Sunteți pe pagina 1din 280

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA


FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
PROBLEMELE DEZVOLTĂRII
LEGISLAŢIEI EXECUŢIONAL PENALE
(Ciclul II)

AUTOR:
Svetlana PRODAN
dr. în drept, conf. univ.

Total ore 150


Contact direct: 50
Lucru individual:100
Forma de evaluare: examen
Nr. de credite: 5

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale


din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM


la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM


din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013
CUPRINS

Introducere

1. Programul de studiu şi sarcinile obiectului

a. Sistemul execuţional-penal în RM
b. Istoria legislaţiei execuţional-penale şi căile de perfecţionare
c. Reorganizarea activitații educative cu condamnatții
d. Informatizarea și asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar
e. Importanţa optimizării procedurii de executare a hotărîrilor cu caracter penal

2. Reguli minime internaţionale pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările


referitoare la acestea

a. Reguli de aplicare generală


b. Deţinerea separată a diferitor categorii de condamnaţi şi normele de asigurare
materială şi asistenţă medicală
c. Mijloace de constrîngere şi legătura cu lumea exterioară
d. Reguli aplicabile la categorii speciale de condamnaţi
e. Deţinuţi alineaţi şi anormali mental

3. Reguli minime ale ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori

a. Principii generale şi perspective fundamentale


b. Vîrsta răspunderii penale şi drepturile minorilor
c. Urmărirea judiciară
d. Judecata şi încheierea cazurilor
e. Tratamentul în mediul deschis
f. Tratamentul în instituţie penitenciară

4. Recomandarea Comitetului de Miniştri ai statelor membre, referitoare la


Regulile penitenciare europene REC(2006)2

a. Principii fundamentale
b. Condiţiile de detenţie
c. Sănătate
d. Ordine
e. Conducerea şi personalul
f. Inspecţia şi controlul
g. Arestaţii preventiv
h. Obiectul regimului deţinuţilor condamnaţi
i. Revizuirea regulilor

5. Programul model de executare a pedepselor privative de libertate

2
a. Data la care hotărîrile penale rămîn definitive şi devin executorii
b. Repartizarea şi primirea condamnaţilor în penitenciare
c. Executarea pedepsei a maturilor
d. Executarea pedepsei de către minori
e. Executarea pedepsei de către femei
f. Modificarea condiţiilor de deţinere pe parcursul executării pedepsei
g. Calculul termenului de executare a pedepsei
h. Liberarea de pedeapsă penală
i. Împrejurări speciale care determină modificarea sau întreruperea executării
pedepsei
m. Amnistierea şi graţierea condamnaţilor

6. Metodele de corijare şi reeducare a condamnaţilor

a. Antrenarea condamnaţilor la muncă, remunerarea muncii şi răspunderea materială


b. Instruirea generală şi profesională a condamnaţilor
c. Munca educativă cu condamnaţii
d. Asigurarea materială şi condiţiile de trai a deţinuţilor
e. Asistenţa medicală în penitenciare
f. Specificul executării pedpesei cu detenţie pe viaţă
g. Resocializarea penitenciară şi postpenitenciară

7. Procedura de contestare a deciziilor administraţiei penitenciarului

a. Temeiul de contenstare a deciziei administraţiei


b. Procedura de examinare a plîngerii
c. Consecinţele deciziei după examinarea plîngerii condamnatului

8. Concepţia dezvoltării sistemului penitenciar

a. Scopul reformei sistemului penitenciar


b. Căile de reformare a sistemului penitenciar
c. Reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii
d. Informatizarea şi asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar

9. Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate

a. Principii şi condiţii de transferare


b. Cereri şi răspunsuri
c. Consecinţele transverării pentru statul de condamnare şi statul de executare
d. Schimbarea executării, graţiere, amnistia sau comutarea
e. Tranzitul şi cheltuielile de transferare
f. Raporturile cu alte convenţii şi acorduri

10. Transferul persoanelor condamnate pentru prelungirea ispăşirii pedepsei între


statele CSI

a. Dispoziţii generale

3
b. Organele competente de executarea transferului şi condiţiile transferului
c. Eliberarea parţială sau totală de ispăşire a pedepsei
I.d. Programul decondamnaţilor
Transportarea studiu şi sarcinile obiectului conflictelor
şi soluţionarea

