpul executării acesteia din urmă , condamnatul a fost arestat preventiv pentru
comiteria altei pedepsei penale , iar ulterior este scos de sub urmărire pentru ultima faptă, timpul
arestării preventive se scoate din durata. Pedepsei în a cărei executare se află, fiindcă dacă nu ar
fi fost arestat, ar fi continuat să o execute.
Scăderea are loc şi cînd condamnatul a fost urmărit sau judecat în acelaşi timp sau în mod
separat, pentru mai multe infractiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a
încetat urmărirea sau a fost achitat ori a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat
retinerea sau arestarea preventivă. Oricum , condamnatul urmează să execute numai pedeapsa
recoltată pentru concurs, din care se va scădea retinerea şi detinerea preventivă.
Cînd una dintre pedepsel stabilite pentru o faptă aflată în concurs a fost gratiată , timpul
arestării preventive pentru fapta respectivă se scade din pedeapsa aplicată ca urmare a
solutionării cererii de contopire.
Cînd pedeapsa aplicată a fost gratiată parţial şi s-a executat complet ceea ce a mai rămas, iar
după această executare sentinţa de condamnare a fost casată ca urmare a exercitării unui recurs
extraordinar acum recurs în anulare sau în interesul legii, şi instanţa de fond a majorat pedeapsa,
urmează ca din această pe deapsă majorată să se compute numai pedeapsa executată efectiv,
deoarece prima hotărăre de condamnare a fost desfiinţată ca urmare a recursului extraordinar.
Prin această desfiinţare, actul de gratiere nu poate producere efecte juridice cu privire la
condamnare care s-a constat că este nelegată şi nedeterminată.
Se va deduce durata retinerii şi arestării preventive şi din pedeapsa aplicată care apoi a fost
gratiată total dar, condiţionat întrucît este posibilă revocarea ei. Deducerea reţinerii şi arestării

59
are loc şi cînd, anterior judecării sesizării cu privire la reducerea acestora, unele dintre
infractiunile concurente pentru care condamnatul fusese reţinut sau arestat preventiv au fost
amnistiate. De asemenea, deducerea închisorii contraventionale din pedeapsa închisorii are loc
cu condiţia că ea să fie executată. Astfel, într-o speţă, inculpatul condamnat pentru tîlhărie fusese
condamnat anterior la o lună închisoare contraventională pentru aceeaşi faptă. Întrucît ulterior s-a
constatat că acostării victimei i-a urmat imediat deposedarea acesteia de unele bunuri prin
violenţă, prima instanţă condamnîndul pe inculpat pentru tîlhărie să deducă durata închisorii
contravenţionale din aceea pedepsei închisorii.
Dacă însă fapta sancţonată contraventional nu se absoarbe în infractiunea pentru care a fost
sanctionat, închisoarea contraventională executată pînă în momentul judecării pentru infractiune
nu se deduce din pedeapsa aplicată. De exemplu, cu ocazia unui joc de noroc, inculpatul a
încercat să ucidă victima prin aplicarea unei lovituri de cuţit în partea stîngă a pieptului. Pentru
joc de noroc i sa-u aplicat 4 luni de închisoare contraventională. Ulterior a fost condamnat pentru
tentativă de omor. Inculpatul, a cerut nîntemeiat, să i se scadă cele 4 luni de închisoare
contravenţională din pedeapsa aplicată pentru tentativă de omor .
De asemenea, într-o altă speţă, i s-a aplicat inculpatului închisoarea contraventională pentru
tulburarea liniştii locatarilor a cărei executare a început la 9 decembrie 1992, iar la 6 ianuarie
1993 a fost arestat preventiv ăentru o infractiune de furt. Prima instanţă aplicînd pedeapsa pentru
infractiunea de furt, în mod greşit a dispus deducerea preven’iei de la 9. 12. 1992, cînd inculpatul
începuse executarea sanctiunii închisorii contraventionale .
S-a considerat că şi-n cazul infractorilor minori , arestarea preventivă se deduce din durata
măsurii educative a trimiterii într-o şcoală de muncă şi reeducare. Motivarea instanţei a constatîn
aceea că, măsura detinerii preventive luată faţă de minor, are un caracter de măsură educativă .
Or , aceasta nu este exact , fiindcă prin lege ea este considerată o măsură preventivă cu caracter
procesual penal , care nu se poate schimba în functie de vîrstă persoanei faţă de care se ia. Este
cu totul altceva ca şi în acest timp are loc procesul de reeducare cît pentru minori , cît şi pentru
majori. Ce se va întîmpla însă în situaşia în care s-a pronunţat pedeapsa închisorii a cărei
executare a fost suspendată conditionat în oricare din formele sale? În acest caz, de fapt nu
suntem în situaţia unei executări a pedepsei închisorii, ci a suspendării ei pe o anumită durată de
timp, egală cu aceea a pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de doi ani , sau
între doi şi cinci ani . Aşadar, minimul poate fi de 2 ani şi 15 zile şi maximul de 5 ani , iar în
situaţia intervenirii unei graţieri totale, durata termenului de încercare va fi de 2 ani sau atît cît s-
a stabilit de către instanţă între 2 şi 5 ani . În practică s.a decis că timpul reţinerii şi arestării
preventive nu se scade din durata termenului de încercare, deoarece art. 82 C.P. foloseşte
expresia ,,pedeapsă aplicată ”, pe cînd art. 88 se referă la ,,pedeapsa închisorii pronunţate ”.

