MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Drept

INTERACAȚIUNEA PRINCIPIILOR CALIFICĂRII

INFRACȚIUNILOR CU PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

DREPTULUI PENAL

Autor – Gheorghiță Cristian

Grupa 1902
Coordonator - Copețchi Stanislav
Doctor în drept, conferențiar universitar

CHIŞINĂU-2021
 Cuprins

Introducere..........................................................................................................................................3
Noțiunea de principii de drept penal................................................................................................4
Noțiunea de principii de calificarea a infracțiunilor.......................................................................4
Principiile fundamentale ale dreptului penal..................................................................................5
Principiile calificării infracțiunilor...................................................................................................9
Aplicarea principiilor în sistemele de drept...................................................................................13
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................16
 Introducere
Principiile juridice pot fi enunțate și ca idei călăuzitoare determinate de legile societății
și consacrată în drept, ce determin direcția, natura și sfera reglementării juridice a relațiilor sociale.
Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atât elaborarea, cât și
realizarea normelor penale, ce se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală și pedeapsa penală. Pornind de la prevederile legii penale în vigoare și ale
doctrinei penale, putem enumera următoarele principii fundamentale ale dreptului penal: principiul
legalităţii, principiul umanismului, principiul democratismului, principiul egalităţii în faţa legii
penale (principiul răspunderii penale a persoanelor vinovate de săvârșirea infracţiunii), principiul
vinovăţiei, principiul caracterului personal al răspunderii penale, principiul individualizării
răspunderii penale și pedepsei penale.
Calificarea infracțiunilor constituie veriga principală în procesul aplicrii legii, în general, a
celei penale - în special, considerent din care, în ultima perioada, oamenii de știință acordă tot mai
multă atenție studiului concepției, principiilor și regulilor de calificare a faptelor infracționale.
Calificarea infracțiunilor constituie o premisa, conditie absolut necesară pentru aplicarea normelor
juridico-penale. Aceasta reprezintă activitatea persoanelor abilitate cu aplicarea legii, prin folosirea
regulilor logicii formale, îndreptat spre verificarea corespunderii între circumstanțele stabilite ale
comportamentului social-periculos al individului și semnele componenței de infracțiune, rezultatul
căruia se materializează în documente procesual-penale sub forma unor concluzii despre
infracțiunea concret svârșită, cu trimitere la articolul din Codul Penal.
Un principiu special de calificare a infracțiunilor ar trebui să ghideze activitățile organului
de drept în îndeplinirea atribuțiilor profesionale în evaluarea penalo-juridică a infracțiunii săvârșite.
Principiile calificării unei infracțiuni sunt menite să „țină” organul de drept în concordanță cu
procesul de comparare a obiectelor interpretate de calificare a unei infracțiuni și să-l aducă ca
urmare la concluzia corectă cu privire la evaluarea juridică penală. Astfel, un principiu special de
calificare a unei infracțiuni este o prevedere transparentă și independentă pentru aprecierea penal-
juridică a unei infracțiuni săvârșite, care caracterizează procedura procesului de comparare și
interpretare, a cărei respectare contribuie la stabilirea corectă de către organul de drept al articolului
din Codul penal. 1

1
Научные основы квалификации преступлений // https://www.bibliofond.ru/view.aspx?id=893130#text (vizitat
05.12.2021)
 Noțiunea de principii de drept penal

Dreptul penal, fiind o ramură de drept independentă în sistemul dreptului naţional, are la
bază anumite principii ce-i caracterizează conţinutul.
Termenul “principiu” provine de la latinescul principium, ceea ce înseamnă început, obârșie,
element fundamental. În domeniul logicii, principiile au un sens imperativ, indicând cum trebuie să
gândim pentru a ne apropia de esenţa obiectului.
Într-un alt context, principiile au o semnificaţie practică și normativă, arătând ce trebuie să facem,
cum trebuie să procedăm în diferite împreju rări practice. În acest sens principiile practic-normative
au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să reducem principiile la norme.
Prin principiu al dreptului înţelegem atât un fundament al sistemului de drept, cât și o
modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare.
Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atât elaborarea, cât și
realizarea normelor penale, ce se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală și pedeapsa penală. Principiile dreptului penal fie că sunt formulate expres în
lege (de ex. art. 3-7 din CP al RM), fie că se desprind din reglementarea instituţiilor de bază ale
dreptului penal. De aici toate principiile dreptului penal le clasificăm în: principii fundamentale și
principii instituţionale.
Vom aborda doar problema principiilor fundamentale, rămânând ca celelalte principii să fie
analizate odată cu tratarea instituţiilor pe care ele le guvernează (de ex., răspunderea penală,
aplicarea legii penale ș.a.).2