11. Sistemul execuţional-penal


1. Executarea în RM penale în RM şi Ucraina
hotărîrilor pe cauzele
2. Istoria legislaţiei execuţional-penale şi căile de perfecţionare
3. Dispoziţii
a. generale
Reorganizarea şi premisele
activitații preluării
educative executării hotărîrii
cu condamnatții
4. Examinarea
b. cererii
Informatizarea şi refuzulcu
și asigurarea decadre
a prelua executarea
calificate hotărîriipenitenciar
a sistemului
5. Executarea
c. Importanţa parţială sau procedurii
optimizării totală a hotărîrii
de executare a hotărîrilor cu caracter penal
d. Anularea sau modificarea hotărîrilor
e. Corelaţia cu alte tratate

12. Transferul persoanelor condamnate între RM şi România

a. Principii generale
b. Condiţiile transferului
c. Cererea de transfer şi documentele anexate
d. Consimţămîntul la transfer şi modul de legătură
e. Predarea condamnatului şi punerea în executare a pedepsei

13. Probaţiunea în sistemul execuţional penal

a. Noţiuni generale privind instituţia Probaţiunii


b. Activităţile de Probaţiune
c. Probaţiunea presedenţială
d. Probaţiunea presedenţială în privinţa minorilor
e. Probaţiunea sentenţială
f. Probaţiunea penitenciară
g. Probaţiunea postsentenţială
h. Serviciul de Probaţiune şi consilierul de Probaţiune
i. Baza legală de funcţionarea a instituţiei Probaţiunii

14. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din detenţie

a. Noţiuni generale
b. Evidenţa şi supravegherea persoanelor liberate din detenţie
c. Asistenţa şi consilierea persoanelor liberate
d. Parteneriate ale oficiilor de Executare la reinegrarea persoanelor liberate
e. Asistenţa socială a persoanelor liberate
f. Incadrarea în cîmpul muncii a persoanelor liberate din detenţie

4
Introducere

Procesul constituirii unui stat democratic şi de drept impune reformarea radicală a


politicii lui în domeniul punerii în executare a pedepselor de drept penal, precum şi,
soluţionarea mai multor chestiuni ce ţin de combaterea elementelor criminale şi învingerea
dificultăţilor din sfera socială, inevitabile în sistemul execuţional penal.

Ca structură de instituţii ce asigură aplicarea sancţiunilor privative de libertate, a măsurii


arestului preventiv, sancţiunii arestului contravenţional, precum şi a măsurilor dec siguranţă
aplicate deţinuţilor, sistemul penitenciar, avînd ca sarcina primordială asigurarea ordinii de
drept şi siguranţei în instituţiile de detenţie şi societate, a parcurs o cale anevoioasă de
reformare.

Reforma sistemului penitenciar a început cu anul 1996, imediat după trecerea


Direcţiei Instituţiilor Penitenciarelor în subordinea Ministerului Justiţiei, transformîndu-se
în Departamentul Instituţiilor Penitenciare al Republicii Moldova, acest proces generînd
reforme cardinale în sistemul de executare a pedepselor privative de libertate şi executarea
altor sarcini ai instituţiilor sistemului penitenciar impuse prin lege.

Această acţiune a vizat, în principal, umanizarea regimului de deţinere, urmărindu-


se respectarea demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de orice discriminare bazată
pe naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi convingere religioasă; îmbunătăţirea cantitativă
şi calitativă a normelor de alimentare; suplimentarea drepturilor acordate persoanelor
private de libertate, accesul neîngrădit la mijloacele de informare în masă şi asigurarea
transparenţei sistemului penitenciar.

În procesul desfăşurării reformelor, instituţiile sistemului penitenciar au preluat


funcţiile de pază şi escortare a deţinuţilor, de asistenţă medicală, construcţie capitală, de
asigurare materială şi tehnică şi de pregătire a cadrelor etc. Nu în ultimul rînd, reformarea
sistemului penitenciar funcţiile, care anterior erau de competenţa altor instituţii de stat.