60
 Soluţia o considerăm ca fiind susceptibilă de serioase obiecţii din următoarele considerente:
 Diapoziţiile privitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive au caracter general şi
obligatoriu pentru toate situaţiile prevăzute;
 Deşi se dispune că termenul de încercare este format din pedeapsa aplicată plus 2 ani sau
între 2 şi 5 ani, sau că timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata
pedepsei închisorii pronunţate, între cele două expresii nu există nici o diferenţă, fiindcă
se pronunţă de instanţă pedeapsa care s-a aplicat şi care trebuie să fie cuprinsă în
hotărîrea de condamnare.
 Nu este firesc atunci cînd pedeapsa închisorii se execută la un loc de deţinere fiindcă
instanţa a apreciat că alt mod de executare nu ar fi suficient pentru reeducarea
infractorului , să se compute reţinerea şi arestarea, iar în situaţia suspendării condiţionate
a executării pedepsei, în una din cele două forme, să nu se deducă.
 Efectele suspendării pedepsei depind de îndeplinirea anumitor condiţii şi de respectarea
unor măsuri de supravegere de către condamnat pe durata termenului de încercare pe
care, dacă le va respecta, pedeapsa va fi considerată ca executată. Avînd însă în vedere că
dacă timpul reţinerii sau al arestării nu s-a scăzut, înseamnă, că ,,de fapt” pedeapsa nu a
fost suspendată în întregime ci nu mai partial. De asemenea, termenul de încercare nu ar
mai fi format din durata pedepsei aplicate plus 2 ani, sau între 2 şi 5 ani, aşa cum prevede
legea, ci din durata pedepsei plus 2 ani sau între 2 şi 5 ani la care se adaugă durata
reţinerii sau arestării preventive care aşa cum s-a arătat mai sus, poate fi de luni de zile
 Codul Penal prevede însă şi revocarea suspendării conditionate a executării pedepsei în
cazul săvîrşirii unei infractiuni intentionate în timpul termenului de încercare .
Consecinţa revocării constă în aceea că instanţa va dispune executarea în întregime a
pedepsei suspendată şi, de asemenea, tot în întregime, pedeapsa aplicată pentru noua
infractiune. Operează în acest caz cumulul aritmetic, iar nu cumulul juridic. Or din
moment ce reţinerea sau arestarea preventivă nu a fost computată, condamnatul ar
executa , în realitate, o pedeapsă, care depăşeşte cumulul aritmetic, ceea ce nu este
posibil în nici o împrejurare.
Aşa cum s-a arătat mai sus, în cazul gratierii totale condiţionate s-a admis că urmează să se scadă
durata reţinerii sau arestării preventive, tocmai datorită posibilităţii revocării ei.
Chestiunea computării, reţinerii sau arestării preventive se pune şi în cazul măsurii aplicării
măsurii educative a libertăţii supravegeate. Această sancţiune se dispune pe un termen fix de un
an. Înainte de abrogarea Decretului nr. 218/ 1977 s-a considerat că urmează să se deducă timpul
cît a fost arestat preventiv. Aceasta deoarece dacă nu s-ar admite soluţia, minorul respectiv ar
executa nu numai această măsură, ci şi privarea de libertate pe durata arestării preventive. Or , în