Noțiunea de principii de calificarea a infracțiunilor

Principiile calificării infracţiunilor – cele mai generale, fundamentale idei de care sînt
ghidate persoanele abilitate cu aplicarea legii penale la stabilirea coincidenţei (corespunderii)
semnelor faptice ale faptei săvîrşite şi semnelor componenţei de infracţiune, în rezultatul căreia se
determină ce infracţiune a fost săvîrşită şi de care articol din Codul penal este prevăzută.3

2
Botnaru S., Șavga A., Grosu V. ș.a. Drept penal. Partea Generală. Chișinău: Cartier Juridic, 2005, p.16.
3
Сабитов Р.А. Принципы квалификации уголовно-правовых беянй. În: Вестник ЧелГУ „Право”, 2001, nr.1, p. 52
 V.G. Shumikhin înțelege regulile de calificare ca „reglementări specifice care reflectă legile
instituțiilor de drept penal și care stabilesc procedura de alegere a normelor de drept penal pentru
evaluarea faptelor penale”. Spre deosebire de principiu, regula de calificare a infracțiunilor este
concepută pentru a rezolva o sarcină mai restrânsă, particulară: depășirea concurenței între norme,
stabilirea unor reguli separate pentru calificarea unei infracțiuni neterminate, complicitate la o
infracțiune, o pluralitate de infracțiuni etc.4

În ultimii ani, mulți oameni de știință care studiază abordările metodologice generale ale
calificării infracțiunilor, nu fără motiv, au început să identifice principii speciale care caracterizează
această etapă a aplicării legii. Cu toate acestea, nu există o certitudine cu privire la numărul și
conținutul principiilor relevante pentru calificarea infracțiunilor. În plus, o analiză a literaturii de
specialitate arată că autorii includ diverse tipuri de infracțiuni în gama principiilor speciale de
calificare a infracțiunilor.

O idee importantă a fost exprimată de mult în literatura de specialitate: regulile de calificare

a infracțiunilor și regulile de creare (construire) a unei norme de drept penal ar trebui să fie
interconectate, unificate. Soluția la această problemă din punctul de vedere al abordării sistemice
este corectă din punct de vedere metodologic. În acest sens, există motive să vorbim despre un
principiu interinstituțional, care poate fi numit principiul unității și interdependenței regulilor de
tehnică legislativă și de încadrare a infracțiunilor.

Principiile calificării infracţiunilor pot fi clasificate în două categorii:

1)  principiile fundamentale – care stau la baza întregului sistem de drept penal;

2)  principiile specifice calificării infracţiunilor.

Principiile fundamentale ale dreptului penal

În doctrina juridică problema sistemului principiilor dreptului penal este controversată,

exprimându-se opinii diferite cu privire la numărul și la conţinutul acestora.
Pornind de la prevederile legii penale în vigoare și ale doctrinei penale, putem enumera
următoarele principii fundamentale ale dreptului penal: principiul legalităţii, principiul
umanismului, principiul democratismului, principiul egalităţii în faţa legii penale (principiul
răspunderii penale a persoanelor vinovate de săvârșirea infracţiunii), principiul vinovăţiei, principiul

