TEZĂ DE LICENȚĂ

Infracțiuni și contravenții ce atentează

la ordinea publică

Chişinău, 2022
 CUPRINS:

Lista Abrevierilor

INTRODUCERE…..……………………………………………………………..

1. Aspecte teoretico-metodologice privind studiul infracțiunilor și contravențiilor ce

atentează la ordinea publică……………………………

1.1. Considerațiuni preliminare privind noțiunea, importanța cercetării infracțiunilor și

contravențiilor ce atentează la ordinea publică ……………………………
1.2. Analiza juridico-penală a infracțiunilor ce atentează la ordinea publică…………
1.3. Analiza juridico-penală a contravențiilor ce atentează la ordinea publică…..

2. Analiza statistico-criminologică a infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la ordinea

publică

2.1. Cauzele și condițiile de săvârșire a infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la ordinea

publică…………………………………..
2.2. Victimizarea și rolul victimei în mecanismul actului infracțional………………………..…
2.3. Ponderea infracțiunilor și contravențiilor în bază de gen comise în sfera ordinii publice,
indicatori statistici.……

3. Măsuri juridico-penale și criminologice de prevenire și combatere a fenomenului

infracțional ce atentează la ordinea publică………….

3.1. Pericolul social a fenomenului infracțional ce atentează ordinea publică…………

3.2. Măsuri penale, represive și criminologice de prevenire a infracțiunilor și contravențiilor ce
atentează la ordinea publică ……
3.3. Măsuri de combatere a manifestărilor infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la ordinea
publică………………

CONCLUZII…………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE…...………...…………………………………………………………

2
 LISTA ABREVIERILOR:

RM – Republica Moldova
CSJ – Curtea Supremă de Justiție.
CRM – Constituția Republicii Moldova
CE – Curtea Europeană
CPP – codul de procedură penală
CP – codul penal
CEDO – Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertății
Fundamentale
CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CPP Rom. – Codul de procedură penală al României
HP CSJ – hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
CPP RM – Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova.
alin. – aliniatul
art. - articolul
Ed. – Editura
Op.cit. – Operă citată
Jud. – Judecătoria
Lg. – Legea
lit. – literă
MO – Monitorul Oficial
nr. – numărul
pag. – pagină
pct. – punctul
ș.a. – și alții
sec. – secolul
vol. – volumul
IPS – indicele pericolului social

3
 INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate:

Potrivit dispozițiilor constituționale, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi
garantate1 în statul de drept. Prevederile constituționale impun necesitatea creării unor
mecanisme eficiente, pe măsură să asigure fiecărui cetățean posibilitatea de a pleda pentru
apărarea și restabilirea drepturilor și libertăților contra oricăror limitări și încălcări de lege.
Problema respectării şi ocrotirii valorilor culturale şi a normelor morale la etapa actuală a
devenit tot mai stringentă pentru toate statele civilizate, printre acestea se numără şi Republica
Moldova. Nu există şi nici nu a existat vreodată o colectivitate umană care să nu fi promovat
anumite valori culturale şi morale. Educaţia moral-culturală constituie o dimensiune deosebit de
importantă a personalităţii umane într-o societate democratică, întrucât progresul economic şi
spiritual depinde de gradul de angajare a fiecăruia în efortul comun de creştere a calităţii vieţii.
Creşterea ratei criminalităţii, în special a numărului de infracţiuni cu un grad mai mare sau
mai mic de pericol social are impact asupra tuturor sferelor vieţii oamenilor, provocând o
serioasă stare de îngrijorare şi chiar anxietate în ceea ce priveşte viaţa persoanelor apropiate,
integritatea patrimoniului etc. Orice stat, care este organul administrativ al unei ţări, are obligaţia
constituţională de a asigura prin organele sale specializate siguranţa şi securitatea cetăţenilor săi
împotriva oricăror fapte de natură infracţională, cât şi prevenirea infracţiunilor care pot să
atenteze la drepturile şi libertăţile acestora.
Promovarea celor mai importante valori sociale, protecția lor și garantarea unei proceduri
efective de înlăturare a consecințelor produse prin atentare constituie sarcini primordiale ale
societății contemporane și ale statului de drept.
În funcție de însemnătatea valorilor lezate de fenomenul infracțional, manifestat în diverse
forme, legiuitorul instituie un mecanism juridic diferit de apărare socială. Totodată, pentru
asigurarea unui climat liniștit, este necesar a elabora o bază științifică complexă, care să ofere
soluții și metode de prevenire și combatere a fenomenului criminalității.
Acțiunile de criminalizare nefondate pe o cunoaștere criminologică adecvată a
fenomenelor criminale poate provoca însă o reacție inversă: în loc să ordoneze mai bine viața
socială, ele amplifică ilegalitățile, ceea ce bulversează societatea, prin faptul că zdruncină
încrederea populației în necesitatea, raționalitatea și echitatea normelor sociale, precum și în
imperativitatea respectării lor stricte.

1
Constituţia Republicii Moldova: Legea Republicii Moldova din 29 iulie 1994. In: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1994, nr.1. În vigoare din 27 august 1994, p. 6-31.
4
 Pericolul social al unei fapte rămâne a fi acel indice de care se ține seama la incriminarea
sau dezincriminarea unei infracțiuni. În susținerea acestei alegații, cel mai convingător argument
este lipsa unei concepții legislative coerente și bine gândite privind definirea pericolului social.
Știința criminologiei cunoaște unele răspunsuri la întrebările legate de conceptul de pericol
social, elementele din care este constituit acesta, iar știința dreptului penal, așa cum este firesc,
are doar mențiuni ale noțiunii de pericol social în raport cu definiția infracțiunii. Această
trăsătură a infracțiunii a și provocat contradicții, dar acestea se limitează la înlocuirea termenului
de „pericol social” cu cel de „prejudiciabilitate”, întru definirea infracțiunii în Codul Penal.
Toate acestea și-au găsit nu numai oglindire, ci și soluții concrete în studiul nostru, care,
considerăm, vor fi utile subiecților oficiali de aplicare a legii, dar mai cu seamă legiuitorului.
Prezenta lucrare reprezintă o cercetare juridică, integrală după conţinut, a unor probleme
care sunt destul de vehiculate la nivel de discuţii şi sub aspect doctrinar în Republica Moldova și
România, dar care mai generează polemică şi propuneri de modificare şi perfecţionare a
legislaţiei naţionale. Pe lângă faptul că sunt analizate opiniile existente în literatura de
specialitate autohtonă, se fac referiri şi la modalităţile de abordare a acestei probleme în alte
state. Studiul de faţă readuce în discuţie un subiect destul de controversat nu doar pentru doctrina
juridică din Republica Moldova și România, dar şi pentru dreptul contemporan în general.
Scopul şi obiectivele tezei: Scopul tezei se axează pe studierea multilaterală și complexă a
teoriei, practicii și reglementărilor juridice întru aprofundarea cunoașterii conceptual-
metodologică a pericolului social și a consecințelor infracțiunilor și contravențiilor ce atentează
la ordinea publică.
În vederea atingerii scopului propus, au fost fixate următoarele obiective:
- studierea evoluției cadrului normativ incriminator al infracțiunilor și contravențiilor ce
atentează la ordinea publică;
- cercetarea actelor juridice naționale și internaționale sub aspect comparativ;
- investigarea materialelor științifice referitoare la infracțiunile și contravențiile ce
atentează la ordinea publică;
- a analiza teoriile oamenilor de știință din țară și de peste hotare, care au supus
investigării pericolul social și consecințele incriminatoare ale infracțiunilor și
contravențiilor asupra societății;
- stabilirea cauzelor și condițiilor ce-l determină pe făptuitor în comiterea infracțiunilor
și contravențiilor ce atentează la ordinea publică;
- a soluționa problemele privind conceptul pericolului social și corelația dintre noțiunea
criminologică a crimei și cea juridico-penală a infracțiunii;
- a trasa măsuri penale, represive și criminologice de prevenire a fenomenului
infracțional în societate;
5
 - a aborda măsuri de combatere și contracarare a manifestărilor antisociale;
- înaintarea unor recomandări sub propunere de lege ferenda.
Metodologia cercetării științifice
În vederea realizării scopului și obiectivelor propuse în teză, baza metodologică a cercetării
este metoda dialectică de cunoaştere, dar şi tehnici speciale: cercetarea sistemului juridic şi
istoric, metoda comparativă de analiză, logică şi juridică, rezultând o cercetare sistemică şi
analitică în cadrul temei. Baza empirică a cercetării este constituită din jurisprudenţa României,
Republicii Moldova şi din alte state, Decizii ale Curţii Constituţionale, proiecte de legi pentru
completarea legilor deja existente, acte juridice din surse materiale sau on-line existente pe
Internet.
Cercetarea a fost înfăptuită, aplicând metoda construcției abstracte (elaborare a unor
definiții, clasificări, propuneri și recomandări; interpretare a datelor, inclusiv statistice; elaborare
a argumentărilor și a ipotezelor; punere a unor probleme):
- metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent şi a sintezei,
argumentarea pe cale strict deductivă;
- metoda comparativă, care constă în evidenţierea trăsăturilor comune cu alte state ce se
confruntă cu probleme adiacente;
- metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea şi reliefarea legislaţiei şi a informaţiei
juridice ştiinţifice;
- metoda intuiţionistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la
evidenţierea scopului şi realizarea obiectivelor respectivei lucrări;
- metoda bibliografică a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul prezentat;
Abordarea sistematică a proceselor şi fenomenelor studiate, au contribuit la efectuarea
unei analize şi sinteze logico-comparative a problemelor legate de infracționalitate
criminogenă într-un stat de drept;
- metoda documentării (dosare penale; materialele însoțitoare ale proiectelor de lege;
hotărârile plenului CSJ);
- metoda analizei de conținut (Codul Penal din anul 1961 și 2002 ale RM; Codul Penal
din România, Germania, Franța, Federația Rusă, legislația penală a SUA, Angliei,
Legea bugetului de stat, Legea cu privire la actele normative);
- metoda statistică (datele provin de la BNS, Procuratură, CNA, MAI, Centrul Național
pentru Asistență Juridică Garantată de Stat, Centrul Național de Expertize Judiciare).
Sumarul compartimentelor tezei. Teza de licență elaborată cuprinde: o introducere și 3
capitole care conțin 9 subcapitole.
În Introducere este argumentată însemnătatea problemei științifice și oportunitatea
cercetării ei; sunt specificate scopul și obiectivele tezei de licență. În același perimetru, sunt
6
specificate: noutatea științifică a rezultatelor obținute; problema științifică de importanță majoră
soluționată de către autor; importanța fundamentală și aplicativă a studiului, precum și sumarul
tezei.
Capitolul 1 ,,Aspecte teoretico-metodologice privind studiul infracțiunilor și
contravențiilor ce atentează la ordinea publică” conține 3 paragrafe: 1.1. Considerațiuni
preliminare privind importanța cercetării infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la ordinea
publică; 1.2. Caracterizarea juridico-penală a infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la
ordinea publică; 1.3. Aspecte de drept comparat privind infracțiunile și contravențiile ce
atentează la ordinea publică din RM în corelație cu alte state. În acest capitol au fost supuse
analizei lucrări științifice în domeniul criminalității, ce reprezintă un pericol social sporit al
criminalității, consecințele infracțiunii și consecințele contravențiilor, elaborate de oamenii de
știință din Republica Moldova, România, Federația Rusă ș. a., ceea ține de infracțiuni și
contravenții ce atentează la ordinea publică, importanța cunoașterii și cercetării acestor genuri de
infracțiuni și contravenții atât din punct de vedere criminologic cât și juridico-penal. Analizând
materialele științifice, literatura de specialitate și alte surse, am reușit să tratăm acest aspect al
infracțiunilor și contravențiilor care atentează la ordinea publică, sub aspect comparativ în
corelație cu alte state de drept.
Capitolul 2 cu titlul ,, Analiza statistico-criminologică a infracțiunilor și
contravențiilor ce atentează la ordinea publică” este consacrat unei cercetări
pluridisciplinare a pericolului social, cercetări care se fundamentează pe supozițiile existente în
materie penală, fiind scoase în evidență cele mai sensibile probleme care reprezintă subiect de
dispută, cum ar fi utilizarea termenului pericolului social în considerarea unei fapte ca fiind
infracțiune; criteriile de apreciere a pericolului social în legislația penală, influența acestuia
asupra individualizării răspunderii și pedepsei penale; necesitatea oglindirii esenței fenomenului
în noțiunea crimei; corelația dintre noțiunea criminologică și cea juridico-penală a infracțiunii și
contravenției.
În paragraful 2.1. ,,Cauzele și condițiile săvârșirii infracțiunilor și contravențiilor ce
atentează la ordinea publică”, a fost conturat și abordat problema ce ține de cauza și condițiile ce
îl determină pe făptuitor în comiterea faptelor ilicite. Astfel, au fost abordate la nivel doctrinar
criteriile cunoscute prin care se apreciază pericolul social și au fost stabilite acelea, care în
viziunea noastră ar satisface din toate punctele de vedere conceptul propus.
Oamenii de știință consideră că „individul neagă prin fapta sa obligațiunea de a respecta
legile statului, neagă voința acestuia, adică voința proprie (individuală) el o contrapune voinței
„generale”, interesul particular îl contrapune interesului „general”, samavolnicia – dreptului…,
reieșind că crima nu constituie un simplu act de comportament, ci o faptă socială, ceea ce
înseamnă că crima reprezintă un act de conduită umană care denotă o anumită atitudine față de
7
valorile sociale și anume o atitudine de negare vehementă a lor” [1, p.94]. În acest fel, a fost
evidențiată esența fenomenului social – crimă.
Indiferent de aprecierea materială sau formală dată infracțiunii și contravenției, interesul
autorului s-a îndreptat spre modul de constatare a pericolului unei fapte umane și modul în care
apare el în reglementările legislației penale, iar în această privință se pot formula două întrebări:
(sugerate de V. Bujor într-un articol științific) și care își găsesc explicație în lucrare:
- Ce a condus la incriminarea faptei, care interese dominante sunt protejate?
- De ce individul, contrar pericolului de a fi pedepsit încalcă legea?
În același traseu de cercetare, au fost supuse analizei cercetările criminologice referitoare la
fenomenul criminalității prin prisma caracterului social al pericolului; determinarea aspectelor,
prin a căror prismă poate fi constatat pericolul social al criminalității. Astfel, autorul a constatat
că pericolul social al criminalității nu trebuie să fie privit ca sinonim al consecințelor
infracționale și că caracteristica de conținut a ei nu se poate reduce numai la prejudiciul social
cauzat societății de către comportamentul criminal2. Ea constă din mai multe elemente, și anume:
pe de o parte, semnele care caracterizează pericolul social al acțiunilor ilicite, iar pe de altă parte,
infractorii care comit asemenea acțiuni și, desigur, consecințele acestora din urmă. Aceasta
înseamnă că, nu limitele pedepsei prevăzute în lege pentru faptele care aduc atingere sau pun în
pericol valorile sociale fundamentale sunt hotărâtoare pentru caracterul fundamental al acestor
valori, ci poziția lor în cadrul relațiilor sociale, importanța lor pentru conviețuirea pașnică a
membrilor grupului social. Cercetările efectuate pe acest segment au dus la stabilirea soluțiilor
criminologice referitoare la conținutul pericolului social al criminalității, care ar putea include
pericolul diferitelor tipuri de criminalitate. În aceeași ordine de idei, au fost enunțate aspectele
după care poate fi constatat pericolul social al criminalității.
Capitolul 3 ,,Măsuri juridico-penale și criminologice de prevenire și combatere a
fenomenului infracțional ce atentează la ordinea publică”. Examinând situaţia reală referitor
la infracţiunile săvârşite în ultimii ani, precum şi cauzele care le-au făcut posibile, considerăm că
este firesc să abordăm problema măsurilor destinate perfecţionării activităţilor sociale, destinate
prevenirii şi combaterii acestora, precum şi a găsirii unor metode optime de tratament în ceea ce
priveşte pe autorii acestor grave fapte antisociale.
În limitele paragrafului 3.1. ,,Măsuri penale, represive și criminologice de prevenire a
infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la ordinea publică”, au fost abordate și trasate un șir
de măsuri juridico-penale și criminologice de prevenire a fenomenului infracționalității,
modalități de curmare a sporirii ineficace a creșterii pericolului social ca urmare a fenomenului
infracțional.

2
Bujor V., Pop O. Cauzalitatea în criminologie. Timișoara: Editura Mirton, 2002. pag.52.
8
 Însă, analizând literatura de specialitate, atunci ajungem la concluzia că prevenirea
criminalităţii înseamnă în primul rând, preântâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a acelor
acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea la consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru
evoluţia sa normală către progres, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancţionate de
legea penală.
În paragraful 3.2. ,,Pericolul social al fenomenului infracțional ce atentează ordinea
publică”, subliniem faptul că pericolul social este dat de valoarea în care lovește fapta criminală.
Deci, valorile sociale fundamentale ocrotite prin mijlocirea constrângerii penale au diferite grade
de importanță; în anumite limite de pedeapsă sunt sancționate, de pildă, faptele care aduc
atingere statului sau vieții persoanei și în alte limite sunt sancționate faptele de lovire, deși în
ambele cazuri este vorba de valori sociale fundamentale. Totodată, autorul a făcut câteva
deducții cu privire la studiile despre incriminare, care le-a expus sub formă de întrebare,
deoarece în doctrina noastră „izvorul” incriminării nu a fost foarte clar precizat. De unde provine
fapta descrisă de legiuitor? Ce l-a determinat pe legiuitor să încrimineze o anumită faptă? S-a
purces la efectuarea unui studiu empiric, axat pe analiza temeinică a practicii judiciare, în timpul
căruia autorului i-a fost atrasă atenția că gravitatea infracțiunii (criteriu pe care instanța îl pune la
baza deciziei sale alături de celelalte criterii generale prevăzute în art. 75 al CP din RM) este
reflectată în clasificarea data de legiuitor în art. 16 al CP din RM: „În funcție de caracterul și
gradul prejudiciabil, infracțiunile prevăzute de prezentul cod sunt clasificate în următoarele
categorii: ușoare, mai puțin grave, grave, deosebit de grave și excepțional de grave”. La ce
folosește atunci acest criteriu, dacă infracțiunea deja are pedeapsa specificată în sancțiune
stabilită de legiuitor în procesul de apreciere a pericolului general al infracțiunii.
În paragraful 3.3. ,,Măsuri de combatere a manifestărilor infracționale ce atentează la
ordinea publică” ne vom axa anume pe acele măsuri de curmare și stopare a fenomenului
infracțional.

9
 1. Aspecte teoretico-metodologice privind studiul infracțiunilor și contravențiilor ce
atentează la ordinea publică

1.1. Considerațiuni preliminare privind noțiunea, importanța cercetării infracțiunilor și a

contravențiilor ce atentează la ordinea publică

Numai o societate echilibrată, bazată pe principiul echităţii sociale, pe participarea largă a

întregului popor la elaborarea şi implementarea deciziilor definitorii ale ţării, după cum ne
demonstrează practica mondială, este în stare să asigure prosperarea economiei, sferei sociale şi
creşterea bunăstării populaţiei. Experienţa vieţii sociale ne învaţă să preţuim voinţa înţeleaptă a
poporului, munca şi răbdarea lui3.
„Dată fiind necesitatea adunării oamenilor, date fiind convențiile, care rezultă în mod
necesar din însăși opoziția intereselor particulare, să se găsească o scară de dezordini al căror
prim grad constă în cele ce distrug imediat societatea, iar ultimul în minima nedreptate posibilă
făcută membrilor ei particulari. Între aceste extreme sunt cuprinse toate acțiunile opuse binelui
public, care se numesc „infracțiuni” și toate descrise în grade insensibile, începând de la cel mai
înalt nivel la cel mai mic”4.
Dreptul penal este structurat în jurul a trei instituții fundamentale: infracțiunea,
răspunderea penală și pedeapsa5. Infracțiunea determină răspunderea penală și pedeapsa, în
sensul că fără infracțiune nu poate exista răspundere penală, iar fără răspundere penală nu se
poate concepe aplicarea unei pedepse. Ca instituție, infracțiunea cuprinde un sistem de norme
juridice penale ce consacră definiția sa, trăsăturile esențiale, punând în evidență structura și
conținutul său. Examinarea fenomenului criminal a pus în evidență, în decursul timpului, două
concepții diferite asupra înțelegerii acestuia: una strict juridică (formală), alta realistă
(neformală)6.
Potrivit concepției formal – juridice, infracțiunea este înțeleasă ca o entitate juridică, esența
ei fiind redată în strânsă dependență de cadrul normativ penal în vigoare. Ca atare, infracțiunea
nefiind altceva decât fapta prevăzută și pedepsită de legea penală, știința dreptului penal are
menirea de a aborda fenomenul criminal numai din unghiul și limitele incriminării și sancționării
sale, subordonându-și preocupările unui legalism sever, singurul de natură a asigura o protecție

3
Pareniuc A. Protecţia valorilor istorico-culturale prin activităţi investigativ-operative. În: Protecţia juridică a
valorilor culturale în Republica Moldova. Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale. Chişinău:
Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 2008, p. 88-91.
4
Beccaria Cesare. Despre infracțiuni și pedepse, traducere de Sergiu Bogdan. București: Editura Rosetti, 2001, pag.
35. ( -89 p.
5
Botnaru S. ș.a. Drept penal partea generală. Chișinău: 2005, pag. 121. ( -624 p.
6
Ciaglic T., Bujor V. Referințe privind noțiunea de politică penală. În: Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel
Mare” a MAI al Republicii Moldova, 2012, pag. 4. (p. 14.
10
juridică eficientă individului contra unor posibile abuzuri ale autorităților executive sau
judecătorești7.
Concepția realistă înțelege fenomenul criminal ca o realitate umană îndreptată contra unei
realități sociale, accentul principal cade pe ideea că infracțiunea tulbură sau riscă să tulbure
ordinea socială, indiferent dacă actul criminal atentează la valorile care constituie valori umane,
integrate în ordinea socială.
Concepția realistă este preocupată de apărarea socială nu împotriva actelor, ci împotriva
acelor care prin actele sau potențialul lor de pericol social se comportă ori se pot comporta ca
inamici ai societății.
Înțelegând omul și ca ființă socială, concepția realistă atrage atenția asupra importanței
cercetării și determinărilor influențelor negative provenind din mediul familial, școlar
educațional, socio-profesional etc., stabilindu-se modul de viață și contextul relațiilor sociale în
care a acționat și sub influența cărora s-ar putea regăsi, înțelege și explica actul criminal 8. Astfel,
concepția realistă așează la un loc de frunte examenul de personalitate al infractorului, el fiind
considerat ca o măsură a faptei și nu invers, fapta ca o măsură a infractorului.
Așadar, conținutul social sau realist, al infracțiunii, cum este cunoscut în doctrina penală,
este determinat de faptul că prin săvârșirea ei se atentează asupra persoanei, drepturilor și
libertăților acesteia, proprietății, mediului înconjurător, orânduirii constituționale, suveranității,
independenței și integrității teritoriale a statului, a păcii și securității omenirii9.
Infracțiunea este vătămătoare sau periculoasă pentru valorile sociale, fiind generatoare, de
asemenea, de relații sociale de conflict între făptuitor și persoana vătămată și între făptuitor și
societate. Infracțiunea este o faptă socială prin aceea că, pe de o parte, datorită materialității și
rezonanței sale sociale, tulbură ordinea socială, iar pe de altă parte, exprimă o anumită poziție a
făptuitorului față de rânduielile sociale, fiind, cu alte cuvinte, un act de conduită socială.
Infracțiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar și pot exista doar în
societate, în relațiile sociale10.
O cercetare temeinică a oricărui subiect, mai cu seamă în domeniul nostru, este de
neconceput fără a se lua în calcul opiniile, alegațiile, concepțiile abordate de către oamenii de
știință. Chiar dacă doctrina nu constituie izvor de drept, rolul acesteia este unul inestimabil în
planul cunoașterii fenomenelor juridice, relațiilor sociale supuse reglementării, interpretării și
aplicării corecte a legii, formularea noțiunilor utilizate, elaborarea unor concepte necesare
domeniului în cauză. Din aceste rațiuni, dar și din necesitatea de a constata gradul de cercetare a
7
Draghici V. Obiectul juridic al infracțiunii. În: Revista de drept penal, 2002, nr. 4, pag. 98. ( p5 5-61.)
8
Borodac A., Bujor V., Brânză S., Carpov T. ș.a. Drept penal. Partea generală. Chișinău: Știința, 1994, pag. 67. (-
368
9
Botnaru S. ș.a. Drept penal partea generală. Chișinău: 2005, pag. 108. (-624 p.
10
Ibidem
11
problemelor legate de pericolul social și consecințele crimei și criminalității, ne propunem să
întreprindem o analiză a materialelor științifice dedicate nemijlocit sau cel puțin în plan secundar
tematicii noastre de cercetare.
Subiectul supus cercetării noastre are în vizor exclusiv noțiunea infracțiunii și cea de
contravenții, rolul acestora fiind foarte important, deoarece reprezintă sursa noastră în formularea
întrebărilor care ne-au trezit interes și ne-au ajutat la formularea problematicii tezei. Preocupările
noastre de a explica legătura dintre aceste două noțiuni au generat din raționamentul legăturii
științifice și practice, dintre cercetările în domeniul dreptului penal și criminologiei. Mai ales că
nimeni nu poate contrazice importanța cercetării criminologice pentru dreptul penal.
În fond, cercetarea noastră începe cu noțiunea infracțiunii, care se regăsește în manualul lui
A. Borodac „Drept penal partea generală” din anul 1994. Autorul definește infracțiunea ca fiind
o faptă social periculoasă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de
pedeapsă penală11, la fel cum ea se regăsește și în Codul Penal al Republicii Moldova din 1961.
Bineînțeles că ne-a atras atenția termenul „pericolul social al infracțiunii”, în această definiție,
dar analize sau explicații nu găsim, decât mențiunea că acesta reprezintă acea vătămare adusă
valorii sociale ocrotite de legea penală.
Remarcăm că aceeași definiție a termenului pericolului social al infracțiunii o regăsim și la
Ivan Macari în manualul său de „Drept penal. Partea generală” din anul 1990 12. Începând cu anii
2002, au apărut mai multe studii științifice, aceasta deoarece intrase în vigoare noul Cod Penal
care se deosebea radical de precedentul. Astfel, A. Borodac, în manualul său din anul 2004, vine
cu o definiție a infracțiunii modificată în sensul înlocuirii termenului „pericol social” cu termenul
„prejudiciabil”, la fel cum e prevăzută și în Codul Penal 13. Deci, trebuie să menționăm că autorii
au scos în evidență aspecte importante care ne permit astăzi a efectua studii mai amănunțite la
capitolul infracțiunilor.
Încă din cele mai vechi timpuri și până în epoca modernă, infracțiunea a constituit
subiectul cercetărilor începând cu Cessare Becaria, K. Marx, V. Dongoroz, N.F. Kuznețova, Al.
Borodac, V. Bujor, și lista continuă. La diferite faze ale dezvoltării societății, noțiunii infracțiunii
i s-au dat diferite conotații, la fel și noțiunii consecințelor infracțiunii. Ceea ce, evident, ne-a
creat impresia că cercetările cu care am început nu conțin, neapărat, răspuns la toate întrebările.
În vederea realizării acestei sarcini a fost efectuat un studiu referitor la evoluția infracțiunii,
precum și o analiză comparativă a conținutului normativ vizând această noțiune în legislația altor