61
acest caz i-ar crea o situaţie mai grea de cît minorilor sancţionaţi cu măsura educativă a internării
într-un centru de reeducare, care au comis fapte mai grave, sau chiar în raport cu majorii.
Aceasta ar contraveni dispozitiilor art. 88 C.P. şi ideii că minorii sunt supuşi unui tratament
penal mai puţin sever decît majorii.
S-ar putea obiecta că art. 88 C.P. se referă expres doar la pedeapsa închisorii şi a amenzii, nu şi
la măsurile educative. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, s-a admis că această computare operează şi
în cazul măsurii educative a trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, cum era
denumită în Decretul nr. 218/1971, cu toate cănu este prevăzutăexpres în dispoziţiile art. 88 C.P.
În ce ne priveşte, avînd în vedere că minorul este privat de libertate, măsura reţinerii şi arestării
în acest caz ar trebui reglementată expres de către legea penală. Pînă atunci suntem de părere că
nu se deduce din nici o măsură educativă.

C . Computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţării.

În situaţiile aplicării legii penale române în baza principiilor personalităţii , realităţii, dacă
infractorii au fost reţinuţi, arestaţi, ori au fost condamnaţi şi au executat pedeapsa în întregime
sau în parte în străinătate aceasta se scade din pedeapsa aplicată de către instanţele noastre pentru
aceeaşi infracţiune74 fără a agrava situaţia penală a condamnatului stabilită prin hotărîrea statului
străin. Dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică de cît minimul prevăzut de legea
internă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minim şi va aplica o sanctiune
corespunzătoare sanctiunii pronunţate în statul străin. La executarea hotărîrii statului străin
privind aplicarea amenzii sau confiscarea unei sume de bani, instanţa de judecată va stabili
cuantumul acesteia în valută natională, aplicînd cursul de schimb în vigoare la momentul
pronunţării hotărîrii privind recunoasterea hotărîrii statului străin, fără a depăşi maximul
sancţiunii fixat de către statul străin pentru o astfel de faptă. Amenzile şi confiscările de bunuri
rezultate din executarea hotărîrilor unui stat străin revin Republicii Moldova, fără a fi
prejudiciate drepturile statelor terţe.75. Scăderea presupune recunoasterea prealabilă a actelor prin
care s-a decis reţinerea sau arestarea preventivă sau a hotărîrii judecătoreşti străine, potrivit
dispoziţiilor legale . Recunoaşterea are loc pe cale incidentală de către procuror în faza de
urmărire sau de către instanţa care solutionează cauza.76

74
M. Basarab , Op. Cit . , pag 247- 154
75
Comentariul Codului Penal , art. 86
76
M. Basarab , Op. Cit , pag 256
62
ÎNCHEIERE

“Sensul pregătirii unui jurist nu constă în

faptul, că el trebuie să înveţe pe de rost şi în detalii
normele în vigoare. Puţin probabil că aceasta îi va
fi de folos peste zece ani de activitate profesională,
deoarece o bună parte din aceste norme îşi vor
pierde valoarea, însă pentru el este important
organizarea internă a acestora, relaţiile de unitate,
coerenţa, ierarhia, şi interdependenţa sistemului
juridic…”
(Rene David)