4
caracterului personal al răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei
penale.
Principiul legalităţii (art. 3 din CP al RM) este un principiu unanim admis în doctrina
penală și exprimă regula că în domeniul dreptului întreaga activitate penală se desfășoară pe baza
legii și în conformitate cu ea. Potrivit acestui principiu, o faptă, chiar dacă este periculoasă, nu poate
fi considerată infracţiune atâta timp cât nu este calificată ca atare prin lege. Ori o constrângere
aplicată unei persoane nu constituie o pedeapsă decât dacă a fost calificată prin lege, iar stabilirea
răspunderii penale trebuie să se facă conform legii. Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal
îmbracă două aspecte, și anume:
a) legalitatea incriminării, exprimată prin regula “nu există infracţiune fără lege” (nullum
crimen sine lege). Ceea ce presupune că nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere
pentru o faptă care, în momentul săvârșirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune;
b) legalitatea pedepsei și a măsurilor ce se pot lua în cazul săvârșirii faptelor prevăzute de legea
penală este cunoscută prin regula (nulla poena sine lege) “nu există pedeapsă fără lege”.
Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvârșit o infracţiune trebuie să i se aplice numai
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune și numai în condiţiile stabilite de lege.
Pe baza prevederilor articolului dat nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârșirea unei
infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decât în temeiul unei hotărâri a instanţei de judecată și
în strictă conformitate cu legea penală.
Interpretarea extensivă defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise.
Consacrarea principiului legalităţii în codul penal are o importanţă deosebită, reprezentând o
garanţie a drepturilor și libertăţilor omului în sensul că împiedică extinderea legii penale prin
analogie. Pentru legiuitor constituie o obligaţie ca în activitatea de incriminare să precizeze cu
exactitate atât fapta interzisă, cât și sancţiunile aplicabile pentru aceasta, iar pentru organele de
aplicare a legii reprezintă o obligaţie de interpretare strictă a legii, la cazul concret.
Principiul umanismului (art. 4 din CP al RM). O problemă prioritară a lumii contemporane
este aceea a drepturilor omului, a ocrotirii fiinţei umane în contextul respectării tuturor drepturilor
pe care aceasta le are consfinţite atât prin legislaţia internă, cât și prin tratate și convenţii
internaţionale.
În dreptul penal principiul umanismului presupune că întreaga reglementare juridică are menirea
să apere în mod prioritar persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile și libertăţile acesteia
(alin. (1) al art. 4 din CP al RM). Astfel, în centrul activităţii de apărare se află omul cu drepturile și
libertăţile sale.
Alin. (2) al art. 4 din CP al RM prevede: “Legea penală nu urmărește scopul de a cauza suferinţe
fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante”. În actuala reglementare penală sunt cuprinse dispoziţii
ce reflectă și alte aspecte ale principiului umanismului. Se poate afirma fără exagerare că în orice
instituţie de drept penal există aspecte ale principiului umanismului, de ex., executarea pedepsei nu
trebuie să cauzeze suferinţe fizice, nici să înjosească demnitatea omului (alin. (2) al art. 61 din CP al
RM); existenţa categoriilor speciale de penitenciare pentru femei și minori (alin. (5) și (6) ale art. 72
din CP al RM); prevederea circumstanţelor agravante în mod exhaustiv (art. 77 din CP al RM), iar a
celor atenuante în mod implicit (art. 76 din CP al RM); liberarea de răspundere și de pedeapsă
penală ș.a.
În concluzie putem susţine că, în dreptul penal, principiul umanismului acţionează într-un sens
dublu:
– în primul rând, protecţia pe care dreptul penal trebuie să o asigure persoanei fizice incriminând
faptele ce contravin legii penale;
– în al doilea rând, constrângerea penală are un caracter uman, respectându-se drepturile
infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia ș.a.
Principiul democratismului (art. 5 din CP al RM). În orice societate democratismul trebuie să
fie o însușire organică a oricărei reglementări juridice, în sensul că prin normele de drept se exprimă
voinţa și conștiinţa întregului popor și servesc interesele acestuia.
Potrivit acestui principiu, toate persoanele sunt egale în calitate de beneficiari ai ocrotirii
penale, precum și de destinatari ai legii penale11. În conformitate cu principiul democratismului, în
realizarea prevederilor legii penale sunt antrenate diferite mase de oameni care iau parte la
elaborarea diferitelor legi penale, pot fi antrenate persoane sau organe specializate de stat în
supravegherea minorilor cărora li s-au aplicat măsuri de constrângere cu caracter educativ (art. 104
din CP al RM) ș.a.
Alin. (2) al art. 5 din CP al RM mai expune ca o idee de bază a principiului democratismului
faptul că apărarea drepturilor și intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea
drepturilor și intereselor altei persoane sau ale unei colectivităţi.
Principiul egalităţii în faţa legii penale. Deși nu-și găsește o reglementare explicită în
normele dreptului penal, egalitatea în faţa legii are o semnificaţie deosebită în condiţiile statului de
drept. După noi, principiul egalităţii în faţa legii este prevăzut de alin. (1) al art. 5 din CP al RM
care declară: “Persoanele care au săvârșit infracţiunea sunt egale în faţa legii și sunt supuse
răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naștere sau orice
altă situaţie”.
În contradicţie cu principiile dreptului totalitar, actuala concepţie de înfăptuire a justiţiei penale
exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii
societăţii, fie că sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini sau persoane fără cetăţenie, fie
că sunt bărbați sau femei, intelectuali sau funcţionari, se află într-o poziţie egală vizavi de
prevederile legii penale atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât și în calitate de
destinatari ai exigenţelor acestei legi.
Principiul vinovăţiei. Este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, în
conformitate cu care persoana este supusă răspunderii penale și pedepsei penale numai pentru fapte
săvârșite cu vinovăţie (intenţie sau imprudenţă) prevăzute de legea penală.
Chiar dacă fapta săvârșită prezintă un grad sporit de prejudiciabilitate, este prevăzută de legea
penală, însă a fost săvârșită fără vinovăţie, ea nu va fi calificată drept infracţiune și în nici un caz nu
va putea atrage după sine răspunderea și pedeapsa penală.
Deși principiul vinovăţiei nu este prevăzut expres în Codul penal al Republicii Moldova, în
opinia noastră, conţinutul acestuia corespunde prevederilor articolului 6, alin. (1) din CP al RM,
numit “principiul caracterului personal al răspunderii penale”, care exprimă altceva decât ceea ce
prevede legea în vigoare.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale (art. 6 din CP al RM). În
conformitate cu principiul dat, atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită
conduită, cât și răspunderea ce reiese din nerespectarea acestei obligaţii revin persoanei care a
încălcat respectiva normă penală, săvârșind fapta prejudiciabilă, și nu alteia ori unui grup de
persoane.
În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia. Cu alte cuvinte,
răspunderea penală are un caracter personal, adică o poartă doar cel ce a săvârșit infracţiunea, și nu
altă persoană. Acest principiu poate fi dedus din prevederile alin. (2) al art. 6 din CP al RM, care
declară că la răspundere și la pedepsă penală este supusă numai persoana care a săvârșit cu intenţie
sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
Așadar, în dreptul penal răspunderea nu poate fi decât pentru fapta proprie, spre deosebire de
alte ramuri de drept, unde o persoană poate purta răspundere și pentru fapta altuia, de exemplu, în
dreptul civil există răspunderea părintelui, tutorelui, curatorului pentru fapta săvârșită de copilul
minor, în dreptul muncii există răspunderea colectivă a unui grup de persoane pentru fapta uneia sau
a unor persoane din acel grup ș.a.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale apare ca o garanţie a libertăţii persoanei și
de aceea este considerat un principiu fundamental, constituind, în același timp, și un principiu al
răspunderii penale.
Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale (art. 7 din CP al RM).
Fiecare infracţiune și fiecare infractor poartă anumite particularităţi, fiind în același rând însoţiţi și
de anumite împrejurări care influenţează caracterul și gradul prejudiciabil al infracţiunii și al
infractorului.
Principiul individualizării răspunderii și pedepsei penale presupune o examinare în ansamblu a
tuturor acestor particularităţi și împrejurări, care permit de a stabili caracterul și limitele răspunderii
vinovatului. Principiul dat își are consacrarea în art. 7 din CP al RM: “La aplicarea legii penale se
ţine cont de caracterul și gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii săvârșite, de persoana celui
vinovat și de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.
Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale și pedepsei penale pentru una și aceeași
faptă”. Adică, pentru a-i aplica legea penală, instanţa de judecată analizează un șir de aspecte, cum
ar fi, de exemplu, cauzele comiterii faptei, făptuitorul a comis pentru prima oară o faptă
prejudiciabilă sau a fost anterior condamnat, acesta este minor sau adult, a comis fapta sub influenţa
cuiva sau de sine stătător, a executat rolul de autor al faptei sau de organizator (instigator,
complice), ce acţiuni concrete a comis sau nu ș.a. Numai după o analiză amplă a tuturor
particularităţilor și circumstanţelor ce caracterizează fapta și făptuitorul, instanţa de judecată îi va
putea stabili o pedeapsă echitabilă. Tot în baza acestui principiu se exclude și dubla incriminare a
uneia și aceleiași fapte comisă de persoană.5