11
Borodac A., Bujor V., Brânză S., Carpov T. ș.a. Drept penal. Partea generală. Chișinău: Știința, 1994, pag. 121.
(368)
12
Macari I. Drept penal. Partea generală. Chișinău: 2002, pag. 25. (398).
13
Ibidem
12
state. De asemenea, drept efect al cercetărilor realizate s-a evidențiat evoluția noțiunii pericolului
social al infracțiunii și criminalității.
Deci, manifestarea empirică a oricărei infracțiuni reprezintă un comportament intelectual
volitiv îndreptat spre un anumit scop și care provoacă o daună reală subiectului relațiilor sociale.
Manifestarea empirică a faptelor, particularitățile și însușirile acestora nu depind însă de sistemul
relațiilor sociale. Această manifestare arată doar semnele materiale proprii comportamentului
criminal, dar nu dezvăluie esența crimei. Dar, alături de pericolul material, crima mai are și o
astfel de însușire cum este pericolul social. Anume pericolul social constituie caracteristica
socială propriu-zisă a crimei.
În legătură cu faptul că în literatura de specialitate au apărut dezbateri pe marginea
incriminării și dezincriminării faptelor, ținem să evidențiem că autorul A. Borodac, în „Drept
penal. Partea generală”, din anul 2004, a formulat un paragraf la tema „Infracțiunea”, pe care l-a
întitulat „Incriminarea și dezincriminarea”.
Mai amănunțit la acest segment s-a referit autorul O. Bejan, în tratarea conținutului
politicii penale. Astfel, spune el, în „Conceptul de politică criminologică”: „Cunoaștem că
politica penală reprezintă modul de efectuare a represiunii penale ca măsură de ținere sub control
criminologic a criminalității. Ea include patru elemente principale: (1) incriminarea și
dezincriminarea unor fapte sociale, (2) modul de sancționare a faptelor considerate infracțiuni,
(3) aprecierea distructivității sociale a faptelor concrete și (4) gradul de restrângere a vieții
private în numele intereselor sociale de securitate criminologică”. Acest punct de vedere ne
sugerează că primul element și, totodată, grijă a statului vizează modalitatea în care sunt
incriminate faptele, iar aspectul care ne atrage atenția se referă la elementul care determină o
faptă ca fiind pasibilă de incriminare, și anume: pericolul social al acesteia.
Ab initio, trebuie să remarcăm că literatura de specialitate de peste hotare se caracterizează
printr-un interes sporit față de pericolul social al infracțiunii, criminalității ca și față de
consecințele sociale ale crimei și criminalității.
Debutul interesului nostru îl reprezintă lucrarea lui Cesare Beccaria „Despre infracțiuni și
pedepse”, în care autorul pune în discuție diferitele aspecte ale infracțiunii, subliniind că
diferența sau opoziția dintre interesele particulare ale oamenilor duc la apariția infracțiunii pe
care el o definește ca o extremă, ca o acțiune opusă binelui public14.
Legat de istoricul apariției criminalității ca fenomen social, autorul scrie „se vor vedea
crescând dezordinile o dată cu granițele imperiilor, și micșorându-se în aceeași proporție
sentimentul național, îndemnul la comiterea de infracțiuni crește în proporție cu interesul pe care
fiecare individ îl dobândește pentru dezordinile înseși”. În ceea ce privește aprecierea

14
Beccaria Cesare. Despre infracțiuni și pedepse, traducere de Sergiu Bogdan. București: Editura Rosetti, 2001, pag.
89.
13
consecințelor infracțiunii, Cesare Beccaria spune în opera sa:„…unica și adevărata măsură a
infracțiunii este răul făcut națiunii, și de aceea au greșit cei care au crezut că adevărata măsură a
infracțiunii este intenția celui care le comite” 15. Observăm că autorul nu face deosebire între
consecințe ale infracțiunii în sens juridico-penal și criminologic, totodată observăm că acesta
stabilește ca măsură (noi am spune pericolul) a infracțiunii – „răul cauzat națiunii”. Așadar, „rău”
în sens de daună sau de atingere? Îndrăznim a spune că este vorba de o atingere, vătămare adusă
națiunii, adică societății. Bineânțeles că aceste lucrări nu pot fi contestate ca valoare științifică,
indiferent de faptul că sunt publicate în secolele trecute. Or, problematica studiată de noi are
rădăcini istorice bine determinate.
Valeriu Bujor, în lucrarea „Despre esența criminalității” (О сущности преступности) trad.
noastră, 1998, atrăgea atenția asupra necesității reconsiderării problemei „criminalitate-societate”
din perspectiva conceptelor și a termenilor folosiți în teorie și practică pentru definirea
activităților din sfera supusă analizei, precizând totodată că nu se cere a dovedi că în umbra
fiecărei noțiuni sau termen se află o idee bine definită despre direcția unei atare activități, despre
scopurile, sarcinile, punctele de aplicare ale acesteia etc. Se înțelege de la sine că anume teoria
criminologică este aceea care trebuie să direcționeze procesul de căutare a unor noi căi
conceptuale de sporire a eficacității luptei contra criminalității.
Montesquieu și Cesare Beccaria au avut un rol deosebit în formarea gândirii
juridicopenale, încercând printre altele să înlăture aplicarea pedepsei cu moartea. În istoria
dreptului penal roman, prima lege cu dispoziții penale a fost „Legea țării”, care a înlăturat
practica talionului. Aceasta a ținut multă vreme locul constituției, codului civil și codului penal.
Alte lucrări care tangențial ne-au interesat în studiul nostru au fost în această perioadă ale
profesorilor Traian Pop de la Cluj și Nicolae Buzea de la Iași; personalitatea marcantă în
domeniu rămâne însă Vintilă Dongoroz autor al „Tratatului de drept penal” publicat în 1929. În
anul 1948 s-a publicat Codul penal al Republicii Populare România (anterior fiind Codul Penal
de la 1937) și, în această perioadă, dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii
comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societății împotriva criminalității.
Trecând nemijlocit la realizarea obiectivului propus, subliniem că printre cele mai
semnificative lucrări științifice ale acelei perioade a fost manualul românesc de drept penal „Curs
de drept penal general” din anul 1954 al lui I. Oancea, în care, făcând trimitere la scrierile lui K.
Marx, acesta scrie: „infracțiunea este o încălcare a condițiilor de existență ale societății, care
atinge interesele clasei dominante și anume acele interese care sunt cele mai esențiale pentru ea
devenind un atentat împotriva legii”. Tot el menționează că „infracțiune nu poate fi socotită
decât acea faptă care prezintă un pericol social în mod obiectiv. Acest pericol există în faptă, în
urmările ei, independent de aprecierea subiectivă a omului”.
15
Beccaria Cesare, op. cit. pag. 89.
14
 Penalistul român Tanoviceanu în „Tratat de drept și procedură penală”, revizuit și
completat de Vintilă Dongoroz, vol. I, Ed. „Curierul juridic”, București, 1934, definește printre
primii infracțiunea, ca fiind „acțiunea, inacțiunea care fiind socotită doloasă sau culpoasă
legiuitorul a sancționat-o penalicește”16.
Aceste definiții au stat la baza analizei noțiunii pericolului social al infracțiunii în literatura
de specialitate românească. În primul manual românesc de Drept Penal, I. Oancea scrie că
„trăsătura infracțiunii, „pericolul social”, este cea mai importantă, iar aceasta reiese din faptul că
ea dă în primul rând, caracterul infracțional al unei fapte”. Iar cu decenii mai târziu autori
precum Dobrinoiu V., Basarab M., Giurgiu N., Bulai C., și mulți alții au menționat același aspect
în definiția infracțiunii în lucrările lor.
Astfel, am sesizat la autori de renume, precum Th. Sellin, M. Mirande, care au o altă
abordare a noțiunii infracțiunii, considerând că aceasta nu trebuie să se refere numai la „actele de
natură penală, ci la orice comportament dăunător pentru societate”. Deși ideea nu a fost
promovată anume în această direcție, nouă ne-a părut suficient de sugestivă pentru a afirma că în
această aserțiune putem formula noțiunea crimei.
Definiții ale pericolul social al unei infracțiunii, întâlnim la majoritatea autorilor vizați de
cercetarea noastră printre care, bunăoară M. Basarab, care în manualul său „Drept penal partea
generală”, Cluj-Napoca, 1996, formulează: „pericolul social al infracțiunii rezultă din atingerea
(vătămarea) valorilor ocrotite de legea penală ca urmare a săvârșirii ei”. V. Dobrinoiu, în „Drept
penal. Partea generală”, București, 1999, definește pericolul social al unei fapte ca fiind atingerea
pe care acea faptă a adus-o sau, în mod obiectiv, poate să o aducă unei valori sociale pe care
legea penală o apără17.
Ca fenomen juridic, infracțiunea este o faptă – acțiune (inacțiune) imputabilă autorului său,
prevăzută de legea penală și sancționată cu o pedeapsă. Anume aspectul juridic formează obiect
de cercetare pentru știința dreptului penal, iar celelalte sunt studiate în cadrul științei
criminologiei, psihologiei, sociologiei, etc. Din momentul în care un fenomen antisocial este
reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică18.
Dacă am considera infracțiunea numai ca fenomen juridic, făcându-se abstracție de
caracterul său social, ar conduce, în mod necesar la o definiție formală a infracțiunii, pentru că
aceasta ar reflecta, în mod exclusiv, evidențierea juridică a faptei penale (incriminarea și
pedeapsa), iar nu conținutul său real (atingerea adusă unor valori sociale ocrotite de lege)19.

16
Tanoviceanu I. Tratat de drept și procedură penală, revizuit și completat de Vintilă Dongoroz, vol. I, București:
Editura Curierul juridic, 1934, pag. 228-229. (364).
17
Dobrinoiu V., Pascu I. Drept penal partea generală. București: 1992. pag. 243.
18
Draghici V. Obiectul juridic al infracțiunii. În: Revista de drept penal, 2002, nr. 4, pag. 92. ( p5 5-61.
19
Grunberg L. Axiologia și condiția umană. București: Ed. Politică, 1972, pag. 115. ( -367 p
15
 Infracțiunea reprezintă o instituție juridică, întrucât posedă cele două elemente inerente
oricărei instituții juridice, și anume: elementul temporal și elementul organic. Instituția
infracțiunii are o anumită continuitate și o dezvoltare proprie. Totodată, dreptul penal este cel
care-i furnizează cadrul de dezvoltare, în funcție de anumite scopuri bine precizate.
Unii autori consideră infracțiunea ca un fenomen material, uman, social, moral, politic și
juridic20, căci ea implică, deopotrivă, o manifestare de energie fizică, un act de conduită umană, o
vătămare și o punere în pericol a unor valori sociale, o atitudine moral-politică a făptuitorului
față de ordinea de drept și de valorile apărate de aceasta, o încălcare a normei sau a unor
obligațiuni juridice.
Legislația modernă evită să dea o definiție legală a infracțiunii, considerând că această
sarcină revine numai științei dreptului penal, rolul legiuitorului fiind doar de a defini tipurile de
infracțiuni, de exemplu: infracțiuni de omor, de furt, de contrabandă etc.21.
Într-o altă concepție, susținută de dreptul penal al fostelor țări socialiste europene, legea
penală trebuie să cuprindă ea însăși o definiție a noțiunii de infracțiune în general, având în
vedere tocmai importanța deosebită pe care o are infracțiunea ca instituție fundamentală a
dreptului penal. Într-o astfel de definiție urmează să fie evidențiate trăsăturile esențiale ale
infracțiunii, în general vorbind, care trebuie să caracterizeze orice infracțiune ca fapt concret22.
Legislația penală a Republicii Moldova a însușit a doua ipoteză și a prevăzut prin
dispoziția art. 14, alin. (1) trăsăturile esențiale ale infracțiunii în general, și definiția acesteia ca
„faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și
pasibilă de pedeapsă penală”.
Definiția infracțiunii cuprinde trăsăturile esențiale și, în același timp, generale, comune
tuturor infracțiunilor, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neincriminate, precum și de
faptele prevăzute în alte norme juridice decât cele penale.
Codul Penal al Republicii Moldova în vigoare a creat un cadru amplu infracțiunii în
Capitolul II al Părții generale, art. 14-34, în care a inclus dispozițiile generale privind
infracțiunea (14-24; 28-30), etapele activității infracționale (art. 25-27), pluralitatea de infracțiuni
(art. 32-34).
Definiția legală a infracțiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate nu doar
pentru teoria dreptului penal, ci și pentru practica judiciară, întrucât organele competente a aplica
legea, raportând faptele concrete date lor spre soluționare, la conceptul legal de infracțiune, vor
constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, dacă se încadrează

20
Bejan O., Botnaru Gh., Traficul de ființe umane. Chișinău: 2002, pag. 147. (-76 p.
21
Herzog. F. Nullum Cremen Sine Periculo Sociali oder Strafrecht als Fortsetzung der Sozialpolitik mit anderen
Mitteln. Modernes Strafrecht und Ultima-Ratio-Prinzip. Freiburg: 1985, pag. 72- 64. (p. 106-112.
22
Botnaru S., op. cit., pag. 107. ș.a.
16
sau nu în sfera ilicitului penal. Totodată, prezintă o importanță deosebită: ea are caracterul unei
dispoziții legale obligatorii, este o normă de drept de aplicație generală. Definiția noțiunii de
infracțiune în general servește la delimitarea sferei ilicitului penal de acea a ilicitului extrapenal,
adică la delimitarea faptelor care sunt infracțiuni, în raport cu faptele care nu reprezintă
infracțiuni, deși sunt fapte ilicite (contravenție, civile, disciplinare).
Făcând abstracție de amprenta politică, printre primele definiții ale infracțiunii întâlnim cea
din teoria dreptului penal al României, care nu se deosebește mult de definiția actuală, astfel I.
Oancea făcând trimitere la scrierile lui K. Marx, scrie: „infracțiunea este o încălcare a condițiilor
de existență ale societății, care atinge interesele clasei dominante și anume acele interese care
sunt cele mai esențiale pentru ea, devenind un atentat împotriva legii”. Tot el menționează că
„infracțiune nu poate fi socotită decât acea faptă care prezintă un pericol social în mod obiectiv.
Acest pericol există în faptă, în urmările ei, independent de aprecierea subiectivă a omului”23.
Penalistul român Tanoviceanu definește infracțiunea ca fiind „acțiunea, inacțiunea care
fiind socotită doloasă sau culpoasă legiuitorul a sancționat-o penalicește” 24. O mare parte a
penaliștilor din România definesc infracțiunea ca fiind o „faptă socialpericuloasă, săvârșită cu
vinovăție și prevăzută de legea penală”. În alte legislații întâlnim aceeași definiție a infracțiunii,
ca „act socialmente periculos, săvârșit cu vinovăție și pedepsit de lege”25.
Codul Penal al Republicii Moldova în vigoare definește infracțiunea ca fiind o faptă
prejudiciabilă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală.
După cum prevăd articolele corespunzătoare ale Codul Penal al Republicii Moldova, o faptă care
întrunește anumite trăsături, are anumite caracteristici bine reliefate, prezintă pericol social, este
săvârșită cu vinovăție, este prevăzută de legea penală și este susceptibilă de pedeapsă penală,
devine infracțiune.
Alți criminologi precum, Th. Sellin, au apreciat că noțiunea de infracțiune nu trebuie să se
refere numai la actele de natură penală ci la orice comportament dăunător pentru societate. El a
plecat de la ideea că infracțiunea este o noțiune relativă din punct de vedere cultural în așa fel
încât anumite acte ilegale sunt prohibite într-un anumit context social-istoric, în timp ce în alte
contexte pot fi chiar încurajate. Respingând legea penală ca bază unică a activității
criminologice, Sellin a conchis că această activitate trebuie să se ocupe de toate acele acte
deviante sau violări ale normelor de conduită care intră în conflict cu regulile societății. Dar, în

23
Oancea I. Probleme de criminologie. București: Editura ALL, 1994, pag. 36. ( -215 p.
24
Tanoviceanu I. Tratat de drept și procedură penală, revizuit și completat de Vintilă Dongoroz, vol. I, București:
Editura Curierul juridic, 1934, pag. 228-229. ( -364 p.
25
Ivanov Nenov, „Resul de science criminalle et de droit penale”, Tome XXV 1-2, 1970, pag. 15)
17
acest mod, legea penală nu mai are un caracter distinct, ci se identifică cu toate normele societății
care impun individului să se comporte într-un anumit mod specific în circumstanțe specifice26.
Reieșind din definiția legală a infracțiunii, și penaliștii moldoveni recunosc ca primă
trăsătură a infracțiunii, fapta să fie prejudiciabilă (social-periculoasă). Deși în art. 14 din CP RM
în vigoare infracțiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă și nu „social-periculoasă”, cum
era prevăzută în art. 7 al CP RM 27 din 1961, unii autori, precum I. Macari, S. Botnaru, A.
Borodac, A. Șavga, consideră că, termenul „prejudiciabil” și „pericol social”, au același sens și
fac parte din același câmp semantic. De aceea majoritatea autorilor utilizează termenul
„prejudiciabil”, ca să formuleze definiția legală a infracțiunii. În ciuda argumentelor date de
autorii Codului Penal al Republicii Moldova în vigoare, referitoare la înlocuirea termenului
„periculos” cu „prejudiciabil” în definiția infracțiunii, în special că ar avea drept bază
evidențierea aspectului material al infracțiunii, iar aspectul formal fiind considerat de orientare
socialistă, considerăm că nu au un substrat teoretic, ci mai degrabă unul de clasă.
Considerăm că definiția infracțiunii ca „fapta social periculoasă …” ar fi mai apropiată
adevărului juridic, deoarece prin faptă care prezintă pericol social înțelegem acea manifestare
exterioară de natură a vătăma sau a pune în pericol valorile sociale de a căror integritate și
siguranță este condiționată desfășurarea normală a relațiilor sociale.
Pericolul social poate fi exprimat de asemenea, în starea de neliniște și insecuritate socială
pe care fapta penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implicațiile negative ale
vătămării pe care infracțiunea o presupune. Pe când, definirea infracțiunii ca „faptă
prejudiciabilă….”, are un caracter mai restrâns referindu-se la pierderea materială sau pierderea
morală provocată cuiva; daună; pagubă, și reiese din explicațiile terminologice ale noțiunii de
„prejudiciu” Încercarea de a-i da acestei noțiuni și sensul de „punere în pericol”, ni se pare
incorect și fără bază științifică.
Ierarhia valorilor, deci plasarea lor pe o anumită scară, în funcție de importanța acordată de
societate și individ, nu trebuie să fie înțeleasă ca o subordonare mecanică a unei valori alteia,
care să anuleze specificitatea fiecărei valori, funcția sa originară și ireductibilă. Constituirea unei
ierarhii valorice înseamnă, așa cum se exprimă E. Lovinescu „mutarea accentelor axiologice de
la o categorie de valori la alta”28. Considerăm că această activitate nu trebuie să fie înțeleasă ca
un act arbitrar, ci în funcție de semnificația și importanța valorilor pentru o societate,
colectivitate, om, la un moment dat și într-un anumit loc. Observăm că criteriul după care
legiuitorul selectează și ierarhizează valorile juridicopenale este importanța acestor valori pentru
26
Th.Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, bulletin no.41, 1938, pag.
190.
27
Codul Penal al Republicii Moldova. nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2002, nr. 128-129. În vigoare din 12 iunie 2003.
28
Lovinescu E. Mutația valorilor estetice. București: 1929, pag. 222.
18
viața socială. Matei Basarab iese din definiție cu o explicație a pericolului social. Astfel, el zice
„periculozitatea socială a infracțiunii rezidă, prin urmare, atât în răul pe care fiecare infracțiune îl
produce într-un caz determinat (de exemplu, uciderea unei persoane, distrugerea unui bun,
producerea unei pagube prin sustragerea unui bun, etc.), cât și în perspectiva ca, în condiții
materiale și subiective – similare faptelor de același tip să se repete, să devină un fenomen”29.
Tot el ne expune ideea unui „concurs de acțiuni”, atunci când dă explicație „activității
infracționale”, deoarece aceasta din urmă se constituie dintr-un ansamblu de acte fizice,
intelectuale, morale efectuate în vederea atingerii unui anumit rezultat. În acest caz, se are în
vedere acel fapt care alături de pericolul social al daunei cauzate de un concurs de acțiuni, avem
și pericolul social al concursului de acțiuni care au provocat această daună, precum și pericolul
social al persoanei vinovate de săvârșirea infracțiunii respective. Fiecare dintre componentele
menționate formează o unitate organică și care are trăsături și criterii individuale.
Lucrarea științifică a lui Daneș Șt. și Papadopol V., „Individualizarea judiciară a
pedepselor”, ne-a trezit interes prin aceea că aceștia au făcut o analiză a modului în care semnele
elementelor componenței de infracțiune influențează pericolul social al acesteia. Ideea propusă
de autori, relevă tocmai împrejurarea precum că pericolul faptei e reflectat de valorile la care se
atentează, de consecințele prejudiciabile, de infractor, iar acestea toate în dreptul penal sunt
reliefate în incriminarea faptelor, în pedeapsa prevăzută, în individualizarea judiciară a pedepsei
și în executarea pedepsei30.
Subiectul studiat de noi este reflectat în lucrarea autoarei N.F. Kuznețova „ Infracțiunea și
criminalitatea” (Преступление и преступность), trad. noastră, în care se menționează că:
„Conținutul social al infracțiunii constă în caracterul și gradul pericolului social, care poate fi
evaluat numai prin intermediul unei determinări corecte a caracterului și mărimii prejudiciului
cauzat”31.
Spre deosebire de doctrina mai dezvoltată (după părerea noastră) a altor state (Franța,
România, Rusia etc.), în Republica Moldova lipsesc tradițiile și succesiunea de elaborare a unor
studii complete în această problemă. Cauza constă în întârzierea de a elabora o legislație
adecvată evoluției statului de drept Republica Moldova. Doar anii 90 ne aduc date științifice
privind abordarea celor mai importante probleme ale dreptului penal cum ar fi: componența de
infracțiune, pedeapsa, participația penală, diferite tipuri de infracțiuni etc., continuând și în
prezent cu cercetări și formularea unor idei inovatoare pentru știința dreptului penal.
Făcând o analiză mai amplă am ajuns la concluzia că în urma comiterii unei infracțiuni
survin careva consecințe, care se reflectă asupra societății, mediului înconjurător. Studiind

29
Basarab M. Drept penal. Partea generală, vol. I, Iași: Chemarea, 1997, pag. 112. ( -480 p.)
30
Daneș Șt., Papadopol V. Individualizarea judiciară a pedepselor. București: Juridica, 2002, pag. 73 ( - 506 p.)
31
Кузнецова Н.Ф. Преступление и преступность. Moscova: 1969, pag. 139. ( -290 p.)
19
literatura de specialitate românească am întâlnit doi termeni ce definesc noțiunea de ,,consecințe
ale infracțiunii” – urmare imediată și rezultat 32. Urmarea imediată constă în vătămarea adusă
valorii sociale ocrotite, iar rezultatul constă într-o modificare perceptibilă a realității care este
prevăzută de norma de incriminare. Cu alte cuvinte, urmarea imediată există în cazul oricărei
infracțiuni, în vreme ce rezultatul ar fi specific acelor infracțiuni pentru care norma de
incriminare prevede necesitatea existenței unei modificări în realitatea exterioară. Astfel, făcând
deosebire dintre consecințele infracțiunii și consecințele criminalității, am putea spune că există
o mare divergență.
În viziunea autorul Furdui S. susține că răspunderea juridică a fost și va ramâne în vizorul
savanților juriști, find definită ca o parte integrantă a răspunderii sociale ce întrunește complexul
de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite
și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în
scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății, în spiritul
respectării ordinei de drept33. Orice încălcare (nerespectare) a normelor juridice atrage după sine
răspunderea juridică a persoanei care a săvârșit-o, ce diferă în funcție de natura normei încălcate,
caracteristica valorilor sociale protejate, pericolul social al faptei.
În funcție de pericolul social al acestor încălcări și de natura relaților și intereselor lezate,
faptele ilicite se clasifică în infracțiuni, contravenții, abateri administrative și abateri disciplinare.
Fapta juridică generatoare de răspundere contravențională se numește contravenție, care este un
fenomen complex, avînd următoarele aspecte: material, uman, social, moral-politic și juridic34:
- aspectul material constituie o manifestare exterioară obiectivă a persoanei, aptă să
producă modificări în realitatea obiectivă;
- aspectul social este o activitate periculoasă pentru valorile sociale și generează raporturi
conflictuale între subiectele raportului contravențional;
- aspectul moral-politic dă expresie atitudinii etice și celei civile față de valorile social-
juridice;
- aspectul juridic reprezintă o încălcare a obligației de conformare înserată în norma de
stabilire și sancționare a contravenției, încălcare ce produce efecte juridice.
Știința Dreptului contravențional se ocupă numai de una dintre laturile fenomenului
contravențional - de aspectul juridic - ce reglementează condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească o faptă socială pentru a fi considerată contravenție.