63
 Dezvoltarea societăţii noastre, democratizarea ei permanentă cere o investigare teoretică a
diferitor aspecte ale teoriei de drept.
Autorul prezentei lucrării a întreprins o încercare de a elucida careva întrebări referitor la
teoria pedepsei penale şi la aplicarea în practică a ei, reieşind din faptul, că pedeapsa constituie o
parte a măsurilor de preîntâmpinare, o singură metodă de luptă împotriva criminalităţii.
S-a făcut şi o referinţă la geneza, evoluţia şi actualitatea pedepsei penale.
În continuare s-au abordat acele prevederi ale articolelor 61 şi 62 CP a RM, şi anume:
1. Institutul pedepsei;
2. Scopurile pedepsei;
3. Sistema şi modalităţile pedepsei penale;
4. Pedeapsa ca mijloc de prevenire a criminalităţii;
Una din principalele scopuri ale pedepsei penale, după cum este cunoscut, este corectarea
condamnatului. Prin urmare, în aplicarea pedepsei, cu stabilirea cauzei comiterii infracţiunii este
important de a stabili caracterul lor, adică de a clarifica întrebarea despre faptul care a fost
flagelul iniţial, care a condiţionat comiterea infracţiunii:
- viziunile contrare şi antisociale, vădite ale subiectului sau
- influenţa negativa a factorilor obiectivi,
Astfel, în dependenţă de aceasta trebuie să fie aplicată pedeapsa.
Vorbim de multe ori că legea este imperfectă sau că legea nu este aplicată corespunzător sau
chiar de multe ori diferit chiar dacă la prima vedere infracţiunile comise sunt asemănătoare.
Pentru a exclude o multitudine de norme desuete din codul penal şi pentru a avea o lege care
să corespundă realităţilor social.politice şi economice din R. Moldova legiutorul a adoptat un nou
cad penal. Prin Legea nr.985 XV din 18 aprilie 2002 a fost adoptat noul Cod Penal al Republicii
Moldova, care a intrat în vigoare la 12.06.03. Aşa cum am arătat şi în prezenta teză, consider o
reuşită a teoereticienilor şi practicienilor, care prin imboldul lor au determinat legiuitorul să
prevadă în noul cod penal ca pedeapsă munca nremunerată în folosul comunităţii.
Spre regret însă, importanţa întroducerii în legea penală a Republicii Moldova a acestei
categorii de pedepse n-a fost înţeleasă deplin nici de majoritatea populaţiei, nici de toate
autorităţile administraţiilor publice locale, şi chiar nici de toate persoanele, care înfaptuiesc sau
contribuie la înfaptuirea justiţiei în ţară.
Modul de executare a acestei pedepse este stabilit prin Regulamentul, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr.1643 din 31.12.2003.
Munca neremunerată în folosul comunităţii în calitate de pedeapsă penală evident este mai
blîndă decît detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi arestul şi este mai gravă decît amenda. Acestă
muncă poate consta în amenajarea şi curăţirea teritoriului localităţii, inclusiv pentru sărbătorile

64
naţionale şi locale, repararea obiectelor social-culturale şi sportive, crearea zonelor verzi şi
participarea la acţiunile de protecţie a mediului înconjurător, curăţirea loturilor în urma defrişării,
curăţirea zăpezii de pe acoperişe şi străzi, acordarea de ajutor persoanelor de vîrsta înaintată şi
invalizilor la domiciliu, îngrijirea persoanelor de vîrsta înaintată, invalizilor în spitale, acordarea
de ajutor instituţiilor şcolare şi preşcolare etc. Oare în fiecare localitate sînt puţine potenţiale
„obiecte cu destinaţie socială”, la care este strigent necesară munca neremunerată?
Sperăm, că în urma conştientizării a muncii neremunerate în folosul comunităţii şi
implimentării în practică a acestei pedepse penale, nu numai că va fi atins de fiecare dată scopul
pedepsei penale – restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului şi prevenirea săvîrşirii
de noi infracţiuni, dar şi va avea de cîştigat societatea.
În interacţiunea diverşilor factori a mecanismului infracţiunii, totdeauna rolul principal îi
aparţine acelora care caracterizează personalitatea inculpatului.
Aceasta este exprimată de conştiinţa activă a subiectului, capacităţile sale influenţează
factorii obiectivi ale mediului. După cum ne arată practica judiciară, majoritatea infracţiunilor
intenţionate se săvârşesc de către persoane ce au viziuni şi deprinderi antisociale mai mult sau
mai puţin evidenţiate. De regulă ele sînt caracterizate de aşa calităţi negative, ca modul antisocial
şi parazitar de viaţă, caracteristica negativă de la serviciu şi de la locul de trai, prezenţa
antecedentelor penale etc. Aceste persoane în general se folosesc de condiţiile prielnice pentru
realizarea intenţiilor sale infractorice, sau se evidenţiază în căutarea unor aşa condiţii, sau chiar
ei însuşi le creează.
La etapa actuală, însă sîntem în momentul când această stare de condiţii prielnice pentru
activarea şi evoluarea acestui fenomen infractori, a fost creat şi persistă în societate, ceia ce
necesită de a spori şi intensifica lupta aprigă cu aceasta, începând cu sistemul legislativ şi
continuând cu acel judiciar, prin aplicarea măsurilor de prevenire şi asigurare, precum şi a
pedepselor adecvate, astfel pentru a corecta, reeduca şi preveni săvârşirea de noi infracţiuni.
Aşa cum sugestii menţionează, Eugeni Speranţa, când doar frica de pedeapsă constituie
temeiul aplicării legilor, se poate distinge în viaţa societăţii un fel de flux şi reflux. Astfel:
- când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica;
- când creşte frica, creşte respectul legii;
- cin creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei
- când scade frecvenţa pedepsei, scade frica;
- când scade frica, scade respectul legii;
- cin scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei; etc.
Astăzi ar trebui să crească frecvenţa pedepsei şi nu atenuarea ei. Însă se dovedeşte că
legea se respectă şi pentru alte motive, decât frica în faţa sancţiunii.