Principiile calificării infracțiunilor

La principiile fundamentale se atribuie:

Principiul legalităţii obligă persoana împuternicită cu aplicarea legii penale să califice fapta
în conformitate cu articolul din Codul penal care prevede respectiva faptă şi nicidecum potrivit unei
norme penale similare sau în acord cu o normă suplimentară la cea care urmează să fie aplicată.
Principiul legalităţii incriminării, ca aspect al principiului legalităţii, presupune ca toate
reglementările, în special acelea care impun sau care permit să se impună sancţiuni, să fie clare şi
precise pentru ca destinatarii să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile ce decurg din acestea.6

Principiul guvernează nu doar normele care stabilesc elementele constitutive ale unei
infracţiuni, dar în aceeaşi măsură şi cele care stabilesc consecinţele ce decurg din săvîrşirea unei
infracţiuni.

Doctrina rusă în analiza principiilor de calificare a infracțiunilor prevede, de asemenea unele

reguli și caracteristici ce decurg din acest principiu. Astfel, principiul legalității nu este doar cea mai

5
Ibid.
6
Ivan Gh., Ivan M.C. Principiul legalității incriminării și a pedepsei în dreptul Uniunii Europene. În: Dreptul, 2012,
nr.9, p.272.
importantă garanție a calificărilor corecte infracţiuni, dar şi un factor care contribuie la soluţionarea
unei probleme atât de importante ca asigurarea unei practici uniforme de aplicare a legii.7
Cerințele de calificare a infracțiunilor care decurg din principiu
legalitatea poate fi desemnată după cum urmează:
- trebuie asigurată aceeași evaluare juridică a actelor clasificate unul câte unul
și același paragraf, parte, articol din Codul penal al Federației Ruse;
- abordările metodologice și juridice ar trebui să fie identice la calificare
orice eveniment criminal,
- nu este permisă calificarea prin analogie,
- ca bază probatorie pentru calificarea unei infracțiuni, poate exista informații utilizate care
îndeplinesc cerințele Codului de procedură penală al Federației Ruse (capitolul 10).8

Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii – calificarea infracţiunii potrivit unei sau altei
norme nu trebuie să se facă în dependenţă de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie. În unele cazuri, legea cere anumite calităţi speciale ale subiectului infracţiunii
care trebuie întrunite suplimentar pe lîngă semnele generale cerute de Partea Generală a Codului
penal, pentru efectuarea calificării potrivit normei respective (de ex., subiect al infracţiunii de
pruncucidere (art.147 CP RM) poate fi doar mama copilului nou-născut). Acest lucru nu are să
semnifice că legea penală se aplică în mod discriminator, ci presupune instituirea de către legiuitor a
unor norme care urmează să se aplice în anumite condiţii specifice rezultate din natura juridică a
comportamentelor ilegale interzise de legea penală.

Doctrina rusă la acest principiu, susține că tocmai în calificarea infracțiunilor se întrupează

cel mai pe deplin acest principiu, întrucât are anumite limitări și excepții ca principiu al răspunderii
penale (de exemplu, instituția imunității prezidențiale, judiciare, diplomatice, parlamentare etc.).9

Principiul vinovăţiei – calificarea infracţiunii are la bază, inclusiv, atitudinea psihică a

făptuitorului faţă de fapta şi urmările prejudiciabile. De forma vinovăţiei făptuitorului depinde care
va fi calificarea. În mare parte principiile specifice rezultă din principiile fundamentale, în special
din principiul legalităţii incriminării. La această categorie se atribuie:

a) principiul calificării obiective – calificarea trebuie fundamentată pe împrejurările de

fapt în care a fost comisă infracţiunea. Avînd în vedere că calificarea infracţiunii presupune
7
Ibid
8
Майстренко Г. А. Принципы квалификации преступлений как методологическая основа
правоприменения //http://publishing-vak.ru/file/archive-law-2020-11/10-maistrenko.pdf (vizitat 04.12.2021)
9
Ibid
stabilirea unei corespunderi între semnele faptei prejudiciabile şi semnele componenţei de
infracţiune, iar fapta prejudiciabilă reprezintă nu altceva decît un comportament al unei entităţi
exteriorizat în realitatea obiectivă, e şi firesc ca calificarea potrivit unei norme concrete să aibă la
bază anumite date obiective (împrejurări, circumstanţe). Potrivit alin.(3) art.19 CPP RM, organul de
urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate
aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei. La fel, potrivit alin.(1) art.254 CPP RM,
organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub
toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului. De aici
derivă concluzia că !!! pentru aplicarea exactă a legii penale, calificarea corectă a infracţiunii, în
mod imperios trebuie stabilite împrejurările obiective în interiorul cărora a fost săvîrşită
infracţiunea;

b) principiul stabilirii adevărului - pentru stabilirea adevărului, la calificarea infracţiunilor

este necesară determinarea obiectivă şi multiaspectuală a împrejurărilor de fapt în interiorul cărora a
fost săvîrşită fapta infracţională şi selectarea din totalitatea datelor stabilite doar a celor care au
importanţă calificativă. Adevărul poate fi determinat nu doar prin determinarea circumstanțelor de
fapt, dar şi prin alegerea corectă a normei juridico-penale aplicabile faptei infracționale comise, prin
evitarea unei calificări eronate. În ipoteza unei erori de calificare este suprimat principiul stabilirii
adevărului.

Deşi calificarea iniţială suferă modificări, aceasta nu înseamnă că a fost una incorectă. La o
anumită fază a procesului penal pot fi stabilite anumite date de fapt ale infracţiunii săvîrşite,
calificarea fiind făcută în baza informațiilor deţinute. Odată cu colectarea de noi probe, stabilirea a
noi circumstanţe, organul abilitat cu aplicarea legii penale poate modifica calificarea. Nu este exclus
ca şi la faza judecării cauzei, fie în instanţa de fond, fie în instanţa de apel sau de recurs, calificarea
să suporte modificări. Spre ex., în baza datelor obţinute de organul de urmărire penală, o faptă
prejudiciabilă este calificată potrivit art.187 CP RM – jaful. La faza judecării cauzei, datorită
administrării în şedinţa de judecată de noi probe din partea apărării, acţiunile inculpatului sînt
încadrate potrivit art.186 CP RM – furtul. Calificarea este corectă dacă aceasta obiectiv coincide
după volumul şi caracterul împrejurărilor de fapt existente. Dacă apar noi împrejurări de fapt
referitoare la fapta săvîrşită, poate fi modificată şi aprecierea juridico-penală a faptei infracționale
comise; 10

c) precizia – calificarea trebuie să determine cu exactitate articolul, alineatul, litera din Partea
Specială a Codului penal în care se conţine norma de drept penal ce interzice şi sancționează