32
Streteanu F. Tratat de drept penal general, vol. I, 2008, pag. 220-222. ( 459 p.)
33
Furdui S. Drept contravențional: [man]. Chișinău: Cartier, 2005, pag. 101-105. ( 247 p.
34
Guțuleac V. Drept administrativ/V. Guțuleac; coaut.:E. Comarnițcaia, I. Spînu; Univ. Liberă Intern. din Moldova,
Inst. de Științe Penale și Criminologie Aplicată. Chișinău: S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P.„Tipografia Centrală”), pag. 84.
(600 p.
20
 Deci, conform cadrului legal, reprezintă contravenție fapta - acțiunea sau inacțiunea -
ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracțiunea, săvîrșită cu vinovăție, care
atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de legea contravențională și este
pasibilă de răspundere juridică35.
De aici distingem următoarele trăsături (elemente) de bază ale noțiunii de contravenție și
anume: a) fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită este prevăzută de norma materială a dreptului
contravențional; b) pericolul social al faptei; c) prevederea în legislație a sancțiunii pentru fapta
dată (penalitatea); d) culpabilitatea36.
În mod logic, în lipsa a cel puțin uneia dintre trăsăturile (elementele) nominalizate, fapta
comisă nu poate fi calificată drept contravenție, respectiv nu există temei juridic pentru aplicarea
sancțiunii contravenționale.
Fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită, prevăzută în norma materială a legii
contravenționale este primul element constitutiv al conținutului juridic al contravenției. Prin
fapta contravențională se înțelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub
formă de acțiune sau inacțiune social periculoasă.
Acțiunea este o comportare activă prin care se încalcă norma prohibitivă, ce interzice o
anumită activitate, de exemplu, consumul de substanțe narcotice sau psihotrope fără prescripția
medicului (art.85 CC al RM)37.
Inacțiunea constă într-o comportare pasivă, prin care subiectul dreptului contravențional nu
îndeplineste o obligație impusă de legea contravențională. Astfel, neluarea de măsuri pentru
înlăturarea încălcării legislației indicate în raportul autorității abilitate să lichideze cauzele care
au condus la astfel de încălcări, constituie contravenție și este prevăzută în art. 337 din CC al
RM38.
Acțiunea sau inacțiunea obține semnificație juridico-contravențională prin capacitatea ei
reală de a produce o urmare antisocială negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale
indicate expres în art. 1 din CC al RM sau în crearea unui pericol în acest sens.
Ilicitul este o trăsătură importantă caracteristică contravenției, întrucît faptele
contravenționale produc dezorganizarea sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter
dăunător și sunt interzise prin acte juridice.
Pentru ca fapta (acțiunea sau inacțiunea) social-periculoasă să constituie o contravenție, ea
trebuie sa fie prevăzută de legea contravențională (norma materială a Codului contravențional).
Contravenționalizarea și decontravenționalizarea faptei sociale concrete ține de competența
35
Codul contravențional al Republicii Moldova, adoptat la 24.10.2008. În: Monitorul Oficial nr. 3-6 din 16.01.
2009, art. Nr. 15, art. 10.
36
Guțuleac V. Drept administrativ/V. Guțuleac; coaut.:E. Comarnițcaia, I. Spînu, op. cit., pag. 514.
37
Codul contravențional al Republicii Moldova, op. cit., art. 85.
38
Ibidem, art. 337.
21
legiuitorului. Odată cu legiferarea acestui ilicit în legea contravențională, el obține o formă
juridică de ilicit contravențional cu toate consencințele ce decurg din acest statut.
Pericolul social al faptei este cel de-al doilea element al conținutului juridic al
contravenției. În opinia prof. M. Preda, pericolul social al faptei este una din trăsăturile esențiale
ale contravenției. Acest grad de pericol social este stabilit de lege în comparație cu cel al
infracțiunii, în sensul că acesta trebuie să aibă un pericol social mai redus decît cel al infracțiunii.
Pentru a aprecia gradul concret de pericol social al unei fapte și a o considera drept contravenție,
putem servi aceleași elemente ca și în cazul infracțiunilor39.
În al doilea rând, pericolul social vizează o atingere adusă valorilor sociale, atingerea
însemnând lezare, încălcare, nesocotire a dispozițiilor legale. Caracterul social al pericolului pe
care îl prezintă fapta săvârșită este exprimat prin indicarea valorilor sociale lezate. Gradul de
pericol social al unei fapte este determinat, în mare parte, de importanța valorilor sociale
încălcate prin săvârșirea contravenției. În ceea ce privește gradul de pericol social al
contravenției, legea stipulează că acesta se apreciază în comparație cu infracțiunea care prezintă
cel mai înalt grad de pericol social, care aduce atingere celor mai importante valori sociale
ocrotite prin lege40.
Așadar, există o polemică acerbă referitoare la folosirea termenului „pericol social” și
„prejudiciabilitate”, la sfera consecințelor infracțiunii, anume prin faptul că se creează confuzie
în ce privește definiția infracțiunii în special utilizarea trăsăturii „faptă prejudiciabilă”/„faptă
social-periculoasă”.
Astfel în teoria dreptului penal se poate exclude referirea la această trăsătură în definirea
infracțiunii, or este binecunoscut faptul că o faptă se consideră infracțiune doar dacă prezintă
pericol social. Cu atât mai mult cu cât în literatura juridică se vehiculează ideea precum că toate
faptele pot fi împărțite în două categorii: fapte obișnuite, cotidiene și fapte periculoase, creatoare
de riscuri. Deci, pentru ca o faptă să constituie infracțiune ea trebuie să fie periculoasă, iar a fi
periculoasă ea trebuie să aducă atingere valorilor sociale ocrotite de lege.

1.2. Caracterizarea juridico-penală a infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la

ordinea publică

39
Preda M. Curs de drept administrativ: partea generală. București: Casa editorială Calistrat Hogaș, 1995, pag. 194.
(897 p.
40
Preda M. Drept administrativ: partea generală. Ediție revăzută și actualizată. București: Lumina Lex, 2000, pag.
270. ( 389 p.
22
 Periculozitatea socială a infracțiunii rezidă, prin urmare, atât în răul pe care fiecare
infracțiune îl produce într-un caz determinat (de exemplu, uciderea unei persoane, distrugerea
unui bun, producerea unei pagube prin sustragerea unui bun etc.), cât și în perspectiva că, în
condiții materiale și subiective – similare faptelor de același tip să se repete, să devină un
fenomen. Deci, prin pericol social al unor acte de conduită înțelegem particularitatea acestora de
a aduce atingere sau periclita unele valori sociale, de un anumit interes pentru societate. Pericolul
social reprezintă nu numai atingerea actuală, efectiv produsă unei valori sociale, ci, mai cu seamă
de atingeri viitoare, oricând posibile.
Analiza acestei noțiuni rezidă din importanța pe care o are pentru dreptul penal în special și
pentru sistemul juridic în general, precum și faptul că periculozitatea socială, a unei fapte penale,
este dată de împrejurarea că numai datorită existenței și intervenției ei negative fapta umană pe
care o marchează dovedește aptitudinea de a tulbura viața socială, lezând sau punând în pericol
ansamblul de valori spirituale, morale, juridice și materiale etc., care constituie și asigură o
normală desfășurare a relațiilor sociale. În acest caz, acea faptă este crimă.
Așa dar, o faptă se consideră infracțiune numai dacă prezintă pericol social. Și respectiv
acea fapta care aduce atingere sau periclitează unele valori sociale, de un anumit interes pentru
societate este considerată social-periculoasă.
În știința dreptului penal se menționează că răspunderea penală intervine doar atunci când
fapta prezintă un real pericol pentru relațiile și valorile sociale care au suferit în așa măsură, încât
pericolul ce le amenință este evident și justifică aplicarea sancțiunii penale, și că „pericolul social
constituie acea stare de primejdie pentru societate pentru desfășurarea în condiții normale a
relațiilor sociale, primejdie pe care o produce tulburarea adusă de fapta ilicită săvârșită”41.
Astfel, deși conform viziunii noastre pericolul social stă la baza incriminării în Codul
Penal al Republicii Moldova a faptelor antisociale, totuși nu este cunoscut mecanismul de
apreciere a acestuia de către legiuitor, deoarece din diferite studii criminologice constatăm că
poate avea diferite modalități.
Ceea ce cunoaștem însă, din literatura juridico-penală, este faptul că pericolul social al
oricărei infracțiuni poate fi stabilit numai printr-o corectă constatare a caracterului și mărimea
daunei infracționale.
Corect menționează penalistul M. Basarab, „concurs de acțiuni”, atunci când dă explicație
„activității infracționale”, deoarece aceasta din urmă, se constituie dintr-un ansamblu de acte
fizice, intelectuale, morale efectuate în vederea atingerii unui anumit rezultat42.
În aceeași ordine de idei trebuie să menționăm faptul că infracțiunea constituie un fenomen
uman și social: uman – pentru că reprezintă o activitate omenească, social – fiindcă privește, se

41
Botnaru S. ș.a., op. cit., pag. 107.
42
Basarab M. Drept penal. Partea generală, vol. I, Iași: Chemarea, 1997, pag. 98. (-480 p.
23
îndreaptă împotriva relațiilor sociale. În viața socială, oamenii pot săvârși acțiuni sau inacțiuni
care prejudiciază sau pun în pericol relațiile sociale.
Toate aceste activități, întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi
caracterizate ca infracțiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală și
sancționate cu o pedeapsă.
Orice infracțiune este o faptă socială, deoarece pe de o parte, datorită materialității și
rezonanței sale sociale tulbură ordinea socială, iar pe de altă parte, exprimă o anumită poziție a
făptuitorului față de rânduielile sociale, fiind, cu alte cuvinte, un act de conduită socială.
Orice legislator, în fiecare epocă și în fiecare țară, își stabilește propria concepție despre
valorile fundamentale ale vieții sociale, despre importanța, mai mare sau mai redusă, a unor
relații sociale. Ca urmare, în raport cu concepția pe care a elaborat-o, consideră anumite reguli de
conduită ca absolut necesare pentru existența societății și, pe această bază, determină în cuprinsul
legii penale acțiunile sau abstențiunile pe care le impune cetățenilor, sub amenințarea unei
pedepse43.
În felul acesta, este vorba de fapte care aduc atingere ordinii sociale așa cum aceasta este
concepută la o anumită etapă de dezvoltare socială. Corect scrie în acest sens Cesare Beccaria:
„se vor vedea crescând dezordinile odată cu granițele imperiilor, și micșorându-se în aceeași
proporție sentimentul național, îndemnul la comiterea de infracțiuni crește în proporție cu
interesul pe care fiecare individ îl dobândește pentru dezordinile înseși”44.
Recapitulând, din cele expuse putem constata faptul că pentru a da o explicație corectă
mecanismului de apreciere a pericolului social al unei fapte penale avem nevoie de analiza
triadei: „infractor-acțiune-daună”, ca o unitate, ca un complex de elemente ce interacționează
între ele, formând esența caracteristică a pericolului social 45. Mai ales că obiectivul urmărit de
noi vizează formularea conceptului însuși al pericolului.
Prin elucidarea esenței, putem deduce că în formularea acestui concept își dau aportul
noțiuni precum crima și consecințele.
− Cert este că infractorul, adică persoana sau mai multe persoane care intenționat și cu un
anumit scop ori motiv, prezentând diferite caracteristici bio-psiho-sociale personale, participă la
săvârșirea actului infracțional.
− Acțiunea, adică complexul de mișcări ale infractorului completate cu mijloace,
modalități, împrejurări, metode, este îndreptată spre punerea în pericol sau chiar lezarea valorilor
sociale ocrotite de norma penală.
43
Stănoiu R-M., Griga I., Dianu T. Drept penal. Partea generală. București: Editura Europa Nova, 1999, pag. 30. -
275
44
Beccaria Cesare. Despre infracțiuni și pedepse, traducere de Sergiu Bogdan. București: Editura Rosetti, 2001, pag.
25. (-89 p.
45
Amza T. Criminologie teoretică. L. L., 2000, pag. 14. -816 p.
24
 − Dauna, rezultatul, urmarea survenită sau obținută după epuizarea actului infracțional.
Unitatea acestei triade se manifestă și în faptul că trăsăturile unui infractor și caracterul
daunelor survenite nu există de sine stătător, precum și totalitatea acțiunilor infracționale,
„constau” în conținutul pericolului social al infractorului, nu individual ci numai în legătură cu
influența negativă pe care el o manifestă asupra relațiilor sociale. În acest caz se are în vedere nu
numai lanțul schimbărilor sociale concrete în relațiile sociale apărute în rezultatul realizării
intenției infractorului46.
Dauna intereselor sociale este provocată de însuși faptul acțiunii ilegale, independent de
rezultatele negative ale unei astfel de acțiuni. Același lucru trebuie spus și despre infractor:
simplul fapt al existenței lor într-un mod anumit perturbează acele relații sociale la care participă
diferite persoane. Deci, am putea menționa, că totalitatea acțiunilor infracționale și infractorul,
„produc” unele sau alte consecințe negative. Astfel putem sublinia și constata mecanismul
introducerii lor în pericolul social al infracțiunii.
Indiferent de aprecierea materială sau formală dată infracțiunii, interesul se reflectă asupra
modului de constatare a periculozității unei fapte umane, și modului în care apare el în
reglemetările legislației penale, iar în această privință putem menționa două linii de determinare:
(sugerate de V. Bujor într-un articol științific).
− Ce a condus la incriminarea faptei, care interese dominante sunt protejate?
− De ce individul, contrar pericolului de a fi pedepsit încalcă legea?
Astfel, în prima etapă, legiuitorul a apreciat pericolul unor fapte prin incriminarea lor în
Codul Penal și atribuirii fiecăreia, pedeapsa corespunzătoare, în funcție de interesele dominante
în societate, existente în perioada respectivă. În al doilea rând, individul dorește să-și satisfacă
propriile interese, care de facto nu corespund cu interesele dominante instaurate în societate și
apărate de lege. Lesne se observă în studiile lui O. Bejan, V. Bujor, că satisfacerea necesităților
este nucleul existenței omului și că în această privință el va adopta un oarecare comportament,
chiar și criminal47.
Politica penală a ultimilor ani a fost îndreptată spre umanizarea legislației penale, prin
micșorarea limitelor pedepsei cu închisoarea. Bunăoară, au fost micșorate limitele generale ale
închisorii, astfel minimul general de la 6 luni la 3 luni, iar maximul general de la 25 la 20 ani.
Respectiv la toate infracțiunile pedepsite cu închisoare, s-a micșorat minimul special și maximul
special. Așa dar, putem observa tendința legiuitorului de a îmblânzi pedepsele, oricum acestea
trebuie să fie proporționale cu gradul prejudiciabil al acțiunilor periculoase care atentează la
valorilor sociale ocrotite de norma penală.

46
Кудрявцев В.Н. Популярная криминоголия. Москва: изд. Зерцало, 2000, pag. 115. -218 p.
47
Bejan O., Bujor V. Interes și crimă., op. cit, pag. 82. 189 p.
25
 În această ordine de idei, statul mizează astfel să lupte cu fenomenul infracțional, luânduse
toate măsurile necesare prevenției generale și a celei speciale. Paralel cu implementarea
reformele în domeniul justiției penale și cu aspirațiile europene ale statului, societatea nu a
înregistrat succese, în toate planurile, ba chiar am spune că societatea nu mai apreciază la același
nivel valorile existente în comunitate, și aceasta ne arată indiferența omului față de semenii săi,
față de bunuri, serviciu, justiție etc.

1.3. Analiza juridico-penală a contravențiilor ce atentează la ordinea publică

În viziunea lui R. Cojocaru, în afară de infracţiuni, ordinea de drept poate fi încălcată şi

prin săvârşirea unor fapte ilicite de altă natură, cum ar fi: contravenţiile, abaterile disciplinare,
delictele civile etc. Cele mai multe similitudini infracţiunile le comportă cu contravenţiile,
întrucât ambele categorii de fapte constituie acte ilicite de conduită ilegale ce atentează la
relaţiile sociale protejate de către societate. Scopul legii penale în mare parte coincide cu cel al
legii contravenţionale.
În conformitate cu art. 2 din CC al R. Moldova: „Scopul legii contravenţionale constă în
apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei, apărarea proprietăţii, ordinii publice, a
altor valori ocrotite de lege, în soluţionarea cauzelor contravenţionale, precum şi în prevenirea
săvârșirii de noi contravenţii”.
În acelaşi sens, potrivit art. 2 alin. (1) din CP al R. Moldova: „Legea penală apără,
împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul
înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea
penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârșirii de noi infracţiuni”.
Practica judiciară, a înregistrat un număr mare de infracțiuni și contravenții (luând ca
exemplu infracțiunile de huliganism, vandalismul, etc.), ceea ce denotă că, pericolul social al
faptelor săvârșite în realitate nu s-a schimbat, ci a crescut.
Cercetările și analizele criminologice înfăptuite de criminologii naționali arată că,
societatea nu a ajuns la acea maturitate, care să-i permită să se autodisciplineze și să perceapă
importanța valorilor sociale, ocrotindu-le conștiincios, contracarând orice fel de atentat asupra
lor48.
Ocupându-se de aprecierea gradului de pericol abstract, legiuitorul îngrădește activitatea
judecătorului care, nu se poate atinge de aceste atribute ale lui, ele regăsindu-se în principiul
legalității pedepsei, de la care nu există derogări. El este îndreptățit să dea eficiență, în cadrul
operației de individualizare, modificărilor intervenite în gradul de pericol social abstract al
infracțiunilor.
48
Bejan O. Corupția : noțiune, prevenire și contracarare. Chișinău: 2007, pag. 122. - 136 p.
26
 Astfel, reducerea sau creșterea gradului de pericol social abstract, se transmite pericolului
social concret, care suferă în mod obiectiv, o modificare corespunzătoare. Deci, judecătorul va
trebui să aplice o pedeapsă mai ușoară sau mai grea corespunzătoare sensului imprimat de gradul
de pericol social al infracțiunii săvârșite. Mai exact, judecătorul nu va putea să schimbe genul
pedepsei prevăzute de lege, sau să stabilească pedeapsa între alte limite decât cele fixate prin
lege, dar între aceste limite, va putea să aplice o pedeapsă orientată spre minimul special sau
maximul special, după gradul de pericol social abstract al infracțiunii care se repercutează asupra
gradului de pericol social concret al faptei săvârșite – scăzut sau, după caz, sporit.
Dispozițiile art. 75 din CP al RM, stabilesc doar criteriile generale ale individualizării
răspunderii și pedepsei penale prin mențiunea „la stabilirea categoriei și termenului pedepsei,
instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii săvârșite, de motivul acesteia, de persoana
celui vinovat, de circumstanțele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influența
pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale
familiei acestuia”49.
Alături de aceste criterii generale, aplicabile în toate cazurile, Codul Penal prevede și
criterii speciale de individualizare, aplicabile numai în anumite cazuri, de care instanța de
judecată este, de asemenea, obligată să țină seama (de exemplu, în cazul participației, în art. 42
din CP al RM se stabilește și un criteriu special de individualizare, și anume contribuția fiecărui
participant la săvârșirea infracțiunii).
Gradul de pericol social concret al infracțiunii, poate fi influențat și de unele trăsături de
fapt – stări, situații, împrejurări, întâmplări – care au însoțit totuși săvârșirea infracțiunii și au
creat ambianța faptică, de o anumită coloratură și semnificație proprie, în care s-a comis fapta.
Deși sunt extrinseci conținutului concret, ele sunt legate într-un fel sau altul, de elementele ce
alcătuiesc esențialul și astfel contribuie la caracterizarea acestora.
În concluzie, pentru a se cunoaște gravitatea reală a faptei, este necesar să se cerceteze
conținutul concret al faptei, adică acțiunea, inacțiunea, mijloacele folosite, urmarea imediată, cât
și felul în care au fost realizate elementele constitutive ale infracțiunii, mai exact acele elemente
intrinseci, care individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de celelalte fapte concrete de
același tip.
Transformările negative generate de comiterea infracțiunilor, constau în primul rând, în
încălcarea acelor relații sociale care sunt stimulate și ocrotite de normele juridice elaborate de
stat. În al doilea rând, consecințele prejudiciabile constau în apariția unui anumit substrat de
relații sociale care contravin celor general recunoscute.

49
Codul Penal al Republicii Moldova în redacția din 1961. În: Veștile, 1961, nr. 010, abrogat prin Legea nr. 1160-
XV din 21.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 128.
27
 Contingentul de infractori și totalitatea acțiunilor ilegale (criminalitatea) se includ în
conținutul pericolului social alături de consecințe nu întâmplător, dar în virtutea și din cauza
influenței negative pe care o au asupra relațiilor sociale. În acest caz se are în vedere nu numai
multitudinea transformărilor negative în cadrul relațiilor sociale provocate de realizarea
intențiilor infracționale ale infractorilor. Un prejudiciu relațiilor sociale este cauzat de însăși
caracterul ilegal al acțiunilor, indiferent de faptul dacă vor interveni consecințe negative. La fel
putem vorbi și despre contingentul infractorilor, a căror simplă existență într-o anumită măsură
dezorganizează relațiile la care participă.
În asemenea mod și totalitatea infracțiunilor și contingentul infractorilor generează
consecințe sociale negative. În aceasta și constă mecanismul includerii lor în conținutul
pericolului social al criminalității. Astfel, urmările menționate se contopesc cu prejudiciul social
cauzat de acțiunile infracționale, ca rezultat formându-se o totalitate de consecințe sociale ale
infracționalității. Toate cele menționate ne determină a considera totuși consecințele
prejudiciabile ca și criteriu principal al pericolului social al criminalității.
Operând cu categoria de pericol social și elucidând caracterul și nivelul lui, avem
posibilitatea să analizăm, pe de o parte funcțiile sociale ale criminalității, care în mod esențial
determină caracterul consecințelor ei, iar pe de altă parte – particularitățile sociale ale
consecințelor, de care în mare măsură depind caracteristicile de conținut ale pericolului social.
Mai întâi de toate trebuie să ne referim la caracteristicile sociale ale criminalității de care în
mare măsură depind parametrii pericolului social pe care îl prezintă, și în primul rând caracterul
și amploarea consecințelor ei.
Astfel, consecințele sociale ale infracțiunilor, depind de următoarele caracteristici ale
criminalității: răspândirea, denumită în literatură și prin termenul de intensitate, care reprezintă o
caracteristică cantitativă a criminalității și reflectă frecvența faptelor antisociale în cadrul unei
populații; structura, care presupune ponderea diferitor categorii de infracțiuni în numărul general
al infracțiunilor; dinamica care relevă tendințele de creștere sau descreștere cantitativă a
criminalității.
Alt aspect care influențează pericolul social al criminalității, este cel al contradicțiilor
sociale existente în societate. Acestea sunt contradicțiile dintre necesități și posibilități, dintre
nou și vechi, dintre pozitiv și negativ50.
Analizând literatura de specialitate ajungem la concluzia că nu numai dreptul penal
prevede și sancționează fapte neconvenabile interzise prin reglementări juridice: or, toate aceste
fapte care, fără a aparține ilicitului penal, nesocotesc totuși reguli de drept, prezintă pericol
social. Nici faptele generatoare de prejudiciu pe care Codul Civil, le denumește „delicte”, nu sunt