65
 O lege bună este o lege aspră şi echitabilă.
Dar realitatea scoate în relief un adevăr care răspunde la întrebarea înaintată de veacuri şi
nerezolvată până azi, şi anume: “Care este acel stimulent (imbold), ce a condus la dezvoltarea
acestui fenomen – crima? Care sînt metodele de ieşire din această stare? Unde putem găsi acest
răspuns (antitod)?”.
Astăzi noi suntem în timpul acela, când acelaşi spirit încearcă să dezmintă prin organele
sale, într-un mod subtil şi iscusit un om, un popor, un stat, o civilizaţie, astfel, ca să slăbească în
păzirea legii, impune să fie moderate pedepsele, şi astfel legea începe să fie nerespectată apoi,
pierzându-şi conţinutul, legea devine instabilă, şi se întâmplă cum spunea şi Iustinian:
“… totuşi am găsit că în vremea noastră, legile (…) sînt atât de încurcate, încît tărăgănându-
se la infinit această stare a lor cu greu ar putea fi percepută de vre-o minte omeneasca”. Şi
aceasta se urmăreşte ca să fie înţelese greşit, şi în aşa mod totul să meargă în felul dorit, ca în
sfârşit în mod rapid să se năruie totul.
Principala concluzie, la care ajunge lucrarea data” constă în aceia că elaborarea intensivă a
metodelor cantitative de cercetare a metodelor juridico-penale şi criminologice este absolut
necesară, deoarece astfel de cercetări pot influienţa pozitiv la dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor
de drept, iar în consecinţă a contribui la perfecţionarea practicii de lupta împotriva criminalităţii.
După părerea mea, studiile efectuate, în mod suficient susţin ideea ca chiar metodele
cantitative simple, dar utilizate cu materialele statistice originale, la cercetarea factorilor sociali,
servesc ca o bază temeinică pentru concluzii interesante atât teoretice, cît şi practice.

Bibliografie

1. Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV, Chişinău, 18.04.2002

2. Comentariu Codului Penal al Republicii Moldova
3. Codul penal Român .
4. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994
5. Al. Borodac ,,Drept penal , partea generală ”,editura ,,Ştiinţa”, Chişinău, 1994
6. Alexandru Boroi ,,Drept penal ”, Partea generală , editura ,, All Beck”, Bucureşti ,2000.
7. Augustin Ungureanu ,,Drept penal român”, partea generală , editura ,,Lumina Lex”,
Bucureşti , 1995.
8. Costică Bulai ,,Manual de drept penal”,editura ,,All” 1997.

66
9. Gheorghe Diaconu ,, Pedeapsa în dreptul penal ”, editura ,, Bucureşti”2001.
10. Gheorghe Nistoreanu ,,Drept Penal ”, Partea generală , editura ,, All Beck”, 2002.
11. Ioan Ceterchi , Vladimir Hanga, ,,Istoria dreptului românesc”, vol 1, editura Academiei ,
Bucureşti , 1980.
12. Ion Diţulescu , Pavel Abraham ,,Dicţionar de termeni juridici”, editura ,, National”,
Bucureşti,1997.
13. Iuliana Poenaru ,,Pedeapsa cu moartea : pro sau contra ?”, editura ,, Lumina Lex”,
Bucureşti, 1994.
14. Ivan Macari ,, Drept Penal al Republicii Moldova.”, Partea generală, USM, 2002 ,
Chişinău.
15. Liviu P. Marcu ,,Istoria dreptului românesc”, editura ,,Lumina Lex”,Bucureşti, 1997.
16. Matei Basarab ,,Drept Penal ”, Partea generală , editura ,,Lumina Lex”, Bucureşti, 1996.
17. Romulus Vulcănescu ,,Etimologia juridică”, Bucureşti,1970
18. V. Ciobanu ,,Pedeapsa penală – detenţiunea pe viaţă”, Nr. 4 , 2000.
19. IRP „ Ghid practic privind munca neremunerată în folosul comunităţii”, ed. Prut
internaţional, Chişinău, 2004.
20. Alina Şavga, Mariana Grama. „Album de scheme drept penal”, Partea generală,

Chişinău, 2004.

67