10
Корнева А.В. Теоретические основы квалификации преступлений, p.16.
 comportamentul infracţional concret. Spre ex., dacă făptuitorul a comis o sustragere
deschisă cu aplicarea violenţei, atunci norma exactă care reflectă comportamentul
subiectului infracțiunii este lit.e) alin.(2) art.187 CP RM – jaful (atunci cînd violența aplicată
în scopul sustragerii se concretizează în violență nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei) sau alin.(1) art.188 CP RM (după caz, lit.c) alin.(3) art.188 CP RM) – tîlhăria
(atunci cînd violenţa aplicată în scopul sustragerii se concretizează în violență periculoasă
pentru viaţa sau sănătatea persoanei).11

Cerinţa privind precizia calificării caracterizează doar rezultatul, nu şi întreg procesul
calificării;12

d) integralitatea – calificarea trebuie să cuprindă toate articolele, alineatele, literele din
Codul penal, inclusiv din Partea Generală a acestuia. Atunci cînd în acţiunile făptuitorului sînt
prezente elementele constitutive ale mai multor infracţiuni (este cazul concursului de infracţiuni),
calificarea trebuie să cuprindă toate normele de drept care incriminează faptele aflate în concurs. La
fel, dacă activitatea infracţională nu a fost dusă pînă la capăt, fiind întreruptă la o anumită etapă a
acesteia – fie la etapa actelor preparatorii, fie la a celor executorii, calificarea trebuie să conţină
alegaţia la normele Părţii Generale a Codului penal care reglementează activitatea infracţională
neconsumată (art.26 – pregătirea de infracţiune şi art.27 – tentativa de infracţiune). Spre ex.: dacă
intenţia persoanei de a comite un omor intenţionat nu este dusă pînă la capăt din anumite motive
independente de voinţa sa, aceasta fiind întreruptă la etapa actelor de executare, cele comise
urmează a fi încadrate potrivit art.27 şi normei din Codul penal care sancţionează omorul
intenţionat, adică art.145 CP RM. De ex., la adoptarea unei sentinţe de condamnare pentru tentativă
la omor în varianta-tip, instanţa de judecată în mod obligatoriu va indica în actul aplicativ, pe lîngă
alin.(1) art.145 CP RM, şi norma ce prevede tentativa de infracţiune, adică art.27 CP RM. O atare
trimitere la norma legală din Partea Generală a Codului penal are menirea de a scoate în evidenţă
faptul că activitatea infracţională nu a fost dusă pînă la capăt. Tot aşa urmează de procedat şi în
cazul infracţiunii săvîrşite în participație. Dacă, spre ex., la săvîrşirea infracţiunii au participat două
persoane pasibile de a fi supuse răspunderii penale, una îndeplinind rolul de autor, iar cealaltă de
complice, la calificarea acţiunilor acestora se va face trimitere la norma din Codul penal care
stabileşte participanţii la infracţiune şi rolul acestora în procesul săvîrşirii infracţiunii — art.42 CP
RM. Pe lîngă norma de drept penal care prevede comportamentul infracţional la care a recurs
autorul, acţiunile complicelui trebuie încadrate şi potrivit art.42 alin.(5) CP RM. În mod analogic
trebuie calificate şi acţiunile celorlalţi participanţi. Dacă aceste articole nu sînt indicate în

11
Copețchi S., Hadîrca I. Calificarea Infracțiunilor.Chișinău: S.n., 2015 (Î.S. F.E.P. „Tipografia Centrală„), p. 20.
12
Марчук В.В. О точности и полное формулы квалификации преступления //http://elib.bsu.by/bitstream
documentele procesuale corespunzătoare, aceasta înseamnă că a fost comisă o infracţiune
consumată fără participanţi, întrucît în articolele respective din Partea Specială legiuitorul prevede
doar infracţiunea consumată comisă de un singur autor. 13

Legea penală operează cu anumite norme de extindere a incriminării în cazul unor activităţi
infracţionale atipice. Este vorba, în special, de normele prevăzute la art.26 CP RM (pregătirea de
infracţiune), la art.27 CP RM (tentativa de infracţiune), cînd se constată o activitate infracţională
neconsumată şi se impune precizarea acesteia, fiind făcută prin invocarea normelor descrise în
Partea Generală, alăturate normelor de incriminare. Or, în Partea Specială a Codului penal
legiuitorul operează doar cu fapte consumate. 14