50
Антонов А. Д. Принципы криминализации общественно опасных деяний в уголовноправовой. 1999, pag.
59. -576 p.
28
lipsite de pericol social, totuși ele nu sunt de o asemenea gravitate încât să necesite aplicarea unei
sancțiuni de drept penal51. Ca rezultat al incursiunilor prin teoria dreptului în vederea posibilelor
idei, afirmații vizând pericolul social al oricăror fapte ilegale, am găsit în teoria dreptului civil
ideea despre caracterul periculos al faptelor, expusă în teoria riscului, astfel: „formularea teoriei
riscului a pornit de la afirmarea caracterului periculos al unor fapte cauzatoare de prejudicii. În
opinia creatorului ei, care curios lucru era un criminolog, și anume Rumelin, pot fi considerate
periculoase acele fapte care creează un risc, adică riscul producerii unor consecințe păgubitoare
pentru alții. Autorul a grupat faptele umane în două categorii și anume în obișnuite sau cotidiene
și periculoase sau creatoare de risc”52.
În știința dreptului penal și în practica legislativă, pericolul social este cunoscut sub două
forme: 1) pericolul social generic (abstract) și 2) pericolul social specific (concret).
1. Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general așa cum este fixat în legea
penală, și se regăsește în tipul, forma și condițiile acțiunilor-omisiunilor considerate de legiuitor
a fi infracțiuni deoarece prin săvârșirea acestora, se lezează în mod grav valorile sociale
fundamentale. Legea penală stabilește un tip de pericol social generic, care va califica
infracțiunile tip (omor, furt, fals, etc.) prin reținerea unor elemente constitutive specifice care
diferă de conținutul altor infracțiuni. Gradul ridicat sau scăzut al pericolului social va califica
infracțiunile și va impune o gradare a pedepselor în limite care justifică folosirea constrângerii
penale în mod eficient. Pericolul social evidențiază criteriile generale de aplicare a pedepsei în
funcție de gravitatea lezării valorilor sociale, în sensul că limitele minime ale pedepsei sunt
prevăzute în legea penală. Corelația dintre gradul pericolului social și limitele pedepsei există din
momentul reținerii ca infracțiune a unei fapte, astfel că prin modificarea limitelor pedepsei se
reconsideră, de legiuitor, și gradul mai ridicat sau mai scăzut al pericolului social generic
(abstract)53.
Ordonarea și gradarea pericolului social abstract sau generic se regăsește în ordinea
expunerii infracțiunilor în partea specială a Codului Penal.
Deci, făcând o analiză a infracțiunilor din Codul Penal din 1961 paralel cu analiza
infracțiunilor din Codul Penal din 2002, în vederea stabilirii indicelui de pericol social al
infracțiunilor, ne oferă posibilitate de a observa cum se modifică periculozitatea infracțiunilor
chiar de la etapa incriminării lor. În urma analizei efectuate s-a observat o scădere a pericolului
social al infracțiunilor contra patrimoniului, sau o creștere pericolului social al infracțiunilor
contra vieții și sănătății persoanei.
51
Кудрявцев В. Н. Популярная криминоголия. Москва: изд. Зерцало, 2000, pag. 54. -218 p
https://www.juridice.ro/495682/teoria-pozitiei-de-garant-si-teoria-riscului-fundamente-aleraspunderii
52

comparatie.html, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic,
București, 2012. -398 p.
53
Ibidem, pag. 67.
29
 În doctrina penală se face deseori confuzie între conceptul de incriminare și cel de
infracțiune. Am putea considera incriminarea drept infracțiunea abstractă. În lucrările mai vechi
nu apare îndeajuns de clar ideea că există o faptă descrisă în legea penală, adică o faptă căreia
legea i-a fixat conceptul și conținutul, și fapta concretă ale cărei trăsături coincid cu cele ale
faptei descrise54.
Dacă din perspectiva științei dreptului penal, infracțiunea apare ca un posterius, întrucât nu
infracțiunea ci norma de incriminare are rolul principal în stabilirea condițiilor răspunderii
penale și în caracterizarea faptei concrete ca infracțiune, nu este mai puțin adevărat că din
perspectiva percepției comune a fenomenului și a măsurilor represive și preventive pe care
societatea prin stat, le desfășoară împotriva unor comportări de natură să submineze ordinea
juridică, faptele concrete antisociale sunt percepute direct și imediat ca un fenomen periculos
pentru individ și societate, de aceea acest fenomen capătă un rol principal, ajungând să constituie
una din preocupările centrale ale politicii penale, o necesitate imediată de restabilire a ordinii și
disciplinei în relațiile sociale55.
2. Pericolul social concret – se regăsește în măsura juridică adoptată de instanța judiciară
constând în înlăturarea sau înlocuirea răspunderii penale (întrucât fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracțiuni) sau în condamnarea infractorului (deoarece fapta prezintă un
pericol social ridicat, fiind necesară aplicarea pedepsei penale ca măsură de constrângere și
reeducare a infractorului)56.
Instanțele judiciare apreciază fapta concretă, condițiile și forma de săvârșire, atitudinea
infractorului înainte și după săvârșirea faptei, stăruința depusă pentru înlăturarea rezultatului,
limitele pedepselor și cu toate că aceasta este prevăzută de legea penală vor aprecia dacă fapta
prezintă acel grad de pericol social care să o califice ca fiind infracțiune. În acest sens, în cadrul
aceluiași tip de infracțiuni (furt) se va constata faptul că pericolul social concret diferă de la o
faptă concretă la alta, din cauza condițiilor specifice de producere, a mijloacelor adoptate, a
scopului și mobilului urmărit precum și a circumstanțelor personale și a conduitei infractorului 57.
În acest caz numai judecătorul poate stabili gradul concret de pericol social al unei sau a altei
infracțiuni de același fel.
Articolul 75 din CP al RM stabilește criteriile generale ale individualizării pedepsei penale,
astfel: „Persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă
echitabilă în limitele fixate în Partea specială a prezentului cod și în strictă conformitate cu

54
Vasiloi Dj. Decriminalizarea și realitatea sub aspectul pericolului social al faptelor săvârșite. În: Legea și viața.
Chișinău: 2013, p. 25-29.
55
Idem
56
Vasiloi Dj. Analiza criminologică a pericolului social al infracțiuni. În: Legea și viața. Chișinău: 2009, august, p.
48-49.
57
Streteanu F. Tratat de drept penal general, vol. I, 2008, pag. 116. (459 p
30
dispozițiile Părții generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei și termenului pedepsei,
instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii săvârșite, de motivul acesteia, de persoana
celui vinovat, de circumstanțele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influența
pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale
familiei acestuia”. Această prevedere legală este luată în considerare de instanța de judecată în
fiecare caz particular de individualizare a pedepsei penale, prin chiar enumerarea criteriilor
astfel: „La stabilirea pedepsei, instanța judecătorească ia în vedere criteriile enumerate de art. 75
din CP al RM și anume: − gravitatea infracțiunii comise.
Conform art. 16 din CP al RM, infracțiunea prevăzută de art. 2017 alin. (2) din CP al RM,
face parte din categoria celor ușoare; − de persoana celui vinovat care anterior nu a fost judecat,
vârsta tânără, un copil minor la întreținere; − de existența circumstanțelor atenuante: căința
sinceră; − lipsa circumstanțelor agravante”. Astfel de expuneri întâlnim în toate hotărârile
instanțelor de judecată. De unde ne atrage atenția faptul că gravitatea infracțiunii este de fapt
clasificarea data de legiuitor în art. 16 din CP al RM: „În funcție de caracterul și gradul
prejudiciabil, infracțiunile prevăzute de prezentul cod sunt clasificate în următoarele categorii:
ușoare, mai puțin grave, grave, deosebit de grave și excepțional de grave”. La ce folosește atunci
acest criteriu, dacă infracțiunea deja are pedeapsa specificată în sancțiune, stabilită de legiuitor în
procesul de apreciere a pericolului general al infracțiunii ? Ori, instanța trebuie să determine din
cadrul acestor limite speciale ale pedepsei, categoria și termenul pedepsei concrete.
În cadrul observațiilor noastre ne-am ciocnit de o neconcordanță între formularea tehnico-
legislativă a textului din art. 75 din CP al RM, în special următorul pasaj: „La stabilirea
categoriei și termenului pedepsei …”, unde „categoria” presupune fie amenda, fie munca
neremunerată în folosul comunității, fie închisoare”, dar „termenul” explică numai pedeapsa
închisorii. Ar reieși că instanța de judecată nu va mai purcede la aprecierea cuantumului
celorlalte pedepse, ori acest lucru tocmai este scopul prevederii din art. 75 din CP al RM.
Respectiv considerăm necesar de completat textul din art. 75 din CP al RM după cum urmează:
„La stabilirea categoriei și duratei ori cuantumului pedepsei…”.
Studiind cazurile practice în materie penală pe câteva feluri de infracțiuni reprezentative,
observăm că deși legiuitorul apreciază gradul de pericol social abstract între anumite limite de
pedeapsă, judecătorul apreciază gradul concret de pericol social pentru fiecare caz de infracțiune
de același fel, numindu-i o anumită pedeapsă, între limitele legale.
În aceiași ordine de idei, trecem să facem o analiză într-un mod mai vast contravențiilor ce
atentează la ordinea publică, unde vom specifica următoarele momente: în prim plan vom începe
cu definirea noțiunii de ,,contravenție” - reprezintă fapta - acțiunea sau inacțiunea - ilicită, cu un
grad de pericol social mai redus decît infracțiunea, săvîrșită cu vinovăție, care atentează la

31
valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de legea contravențională și este pasibilă de
răspundere juridică58.
De aici distingem următoarele trăsături (elemente) de bază ale noțiunii de contravenție și
anume: a) fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită este prevăzută de norma materială a dreptului
contravențional; b) pericolul social al faptei; c) prevederea în legislație a sancțiunii pentru fapta
dată (penalitatea); d) culpabilitatea59.
În mod logic, în lipsa a cel puțin uneia dintre trăsăturile (elementele) nominalizate, fapta
comisă nu poate fi calificată drept contravenție, respectiv nu există temei juridic pentru aplicarea
sancțiunii contravenționale.
Fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită, prevăzută în norma materială a legii
contravenționale este primul element constitutiv al conținutului juridic al contravenției. Prin
fapta contravențională se înțelege mani- festarea exterioară a comportamen- tului unei persoane
sub formă de acțiune sau inacțiune social periculoasă.
Acțiunea este o comportare activă prin care se încalcă norma prohibitivă, ce interzice o
anumită activitate, de exemplu, consumul de substanțe narcotice sau psihotrope fără prescripția
medicului (art.85 din CC al RM). Inacțiunea constă într-o comportare pasivă, prin care subiectul
dreptului contravențional nu îndeplineste o obligație impusă de legea contravențională. Astfel,
neluarea de măsuri pentru înlăturarea încălcării legislației indicate în raportul autorității abilitate
să lichideze cauzele care au condus la astfel de încălcări, constituie contravenție și este prevăzută
în art. 337 din CC al RM.
Acțiunea sau inacțiunea obține semnificație juridicocontravențională prin capacitatea ei
reală de a produce o urmare antisocială negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale
indicate expres în art. 1 din CC al RM sau în crearea unui pericol în acest sens. Ilicitul este o
trăsătură importantă caracteristică contravenției, întrucît faptele contravenționale produc
dezorganizarea sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter dăunător și sunt interzise prin
acte juridice. Pentru ca fapta (acțiunea sau inacțiunea) social-periculoasă să constituie o
contravenție, ea trebuie sa fie prevăzută de legea contravențională (norma materială a Codului
contravențional).
Pericolul social al faptei este cel de-al doilea element al conținutului juridic al
contravenției. În opinia prof. M. Preda, pericolul social al faptei este una din trăsăturile esențiale
ale contravenției. Acest grad de pericol social este stabilit de lege în comparație cu cel al
infracțiunii, în sensul că acesta trebuie să aibă un pericol social mai redus decât cel al
58
Codul contravențional al Republicii Moldova, adoptat la 24.10.2008. În: Monitorul Oficial nr. 3-6 din 16.01.
2009, art. Nr. 15, art. 10.
59
Guțuleac V. Drept administrativ/V. Guțuleac; coaut.:E. Comarnițcaia, I. Spînu; Univ. Liberă Intern. din Moldova,
Inst. de Științe Penale și Criminologie Aplicată. Chișinău: S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P.„Tipografia Centrală”), pag. 514.
600 p.
32
infracțiunii. Pentru a aprecia gradul concret de pericol social al unei fapte și a o considera drept
contravenție, putem servi aceleași elemente ca și în cazul infracțiunilor60.
În al doilea rând, pericolul social vizează o atingere adusă valorilor sociale, atingerea
însemnînd lezare, încălcare, nesocotire a dispozițiilor legale. Caracterul social al pericolului pe
care îl prezintă fapta săvârșită este exprimat prin indicarea valorilor sociale lezate.
Gradul de pericol social al unei fapte este determinat, în mare parte, de importanța valorilor
sociale încălcate prin săvârșirea contravenției. În ceea ce privește gradul de pericol social al
contravenției, legea stipulează că acesta se apreciază în comparație cu infracțiunea care prezintă
cel mai înalt grad de pericol social, care aduce atingere celor mai importante valori sociale
ocrotite prin lege61.
Cunoașterea gradului de pericol social al faptei reprezintă un aspect important, atât pentru
legiuitor cât și pentru cel chemat să aplice legea. În vederea stabilirii gradului de pericol social a
unei fapte, se procedează la o evaluare al acestuia sub aspectul elementelor sale componente și a
circumstanțelor în care aceasta a fost săvârșită62.
Cel de-al treilea element al conținutului juridic al contravenției este penalitatea (prevederea
în legislație a faptei comise). Acest element al conținutului juridic al contravenției vine să
asigure realizarea principiului legalității: stabilirii și sancționării contravențiilor. Conform acestui
principiu, o persoană nu poate fi trasa la răspundere decât în măsura în care fapta respectivă este
stabilită și sancționată ca atare prin lege și prin alte acte normative, transferînd astfel și în
domeniul contravențional principiile din dreptul penal: nulla poena sine lege și nullum crimen
sine lege63.
Ca atare, faptele care constituie contravenții, sancțiunile ce se aplică și măsurile care pot fi
luate, trebuie, în mod expres, prevăzute în acte normative, fapt ce constituie o veritabilă garanție
a apărarii drep- turilor fundamentale ale cetățenilor 64. Fapta este prevăzută și sancționată prin
legea contravențională atunci cînd o dispoziție legală o consacră, indicîndu-i denumirea și
descriminându-i conținutul, astfel stabilinduse implicit principiul legalității contravenționalizării
și principiul legalității sancțiunii contravenționale65.

60
Preda M. Curs de drept administrativ: partea generală. București: Casa editorială Calistrat Hogaș, 1995, pag. 194.
897 p.
61
Preda M. Drept administrativ: partea generală. Ediție revăzută și actualizată. București: Lumina Lex, 2000, pag.
270. 389 p
62
Guțuleac V. Drept administrativ, op. cit., pag. 516.

63
Ibidem, pag. 520.
64
Idem
65
Ibidem, pag. 521.
33
 Cel de-al patrulea element al conținutului juridic al contravențieî este culpabilitatea
(vinovăția). În ce privește vinovăția ca element obligatoriu al conținutului juridic al contravenției
în doctrină exista un consens absolut. Specialiștii din domeniu confirmă faptul că contravenția ca
instituție juridică va avea loc numai atunci, când fapta antisocială cu un grad de pericol social
mai redus decât infracțiunea și sancționată, în primul rând, prin lege va fi comisă cu vinovăție66.
Contravenția se caracterizează, în primul rând, prin aceea că este o faptă, o manifestare a
făptuitorului în sfera relațiilor sociale, o intervenție a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite
de lege de natură a le leza integritatea sau a le pune în pericol.
Ca și în dreptul penal, în materia dreptului administrativ și cel contravențional, vinovăția
subiectului îmbracă două forme: intenția și culpa. Așadar, se consideră că există vinovăție atunci
când fapta, care prezintă pericol social, este săvîrșită cu intenție sau din culpă. Analizînd ilicitul
și vinovația ca elemente separate ale conținutului juridic al contravenției, vestitul savant român
Antonie Iorgovan concluzionează „...nu trebuie dedus că ilicitatea și vinovăția se identifică, însă
legiuitorul nostru a dorit să sublinieze că nu poate fi contravenție decât acea încălcare a legii
săvârșită cu vinovăție. Se deduce că răspunderea contravențională este o răspundere bazată pe
culpă, neputând fi vorba despre o „răspundere obiectivă”.
Contravenția, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei
umane exteriorizată în societate, adică un ansamblu de acte ale omului sub controlul voinței și
rațiunii sale.
În consecință, ilicitatea faptei contravenționale va fi realizată numai atunci când subiectul
acțiunii sociale (agentul uman) a avut, în mod obiectiv, libertatea de a alege o conduită ce se
înfățișează ca o acțiune socială negativă, în raport cu ordinea de drept”67.
Considerăm că simpla constatare a prevederii faptei social periculoase în legea
contravențională nu este suficientă pentru clasificarea acesteia drept contravenție. O asemenea
calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârșită cu vinovăție. Atât acțiunea
cât și inacțiunea social periculoasă, prevăzute de lege, trebuie să reprezinte o manifestare psihică
conștientă și volitivă a persoanei. Făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenționale numai
pentru fapte săvârșite cu vinovăție (art.14 din CC al RM).
În cele din urmă conchidem că în lipsa măcar a unuia din elementele constitutive ale
contravenției – obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă – nu putem vorbi de
existența unei contravenții. Obiectul reprezintă acea valoare socială apărată prin norma materială
de drept contravențional. La rândul său, dreptul contravențional ocrotește valorile sociale
importante care nu sânt protejate de legea penală.

66
Ibidem, pag. 522.
67
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. II. Ediția a III-a, restructurată și adăugată. București: Editura ALL
Beck, 2002, pag. 385. 626 p.
34
 Valorile sociale apărate de normele contravenționale și relațiile juridice generate de această
ocrotire constituie obiectul contravenției. Obiectul contravenției nu se confundă cu instrumentele
sau mijloacele materiale cu ajutorul cărora a fost comisă contravenția și nici cu lucrurile produse
prin contravenție. Valoarea socială ce formează obiectul contravenției poate fi vătămată în cele
mai diverse forme. Astfel, în cazul valorilor sociale neexprimate fizic, vătămarea constă într-o
stare de tulburare a relațiilor sociale privind aceste valori, iar în cazul valorilor sociale ce au
aspect material, vătămarea poate consta într-o lezare fizică, fie numai într-o stare de periclitare a
acestora68.
De obicei, în literatura juridică obiectele contravenției sânt clasificate în baza a două
criterii:
a) pe verticală, în funcție de nivelul generalizării: general, generic și nemijlocit;
b) pe orizontală, în funcție de importanța obiectului nemijlocit: de bază, complementar sau
facultativ.
Obiectul general este format din totalitatea relațiilor și valorilor sociale, apărate prin
normele Codului contravențional al RM împotriva contravențiilor prevăzute de legea
contravențională. Obiectul juridic general este unul pentru toate contravențiile și este indicat în
art. 2 al legii contravenționale 69: „Scopul legii contravenționale constă în apărarea drepturilor și
libertăților legitime ale persoanei, apărarea proprietății, ordinii publice, a altor valori ocrotite de
lege în soluționarea cauzelor contravenționale, precum și în prevenirea săvârșirii de noi
contravenții”70.
Obiectul juridic generic sau de grup este format din ansamblul de relații sociale de aceeași
natură sau omogene, apărate prin normele contravenționale. Obiectul generic a constituit criteriul
de bază de care s-a folosit legiuitorul la clasificarea contravențiilor din partea specială a CC al
RM în capitole.
Dupa cum am menționat deja, fiecare element din conținutul constitutiv al contravenției
este format dintrun sistem de trăsături caracteristice prevăzute în normele de drept
contravențional. Latura obiectivă, ca element constitutiv al contravenției, este alcătuită din acele
trăsături care caracterizează materialitatea faptei. Reprezentanți doctrinei includ în categoria
trăsăturilor obligatorii ale laturi obiective: pericolul social, consecințele negative, raportul cauzal.
Latura obiectivă indică conținutul și modalitatea atentării subiectului asupra obiectului. Ea
reprezintă acțiunea sau inacțiunea ilicită producătoare de consecințe socialmente periculoase sau
care amenință anumite valori, relații sociale, bunuri ori interese legitime și care este considerată

68
Comarnițcaia E., Guțuleac V. Conținutul constitutiv al contravenției (partea I). În: Studii Juridice Universitare, nr.
1-2, Anul IV/2011. ICDPDO, Chişinău, 2012. p. 95-107.
69
Ibidem.
70
Codul contravențional al Republicii Moldova, op. cit., art. 2.
35
ca ilicită în legea contravențională71. Deci, părțile componente ale laturii obiective sânt:
elementul material, rezultatul periculos, raportul de cauzalitate și unele condiții de loc, timp, mod
și împrejurări.
Deci, părțile componente ale laturii obiective sânt: elementul material, rezultatul periculos,
raportul de cauzalitate și unele condiții de loc, timp, mod și împrejurări. Elementul material este
fapta ca pericol social ce se manifestă prin acțiune sau inacțiune. Rezultatul social periculos este
lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al contravenției prin comiterea unei fapte cu
pericol social și se manifestă prin vătămarea efectivă sau prin stare de pericol. Raportul de
cauzalitate este legătura de cauză și efect între faptă și rezultatul social periculos al acesteia.
Locul, timpul, modul și împrejurările în care se comite contravenția poartă un caracter facultativ
și sânt întodeauna premergătoare executării elementului material.
Aceste condiții au un rol important atât pentru calificarea juridică a contravenției concrete,
cât și pentru constatarea cauzelor și condițiilor abaterilor contravenționale, în general, fără a
căror conștientizare este imposibilă administrarea eficace în ceea ce privește comiterea unei
contravenții72. Subiectul contravenției, conform Codului contravențional, este divizat în două
grupe: a) persoane fizice; b) persoane juridice.
Răspunderii contravenționale pot fi supuse persoanele fizice responsabile, începând cu
vârsta de 16 ani, atît cetățenii Republicii Moldova cât și cetățenii străini, apatrizii. Însă
persoanele fizice urmează a fi divizate în mai multe grupe, având la bază statutul lor juridic,
starea sănătății, starea socială etc. Caracteristicile menționate își lasă amprenta asupra aplicării
răspunderii contravenționale, în general, sau asupra aplicării unor sancțiunii contravenționale, în
parte. Potrivit acestui criteriu, subiecții activi ai contravenției se divizează în: subiectul general și
subiectul special.
Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a subiectului contravenției față de fapta
comisă și consecințele ei. Elementul central al laturii subiective este vinovăția. Conform art. 14
din CC al RM, vinovăția are două aspecte: a) intenția; b) imprudența. Contravenția se consideră
săvârșită cu intenție dacă persoana care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod
conștient survenirea acestor urmări.
Contravenția se consideră săvârșită din imprudență dacă persoana care a săvârșit-o își
dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, dar considera, în mod ușuratic, că ele vor putea fi evitate (sineâncrederea) ori nu
își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deși trebuia și putea să le prevadă (neglijența).

71
Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Chișinau: S. n., (Tipogr. Centrală), 2009, pag. 107. 318 p
72
Ibidem, pag. 108.
36
 De asemenea, este necesar de a fi distins în cadrul laturii subiective categoria de tentativă
la contravenție (art. 13 din CC al RM). Se consideră tentativă de contravenție, acțiunea sau
inacțiunea, îndreptată nemijlocit spre săvârșirea unei contravenții care din cauze independente de
voința făptuitorului, nu și-a produs efectul.
Pentru calificarea juridică corectă a ilicitului comis o mare importanță are caracteristica
contravenției în raport cu alte fapte antisociale. Contravenția se deosebește de infracțiune, în
primul rând, după gradul de pericol social, modul de reglementare juridică, asprimea sancțiunilor
aplicate.
Spre deosebire de infracțiune care are un grad de pericol social mai ridicat, cu consecințe
mai grave, lezând valorile sociale de o importanță majoră, contravenția are un grad de pericol
social mai redus, urmările faptelor contravenționale sânt mai restrânse și nu afectează valorile
sociale de importanță majoră. Contravențiile se mai deosebesc de infracțiuni și prin modul de
reglementare juridică. Infracțiunele sunt prevăzute doar de Codul penal al RM, pe când faptele
contravenționale sânt prevăzute și sancționate în modul stabilit de Codul contravențional. De
asemenea, contravenția se deosebește de infracțiune prin modul de sancționare și prin caracterul
sancțiunilor aplicate. Sancțiunile contravenționale sânt mai blânde decât cele penale și dacă
ultimele se aplică numai în mod judiciar, atunci sancțiunile contravenționale se aplică în mod
extrajudiciar73.

2. Analiza statistico-criminologică a infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la ordinea

publică

2.1. Cauzele și condițiile de săvârșire a infracțiunilor și contravențiilor ce atentează la

ordinea publică

Descoperirea și analizarea cauzelor și condițiilor criminalității în săvârșirea oricărei

categorii de infracțiuni este o activitate complexă, interdisciplinară și de implicare a resurselor
umane în instituțiile implicate direct și indirect în lupta împotriva criminalității. Și acest lucru
este valabil pentru orice stat sau regiune, așa că problema este similară atât pentru România, cât
și pentru Republica Moldova.
Abordarea cauzală a criminalităţii presupune relevarea (descoperirea) în măsura
posibilităţilor a întregului ansamblu de circumstanţe externe şi interne care au un anumit impact
asupra fenomenului antisocial. Modelul de abordare respectiv nu se limitează numai la
enumerarea factorilor, dar relevă mecanismul interacţiunii acestora asupra fenomenului cercetat.
Astfel, pentru organizația luptei cu criminalitatea este important nu atât constatarea existenţei
unei legături între o anumită circumstanţă şi comportamentul infracţional, cât stabilirea
73
6. Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Chișinau: S. n., (Tipogr. Centrală), 2009, pag. 108-110. 318 p.
37
caracterului acestei legături, adică care manifestări ale acestei determinante, în ansamblu, cu care
alţi factori şi în ce fel de situaţii, generează comportamentul criminal74.
În cadrul oricărei cercetări criminologice, între etapa cunoaşterii, aprecierii criminalităţii şi
etapa organizării combaterii fenomenului studiat, este necesară etapa relevării determinării şi
cauzalităţii criminalităţii. Uneori, se propune de a se începe cercetarea criminologică anume cu
stabilirea cauzelor şi condiţiilor, dar în acest caz apare întrebarea: ale cui cauze şi condiţii, ale
cărui anume tip infracţional, ale căror anume tendinţe ale criminalităţii? Cercetarea ştiinţifică a
proceselor de determinare şi cauzalitate a criminalităţii este deosebit de importantă pentru
modelarea şi previziunea fenomenului criminogen, elaborarea măsurilor de influenţă asupra
acestuia. Aşadar, cercetarea determinării şi cauzalităţii criminalităţii este baza ştiinţifică pentru
organizarea luptei cu acest fenomen socialmente periculos.
O noţiune mai generală care caracterizează apariţia fenomenelor cercetate este
determinarea (derivă din latinescul „determinare“ — determina), în limba română „a determina“
înseamnă a pricinui apariţia sau dezvoltarea unui fenomen; a cauza 75. Determinismul recunoaşte
legătura generală firească dintre fenomene, adică consideră că orice fenomen este legat de alte
fenomene care au loc în trecut, fiind determinat de ele. Determinarea este, deci, interconexiunea
generală, interacţiunea între obiecte, fenomene şi procese. Prin urmare, un anumit fenomen (de
exemplu, criminalitatea) nu apare singur de la sine, în afara realităţii înconjurătoare, dar,
dimpotrivă, este legat de aceasta, fiind generat de factor, şi circumstanţe concrete.
În literatura criminologică, noţiunea de factori ai criminalităţii este concretizată fiind
utilizat frecvent conceptul de cauze şi condiţii ale criminalităţii care este definit ca un sistem de
fenomene sociale negative caracteristic unei anumite societăţi, care determină fenomenul
antisocial ca efect al lor. Astfel, se subliniază că ştiinţa criminologiei studiază cauzele
criminalităţii şi condiţiile care favorizează acest fenomen antisocial.
Unii autori76 susţin că noţiunea de cauze şi condiţii ale criminalităţii este similară cu
noţiunea de determinante criminogene. Procesul determinării criminalităţii reprezintă prin sine o
interacţiune complicată a diferitelor tipuri de legături: cauzale, funcţionale, statistice, legături ale
stărilor etc. Dependenţa funcţională reflectă concordanţa obiectivă, paralelismul în coexistenţa şi
schimbarea a doi factori. De exemplu, sporirea şomajului generează concomitent atât creşterea
furturilor cât şi reducerea nivelului capacităţii de cumpărare. Este clar că între reducerea
nivelului capacităţii de cumpărare şi sporirea furturilor există o dependenţă, dar această
dependenţă nu este cauzală ci funcţională, deoarece ambele fenomene sunt derivatele şomajului.
Pe de altă parte, legătura statistică reflectă schimbarea valorii unui anumit factor sau fenomen în
74
Gladchi Gheorghe, — „Criminologie generală“, Ed. Museum, Chişinău, 2001, pag. 165
„Dicţionarul explicativ al limbii române“, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.123.
75

76
Кузнецова Н. Ф., Тяжкова И. И., Курс уголовного право. Общая часть, том I, Москва: из-во „Зерцало“,
1999, pag. 5.
38
funcţie de schimbarea altuia. De exemplu, creşterea numărului de infracţiuni în funcţie de
sporirea numărului populaţiei, nivelului urbanizării etc. O formă particulară a legăturii statistice
este dependenţa corelativă. În calitate de bază la stabilirea acesteia se ia valoarea medie a
factorulului, fenomenului. Dacă se constată că distribuirea unui fenomen este direct porţională cu
distribuirea altuia, atunci corelaţia poartă un caracter pozitiv, iar dacă este invers proporţională
— atunci corelaţia are caracter negativ. Coeficientul de corelaţie variază de la 0 până la 1, şi cu
cât valoarea acestuia este mai aproape de 1, cu atât este mai puternică legătura între fenomene.
Legătura stărilor se caracterizează prin aceea că o stare a unui anumit fenomen în momentul dat,
în anumite condiţii va determina în mod necesar starea acestui fenomen în alt moment. De
exemplu, criminalitatea în structura căreia o cotă-parte sporită revine infracţionalismului
minorilor, în condiţiile unei lupte ineficiente cu acesta, va determina în mod sigur, peste 4—10
ani o astfel de stare a criminalităţii, în care greutatea specifică a recidivismului va fi sporită.
Cauzalitatea (legătura cauzală) este tipul principal de determinare, iar principiul cauzalităţii
constituie nucleul doctrinei despre determinism. Aceasta se explică prin faptul că principiul
cauzalităţii nu numai constată dependenţa dintre diferite fenomene, dar şi stabileşte caracterul
acestei dependenţe care constă în aceea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii generează alt
fenomen (efectul). Se poate afirma că cauzalitatea este conţinutul intern al determinării, esenţa
acesteia, deoarece numai raportul cauzal, spre deosebire de alte legături dintre fenomene,
răspunde la întrebarea de ce şi cum s-a produs evenimentul.
Aşadar, cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul
principal de determinare şi reprezintă prin sine legătura obiectivă, generică (adică acea legătură
care generează, produce anumite fenomene din altele) dintre două fenomene: cauză şi efect.
Cauzalitatea este studiată prin utilizarea următoarelor categorii conceptuale: „cauză“, „condiţie“,
„efect“, raportul „cauză — efect“; lanţ cauzal; sistem cauzal; raportul între condiţie şi cauză,
condiţie şi efect; legătura inversă între efect şi cauză sau între efect şi condiţii.
În cadrul cercetării criminologice sunt mai întîi relevate toate dependenţele corelative între
criminalitate (tipul infracţional) şi alte fenomene. Astfel, sunt stabiliţi toţi factorii
(determinantele) care influenţează asupra criminalităţii. Acest lucru este util, dar insuficient,
fiindcă nu determină în ce fel de raport se găsesc factorii cu criminalitatea, tipul infracţional sau
infracţiunea concretă: sunt aceste determinante cauze sau numai condiţii etc. De aceea, după
această etapă de cercetare, este necesar ca pe baza analizei cantitativ-calitative să fie relevate
anume legăturile cauzale din toate aceste dependenţe corelative77.
Cauza este fenomenul care întotdeauna precedă şi produce sau generează alt fenomen —
efectul. La cercetarea legăturii cauzale are loc diferenţierea verigii „cauză—efect“ într-un lanţ
cauzal neântrerupt. Astfel, cauza îşi are cauza sa, iar fiecare efect este în acelaşi timp drept cauză
77
Gladchi Gheorghe, — „Criminologie generală“, Ed. Museum 2001, Chişinău, pag. 167.
39
pentru alt efect. Astfel, cauzele criminalităţii sunt fenomenele social-psihologice care nemijlocit
generează, reproduc criminalitatea şi infracţiunea. Acestea sunt tradiţiile, moravurile,
deprinderile, interesele negative, motivaţia denaturată care sunt străine ideologiei, psihologiei şi
sistemului de valori dominante în fiecare societate în parte.
Cele mai frecvente cauze ale infracţiunilor sunt: lăcomia (aviditatea), parazitismul,
agresivitatea antiumană, naţionalismul, neglijarea regulilor securităţii şi liniştii publice,
nechibzuinţa şi iresponsabilitatea faţă de executarea anumitor obligaţii. Cauza fenomenului
criminalităţii nu este o însumare aritmetică simplă a motivelor tuturor infracţiunilor concrete. Ea
reprezintă prin sine o calitate integrală nouă. Totodată, motivaţia infracţiunilor concrete nu poate
fi opusă cauzelor fenomenului criminalităţii.
Unii autori78 consideră ca o cauză a criminalităţii în ansamblu este fenomenul social-
psihologic denumit motivaţie socială criminogenă. Alţi autori79 susţin că, în general,
criminalitatea ca fenomen social este generată de cauze din domeniul existenţei sociale şi cauze
din domeniul conştiinţei sociale care se găsesc într-o interacţiune complicată şi intensă. Astfel,
determinante sunt cauzele din domeniul existenţei sociale şi anume baza economică. O altă
categorie de autori80 consideră că orice faptă este determinată de o anumită cauză, astfel că între
faptă şi efect există o legătură atât de strânsă, încât nu poate exista una fără cealaltă. Condiţia nu
este obligatorie. Ea poate doar să favorizeze sau să înlesnească producerea rezultatului. Chiar
dacă lipseşte condiţia, rezultatul se produce întotdeauna când există o cauză. Transpusă în
criminologie, această legătură dintre cauză şi efect, pe de o parte, dintre condiţii şi rezultat, pe de
altă parte, poate contribui la explicarea comportamentului deviant al omului, pentru orice
categorii de infracţiuni, inclusiv pentru infracţiunea de omor.
Interacţiunea „cauză — efect“ este posibilă doar în prezenţa anumitor condiţii, adică a
unui ansamblu de fenomene, circumstanţe care însoţesc şi favorizează sau dimpotrivă, frânează
producerea efectului. Astfel, condiţiile criminalităţii sunt fenomenele care nu generează
criminalitatea şi infracţiunea, dar contribuie, înlesnesc, intensifică apariţia şi realizarea cauzei
acestora. După conţinutul lor, cauzele poartă un caracter predominat social-psihologic, iar
condiţiile pot fi şi economice, politice, demografice idedologice, juridice, de dirijare,
organizaţionale etc.
De exemplu, scandalurile şi bătăile sistematice dintre părinţi favorizează formarea la copii
a agresivităţii, cruzimii care pot deveni mai târziu cauza săvârşirii de către aceştia a infracţiunilor
de violenţă, a infracțiunilor și contravențiilor care încalcă grosolan ordinea publică. Subcultura la
78
Кузнецова Н. Ф., Тяжкова И. И. Курс уголовного право. Общая часть, том I, Москва: из-во „Зерцало“,
1999, pag. 52
79
Кудрявцев В. Н., Наумов А. В. Российское уголовное право. Общая часть, учебник, Москва: из-во
„Спарк«, 2002, pag. 73.
80
Iacubuţă Ioan, — „Radiografia crimei“, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, pag. 368.
40
care aparţine individul poate să-i formeze acestui astfel de calităţi ca lăcomia, egoismul de grup,
agresivitatea, nesocotinţa şi lipsa spiritului de răspundere de dragul unor satisfacţii de scurtă
durată (de ex. huliganismul, vandalizarea obiectelor de cultură, a edificiilor etc.).
Determinantele criminogene constituie un sistem în cadrul căruia se pot distinge, după
mecanismul acţiunii, două categorii de elemente: cauzele şi condiţiile care se manifestă atât la
nivelul criminalităţii în ansamblu, cât şi la nivelurile anumitor tipuri infracţionale şi ale
infracţiunii concrete.
Cauzele şi condiţiile infracţiunilor concrete sunt elementul primar al sistemului
criminogen. Trebuie să menţionăm că cauzele şi condiţiile se află într-o interacţiune complexă,
iar condiţiile singure nu pot genera criminalitatea şi totodată, cauza fără condiţii nu poate nici să
apară, nici să se realizeze.
Timp de peste 200 de ani, de când au fost făcute primele cercetări în criminologie, s-a
căutat un răspuns la întrebarea fundamentală a criminologiei: de ce există persoane care au un
comportament deviant, adică nu se conformează normelor generale de conduită impuse de
organele legiuitoare, din ţara şi epoca istorică respectivă, în timp ce alte persoane (majoritatea)
respectă aceste norme? Răspunsul la această întrebare este foarte greu de dat, deoarece
criminalitatea este un fenomen complex. De aceea, în rândurile următoare ne vom limita la
descrierea celor mai importante cauze şi condiţii care favorizează comportamentul deviant al
omului într-o societate de drept, în special în cazul faptelor care atentează la ordinea publică.
Aceste condiţii le putem clasifica în două mari categorii: cauze şi condiţii obiective,
respectiv cauze şi condiţii subiective. Cauzele şi condiţiile obiective sunt cauze generice pentru o
anumită societate. Cauzele sunt contradicţiile concrete ale existenţei sociale, din cadrul relaţiilor
economice şi sociale care generează motivaţia antisocială. Aceste condiţii obiective sunt
deficienţele organizaţionale, juridice şi tehnice care favorizează acţiunea cauzelor obiective şi
subiective ale infracţiunilor81.
După conţinut, putem distinge următorii factori criminogeni: • factorii economici; • factorii
sociali; • factorii demografici; • factorii politici şi juridici.
Factorii economici - în acest context, reprezentanţii şcolilor economice din criminologie
consideră că deoarece relaţiile economice determină toate celelalte tipuri de relaţii în societate,
atât pozitive cât şi negative, care sunt cauza care generează criminalitatea. Orice tip de relaţii
economice, contradicţiile acestora generează criminalitatea. Totuşi, relaţiile economice de piaţă
se caracterizează prin cel mai înalt nivel al criminalităţii, inclusiv în ţările cu o economie
prosperă. Aceasta se explică prin faptul că relaţiile respective sunt bazate pe concurenţă, şomaj
programat, stoarcerea unui profit cât mai mare, stratificarea materială şi socială a oamenilor.
Adepţii ideii că relaţiile economice sunt cauza de bază (primară) a criminalităţii susţin că anume
81
Gladchi Gheorghe, — „Criminologie generală“, op. cit., pag. 174.
41
raportul oamenilor faţă de mijloacele de producţie, rolul acestora în organizarea socială a muncii
determină modul de repartizare a bunurilor sociale, adică determină inechitatea socială reală din
societate. La rândul său, această inechitate socială generează contradicţii şi conflicte între
grupurile sociale care deseori se manifestă prin diferitele fapte socialmente periculoase.
Nu putem fi de acord întru totul cu această idee, deoarece considerăm că relaţiile
economice, contradicţiile acestora sunt un factor criminogen important, dar nu unicul, şi de
multe ori, nici măcar principalul. Este criticabilă, în opinia noastră, şi afirmaţia că relaţiile
economice sunt cauza primară a fenomenului infracţional. Deoarece criminalitatea este un
fenomen complicat şi complex, este necesară şi o analiză complexă a cauzelor şi condiţiilor care
o determină. De asemenea, criminalitatea este caracteristică atât pentru regiunile cu un nivel
economic redus, cât şi pentru regiunile prospere.
Aceşti factori economici au determinat creşteri bruşte ale criminalităţii în România,
respectiv în Republica Moldova, în perioade diferite (comună fiind doar perioada 1992—1998,
conform statisticilor), în special a infracţiunilor economice şi a celor săvârşite prin prin violenţă.
Scăderea nivelului de trai al oamenilor este unul din factorii care nemijlocit împinge individul la
săvârşirea, în primul rând, a infracţiunilor patrimoniale (însă, se ştie, că multe din infracţiunile
patrimoniale sunt săvârşite cu violenţă, iar aceasta se poate solda cu omoruri, chiar şi asupra unor
victime-rude apropiate).
Astfel, sărăcia caracteristică anumitor grupuri sociale determină reprezentanţii acestora la
săvârşirea faptelor socialmente periculoase în scopul ameliorării situaţiei materiale. Acesta este
doar un aspect al impactului produs de nivelul de trai asupra fenomenului infracţional.
Cercetările criminologice realizate demonstrează că cele mai grave infracţiuni sunt săvârşite de
către reprezentanţii păturilor sociale asigurate material (criminalitatea aşa-numitelor „gulere
albe“ sau cea a persoanelor cu funcţii de răspundere). De aceea, sărăcia sau nivelul de trai redus
trebuie analizate sub diferite aspecte: cum fiecare subiectul îşi apreciază starea materială şi care
nivel material şi financiar l-ar satisface. Aşadar, analizând rolul criminogen al nivelului de trai
este important de a se ţine seama de două aspecte ale impactului acestuia: nivelul de trai redus
(sărăcia) şi tendinţa abuzivă de a îmbogăţire rapidă, care îi împinge pe unii la săvârşirea
infracţiunilor.
Şomajul, de asemenea, are urmări criminogene. Aceasta se explică atât prin reducerea
bruscă a nivelului de viaţă al unei anumite părţi din populaţie, cât şi prin crearea unei stări
emoţionale instabile a acesteia ca urmare a şomajului. Fenomenul şomajului influenţează în mod
serios echilibrul intern al individului, punându-l în situaţia când el nu poate să-şi realizeze
intenţiile prin mijloace legale.
Factorii sociali - cauzele criminalităţii trebuie căutate în multiplele relaţii ale individului cu
mediul extern, în conţinutul existenţei sociale a omului, în interdependenţele complicate şi
42
contradicţiile acesteia. Relaţiile sociale ca şi cele economice sunt foarte variate după formă,
conţinut şi niveluri. În general, relaţiile sociale în cadrul cărora persoana simte că nu este egală în
drepturi cu alte persoane, i se încalcă interesele, este jignită, vor genera un comportament de
protest şi, uneori, chiar unui deviant (infracţional).
Relaţiile sociale ale unei anumite persoane se realizează la macro- şi microniveluri.
Macronivelul reprezintă prin sine relaţiile omului cu statul şi societatea în ansamblu, relaţiile de
producere ale acestuia (inclusiv studiile, activitatea de muncă, activitatea publică etc.), precum şi
statutul său ca personalitate. Cele mai vulnerabile probleme ale relaţiilor macrosociale sunt
contradicţiile dintre interesele diferitelor grupuri sociale, relaţiile naţionale, problema egalităţii în
drepturi, nemulţumirea persoanei de condiţia sa socială. Un astfel de exemplu de relaţii sociale
sunt relaţiile naţionale şi statutul etnic. Contradicţiile interetnice (şovinismul, duşmănia
interetnică, naţionalismul etc.) sunt factori cu un pronunţat efect criminogen. Criminalitatea
determinată de conflictele interetnice este deosebit de răspândită în ultimii ani în Europa de Est
şi în spaţiul ex-sovietic, având un caracter politizat. Criminalitatea generată de conflictele
interetnice se manifestă prin acte de terorism, omoruri de masă, atacuri armate, furturi, jafuri,
tâlhării etc. Statutul etnic nu are, însă, o influenţă directă asupra criminalităţii. Totuşi, el se
caracterizează printr-un anumit temperament naţional şi alte trăsături specifice socio-culturale şi
etno-psihologice care trebuie luate în considerare la analiza criminalităţii. Astfel, este important
de a prevedea care va fi tipul şi caracterul reacţiei naţionale în anumite condiţii economice,
sociale şi politice.
Dintre factorii juridici care au influenţe criminogene pronunţate pot fi menţionaţi:
— anomia, adică starea societăţii caracterizată prin lipsa de legi, de norme sau prin
existenţa unor norme contradictorii care fac dificilă orientarea individului şi integrarea sa în
colectivitate;
— inactivitatea legilor;
— instabilitatea legislaţiei, modificarea permanentă a acesteia (valabilă atât pentru
România, cât şi pentru Republica Moldova);
— lacunele în aprecierea juridico-penală a faptelor socialmente periculoase;
— lobbismul ilicit;
— subaprecierea legislativă a pericolului social al unor anumite categorii de infracţiuni etc.
Fenomenul criminalităţii este determinat şi de influenţele negative ale factorilor de
organizare jurisdicţională, în sensul că: • sistemul justiţiei penale este supraâncărcat; • nivelul
redus de descoperire a infracţiunilor; • necorespunderea sistemului de măsuri de luptă cu
criminalitatea scopurilor acesteia; • lipsa interpretărilor oficiale ale legislaţiei penale; •
contradicţiile de competenţă între organele care luptă cu criminalitatea; • lipsa prognozelor

43
criminologice; • lipsa sistemului de expertiză criminologică a legislaţiei; • nivelul redus al
profesionalismului în sistemul organelor de luptă cu criminalitatea etc.
Cauzele şi condiţiile subiective sunt cauze specifice indivizilor violenţi. Aceste cauze sunt
anumite elemente ale psihologiei sociale care se exprimă prin necesităţile, interesele, scopurile,
motivele, valorile morale şi conştiinţa juridică denaturată a persoanelor care comit infracţiuni.
Condiţiile subiective sunt particularităţile demografice şi social-psihologice ale populaţiei
(trăsături de caracter, temperamentul, vârsta, sexul etc.)82.
Consmul de alcool - acest viciu, al consumului de băuturi alcoolice nu poate fi considerat o
cauză în sine a săvârşirii infracţiunilor și contravențiilor ce atentează la ordinea publică, deoarece
săvârşesc astfel de fapte şi persoanele care consumă băuturi alcoolice, la data comiterii
infracţiunii, şi persoanele care nu consumă astfel de băuturi, în general, şi, cu atât mai puţin, în
ziua când s-a săvârşit fapta. De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că unele persoane, care
se află sub influenţa băuturilor alcoolice, au comportări violente şi sunt predispuse să provoace
scandal fără nici un motiv. Alteori, aceste persoane au o atitudine provocatoare faţă de cei din jur
şi determină acţiuni de respingere din partea acestora, mergându-se până la a le produce vătămări
corporale grave etc. Când ne referim la consumul de alcool care poate fi considerat drept cauză a
săvârşirii infracțiunilor de huliganism nu prea grav, vandalim ș.a., ne referm în principal la
consmul excesiv de băuturi alcoolice, şi astfel avem în vedere persoanele care îşi fac din acest
viciu principala şi, poate, singura lor preocupare.
Cazurile pe care le-au analizat autorităţile din România şi Republica Moldova sunt
edificatoare în acest sens. În fiecare an, consumul excesiv de alcool devine pentru România şi
pentru Republica Moldova o problemă socială din ce în ce mai stringentă. Tot mai multe
persoane devin victime ale acestui viciu social. Astfel, oamenii se distrug pe sine însuşi sau unul
pe altul (prin violenţe) din cauza alcoolului. Copiii, în principal, cei din mediul rural din cele
două ţări, sunt crescuţi într-o familie unde vinul, ţuica sau ţuica sunt prezente tot timpul, şi trăind
într-un mediu, în care toţi practică acest consum, iar când se maturizează, copii experimentează
şi ei beţia (consumul exagerat de alcool).

2.2. Victimizarea și rolul victimei în mecanismul actului infracțional

Criminalitatea în Republica Moldova se caracterizează printr-un nivel înalt, devenind tot

mai periculoasă pe parcursul anilor. Sporeşte, în special, numărul infracţiunilor violente şi contra
patrimoniului şi nu prea există motivaţii serioase pentru a spera în evoluţia pozitivă a acestei
dinamici.
În scopul realizării unei lupte eficiente împotriva criminalităţii şi ameliorării situaţiei
victimologice complicate din ţară, sunt necesare studii aprofundate şi multilaterale ale cauzelor şi
82
Gladchii Gheorghe, op. cit., pag. 174.
44
condiţiilor comiterii infracţiunilor şi perfectarea sistemului de prevenire şi combatere a acestora.
Un interes vădit îl reprezintă acele persoane care devin ţintă a atentatului criminal – victimele.
Mecanismul faptei infracţionale poate fi relevat doar printr-o analiză multilaterală a tuturor
elementelor sale atît din partea infractorului, cît şi din partea victimei.
Aşadar, pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii, este important a utiliza
posibilităţi noi, determinate de cercetarea nu numai a personalităţii şi comportamentului
infractorului, dar şi a victimei infracţiunii, inclusiv a calităţilor acesteia, a comportamentului
victimei în situaţia preinfracţională, infracţională şi postinfracţională, precum şi a relaţiilor ei cu
criminalul.
Cercetarea complexă, multilaterală a personalităţii criminalului şi a victimei lui, a relaţiilor
dintre aceştia, permite stabilirea circumstanţelor care au determinat comiterea infracţiunii,
aprecierea obiectivă a rolului pe care l-a jucat fiecare dintre ei în actul infracţional şi, în baza
acesteia, a trage concluzia justă despre răspunderea vinovatului.
De aceea, sunt actuale şi foarte importante cercetările ştiinţifice profunde ale sistemului
„infractor - victimă”, fundamentarea, dezvoltarea şi realizarea în practică a orientării
victimologice în prevenirea şi combaterea infracţiunilor. Scopul şi sarcinile lucrării.
Scopul cercetării constă în determinarea bazelor teoretice ale victimologiei criminologice
şi elaborarea concepţiei naţionale de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor
infracţiunilor.
Studiul victimei ca factor criminogen reprezintă un mare interes pentru criminologii zilelor
noastre. Doar studiind toate relațiile ce decurg din raporturile victimă – infractor, putem preveni
săvârşirea noilor infracţiuni.
Etimologia cuvîntului “victimă” în limbile europene nu este încă clarificată definitiv de
către lingvişti. Se presupune că în Europa acest termen pentru prima dată purta un caracter ritual.
Termenul francez „victime”, precum şi cel englez „victim” au provenit de la latinescul
„victima”, ceea ce iniţial semnifica o fiinţă vie, sacrificată lui Dumnezeu.
Menţionăm că Dicţionarul explicativ al limbii române 83 conţine şi următoarea semnificaţie
a cuvîntului victimă: (în antichitate) Animal sau om care era sacrificat unui zeu. Ce ţine de
victimă, Dicţionarul Oxford explică termenul de victimă prin:
a) "fiinţa vie sacrificată unei zeităţi ori o performanţă de sacrificare în cadrul unui rit
religios";
b) "o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni";
c) "o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe, boli, accident.

83
Dicţionar explicativ al limbii române. Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. Bucureşti:
Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 1160. 2 Popescu Andreea Gabriela, Victima şi victimologia, în Revista de
Criminologie, de Criminalistică şi de Penalogie, nr.4, 1999, Bucureşti, p.92; 3 Popescu A.G., op. cit. p.92-93.
45
 Primul eseu de victimologie ştiinţifică a fost publicat în 1948 de către Hans von Hentig sub
titlul de "Criminalul şi victima sa", unde se arată că, studiind provenienţa situaţiei infracţionale,
poate fi identificată victima ca unul dintre factorii determinanţi ai săvîrşirii infracţiunii.
Aşadar, criminologia studiază vinovăţia victimei, ca una din verigile sistemului cauzal al
infracţiunii, care se manifestă atît prin comportamentul ei provocator - circumstanţă ce
influenţează asupra vinovaţiei şi răspunderii subiectului infracţiunii, cît şi prin comportamentul
uşuratic, neatent, riscant sau neprevăzător al persoanei vătămate84.
Există şi infracţiuni fără victime. De exemplu, consumul de substanţe narcotice sau
psihotrope presupune o autovictimizare, care e prevăzut de CP al RM85.
Victimitatea reprezintă ansamblul însuşirilor, trăsăturilor, capacităţilor care predispun
persoana de a deveni victimă. Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte
vulnerabilitate victimală86.
Aceasta poate fi influenţată de factori personali (vîrsta, sexul, deficienţe psihice,
experienţa şcolară sau de viaţă redusă, imigranţii noi etc.) şi situaţionali (anumite situaţii care îi
fac pe indivizi în mai mare măsură susceptibili de a deveni victime; de exemplu, turişti într-o ţară
străină, vizitatorii cluburilor de noapte etc)87.
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă a infracţiunii şi rezultatul
acestui proces atît la nivel individual, cît şi de masă”. Aşadar, victimizarea este, în primul rînd,
procesul de transformare a unei persoane în victimă a infracţiunii; în al doilea rînd, victimizarea
este rezultatul total al infracţiunilor comise. Victimizarea în general cuprinde toate victimele
infracţiunilor, înregistrate şi latente, indiferent de gradul victimităţii acestora, contribuţiei sau
chiar vinovăţiei directe a persoanelor vătămate88.
În sfîrşit, o ultimă menţiune pe care am aduce-o în finalul acestui subiect este unitatea (sau
deosebirea) dintre victimă şi partea vătămată. Conform art. 58 CPP al RM „se consideră victimă
orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau
materiale”89.
În acelaşi sens, art. 59 din CPP al RM arată că „parte vătămată este considerată persoana
fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în
această calitate, conform legii, cu acordul victimei”90.