Aplicarea principiilor în sistemele de drept

Subliniind importanţa principiilor pentru sistemul dreptului, în doctrină s-a constatat că dacă
dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorată
consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale. Aşadar,
principiile dreptului constituie esenţa lui şi reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept. În
măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea de drept, ele dau validitate şi
stabilitate sistemului de drept.
Principiile de aplicare a sancţiunilor oferă o caracteristică generalizată şi, în aşa fel,
contribuie la cunoaşterea esenţei şi conţinutului reglementării juridice a unor sau altor domenii din
viaţa socială şi activitatea de stat, uşurează cunoaşterea sancţiunilor juridice. Mai mult decît atît, în
majoritatea lucrărilor consacrate principiilor de aplicare a sancţiunilor este cercetată, în principal,
aplicarea sancţiunilor-pedepse (în domeniul penalului sau contravenţionalului) ori a sancţiunilor de
drept civil.
Trebuie de menţionat şi un asemenea neajuns al abordării, caracteristice multor autori, la
soluţionarea chestiunii cu privire la sistemul principiilor de aplicare a sancţiunilor, cum este lipsa
privirii acestor principii ca o anumită unitate internă, ca urmare, principiile de specificare a
pedepselor se prezintă ca o adunare mecanică de idei diferite, ci nu ca un complex unic.
În doctrină nu există o opinie comună referitor la principiile aplicării sancţiunilor juridice.
Însă, prin analogie, putem conchide că principiile generale ale aplicării sancţiunilor juridice sunt
idei călăuzitoare care îşi găsesc expresia în toate normele de drept ce reglementează diferitele forme