84
GLADCHI, Gh. Criminologie generală. Manual pentru facultăţile de drept. Chişinău: Museum, 2001. 312 p. 5.
85
Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr. 128-129 2002 (cu modificările ulterioare), intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
86
6 Bujor Valeriu, Manole-Țăranu Daniela, Victimologie, Chișinău, 2002, p. 15-16.
87
Georgeta Ungureanu, Note de curs Criminologia Generală, p.68.
88
ФРАНК, Л.В. Потерпевшие от преступления и проблемы советской виктимологии. Душанбе, 1977. 238 с. 9
89
Art. 58 Codul de Procedură penală al RM.
90
Art. 59 Codul de Procedură Penală al RM.
46
 Noţiunea de victimă este însă cu mult mai vastă decît cea de parte vătămată, fiindcă ultima
îmbracă această haină doar în sensul juridico-penal şi procesul-penal, datorită recunoaşterii ca
parte vătămată prin ordonanţa organului de urmărire penală91.
Fapta infracţională săvîrşită în cadrul fenomenului criminalităţii cunoaşte în realitate un
veritabil cuplu psihologic. Victimele adesea colaborează cu criminalii lor. Această colaborare
poate fi: - conştientă; - inconştientă; - subconştientă.
Rolul victimei în mecanismul actului infracţional poate fi extrem de divers şi din acest
punct de vedere, comportamentul victimei poate fi:
- pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;
- neutru - nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;
- negativ - unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod normele morale sau juridice.
Studiile statistice efectuate au relevat comportamentul negativ al victimelor în: - 70% din
cazurile de omucidere, - 61,8% la cele de leziuni corporale grave, - 74% la escrocherii.
La nivel general de criminalitate, s-a constatat că:  aproximativ 26,5% din cazuri
(infracţiuni înregistrate) victimele întreprindeau acţiuni de contracarare a atentatelor
infracţionale;  comportamentul neutru a fost atestat la 29,4% din cazuri;  în o treime (33,4%)
de infracţiuni victimele prin conduita proprie creau condiţii favorabile comiterii infracţiunii;  iar
în 10,7% din cazuri provocau nemijlocit comiterea infracţiunilor.
Fără îndoială, în societate există persoane, şi numărul acestora este destul de mare, cărora
prin infracţiuni li se cauzează prejudicii. Elaborarea conceptului victimologic de victimă a
infracţiunii reprezintă o premisă pentru clasificarea şi tipizarea victimelor în calitate de subiecţi
nu numai ai raporturilor juridice, dar şi a altor relaţii sociale92.
Problemele clasificării şi elaborării tipologiilor victimelor sunt deosebit de complicate.
Încercările respective se lovesc de dificultăţi ce pot fi sistematizate astfel:
1) marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a categoriilor de victime;
2) apartenenţa victimelor, chiar dacă cu ponderi diferite, la toate categoriile de variabile:
vîrstă, sex, pregătire socioprofesională, pregătire culturală, rol status-economic etc;
3) diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte
responsabilităţile şi rolul jucat în comiterea infracţiunii93.
Cu toate problemele pe care le ridică victima, numeroşi autori au încercat să realizeze
diverse clasificări în funcţie de o serie de criterii şi variabile. Clasificarea victimelor trebuie
efectuată în baza anumitor temeiuri şi în corespundere cu diferite probleme ce stau în faţa
investigaţiilor victimologice.

91
Igor A. Ciobanu, Criminologie, Tipogr. Centrală, Chișinău 2013, p.336.
92
Popescu A.G., op. cit., p. 95-96.
93
 GLADCHI, Gh. Criminologie generală. Manual pentru facultăţile de drept. Chişinău: Museum, 2001. p.175.
47
 Ca premisă a diferitelor clasificări ale victimelor infracţiunilor poate fi teoria rolurilor,
ceea ce se explică, în opinia noastră, prin importanţa rolului victimei în mecanismul infracţiunii,
determinat în mare parte de statutul, atitudinea şi comportamentul acesteia.
În literatura sovietică de specialitate, prima încercare de clasificare a victimelor a fost
întreprinsă de Lev Frank94. Deoarece victima infracţiunii poate constitui obiectul de studiu al
diferitelor discipline ale ciclului penal, anume în baza acestui temei – consideră autorul - poate fi
efectuată o clasificare primară a acestora.
Astfel, despre victimă se poate vorbi ca despre un obiect de cercetare a:
1) dreptului procesual-penal, unde victima figurează ca participant al procesului penal;
2) dreptului penal, unde victima figurează ca circumstanţă care se atribuie la semnele
obiective ale componenţei de infracţiune;
3) criminologiei, unde victima figurează în contextul motivului de săvîrşire a infracţiunii;
4) criminalisticii, unde victima figurează în legătură cu procedeele tactice;
5) medicinii legale, unde victima este obiect al expertizei medicolegale;
6) statisticii judiciare, adică evidenţa numărului de victime ale infracţiunilor;
7) psihologia judiciară, care apreciază starea psihologică a victimelor;
8) psihiatria judiciară.
Nu mai puţin importantă este cercetarea personalităţii şi a comportamentului victimei
anumitor infracţiuni ca: omor intenţionat, escrocherie, leziuni corporale grave, viol, furt etc.
Menţionăm că în ultimii ani sunt productive studiile victimelor infracţiunilor violente95.
La baza clasificării pot fi puse şi unele trăsături ale laturii subiective a componenţei de
infracţiune. Astfel, deosebim victime după forma vinovăţiei (persoane vătămate ale infracţiunilor
comise din imprudenţă) sau motivul infracţiunii (persoane vătămate ale omorului din gelozie,
răzbunare, interese materiale etc.). Pot avea importanţă şi cercetările victimologice ale victimelor
clasificate în baza trăsăturilor altor elemente ale componenţei de infracţiune. De exemplu,
victime ale infracţiunilor de furt, săvîrşite în piaţă, la gară (latura obiectivă); victime ale
infracţiunilor comise de către minori, recidivişti (subiectul infracţiunii). Un interes sporit pentru
cercetările victimologice prezintă acele infracţiuni, la comiterea cărora are importanţă
interacţiunea dintre infractor şi victimă. De aceea, este necesară o clasificare specială a
victimelor în funcţie de relaţiile acestora cu infractorul. Clasificarea dată are importanţă
hotărîtoare pentru investigaţiile victimologice şi se bazează pe diverse legături sociale: rudenia,
concubinajul, vecinătatea, relaţiile de serviciu, precum şi relaţiile de prietenie, amoroase, ostile,

94
Ibidem
95
GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în
Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridicopenale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului
ştiinţific de doctor în drept, Chişinău, 1999. 25 p. 17 ТУЛЯКОВ, В.А. Типология и класификация жертв
преступлений. B Виктимология в Украине. www.victimology.org.ua
48
lipsa oricăror legături, pur şi simplu cunoscuţi. În baza caracterului raporturilor dintre victimă şi
infractor, cercetătorul ucrainean Tuleacov B.A. propune următoarea clasificare:
1) victime întîmplătoare;
2) nedeterminate din timp;
3) predeterminate.
Trăsăturile personalităţii victimei se manifestă, de regulă, prin comportamentul ei.
Clasificările persoanelor vătămate după comportamentul acestora în situaţia preinfracţională sau
în timpul incidentului sunt importante pentru relevarea acelor cetăţeni, care au şanse reale de a
deveni victime ale infracţiunilor. Persoanele care riscă de a se pomeni victime ale infracţiunilor
se comportă în mod diferit: agresiv sau altfel provoacă infractorul; pasiv, cedând violenţei;
manifestă neânţelegere absolută a vicleşugurilor infractorilor sau imprudenţă elementară.
Comportamentul acestora poate fi legal ori, dimpotrivă, ilegal şi chiar infracţional, iar contribuţia
în mecanismul infracţiunii poate fi atât minimală, cât şi, în anumite circumstanţe, hotărâtoare.
Profesorul rus David Rivman propune următoarea clasificare a victimelor după
comportamentul acestora în mecanismul infracţiunii:
1) victime agresive, comportamentul cărora se manifestă prin atac asupra victimizatorului
sau asupra altor persoane (violatorii agresivi) sau prin alte forme ale agresiunii: insultă,
calomnie, batjocură etc. (provocatorii agresivi);
2) victime active, comportamentul cărora nu se manifestă prin atac sau imbold sub forma
contactului de conflict, dar cauzarea de prejudicii acestora se realizează prin contribuţia activă a
viitoarelor victime: instigatori conştienţi, imprudenţi, persoane care primesc pagube intenţionat
şi din imprudenţă;
3) victime cu iniţiativă, comportamentul cărora este pozitiv, dar care poate fi periculos
pentru ele înseşi: persoane cu iniţiativă după funcţia deţinută (exercitată), după statutul social, în
virtutea trăsăturilor personale;
4) victime pasive, care nu opun rezistenţă agresorului din diferite motive: obiectiv nu sunt
capabile de a se opune (permanent sau temporar), obiectiv sunt în stare de a opune rezistenţă;
5) victime necritice, pentru care este caracteristic imprudenţa, impreviziunea, incapacitatea
de a aprecia adecvat situaţiile de viaţă: persoane care au, de regulă, nivelul redus de studii,
intelect redus, vîrstă minoră, vîrstă înaintată, persoane bolnave, inclusiv psihic bolnave, necritice
fără a se caracteriza prin particularităţi conturate evident;
6) victime neutre, comportamentul cărora n-a provocat acţiuni criminale şi nici n-a
contribuit la derularea lor, în măsura în care aceasta ar fi depins de victimă96.

96
РИВМАН, Д.В. К вопросу о социально-психологической типологии потерпевших от преступлений.
B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Иркутский гос.ун-т, 1998, c-10.
с. 4-14.
49
 De asemenea, după gradul de intensitate al activităţii victimei în momentul incidentului, se
distinge cinci forme ale comportamentului acesteia:
1) lipseşte apărarea;
2) apărare pasivă;
3) apărare activă, optimală;
4) apărare agresivă;
5) apărare autoagresivă, adică victima îşi îndreaptă agresiunea împotriva sa.
Comportamentul postinfracţional al victimei violului faţă de violator poate fi:
1) aspiraţia de a obţine cu orice preţ pedepsirea infractorului;
2) sub influenţa unei posibile reacţii sociale negative, victima tinde să ascundă faptul
comiterii infracţiunii, deoarece, în opinia ei, examinarea judiciară ulterioară, divulgarea pot să-i
pricinuiască o daună mai mare decît însăşi infracţiunea.
 În cele din urmă este de stipulat că comportamentul victimei poate avea forme diverse:
1) atac, ameninţare, jignire (insultă), ofensă, umilire, provocare, instigare, rugăminte etc;
2) Situaţiile cu caracter impulsional, în care comportamnetul persoanei vătămate este
pozitiv, adică nu este provocator, dar legat de întoarcerea asupra ei a acţiunilor de violenţă ale
criminalului. De exemplu, acţiunile poliţistului, care a fost victimizat în timpul reţinerii
infractorului sau apărării unei persoane de atentatul criminal;
3) Situaţiile în care comportamentul persoanei vătămate, cu toate că nu se manifestă ca
imbold, totuşi crează posibilitatea obiectivă de comitere a infracţiunii. De exemplu, acţiunile
persoanei vătămate, care au creat o situaţie de avariere a mijloacelor de transport; atitudinea
iertătoare, care permite infractorului de a-şi continua activitatea criminală; lipsa unui spirit critic,
care favorizează săvârşirea escrocheriilor etc;
4) Situaţiile de tip închis, în care acţiunile persoanei vătămate sunt îndreptate la pricinuirea
unei pagube ei înseşi, fără intervenţia altei persoane. De exemplu, eschivarea de la serviciul
militar prin automutilare, deteriorarea averii proprii etc;
5) Situaţiile în care comportamentul persoanei vătămate este absolut neutral, adică nu are
nici o influenţă asupra comportamentului infractorului şi pricinuirii daunei.
Tipurile stabilite în ultimele două clasificări au fost luate drept bază metodologică la
realizarea investigaţiilor victimologice în ţară, cu excepţia tipului de situaţii închise, care nu este
caracteristic categoriilor de infracţiuni cercetate97.
În opinia noastră, este necesară diferenţierea mai detaliată a tipului de situaţii care
provoacă comiterea infracţiunii, în mai multe subtipuri. Așadar, în urma analizei surselor

GLADCHI, Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. Chişinău: Centrul de
97

Drept, 2000. 240 p.

50
doctrinare și practicii judiciare din Republica Moldova, distingem patru tipuri generalizate de
situaţii victimogene după comportamentul victimei98:
1) situaţiile cu comportament provocator al victimei;
2) situaţiile în care victima are un comportament neatent, uşuratic, riscant, neprevăzător,
creînd condiţii obiective favorabile pentru comiterea infracţiunii;
3) situaţiile, în care comportamentul victimei este pozitiv, dar stîrneşte o reacţie negativă,
un comportament ilegal din partea infractorului;
4) situaţiile cu comportamentul neutral al persoanei vătămate.
În cadrul primului tip de situaţii am evidenţiat situaţiile create de o provocare activă a
victimei şi situaţiile apărute ca urmare a unei provocări pasive a persoanei vătămate. În funcţie
de gradul şi formele provocărilor active am diferenţiat tipul respectiv în trei subtipuri:
a) situaţii cu impact sporit; b) situaţii cu impact mai puţin sporit; c) situaţiile în care
iniţiativa în procesul conflictului nu-i aparţine victimei, dar ei îi revine rolul de “catalizator” 99. 
Situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter provocător, adică include
pretextul comiterii infracţiunii (violenţa, ameninţarea, ofensa, insulta, înjosirea, aţîţarea,
grosolănia, impertinenţa etc.). Acesta este un comportament ilegal şi/sau imoral. În cadrul tipului
respectiv deosebim situaţii determinate de provocarea activă şi pasivă a persoanei vătămate.
Situații în care comportamentul victimei este o provocare activă a atentatului criminal
asupra ei. Provocare activă sunt considerate acele acţiuni ale victimelor, care creează direct şi
nemijlocit o primejdie sporită pentru viaţa ori sănătatea lor.
Procedând astfel, persoana vătămată crede că pericolul asupra ei nu va fi realizat, deoarece
cel provocat, datorită statutului social, trăsăturilor de caracter sau puterii fizice insuficiente, nu
va răspunde cu violenţă.
La săvârşirea infracţiunilor în familie frecvent are loc aprecierea eronată a reacţiei posibile
din partea acelui membru, care a fos provocat. Provocarea activă se deosebeşte după gradul ei.
În baza rezultatelor investigaţiilor victimologice a omorurilor intenţionate şi vătămărilor
intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii au fost evidenţiate trei subtipuri de
situaţii victimogene care diferă după gradul impactului produs de comportamentul provocator al
victimei asupra personalităţii infractorului: a) Situaţiile cu impact sporit; b) Situaţiile cu impact
mai puţin sporit; c) Situaţiile în care iniţiativa în procesul conflictului nu-i aparţine victimei, dar
ea devine pe parcurs un “catalizator” al tensionării100.
Situațiile în care comportamentul victimei este o provocare pasivă a atentatului criminal
asupra ei. Provocarea pasivă este un rezultat al neîndeplinirii sistematice de către individ a
obligaţiunilor sale faţă de societate, colegi, familie.
98
Ibidem
99
Ibidem
100
GLADCHI, Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2004. 312 p.
51
 Aceste situaţii au o răspândire mult mai mică decât provocările active şi se manifestă în
următoarele forme: neintroducerea sistematică a banilor în bugetul familiei de către persoanele
ce fac abuz de alcool, nu se ocupă de educaţia copiilor, nu acordă ajutor părinţilor bătrîni etc.
La comiterea violurilor comportamentul pasiv al persoanei vătămate se manifestă în
cazurile, când ea nu se împotriveşte intenţiilor intime ale subiectului infracţiunii: îmbrăţişărilor,
sărutărilor şi mângâierilor, ce uşurează apropierea sexuală faţă de ea.
Situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter neatent, uşuratic, riscant,
neprevăzător, creînd condiţii obiective favorabile pentru comiterea infracţiunii. Deci, în
asemenea situaţii comportamentul persoanei vătămate nu este provocator, însă datorită
caracteristicilor menţionate, crează circumstanţe favorabile pentru realizarea actului criminal.
Deseori aşa situaţii victimogene pot să apară cînd victimele se află singure în locuri izolate,
noaptea în stradă, parc, etc. În circumstanţele de izolare, riscul victimizării este mult mai sporit
pentru minori, bătrîni, femei. În procesele penale intentate pe viol sunt constatate foarte multe
situaţii cînd femeile şi fetele minore aflîndu-se, de regulă, singure noaptea în stradă, cîmp, parc
sau în timpul zilei în locuri izolate sunt violate.
Situaţiile în care comportamentul victimei este pozitiv, dar stîrneşte o reacţie negativă, un
compartiment ilegal din partea infractorului. De exemplu, critica justă la adresa unei persoane
care are un comportament neadecvat în locurile publice, generează din partea acesteia o violenţă
îndreptată asupra subiectului care a făcut observaţia. De asemenea, în calitate de astfel de situaţii
sunt acţiunile poliţiştilor sau a cetăţenilor care au fost victimizaţi în procesul reţinerii
infractorului sau luînd apărarea altor persoane.
Situaţiile în care comportamentul victimei este absolut neutral, adică nare nici o influenţă
asupra comportamentului infractorului şi comiterii daunei.
Cercetările victimologice au stabilit, că în situaţiile care precedă săvîrşirea omorurilor
intenţionate şi vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
comportamentul absolut neutral al victimelor are o răspîndire mult mai mică decît acele forme de
comportament care contribuie la producerea atentatului criminal.
Cercetarea complexă a situaţiilor victimogene este importantă nu numai analiza
conţinutului lor obiectiv – personalitatea şi comportamentul victimei, evoluarea situaţiilor în
timp şi în spaţiu, caracterul şi tipul relaţiilor dintre victimă şi infractor etc., dar şi aprecierea
subiectivă de către persoana vătămată a circumstanţelor obiective – perceperea şi estimarea
situaţiei create de către victimă, orientarea ei în situaţie, posibilităţile opunerii de rezistenţă
atentatului criminal, prevederea evoluării situaţiei şi atitudinea persoanei vătămate faţă de
posibilele consecinţe. În literatura criminologică sunt propuse diferite clasificări ale situaţiilor în
funcţie de aprecierea lor subiectivă de către victimă.

52
 După caracterul şi gradul de percepere de către persoana vătămată a dinamicii şi
perspectivelor evoluării situaţiilor deosebim:
a) Situaţii închise, în care victima absolut nu-şi dă seama ce daună îi poate fi pricinuită şi
nici nu admite o astfel de posibilitate;
b) Situaţii relativ închise, în care persoana vătămată admite posibilitatea de a-i fi cauzate
daune, dar nu atît de grave şi de proporţii, cum i-au fost cauzate în realitate;
c) Situaţii deschise, în care victima prevede posibilitatea de a-i fi cauzate daune şi îşi dă
bine seama de caracterul acestor daune;
d) Situaţii deschise, în care victima are prea mare încredere în sine, adică ea înţelege ce
pericol o ameninţă, însă consideră neîntemeiat, că poate să-l evite.
Pentru activitatea practică de combatere a criminalităţii o importanţă deosebită o are
analiza şi cunoaşterea relaţiilor dintre infractor şi victimă pînă la infracţiune, din momentul
incidentului, precum şi după comiterea faptei penale.
În victimologia criminologică, raportul “infractor - victimă” este un concept de bază, bine
elaborat la nivelurile teoretic şi empiric, care are valoare deosebită, mai ales din punct de vedere
al genezei comportamentului infracţional.
Deci relaţiile reciproce dintre potenţialul victimizator şi posibila victimă, care generează
infracţiunea, sunt nişte legături specifice şi apar în baza multiplelor raporturi sociale. Aceste
legături pot fi de serviciu şi de vecinătate, de rudenie şi familiale.
Ele iau naştere în baza concubinajului, convieţuirii conjugale, cunoştinţelor întîmplătoare
etc. În procesul acestor legături între oameni se formează relaţii de afacere şi colegiale; de
prietenie şi dragoste; de duşmănie, tensionate şi neutrale.
Toate se bazează pe anumite procese psihice ale indivizilor: simpatie şi antipatie, impuls
emoţional şi pasivitate, frică şi indiferenţă etc. Trebuie de menţionat însă că conţinutul,
caracterul sau intensitatea relaţiilor dintre subiecţi nu duc inevitabil la un conflict care generează
infracţiunea. Numai calităţile subiective individuale ale infractorului şi victimei, reflectate în
relaţiile lor, pot duce într-o anumită situaţie concretă de viaţă la comiterea infracţiunii, deoarece
orice situaţie de conflict îl obligă pe subiect să primească o anumită decizie şi să-şi aleagă
varianta comportării.
Aspectul subiectiv al raportului „infractor - victimă” presupune cazuri în care infractorul şi
victima se cunosc reciproc.
Relaţiile dintre infractor şi victimă îl determină uneori pe criminal să aleagă metoda de
comitere a infracţiunii, precum şi să-şi selecteze victima.
Raporturile reciproce existente determină şi caracterul reacţiei faţă de comportamentul
participanţilor unei sau altei situaţii. Astfel, relaţiile familiale foarte frecvent determină o reacţie
pasivă a persoanei vătămate faţă de comportamentul infracţional care-i pricinuieşte o daună. În
53
alte cazuri însă anume contactul permanent (stabil) dintre persoana vătămată şi infractor poate
duce la o aşa desfăşurare a evenimentelor, când victima iniţială ia măsuri “preventive” faţă de
cauzarea prejudiciului, transformându-se ea singură în criminal.

O importanţă victimologică deosebită are nu atât durata dezvoltării situaţiei în timp, cât
caracterul şi evoluţia raporturilor reciproce dintre viitorul criminal şi posibila victimă în situaţiile
preinfracţionale101.
Prin prisma acestor caracteristici putem evidenţia următoarele tipuri de situaţii
victimogene:
a) situaţiile relativ îndelungate, dezvoltarea cărora decurge în baza tensionării treptate a
relaţiilor reciproce dintre subiecţi; situaţiile tărăgănate, care se bazează pe nişte relaţii
ostile ce se agravează periodic;
b) situaţiile ce apar cu cîteva minute sau chiar secunde înainte de comiterea infracţiunii, în
baza acutizării imprevizibile a legăturilor dintre subiecţi, care se caracterizau anterior
pozitiv ori aveau un caracter neutral etc.
Aşadar, infractorul şi victima lui influenţează unul asupra altuia. Formele şi gradul acestor
impacte reciproce sunt diverse şi se realizează, după cum s-a menţionat, atât în momentul
incidentului, cât şi în situaţia preinfracţională.
În funcţie de gradul acestei interacţiuni, mecanismul ei şi alţi factori, în literatura de
specialitate se deosebesc trei categorii de relaţii între infractor şi victima lui: întâmplătoare,
nedeterminate şi predeterminate.
Raporturile întâmplătoare apar indiferent de voinţa sau iniţiativa unuia dintre participanţii
dramei criminale. În cadrul acestor relaţii, comportamentul victimei are un rol absolut neutral în
geneza infracţiunii, iar în acţiunile victimizatorului lipseşte intenţia directă de obţinere a
rezultatului ilegal. Această categorie de relaţii frecvent stă la baza infracţiunilor săvârşite din
imprudenţă.
Subiecţii acestor relaţii pot fi atât persoanele necunoscute, cât şi rudele, prietenii,
cunoscuţii etc. Raporturile nedeterminate sunt acele relaţii dintre infractor şi victimă care se
formează la iniţiativa victimizatorului, rolul persoanei vătămate fiind pasiv în geneza crimei.
Aceste raporturi apar în procesul selectării victimei de către infractor şi au o durată relativ scurtă.
Selectarea victimei de către infractor în cadrul relaţiilor nedeterminate este, de regulă,
determinată de anumiţi factori şi premise.

101
GLADCHI, Gh. Conceptul, analiza structurii şi clasificarea situaţiilor victimogene. În Legea şi viaţa, nr. 3, 1999,
p. 3-12.
54
 Factorii care favorizează selectarea de către infractori a anumitor subiecţi în calitate de
victime pot fi: calităţile individuale ale personalităţii victimei, statutul social şi comportamentul
acesteia. 
O premisă importantă a apariţiei situaţiilor bazate pe relaţiile nedeterminate dintre infractor
şi victimă este starea de ebrietate a persoanei vătămate, care uşurează realizarea intenţiei
criminale a victimizatorului. Alcoolul reduce vigilenţa şi opunerea victimei potenţiale, slăbeşte
perceperea critică a situaţiei şi controlul asupra comportării proprii, declanşează impulsiunile
iraţionale care îl determină pe individ la comportări provocătoare102.
Aşadar, raportul „infractor - victimă” poate deveni din instrument al cunoaşterii mijloc de
prognozare a criminalităţii prin structurarea comportamentului atît a victimelor potenţiale, cît şi a
infractorului, fapt ce ar permite prevenirea şi combaterea infracţiunilor.

2.3. Ponderea infracțiunilor și contravențiilor în bază de gen comise în sfera ordinii

publice, indicatori statistici

Procesul de transpunere în viaţă a bunelor practici europene şi internaţionale prevede,

printre alte obiective, asigurarea securităţii statului şi a societăţii, a siguranţei cetăţeanului, a
ordinii publice. Transformările politico-juridice şi social-economice realizate pe parcursul
ultimilor ani în Republica Moldova, indiferent de caracterul lor, uneori contradictoriu,
demonstrează un adevăr incontestabil: ţara noastră se află într-un proces de transpunere în viaţă a
celor mai bune practici europene şi internaţionale, de afirmare a personalităţii umane şi de
consolidare a democraţiei. În opinia profesorului I. Guceac, democraţia trebuie să fie concepută
ca „stare, care pe lângă drepturi şi libertăţi, impune individului anumite îndatoriri faţă de
societate, stat, responsabilitate civică, respectare strictă a legilor şi disciplinei“103.
Securitatea statului şi a societăţii, siguranţa persoanei, constituie o valoare socială
fundamentală, de existenţa şi nestingherita ei realizare depinde normala desfăşurare a activităţii
statului în realizarea sarcinilor şi funcţiilor care îi revin. Reglementarea riguroasă a relaţiilor
sociale, aşezarea întregii vieţi pe bazele trainice ale legalităţii, ale ordinii de drept şi disciplinei,
reprezintă o cerinţă firească a democraţiei. Problema ordinii publice şi a siguranţei cetăţeanului
se pune în spaţiul european, cu multă actualitate, fiind tot mai evidente preocupările factorilor de
decizie în acest sens, dar, în egală măsură, şi ale cetăţenilor cărora le este din ce în ce mai greu să
accepte climatul de insecuritate. De aceea, în centrul preocupărilor autorităţilor publice se află
ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului, ca repere majore ce condiţionează buna funcţionare a
organelor de stat abilitate.

102
Ibidem
103
I. Guceac, Statul şi poliţia, Chişinău, Cartier, 1997, p. 27.
55
 Un loc deosebit de important îl ocupă asigurarea şi menţinerea ordini publice şi a securităţi
publice, măsurile care contribuie la executarea legilor şi hotărârilor judecătoreşti, buna
convieţuire în societate, cât şi buna funcţionare a serviciilor de stat. Profesorul V. Guţuleac
defineşte ordinea publică ca un ansamblu de reguli care organizează comportamentul indivizilor
în societate, în mod special, în locurile publice, reguli care se materializează atât în norme
morale, teologice, obiceiuri, tradiţii şi norme juridice, cât şi în măsurile pe care societatea este în
drept să le ia prin intermediul organelor sale abilitate împotriva indivizilor atunci când aceste
reguli de conduită socială nu sunt respectate104.
Ordinea publică este interpretată şi ca stare de „legalitate, de echilibru şi pace socială, prin
care se asigură liniştea publică, securitatea persoanei, a colectivităţilor şi a bunurilor, sănătatea şi
morala publică, care permite exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale, precum şi
funcţionarea structurilor specifice statului de drept“105.
Cu alte cuvinte, am putea spune că asigurarea ordini publice reprezintă o cerinţă esenţială a
stabilităţii interne care garantează asigurarea condiţiilor corespunzătoare edificării unui stat de
drept. Cu alte cuvinte, asigurarea ordini publice reprezintă o necesitate socială, realizată prin
activităţi specifice de organe speciale — forţele de ordine publică, ce reprezintă autorităţi
deţinând competenţe şi atribuţii în materie de ordine publică şi cărora, prin lege şi prin alte acte
normative, li se conferă sarcini în exercitarea dreptului de poliţie a statului.
În cele ce urmează vom relata despre analiza datelor statistice a infracțiunilor și
contravențiilor ce antentează la ordinea publică. După cum menționează marele criminolog V.
Bujor, analiza statistică a devenit deja o practicã curentă în activitatea de contracarare a
criminalității. Ea ajută organele de drept în mai multe privințe, cum ar fi caracterizarea stării
criminalității, a unor forme particulare de manifestare a criminalității, evaluarea activătăþii
realizate sau eficientizarea gestionării resurselor umane disponibile în funcție de diverse acțiuni.
Analiza situaţiei criminogene demonstrează că, din numărul total al infracţiunilor
înregistrate pe parcursul anului 1991-2020 constituie infracţiuni contra patrimoniului, în
comparaţie cu 21315 infracţiuni înregistrate în anul 2014, fiind înregistrată descreşte cu 8,79 %.
Factorii şi condiţiile esenţiale ce au contribuit la comiterea acestor genuri de infracţiuni,
atât în 2014, cât şi în anul 2015 sunt:
1. condiţiile sociale precare de trai ale cetăţenilor;
2. măsurile de profilaxie insuficiente;
3. neangajarea persoanelor în câmpul muncii;
4. lăsarea copiilor fără supraveghere şi lipsa controlului asupra acestora;

104
V. Guţuleac, Drept poliţienesc, Chişinău, 2015, p. 26.
105
Intrucţiunea privind tactica de intervenţie a Poliţiei la asigurarea şi restabilirea ordinii publice, Ministerul
Afacerilor Interne al Republicii Moldova, Inspectoratul General al Poliţiei, Ordinul nr. 144 din 22 septembrie, 2014.
56
 5. folosirea abuzivă de către unele persoane a băuturilor alcoolice şi a substanţelor
narcotice, lipsa de surse financiare pentru procurarea acestora. Creşterea înregistrată pe parcursul
anului 2019-2020 se manifestă în deosebi la categoria infracţiunilor cu pericol social redus, în
timp ce infracţiunile grave şi deosebit de grave au o tendinţă de scădere sau o uşoară creştere.
Fenomenul infracţional pe teritoriul Republicii Moldova se caracterizează prin forme de
abateri penale ușoare și mai puțin grave, ponderea acestor fapte pe fondul infracțional general
fiind de 83%. Comparativ cu perioada analogică a anilor 2016 – 2019, categoriile de infracțiuni
nu au cunoscut devieri semnificative. Astfel, în perioada anului 2020 criminalitatea a înregistrat
diminuare la toate categoriile de infracțiuni și anume, excepțional de grave cu 21,4%, deosebit de
grave cu 33,2%, grave cu 11,5%, mai puțin grave cu 22,8% și cele ușoare cu 6,73%. Ponderea
infracțiunilor din categoria celor ușoare și mai puțin grave este de 83%. Din numărul total de
infracțiuni, 48% îi revin infracțiunilor patrimoniale, 22% infracțiunilor în domeniul
transporturilor, 5% contra securității publice, 5% infracțiunilor contra familiei și minorilor.
Pe parcursul anului 2020 au fost identificaţi făptuitorii pe 5336 cauze penale din cele comise în anii
precedenţi. În comparație cu perioada analogică a anului precedent, se atestă creșteri la unele genuri de
infracțiuni: ecologice cu 75%, în domeniul transportului cu 4,24% și contra bunei desfășurări a
activității în sfera publică cu 25,93%, comise de grupuri criminale organizate cu 154,29%.
Infracțiunile contra vieții și sănătății, contra patrimoniului, contra sănătății publice au înregistrat
diminuări care oscilează între 15 - 23%.
Conform criteriului de divizare regională a infracționalității, se atestă că fenomenul
infracțional este concentrat în mediul urban, în proporție de 57%.Pe criteriul regional, cele mai
multe infracțiuni au fost înregistrate în mun. Chișinău – 7129, urmat de subdiviziunile regiunii
Centru – 5798, Nord – 5745, Sud – 3499, DP UTA Găgăuzia – 1253 și Bender – 193 infracțiuni.
Rata criminalităţii la nivel naţional în perioada analizată, conform Recensământului Populației și
al Locuințelor 2014, constituie 69,36, fiind cu 16,97% mai mică față de perioada analogică a
anului precedent.
Numărul infracţiunilor înregistrate este în creștere față de anul precedent conform datelor
Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2021 pe teritoriul Republicii Moldova au fost înregistrate
27,2 mii infracţiuni, în creștere cu 3,1% comparativ cu anul 2020. Analizând perioada ultimilor 5
ani, indicatorul în cauză în anul 2021 s-a redus cu 23,7% comparativ cu anul 2017. Rata
infracţionalităţii în anul 2021 a constituit 105 infracţiuni la 10 mii locuitori comparativ cu 101
infracțiuni în anul 2020 și 130 infracţiuni în anul 2017.
Cele mai multe infracțiuni au fost înregistrate în mediul urban (59,5%). Fiecare a 3-a
infracțiune a fost înregistrată în mun. Chișinău – 29,3%. Din numărul total de infracţiuni, în
mun. Bălţi au fost înregistrate 5,8% din total infracţiuni, în Cahul – 3,4%, Hâncești – 2,6% și
Ialoveni – 2,6%.
57
 Din infracţiunile înregistrate, 19,1% au fost infracțiuni excepţional de grave, deosebit de
grave şi grave, inclusiv 2,7% au revenit infracţiunilor excepţional de grave şi deosebit de grave,
iar 16,4% celor grave. În ultimii 5 ani, s-a înregistrat o scădere a infracţiunilor excepţional de
grave (-2,8%), deosebit de grave (-38,3%), a celor grave (-32,0%), mai puţin grave (-26,2%) şi
uşoare (-10,7%). Aproape fiecare a patra infracţiune înregistrată a fost săvârşită în locuri publice
(25,7%).
Totodată, din total infracțiuni înregistrate, cu aplicarea armelor de foc, explozivelor şi
grenadelor au fost înregistrate 89 infracţiuni, inclusiv: 33 cazuri de huliganism, 16 cazuri de
vătămări intenţionate și 15 cazuri de omor. De asemenea, din numărul total de infracţiuni
înregistrate, 11, 5% au fost săvârşite de persoane în vârstă aptă de muncă, dar fără ocupaţie
Nivelul infracţionalităţii în Republica Moldova în anul 2021 - Conform datelor
Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2021 pe teritoriul Republicii Moldova au fost înregistrate
27,2 mii infracţiuni, în creștere cu 3,1% comparativ cu anul 2020. Analizând perioada ultimilor 5
ani, indicatorul în cauză în anul 2021 s-a redus cu 23,7% comparativ cu anul 2017. Rata
infracţionalităţii în anul 2021 a constituit 105 infracţiuni la 10 mii locuitori comparativ cu 101
infracțiuni în anul 2020 și 130 infracţiuni în anul 2017.
Cele mai multe infracțiuni au fost înregistrate în mediul urban (59, 5%). Fiecare a 3-a
infracțiune a fost înregistrată în mun. Chișinău – 29, 3%. Din numărul total de infracţiuni, în
mun. Bălţi au fost înregistrate 5,8% din total infracţiuni, în Cahul – 3,4%, Hâncești – 2,6% și
Ialoveni – 2,6%. Din infracţiunile înregistrate, 19,1% au fost infracțiuni excepţional de grave,
deosebit de grave şi grave, inclusiv 2,7% au revenit infracţiunilor excepţional de grave şi
deosebit de grave, iar 16,4% celor grave. În ultimii 5 ani, s-a înregistrat o scădere a infracţiunilor
excepţional de grave (-2,8%), deosebit de grave (-38,3%), a celor grave (-32,0%), mai puţin
grave (-26,2%) şi uşoare (-10,7%). Aproape fiecare a patra infracţiune înregistrată a fost
săvârşită în locuri publice (25,7%).
Totodată, din total infracțiuni înregistrate, cu aplicarea armelor de foc, explozivelor şi grenadelor
au fost înregistrate 89 infracţiuni, inclusiv: 33 cazuri de huliganism, 16 cazuri de vătămări
intenţionate și 15 cazuri de omor. De asemenea, din numărul total de infracţiuni înregistrate,
11,5% au fost săvârşite de persoane în vârstă aptă de muncă, dar fără ocupaţie.
În anul 2021, au fost înregistrate 695 infracțiuni săvârșite de către minori sau cu
participarea acestora, ceea ce a constituit 2,6% din total infracțiuni înregistrate. Comparativ cu
anul 2020, s-a atestat o creștere cu 14,7% a infracţiunilor săvârşite de minori, în special a
infracţiunilor contra patrimoniului. Minorii, cel mai frecvent au fost implicaţi în săvârşirea
furturilor – 52,8%, după care urmează jafurile – 9,5% şi huliganismul – 6,5%. La 100 mii copii
în vârstă de 0-17 ani au revenit 124 infracţiuni comise de minori comparativ cu 134 infracțiuni în

58
anul 2017, când a fost înregistrat cel mai mare nivel al ratei infracţionalităţii juvenile din ultimii
5 ani.
În structura infracţiunilor, aproape fiecare a doua infracţiune înregistrată a fost contra
patrimoniului (43,3%), după care au urmat infracţiunile în domeniul transporturilor (20,1%),
infracţiunile contra autorităților publice (6,7%) şi cele contra securităţii și ordinii publice (4,7%).
În anul 2021, cea mai mare creștere a fost înregistrată în categoria de infracţiuni contra
autorităţilor publice și a securității de stat (+36,2%) și de infracțiuni economice (+14,2%)
comparativ cu anul 2020. În același timp, au fost înregistrate mai puține infracțiuni de corupție în
sectorul privat(-34,4%), infracțiuni ecologice (-24,2%), infracțiuni militare (-15,5%).
Conform datelor Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2021, au fost înregistrate 12,9 mii
victime ale infracţiunilor. Ponderea bărbaților în numărul total al victimelor a constituit 56,4%
comparativ cu 43,6% femei. Circa 39,3% din victime au fost înregistrate în mun. Chișinău, iar în
mun. Bălţi - 8,6% din total victime, în Cahul – 4,4%, Hâncești – 3,7%. La 10 mii locuitori au
revenit 49,5 victime. La 10 mii femei au revenit 41,3 femei victime, iar la 10 mii bărbaţi acest
indicator a constituit 58,6 victime.
Conform datelor Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2021, au fost relevate circa 14,3
mii persoane care au comis infracţiuni, cu 9,6% mai mult comparativ cu anul 2020. La 10 mii
locuitori au revenit 54, 9 infractori. La 10 mii copii în vârstă de 0-17 ani, au revenit 20,8 %
minori infractori.
Cel mai înalt nivel al infracţionalităţii a fost înregistrat în rândul bărbaţilor, femeile
constituind 8, 0% în numărul persoanelor care au comis infracţiuni. La 10 mii femei au revenit
8,4 femei care au comis infracţiuni, iar în cazul bărbaţilor acest indicator a constituit 105,8
bărbați la 10 mii bărbați. Femeile au fost implicate în comiterea infracţiunilor grave în proporţie
de 18,2% din totalul femeilor care au comis infracțiuni comparativ cu 14,1% din bărbaţi. Bărbații
care au comis infracțiuni au fost implicaţi mai mult în săvârşirea infracţiunilor în domeniul
transporturilor, infracțiunilor contra patrimoniului și infracțiunilor contra securității şi a ordinii
publice, iar femeile în săvârşirea infracțiunilor contra patrimoniului, inclusiv a furturilor106.
În perioada anului 2020, fenomenul contravenţional a înregistrat o creștere cu 14,12%
comparativ cu perioada analogică a anului precedent, fiind constatate 396566 contravenții. Din
totalul de contravenții constatate, de către angajaţii Poliţiei au fost întocmite 24470 procese-
verbale contravenționale pe cazurile de huliganism nu prea grav, 8417 procese-verbale pe
cazurile de consum de băuturi alcoolice în locuri publice şi apariţia în astfel de locuri în stare de
ebrietate produsă de alcool, 1158 procese-verbale pentru procurarea ori păstrarea ilegală de

106
Biroul Național de statistică (https://statistica.gov.md/libview.php?l=ro&idc=168&id=7312), accesat la
10.07.2022, ora 14:20.
59
droguri în cantități mici sau consumul de droguri fără prescripția medicului, 8843 procese-
verbale pe cazurile de tulburare a liniștii.
În anul 2021, observăm o creștere marcabilă, fiind constatate 629,2 mii contravenţii, sau cu
221,4 mii contravenții mai multe comparativ cu anul 2020. Din numărul total al deciziilor luate
asupra cauzelor contravenționale, în majoritatea cazurilor au fost adoptate decizii de aplicare a
sancțiunii contravenționale (97,2% sau în 610,6 mii cazuri). În 4,9 mii cazuri (0,8%) au fost luate
decizii de a transmite organelor de cercetare prealabilă (penală), dat fiind faptul că în acţiunile
contravenţiilor se conţinea indiciul infracţiunii, iar în 12,4 mii cazuri procesul contravențional a
fost încetat în legătură cu alte motive (2,0%). În medie, la 1000 locuitori au revenit 235 decizii
de aplicare a sancțiunii contravenționale.
Ordinea și securitatea publică a fost afectată cel mai des de acte de huliganism și de
consumul de băuturi alcoolice în locuri publice și apariția în astfel de locuri în stare de ebrietate
produsă de alcool.
Contravenţiile constatate ce atentează la ordinea şi securitatea publică au constituit 60,4
mii cazuri (cu 23,7% mai mult comparativ cu anul 2020). În urma examinării, circa 59,5 mii
decizii de aplicare a sancțiunii au fost adoptate. Și pentru aceste încălcări în majoritatea cazurilor
au fost aplicate amenzi (59,5 mii amenzi), fiind înregistrate și 26 cazuri de muncă neremunerată
în folosul comunității și 4 cazuri de confiscare.
Cele mai frecvente încălcări din această categorie de contravenții au fost actele de
huliganism nu prea grav. Amenzile privind huliganismul nu prea grav au constituit 49, 4% în
totalul amenzilor aplicate pentru această categorie de contravenții, după care au urmat cele
aplicate pentru consumul de băuturi alcoolice în locuri publice şi apariţia în stare de ebrietate în
astfel de locuri (24,4%), tulburarea liniştii (15,6%), încălcarea termenului de înregistrare a
armelor letale şi neletale sau de vizare a permisului de armă sau a permisului de deţinere a
armelor (9, 0%) etc107.
Activitatea organelor de drept vizând asigurarea securității criminologice a persoanei,
comunitãții și statului presupune un șir de măsuri cu caracter politic, juridic, economic, științific,
organizațional etc. Această activitate cere, în primul rând, cunoașterea stării reale a criminalității,
a tendințelor și factorilor ce determină acest fenomen. De aceea, este absolut necesar ca
activitatea organelor de stat vizând combaterea criminalității să fie asigurată în plan
informațional și fundamentată științific.
Criminalitatea, în manifestarea sa empirică (sub aspect cantitativ), poate fi definită ca
totalitate de infracțiuni, infractori, pătimași și totalitatea pagubelor materiale produse de

107
Biroul Național de Statistică (https://statistica.gov.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=7372, accesat la
10.07.2022, ora 16:20).
60
infracțiuni pe un anumit teritoriu și într-o perioadă concretă de timp 108. Constatând acest fapt, se
propune ca descrierea statistică a criminalității să fie efectuată prin evidențierea următoarelor
elemente constitutive, și anume:
1. infracțiunea, adică fapta sau comportamentul criminal (infracțional);
2. infractorul, adică făptuitorul, persoana care a săvârșit infracțiunea;
3. consecințele infracțiunii, care includ: victima, adică persoanele care au pătimit de pe
urma infracțiunii săvârșite; pagubele materiale produse de infracțiuni.
După cum am menționat anterior în lucrare, principala caracteristică a criminalității este
pericolul social, cunoașterea și aprecierea la justa valoare a căruia are o deosebită importanță nu
numai cognitivă, ci și practică. Criminalitatea este constituită dintr-o totalitate neomogenă de
fapte social-periculoase, fiecare dintre ele atentând la diferite valori sociale, având și un grad
diferit de pericol social. Evaluând gradul pericolului social al infracțiunii, ne vom baza pe
investigații deja efectuate, cu adaptarea la posibilitățile de aplicare în practica reală a organelor
de drept din țară109.

3. Măsuri juridico-penale și criminologice de prevenire și combatere a fenomenului

infracțional ce atentează la ordinea publică

3.1. Pericolul social a fenomenului infracțional ce atentează ordinea publică

3.2. Măsuri penale, represive și criminologice de prevenire a infracțiunilor și

contravențiilor ce atentează la ordinea publică

Încă Montesquieu, în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, afirma că un legiuitor bun va

căuta nu atât să pedepsească infracțiunile, cât să le prevină. El se va strădui mai mult să
îmbunătățească moravurile, decât să aplice pedepse.
Una din priorităţile actuale ale reformelor economice, politice şi sociale din Republica
Moldova este prevenirea şi combaterea criminalităţii. În condiţiile actuale, direcţia prioritară a
activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept trebuie să fie prevenirea și combaterea
infracţiunilor. Ea urmează să determine politica penală a statului la etapa ulterioară a reformei
juridice. Necesitatea obiectivă a dezvoltării acestei direcţii de activitate a organelor de ocrotire a
normelor de drept (în special în domeniul contracarării criminalităţii) este determinată de
următoarele cauze general-sociale:

108
Бужор Валерий. Основы криминологии и профилактики преступлений. Измаил, 2005. – ИИВТ, c. 81.
109
Bujor V., Bazele analizei statistice a criminalității, Bălți, 2010
(https://bujor.md/wp-content/uploads/2020/04/bujor_manual_baze_analiz_stati_criminolog_1.pdf, accesat la
10.06.2022, ora 17:40).
61
 1) nivelul criminalităţii care vorbeşte despre imposibilitatea şi lipsa de perspectivă a luptei
cu ea doar prin metode de reprimare juridico-penală. Astfel, conform datelor statistice ale
Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, doar pe parcursul anului 2021 au fost
înregistrate 25,7 mii de infracțiuni contra ordinii publice110.
2) modificarea calitativă a criminalităţii, care se manifestă prin creşterea crimei organizate,
a fenomenului corupţiei;
3) sporirea proporţiilor efectelor sociale, inclusiv a celor economice, drept rezultat al
comiterii anumitor infracţiuni (atentarea la proprietatea privată);
4) apariţia fenomenelor relativ noi, legate de personalitatea infractorului care exclud
aplicarea reprimării juridice.
Prevenirea infracţiunilor este o direcţie importantă a activităţii organelor de ocrotire a
normelor de drept, mai cu seamă în perioada pandemiei de Covid-19. Ideea precum că prevenirea
criminalității trebuie să aibă prioritate față de politica represivă a societății, a fost expusă încă în
antichitate, cu toate că realizarea ei practică a început nu demult. În timp ce sancțiunea penală
manifestă înrâurire asupra criminalității pe calea influenței asupra personalității infractorului,
măsurile preventive sunt îndreptate spre înlăturarea sau neutralizarea cauzelor și condițiilor care
generează criminalitatea. Din aceste considerente, activitatea preventivă este mai vastă după
conținut, volumul măsurilor și subiecților care participă la ea, decât practica aplicării pedepsei
penale.
Prevenirea criminalității înseamnă, după cum menționează autorul Iu. Larii 111,
preântâmpinarea săvârșirii primare a acelor acțiuni ori inacțiuni umane pe care societatea le
consideră dăunătoare pentru valorile sale, din care motiv aceste comportamente au fost
sancționate de legea penală.
Autorii Gh. Nistoreanu și C. Păun112 definesc prevenirea criminalității ca un proces social
permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural,
economic, politic, administrativ și juridic destinate să preîntâmpine săvârșirea faptelor
antisociale, prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional.
O. Pop și Gh. Neagu, prin conceptul de prevenire, înțeleg luarea unor măsuri care să
conducă la împiedicarea comiterii de crime113.

Nivelul infracționalității ce atentează la ordinea publică anul 2021, (https://statistica.gov.md/libview.php?

110

l=ro&idc=168&id=7312, accesat la 05.07.2022, ora 23:40)

111
LARII, Iu. Criminologie (Vol. I). Chișinău: „Elena V.I.I, 2004. 150 p. ISBN 9975-935-28-1, pag. 104.
112
NISTOREANU, Gh., PĂUN C. Criminologie. Bucureşti, 1994, pag. 248-251.
113
POP, O., NEAGU, Gh. Criminologie generală. Chișinău: „Elena V. I.‖, 2005. 184 p. ISBN 9975-9877-5-3, pag.
68.
62
 La rândul său, M. Bîrgău menționează că, actualmente, prevenirea criminalității constituie
un sistem de reglare socială, cuprinzând organele specializate şi formaţiunile sociale care
utilizează rezultatele ştiinţei în scopul asigurării respectării legislaţiei în vigoare114.
Astfel, prevenirea criminalității constituie un sistem de acţiuni raportate la fenomenele
antisociale şi determinantele acestora în scopul reducerii nivelului criminalităţii şi combaterii
factorilor criminogeni.
Prevenirea criminalității se caracterizează prin următoarele trăsături: are un caracter
continuu; are un caracter permanent; vizează atât posibilii autori ai infracțiunilor, cât și victimele
potențiale; acționează asupra factorilor exogeni ce influențează săvârșirea unei infracțiuni;
urmărește respectarea normelor penale, a drepturilor și libertăților cetățenilor115.
În literatura criminologică sunt utilizate un şir de noţiuni şi concepte orientate spre
diminuarea criminalităţii, cum ar fi: politică penală, lupta cu criminalitatea, contracararea
criminalităţii, preîntâmpinarea criminalităţii, profilaxia criminalităţii, chiar războiul cu
criminalitatea etc. Cu toate că aceste noţiuni şi concepte se referă la un obiect comun –
criminalitatea – totuşi sensul lor nu este întotdeauna identic116.
Scopurile principale ale prevenirii sunt: limitarea acţiunii fenomenelor şi proceselor
negative care interacţionează cu criminalitatea; înlăturarea (neutralizarea) determinantelor
manifestărilor criminale; lichidarea factorilor criminogeni în micromediul personalităţii care
formează poziţia antisocială şi motivaţia comportamentului criminal; influenţa preventivă asupra
persoanei care, având un mod de viaţă antisocial, este capabilă de săvârşirea infracţiunilor.
Reieşind din scopurile enumerate, sarcinile prevenirii se rezumă la: determinarea şi analiza
fenomenelor, proceselor şi circumstanţelor ce se manifestă drept determinante ale
infracţionalităţii; studierea factorilor care contribuie la formarea personalităţii infractorului şi la
realizarea intenţiilor criminale; stabilirea persoanelor capabile de comiterea infracţiunilor şi
influenţarea lor profilactică bine orientată asupra acestora; înlăturarea ori neutralizarea factorilor
criminogeni la nivel individual117. Atare sarcini generale sunt concretizate în funcție de
nivelurile, tipurile, formele şi metodele activităţii de prevenire. De aceea, eficacitatea prevenirii
depinde de realizarea sarcinilor care stau în faţa acesteia.