13
Borodac A., Gherman M. Calificarea infracțiunilor, p.9.
14
Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. ș.a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentat. Adnotat, p.237.
sub care se poate prezenta această instituţie juridică. Ele reflectă într-un mod specific cerinţele
principiilor generale ale dreptului, principii în care se exprimă ideile directoare ale întregului sistem
juridic, iar principiile generale ale aplicării sancţiunilor juridice alcătuiesc o categorie distinctă de
cea a principiilor generale ale dreptului, întrucît nu toate normele ce alcătuiesc dreptul pozitiv au
incidenţă în domeniul răspunderii juridice, ci numai acelea care reglementează cazurile, condiţiile şi
modalităţile în care intervine una din formele răspunderii juridice.
Principiile generale de aplicare a sancţiunilor determină aspectele cele mai importante,
consfinţite în Constituţia Republicii Moldova, de aplicare a sancţiunilor juridice faţă de întreaga
totalitate a raporturilor sociale. Principiile de bază de aplicare a sancţiunilor, reies din normele
legislaţiei în vigoare şi caracterizează cele mai importante aspecte de aplicare a sancţiunilor în
majoritatea ramurilor dreptului. Principiile suplimentare de aplicare a sancţiunilor reies din normele
legislaţiei în vigoare şi caracterizează particularităţile de aplicare a sancţiunilor în unele ramuri ale
dreptului. Astfel, la principiile generale se referă: legalitatea; umanismul; democraţia;
proporţionalitatea sau corespunderea sancţiunii aprecierii finale a faptei comise. Respectiv, din
rîndul principiilor de bază de aplicare a sancţiunilor fac parte: inevitabilitatea sancţiunii;
individualizarea sau personificarea; principiul interdicţiei dublei sancţionări etc. Din rîndul
principiilor suplimentare de aplicare a sancţiunilor fac parte: vinovăţia; reglementarea procesuală a
aplicării sancţiunii.
Primul act legislativ în care găsim formulat principiul legalităţii contra abuzurilor statului
feudal a fost Magna Charta Libertatum, adoptată de regele Ioan fără de ţară, în Anglia, în anul 1215.
Prima analiză filosofică şi stiinţifică a principiului legalităţii o găsim la juristul german Anselm
Feuerbach, reprezentant ilustru al iluminismului german (1775—1833). În lucrarea sa Lehrbuch des
Peintlichen Recht, este caracterizat pentru prima dată principiul legalităţii, prin formulele latine
cunoscute: nullum crimen sine poena legali; nulla poena sine lege. Este meritul lui Feuerbach de a fi
precizat că norma de incriminare are o funcţie de prevenţie generală, prin constrîngerea psihologică
pe care o exercită asupra destinatarilor legii penale, pe care îi determină sa respecte legea şi să nu
savîrşească fapte antisociale. El subliniază că, pentru ca legea să poată realiza această constrîngere,
destinatarii legii trebuie să cunoască dinainte care sunt faptele interzise şi consecinţele lor. În
prezent, principiul legalităţii este consacrat în toate constituţiile statelor şi în toate legislaţiile
penale. El este consacrat şi în Declaratia Universala a drepturilor omului (10 decembrie 1948), în
Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile (15 decembrie 1966) şi în Convenţia
Europeană a drepturilor omului (5 decembrie 1950).
Din modul în care au fost redactate dispoziţii legale, referitoare la principiul legalităţii,
rezultă că nici o faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă
acest lucru (nullum crimen sine lege) şi nici o sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era
prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării şi pedepsei
apare astfel ca una dintre cele mai importante limitări penale, reprezentînd principala garanţie a
securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal. În doctrina de specialitate s-a arătat de
altfel că imperativul de securitate juridică pe care principiul legalităţii este chemat să il garanteze nu
poate fi realizat prin simpla existenţă a unei norme care incriminează anumite fapte. Norma de
incriminare trebuie să indeplinească de asemenea şi această condiţie suplimentară, aceea de a fi
redactată cu suficientă claritate, astfel încît orice persoană să îşi poată da seama dacă o acţiune sau o
inacţiune intră sub imperiul său. Remarcăm însă că, în lipsa unei sancţiuni juridice clare, dar mai
ales în lipsa unei reglementări constituţionale precise, imperativul clarităţii normei de incriminare
penala rămîne, aşa cum am arătat, fără nici o consecinţă practică efectivă.
Principiul democratismului este declarat în Constitutia Republicii Moldova: „Toţi cetăţenii
Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine
socială.“ De asemenea, acest principiu este consacrat în majoritatea actelor normative de ramură, ca
de exemplu art.5 CP care stipulează“ Persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi
sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie. Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin
încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.“ Potrivit acestui principiu,
persoanele care au săvîrsit infractiuni sînt egali în fata legii care nu prevede imunităti sau privilegii
pentru vreo categorie aparte de persoane. Ei sunt supuşi răspunderii fără deosebire de rasă, sex,
culoarea, origine naţională sau socială, limbă, religie, opinie politică etc.
Principiul proporţionalităţii (justeţei sancţiunii) sau de corespundere a sancţiunii cu
aprecierea finală a faptei comise, ca unul din principiile generale de aplicare a sancţiunii juridice,
constă în corespunderea măsurii sancţiunii cu măsura de ilegalitate în comportamentul persoanei,
altfel vorbind, proporţionalitatea dintre faptă şi apreciera dată ei de către stat. După cum bine
observăm, acest principiu are două dimensiuni. Pe de o parte, el funcţionează ca o garanţie pentru
societate, în sensul de a constitui o protecţie a cetăţenilor faţă de comportamentele delictuale.
Sancţiunea asigură această garanţie, în sensul că anulează avantajele pe care infractorii le procură
prin încălcarea ei. Se restabileşte astfel echilibrul rupt prin fapta ilicită şi stimulează pe bunul
cetăţean să persevereze în respectarea legii. Pentru a se produce acest efect, nu este necesar doar să
existe orice sancţiune, ci trebuie ca aceasta să corespundă şi să se adecveze aşteptărilor grupului
social. O sancţiune prost individualizată la nivel legal va fi contrazisă permanent de aşteptările
sociale, unul din indicatorii anomaliei fiind tocmai rebeliunea jurisprudenţei împotriva codului. Pe
de altă parte, sancţiunea, prin definirea condiţiilor în care poate fi aplicată, asigură o protecţie a
individului împotriva tendinţelor abuzive manifestate de mecanismul statal represiv.

BIBLIOGRAFIE

1. Научные основы квалификации преступлений // https://www.bibliofond.ru/view.aspx?

id=893130#text (vizitat 05.12.2021)
2. Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. ș.a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentat.
Adnotat, p.237.
3. Корнева А.В. Теоретические основы квалификации преступлений, p.16.
4. Copețchi S., Hadîrca I. Calificarea Infracțiunilor.Chișinău: S.n., 2015 (Î.S. F.E.P.
„Tipografia Centrală„), p. 20.
5. Марчук В.В. О точности и полное формулы квалификации преступления
//http://elib.bsu.by/bitstream.
6. Borodac A., Gherman M. Calificarea infracțiunilor, p.9.
7. Майстренко Г. А. Принципы квалификации преступлений как методологическая
основа правоприменения //http://publishing-vak.ru/file/archive-law-2020-11/10-
maistrenko.pdf (vizitat 04.12.2021)
8. Ivan Gh., Ivan M.C. Principiul legalității incriminării și a pedepsei în dreptul Uniunii
Europene. În: Dreptul, 2012, nr.9, p.272
9. Botnaru S., Șavga A., Grosu V. ș.a. Drept penal. Partea Generală. Chișinău: Cartier Juridic,
2005, p.16.
10. Сабитов Р.А. Принципы квалификации уголовно-правовых беянй. În: Вестник ЧелГУ
„Право”, 2001, nr.1, p. 52