114
BÎRGĂU, M. Criminologie: Curs universitar. Chișinău: „Print - Caro‖ SRL, 2010. 687 p. ISBN 978-9975-4098-
9-6, pag. 183.
115
PARASCHIV, G., PARASCHIV, D.-Șt., PARASCHIV, E. Criminologie: evoluția cercetărilor privind
cauzalitatea și prevenirea infracțiunilor. București: Pro Universitaria, 2014. 223 p. ISBN 978-606-26-0024-2, pag.
104-105.
116
CIOBANU, Igor. Criminologie. Chișinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală", 2011. 560 p. ISBN 978-9975-78-973-8,
pag. 432; DINEU, A. Bazele criminologiei. București: Pro-Arcadia, 1993, pag. 36.
117
BÎRGĂU, M., op. cit., pag. 186-187.
63
 Criminologia modernă oferă un spaţiu cuprinzător cercetării căilor şi mijloacelor de luptă
împotriva criminalităţii. Totodată în criminologie sunt evidențiate tipuri de prevenire a
criminalității, cum ar fi: prevenirea generală, prevenirea specială și prevenirea individuală.
Rădăcinile istorice ale prevenirii generale a criminalităţii dispar în negura timpurilor, posibil
până la orânduirea comunei primitive. Chiar din momentul apariţiei primelor norme cu caracter
de interdicţie şi represive, acestea conţin în sine şi un caracter preventiv general, bazat pe forţa
exemplului. Din aceste considerente, problema prevenirii criminalităţii a fost abordată în mod
explicit din cele mai vechi timpuri.
Marii filozofi, jurişti şi alte personalităţi s-au preocupat de această problemă: de la Platon,
Aristotel, Socrate, Cicero, Iulius Cezar, Ovidiu, Seneca până la Montesquieu şi Cesare Beccaria.
Prevenirea generală este un proces multifazic complex, format din elemente
interdependente. Astfel, dezvoltarea pozitivă a societăţii, perfecţionarea instituţiilor economice,
politice, sociale etc. ar contribui activ la prevenirea generală a criminalităţii. În acelaşi timp,
scopul prevenirii criminalităţii nu este îndreptat direct spre îmbunătăţirile economice, dar acestea
influenţează un şir de manifestări negative cum ar fi: sărăcia, şomajul, vagabondajul, cerşetoria
etc., adică manifestările cu o vocaţie criminogenă binecunoscută.
Totodată, lupta împotriva criminalităţii nu urmăreşte în mod direct îmbunătăţirea
moravurilor şi ridicarea culturii populaţiei, dar acestea, evident, influenţează comportamentul,
interesele şi motivaţia faptelor umane, iar în consecinţă - alegerea între bine şi rău, între un
comportament legal şi unul ilegal. Această formă de prevenire cuprinde principalele domenii ale
vieţii sociale (domeniul economic, administrativ, cultural), datorită existenţei nenumăratelor
aspecte specifice acestor domenii de activitate, aspecte ce pot genera cauze inedite de săvârşire a
infracţiunilor. Această complexitate a situaţiilor criminogene l-a determinat pe E. Ferri să susţină
că folosirea numai a pedepselor nu este suficientă în lupta împotriva criminalităţii, deoarece este
necesară şi lupta cu motivele sociale ce o generează, cu mijloace care să determine îmbunătăţirea
condiţiilor economice, ameliorarea mediului, creşterea rolului educaţiei, perfecţionarea
administraţiei etc.
Prevenirea generală, în perspectivă, trebuie să aibă un caracter de lungă durată, să cuprindă
toate sferele vieţii umane. De exemplu, în sfera economică – redresarea economiei naţionale;
dezvoltarea producerii şi utilizarea tehnologiilor performante; elaborarea şi realizarea unei
strategii investiţionale progresive; consolidarea valutei naţionale şi a sistemului financiar-bancar;
micşorarea inflaţiei; crearea unor noi locuri de muncă; ridicarea nivelului salariilor la nivel
european etc.; în sfera socială - crearea clasei sociale de mijloc; susţinerea în toate aspectele a
persoanelor social-vulnerabile; întărirea relaţiilor de familie şi îmbunătăţirea climatului
educaţional; socializarea tuturor membrilor societăţii; limitarea urmărilor negative ale migraţiei,
şomajului etc. În asemenea mod, măsurile de prevenire generală cuprind un spectru extrem de
64
larg şi de variat, care acţionează faţă de toate categoriile şi grupele de cauze şi condiţii
generatoare de crime, în acelaşi timp, având un caracter complex, prevenirea generală urmăreşte
„stârpirea din rădăcină‖ a tuturor elementelor sociale negative. Spre exemplu, înlăturarea
cauzelor şi condiţiilor care au generat economia subterană ar da posibilitatea redresării
economiei naţionale, cu toate consecinţele pozitive ale acesteia. Importantă este alegerea corectă
a timpului, direcţiei şi metodelor de luptă.
Având în vedere acest fapt, revenim la importanţa efectuării expertizelor criminologice, a
proiectelor de lege, precum şi a tuturor măsurilor sociale, economice, politice etc. de combatere a
criminalităţii. În acest caz va fi necesară participarea atât a criminologilor, cât şi a economiştilor,
politologilor, psihologilor, pedagogilor, medicilor, altor specialişti. O astfel de expertiză
interdisciplinară sau complexă ar avea mult mai mulţi sorţi de izbândă.
Cât privește prevenirea specială, O. Pop și Gh. Neagu menționează că este acea formă de
prevenire care vizează împiedicarea directă a comiterii infracţiunii 118. În cazul prevenirii speciale
a infracţiunilor, este vorba de fapte concrete, de infracţiuni pe cale a se comite şi care pot fi
împiedicate şi prevenite. În acest context poliţia are un rol important în prevenirea specială prin
atribuţiile speciale care îi revin.
În aceeași ordine de idei, I. Ciobanu menționează că prevenirea specială a criminalităţii are
un caracter cu mult mai concret decât prevenirea generală. Astfel, potrivit legislaţiei penale a R.
Moldova, prin prevenirea specială se înţelege prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni din partea
condamnaților (art. 61 din CP al RM). Prin prevenirea specială se înțelege ansamblul de măsuri,
mijloace și metode ce au drept scop împiedicarea săvârșirii unor infracțiuni de către persoanele
care anterior au comis o infracțiune119.
Prevenirea specială, în cel mai direct mod, interferează cu prevenirea generală, doar că
măsurile prevenţiei speciale sunt cu mult mai concrete şi au limite în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor. Acţiunile sunt destinate nemijlocit unui cerc de persoane care prezintă un pericol
social sporit. Totodată, prevenirea generală acţionează în cadrul întregii societăţi, cuprinde
multiple sfere: economică, socială, politică, culturală, medicală, educativă etc.
Măsurile juridice, de drept pot fi parte componentă atât a prevenirii generale, cât şi a celei
speciale. Măsurile de prevenire specială a criminalităţii sunt şi ele extrem de diverse şi pot fi
clasificate după mai multe criterii: juridice, economice, educative etc. Astfel, după tipul realizării
pot fi deosebite câteva etape de prevenire specială: primară, preinfracţională; infracţională
propriu-zisă; prevenirea recidivismului.
Gradul de aplicare în calitate de criteriu al clasificării prevenirii criminalității, distinge
măsurile criminologice speciale: preventive – urmează să prevină apariţia manifestărilor şi
118
POP, O., NEAGU, Gh. Criminologie generală. Chișinău: „Elena V. I.‖, 2005. 184 p. ISBN 9975-9877-5-3, pag.
101.
119
CIOBANU, Igor., op. cit., pag. 443-444.
65
situaţiilor criminogene; neutralizante – au scopul de a minimaliza sau bloca riscurile
infracţionale; de lichidare – adică de înlăturare completă a cauzelor şi condiţiilor generatoare de
crime.
După caracteristica juridică pot fi deosebite măsuri preventive speciale: bazate pe normele
de drept, dar nu reglementate de acestea (de exemplu popularizarea studiilor şi a cunoştinţelor
juridice în scop educativ-preventiv); reglementate direct de normele juridice (bunăoară,
deopotrivă cu normele juridico-penale pot fi utilizate norme de drept administrativ, economic,
fiscal, civil, de muncă etc.).
Conform mecanismelor de aplicare a măsurilor speciale diferenţiem: sesizări ale organului
de urmărire penală în cauza penală, prin care se atenţionează organele de stat, persoanele cu
funcţie de răspundere, care, în decurs de o lună, urmează să ia măsurile necesare pentru
înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii; măsuri de implicare
directă a subiecților de prevenire a criminalității.
De altfel, Iu. Larii menționează că prevenirea individuală ar putea fi definită ca o activitate
formală și neformală a organelor și organizațiilor sau a altor subiecți în scopul relevării
persoanelor predispuse de a comite infracțiuni, precum și manifestării de influență corectivă
asupra lor și a micromediului social în care activează120.
Prevenirea individuală vizează cercul de persoane care încă nu au comis crime, dar în
viitorul apropriat le pot comite. Acest tip de activitate preventivă este îndreptat asupra unei
persoane concrete şi a micromediului său social, întrucât modul de viaţă pe care îl duce individul
poate să semnaleze faptul că în viitorul apropriat el va comite, posibil, o crimă.
Aşadar, prevenirea individuală trebuie să fie îndreptată, ca şi în cazul prevenirii speciale,
nemijlocit asupra persoanei şi a particularităţilor ei negative; asupra micromediului (familia,
cercul de prieteni etc.) care participă cel mai activ la formarea personalităţii; precum şi asupra
cauzelor şi condiţiilor care pot genera ori favoriza comiterea crimei.
Dacă prevenirea generală vizează un cerc larg de persoane, iar prevenirea specială – unul
restrâns, prevenirea individuală, ca o activitate a tuturor subiecţilor antrenaţi în ea, se referă la
grupul de persoane de la care se poate aştepta în viitor comiterea (sau este o mare probabilitate)
unor fapte antisociale şi chiar crime.
În consecinţă, scopul prevenirii individuale constă în depistarea acestor persoane şi
exercitarea unei influenţe pozitive asupra lor (precum şi asupra micromediului din care fac
parte); de a se abţine de la comiterea crimelor sau de a înlătura cauzele/condiţiile generatoare de
acestea.
Astfel, influenţa prevenirii individuale se poate răsfrânge atât asupra persoanei concrete –
în scopul înfrânării/redirecţionării trăsăturilor de caracter negative interioare, cât şi asupra
120
LARII, Iu., op. cit., pag. 109.
66
micromediului social (familie, cerc de prieteni, grup de anturaj etc.) – pentru a neutraliza ori
înlătura elementele exterioare ce influenţează negativ personalitatea.
Pentru realizarea celor propuse se aplică următoarele măsuri: depistarea persoanelor cu
potenţial infracţional, tendinţe negative şi care în viitorul apropriat ar putea comite infracţiuni;
studierea personalităţii şi situaţiei acestor persoane, precum şi a cauzelor comportamentului lor
deviant; prognozarea comportării individuale; planificarea măsurilor de profilaxie individuală;
corectarea acestor persoane prin înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care pot genera ori favoriza
comiterea de infracţiuni.
Pentru realizarea acestor sarcini este necesar ca persoana să fie luată la o evidenţă strictă,
iar comportamentul şi modul ei de viaţă să fie în vizorul organelor de drept în permanenţă. În
doctrina rusă121 prevenirea individuală se răsfrânge şi asupra persoanelor anterior condamnate ori
eliberate din locurile de detenţie înainte de termen; asupra acestora se răsfrânge supravegherea
administrativă din partea organelor de poliţie, precum şi alte interdicţii (obligaţia de a nu părăsi
noaptea domiciliul; de a se înregistra în anumite zile la un serviciu special; de a nu frecventa
anumite locuri etc.).
Cercetătorul I. Ciobanu este de părere că toate aceste măsuri fac parte din prevenirea
specială, având în vedere categoria de persoane: eliberate înainte de termen din locurile de
detenţie sau condamnate la pedepse nonprivative de libertate.
Prevenirea individuală este una din cele mai complicate tipuri de prevenire, dar în cazul
unei abordări serioase a acesteia, rezultatele ar fi extrem de încurajatoare, garantând o scădere a
riscurilor infracţionale.
Lupta împotriva criminalității este principalul obiectiv al unor structuri ale statului, în
special a organelor de ocrotire a normelor de drept. Printre organele de ocrotire a normelor de
drept, cea mai importantă direcție profilactică o au: poliția, procuratura, instanțele judecătorești,
Centrul Național Anticorupție și Serviciul de informații și securitate.
Evident, obligaţia principală în prevenirea specială o are poliţia care trebuie să activeze în
baza Constituţiei Republicii Moldova, a Legii RM cu privire la activitatea poliției și statutul
polițistului nr. 320 din 27.12.2012 etc. Astfel, în perioada a nouă luni ale anului 2021, angajații
Poliției au organizat și desfășurat 7893 de razii în vederea descurajării comportamentului
delincvent prin prezența masivă a polițiștilor și realizării activităților de prevenire și combatere a
fenomenului infracțional, precum și restabilirea gradului de siguranță în comunitate.
Un rol important în prevenirea fenomenului infracțional este identificarea și înlăturarea
cauzelor comiterii infracțiunilor, a condițiilor care favorizează comiterea lor, precum și

121
ДОЛГOВА, А. И.(под ред.) Криминология. Москва: НОРМА-ИНФРА, 2001. 272 стр. ISBN 5-89123-501-3,
pag. 199.
67
pregătirea antiinfracţională prin informarea populaţiei cu privire la măsurile de securitate
necesare pentru preîntâmpinarea săvârșirii infracțiunilor.
În acest context, la nivel local, în anul 2021 au fost inițiate 30 campanii informaţionale de
către Inspectoratele de poliție: IP Bălți cu genericul „Viața are prioritate. Spune drogurilor nu,
Campania de informare „Spune Nu Violenței în familie!122.
O instituţie primordială în lupta împotriva criminalităţii este procuratura; aceasta urmează
să coordoneze activitatea tuturor organelor de drept în profilaxia şi combaterea criminalităţii. În
majoritatea ţărilor europene, activitatea de bază a procuraturii este recunoscută ca fiind lupta cu
criminalitatea prin conducerea şi efectuarea urmăririi penale, precum şi prin susţinerea acuzării
pe cauzele penale în instanţa de judecată. Direcţiile principale de activitate ale procuraturii sunt
stabilite în Legea Republicii Moldova cu privire la procuratură nr. 3 din 25.02.2016. În sistemul
Procuraturii activează Procuratura Anticorupţie şi Procuratura pentru Combaterea Criminalităţii
Organizate şi Cauze Speciale. Procuratura Anticorupţie este specializată în combaterea
infracţiunilor de corupţie, a actelor conexe actelor de corupţie. Procuratura pentru Combaterea
Criminalităţii Organizate şi Cauze Speciale este specializată în combaterea criminalităţii
organizate, a terorismului şi a torturii123. Prin întreaga sa activitate procuratura contribuie la
aplicarea justă şi unitară a legii, la prevenirea şi combaterea criminalităţii, la educarea cetăţenilor
în spiritul respectării legilor şi regulilor de convieţuire socială.
Instanțele judecătorești nu sunt în sens direct subiecți ai luptei cu criminalitatea, însă acest
fapt nu reduce importanța lor în procesul prevenirii fenomenului infracțional. Pronunțând
sentințe echitabile în cauzele penale, judecata asigură prevenirea generală și specială, inclusiv
prevenirea recidivei infracționale.
Funcția special-criminologică este realizată de către instanțele judecătorești pe calea
emiterii, de rând cu sentințele, a deciziilor privind procesul de înlăturare a cauzelor și condițiilor
care au favorizat comiterea infracțiunilor. Este necesar de menționat că executarea acestor decizii
depinde în mare măsură de indicațiile concrete nominalizate în ele. De asemenea, este important
de a concretiza persoanele responsabile de omiterea neajunsurilor, însăși împrejurările și
mecanismul influenței lor asupra săvârșirii infracțiunilor, precum și prevederile referitoare la
supravegherea executării acestor decizii124.
Totodată, există multe alte subiecte (organe) care, în mod direct sau indirect, participă la
lupta împotriva criminalităţii, la profilaxia acesteia: Serviciul de Informaţie şi Securitate,

122
https://politia.md/sites/default/files/raport_cu_privire_la_activitatea_politiei_9_luni_2021.pdf, (accesat la
05.07.2022, ora 00:55).
123
Legea RM cu privire la procuratură nr. 3 din 25.02.2016. In: Monitorul Oficial nr. 69-77/113 din 25.03.2016.
124
LARII, Iu., op. cit., pag. 110-113.
68
Serviciul Vamal etc. Prin subiecţii nestatali care se implică în prevenirea criminalităţii putem
menţiona organizaţiile non-guvernamentale (ONG), mass-media şi cetăţenii.
În activitatea de zi cu zi, organele de drept de multe ori interacţionează cu reprezentanţii
ONG-urilor, mai cu seamă în prezent când există o mulţime de organizaţii non-guvernamentale
ce acordă un sprijin considerabil în activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii. În
concluzie, menţionăm că toate organele publice, persoanele fizice şi juridice sunt obligate să
respecte legislaţia Republicii Moldova, să contribuie la depistarea, prevenirea şi combaterea
criminalităţii.

69
70
 CONCLUZII, RECOMANDĂRI

Problema ştiinţifică de importanţă majoră, care a fost soluţionată constă în elucidarea

semnificației împăcării în domeniul penal, conform Codului penal al Republicii Moldova și
României, precum și evidenţierea conceptualizării împăcării în domeniul penal şi procesual
penal, în analiza şi reevaluarea cadrului practico-legislativ al acesteia, urmărindu-se relevarea
caracterului și specificul ei, în vederea contribuirii la perfecţionarea şi eficientizarea
normativului penal din acest domeniu.
Scopul tezei a constat în cercetarea multi-configurativă axânduse pe studierea multilaterală
și complexă a teoriei, practicii și reglementărilor juridice ale instituției împăcării în domeniul
penal şi procesual penal, şi evidențierea instrumentelor de perfecționare a reglementării penale şi
procesual-penale ale funcției împăcării. Am încercat să formulez un concept de împăcare în
domeniul penal, pentru a înţelege această instituţie în vederea aplicării în mod efectiv.
Pentru realizarea scopului nominalizat, au fost realizate obiectivele incipiente ale tezei,
respectiv analiza instituţiei împăcării reflectată în legi, coduri penale, Recomandările Uniunii
Europene, în literatura de specialitate din România, Republica Moldova şi din alte ţări, căutând
elementele care să conducă la îmbunătăţirea înţelegerii împăcării penale în scopul aplicării ei în
practică în mod eficient de către practicienii dreptului penal.
Existența raportului „infractor-victimă” ne permite să analizăm condițiile și cauzele care au
determinat săvârșirea infracțiunii. Nu acceptăm această poziție în cazul tuturor infracțiunilor,
însă comportamentul victimei este necesar de a fi examinat, fapt reglementat și în Codul penal al
Republicii Moldova, art. 76 - circumstanţele atenuante, care prevede expres la al. (1) lit. (g)
„ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au provocat infracţiunea” vor fi luate în
calcul la stabilirea pedepsei penale.
Împăcarea părților produce anumite efecte juridice:
 se stinge obligația infractorului de a suporta consecințele negative ale faptei sale;
 statul, ca garantat al apărării valorilor sociale, nu mai are dreptul de a trage la răspundere
penală persoana vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.
O reconceptualizare a instituției împăcării este dată de introducerea și afirmarea medierii
în cauzele penale. Prin mediere se înțelege „modalitatea de soluţionare alternativă a litigiilor pe
cale amiabilă, în cadrul unui proces structurat, flexibil şi confidenţial, cu asistenţa unui sau mai
multor mediatori”125.

125
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122 din 14.03.2003. In: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. nr. 104-110 din 07.06.2003. [online] [citat 12.05.2022]. Disponibil: http://lex.justice.md/md/326970/
71
 Medierea este o instituție relativ nouă pentru Republica Moldova, care are menirea să
soluționeze conflictul dintre victimă și infractor, implicând efortul de a repara prejudiciul moral
şi material. În cadrul procesului de mediere, victima şi infractorul au posibilitatea să discute
despre infracţiunea comisă, să-și exprime emoțiile, să se focalizeze pe „restaurare şi vindecare”
și, nu în ultimul rând, să ajungă la un numitor comun privind repararea prejudiciului cauzat prin
infracțiune.
După cum consideră unii autori, scopul medierii nu este doar semnarea acordului de
împăcare dintre infractor și partea vătămată, „ci şi asigurarea unui dialog constructiv între părţi.
Or, medierea în cauzele penale, care eventual ar putea determina părţile la împăcare, poate fi
caracterizată de aspectul înţelegerii, aspectul autodeterminării, aspectul autonomiei părţilor. În
acest sens, anume medierea este destinată să favorizeze realizarea împăcării”126.
Referindu-ne la aplicarea împăcării și medierii, menționăm că este necesar ca statul, ca
garant al respectării drepturilor și libertăților persoanei, să dispună de mecanisme de control
asupra procesului de împăcare, deoarece în așa fel ar fi protejată partea vătămată, iar împăcarea
nu ar constitui o modalitate de înlăturare a răspunderii penale pentru infractor.
Ca rezultat al cercetării noastre, venim cu propunerea de lege ferenda ca legiuitorul nostru
să prevadă expres obligația infractorului de a repara prejudiciul material și moral cauzat ca
urmare a săvârșirii infracțiunii înainte de împăcare, deoarece prin încheierea acordului de
împăcare se stinge orice drept al părții vătămate.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

1. Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.1 din 12.08.1994;
2. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova
nr.122-XV, în MO NR. 104-110 din 12.06.2003;
3. Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002, Publicat la 14.01.2019 în Monitorul
Oficial Nr.195;
126
Buguța E., Condiţiile desfăşurării procesului de mediere şi ale încheierii acordului de împăcare. In: Legea şi viaţa,
2012, nr.4, ISSN 1810-309X, pag. 16-18.
72
4. Legea nr. 137 din 03.07.2015 cu privire la mediere în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 224-233 din 21.08.2015;
5. Recomandarea CSJ nr. 56 Cu privire la aplicarea art. 109 din CP şi 276 din CPP în cazurile
împăcării părţilor (http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=85);

Cursuri, tratate, monografii:

1. Bulai C., Manual de drept penal, Partea general, Bucureşti: ALL, 2000;
2. Buguța E., Condiţiile desfăşurării procesului de mediere şi ale încheierii acordului de
împăcare. În: Legea şi viaţa, 2012, nr.4;
3. Dolea I., Zaharia V., Hanganu S., Justiţia penală şi drepturile omului: Cercetare sociologică,
Institutul de reforme penale, Prut Internaţional, Chişinău, 2010;
4. Dolea I., Roman D., Sedleţchi Iu., Vâzdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu S., Drept
procesual penal, partea specială, vol. II , Chişinău, 2006;
5. Diaconu Gh., Pedeapsa în dreptul penal, Bucureşti: Lumina Lex, 2001;
6. Dongoroz V., și colaboratorii ,, Explicații teoretice ale Codului penal român”, partea
generală, Ed. Academiei RSR, București, 1969;
7. Elian Gh., Persoana vatamată în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;
8. Negoiţă A., Gândirea asirobabiloniană în texte, Bucureşti, 1975;
9. Oprea I., Panfil C., Radu R., Zăstoiu V., Noul dicţionar universal al limbii române,
Bucureşti: Litera Internaţional, 2006;
10. Rotaru C., Fundamentul pedepsei, Teorii modern, Bucureşti: Editura C. H. Besk, 2006;
11. Rusu M., Instituţii de drept penal, Partea Generală, Bucureşti: Editura Hamangiu, 2007;
12. Ungureanu A., Drept penal roman, Partea Generală, Bucureşti: Lumina Lex, 1995;
13. Pintea A., Drept procesual penal, Partea generală şi partea specială, Bucureşti: Lumina Lex,
2002;
14. Orândaș V. Procedura penală. Chişinău: USM, 2001;
15. Gorgăneanu I., Acţiunea penală, Bucureşti: Lumina Lex, 1998;
16. Сaвчeнкo A., Право на примирение сторон уголовного судопроизводства - составная
часть прав человека. În: Российский судья, 2007;
17. Аликпepoв Х. Д., Преступность и компромисс, Баку: Элм, 1992;
18. Безлепкин Б. T., Коментарий к уголовному процессуальному Кодексу Российской
Федерации 2006;
19. Лeбeдeв В. М., Научно-практическая работа по применении Уголовного кодекса
Российской Федерации. Москва: Норма, 2005,
20. Нayмoв А. В., Российское уголовное право, Общая часть, 2-е издание. Москва: БЕК,
2000;
73
21. Жypaвлeвa М. Л., Российское уголовное право, Москва: Норма, 1999;
22. Аpтeмeнкo H., Минькoвa A., Спорные вопросы применения нормы об освобождении
от уголовной ответственности в связи с примирением с потерпевшим. В: Российский
судья, 2007, № 6;
23. Полянский Н. Н. Уголовное право, уголовный суд Англии. 2-е издание, пересм. и
дополн. Москва: Юрид. лит., 1998;
24. Пашин С. Понимание преступления. Москва: Угол. Право, 2000, .№ 3;
25. Уголовное право Российской Федерации. Ответственный редактор Здравомыслов Б.
В. Москва, 1996;
26. Карнозова Л. Восстановительное правосудие: идеи и перспективы для России. Л.
Карнозова, Р. Максудов, М. Флямер. Рос. Юстиция, 2000, № 11;
27. Коментарий к уголовному процессуальному Кодексу Российской Федерации. 5 изд.,
Кнорус, Москва;
28. Новое уголовное право России. Общая часть: Учебное пособие. М.: Зерцало: ТЕИС,
1995;

74