Anul acesta, în a treia sîmbătă a lunii decembrie (tradiţia urmată ani de ani),
sistemul penitenciar va sărbători aniversarea a XV-a de activitate. În aceasta perioadă
activitatea sistemului penitenciar a fost marcată de evenimente importante. Multiplele
reformări de ordin socio-politic şi economic din ţară şi-au lăsat amprenta şi asupra
sistemului penitenciar.

Astfel, în această perioadă a fost pusă temelia cadrului normativ-legislativ al


sistemului penitenciar, orientat spre standardele euroconforme a unui stat democratic şi de
drept, fiind adoptate şi ulterior completate şi/sau expuse într-o redacţie nouă: Legea cu
privire la sistemul penitenciar; Codul de executare; Statutul executării sancţiunilor penale
de către condamnaţi; Concepţia reformării sistemului penitenciar, precum şi un şir de acte
normative menite să pună în aplicare prevederile normative elaborate şi să asigure
promovarea reformelor.

5
Concomitent cu crearea cadrului legislativ-normativ, reforma penitenciară a fost
axată pe ameliorarea condiţiilor de detenţie. Deşi, realizarea acestui obiectiv este unul din
cele mai dificile, în ultimii 15 ani, cu suportul mai multor parteneri, s-a reuşit: reconstrucţia
Penitenciarului nr.1 – Taraclia; ameliarea substanţială a condiţiilor de detenţie în cadrul
Penitenciarului nr. 16 – Pruncul, inclusiv crearea Casei mamei şi copilului în cadrul acestui
penitenciar; reconstrucţia Penitenciarului nr. 7 – Rusca, precum şi alte reconstrucţii vital
necesare sistemului penitenciar. Procesul de evoluţie a sistemului penitenciar a generat
schimbări elocvente în diverse domenii de activitate: A fost modificat şi perfecţionat
sistemul de pregătire a cadrelor pentru sistemul penitenciar, care să permită completarea
efectivului de personal cu colaboratori bine pregătiţi sub toate aspectele.

A fost intensificatг cooperarea internaюionalг єi bilateralг cu sistemele


penitenciare ale югrilor europene єi limitrofe - România, Ucraina, Rusia, Azerbaijan,
Olanda, Belgia, Letonia, Polonia, Turcia, Israil, Luxemburg, Franţa, Marea Britania,
Germania, Italia, etc., prin înrudirea subdiviziunilor noastre şi acordarea asistenţei tehnice
drept suport ţării noastre în reformarea sistemului şi ajustarea la standardele internaţionale.
Referindu-ne la ultimii ani - circa 20 organizaţii, cum ar fi: Misiunea OSCE în Republica
Moldova, Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, UNICEF, Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare, Centrul pentru Drepturile Omului, Institutul de Reforme Penale,
Societatea Internaţională pentru Drepturile Omului, inclusiv diverse confesiuni religioase
din ţară, au fost umăr la umăr cu sistemul penitenciar, contribuind semnificativ la
promovarea reformelor penitenciare.

Astгzi sistemul penitenciar a devenit deschis. În tendinţa continuă de deschidere


şi democratizare a sistemului penitenciar, s-au depus eforturi considerabile cu privire la
sporirea gradului de transparenţă a activităţii sistemului, în mod special cu mass-media,
urmărindu-se scopul creării unei imagini veridice şi corecte a sistemul penitenciar. Sistemul
penitenciar a trăit o perioadă dificilă cu multe obstacole, însă cu eforturi comune s-a obţinut
ca activitatea sistemului să fie consecventă, constructivă, iar reformele ireversibile,
asigurîndu-se o continuitate în realizarea lor.

Concepţia reformării sistemului penitenciar reprezintă un complex de idei,


obiective, direcţii, principii, sarcini şi mecanisme de perfecţionare a activităţii în domeniu
pe parcursul anilor 2004-2020.
[Cap.I al.2) modificat prin HG738/29.06.07, MO98-102/13.04.07 art.803]
Activitatea organelor sistemului penitenciar constă în realizarea unui ansamblu de măsuri
social-politice, economice şi ideologice de influenţare a condamnaţilor şi persoanelor
arestate preventiv, în condiţiile reducerii libertăţii acestora, izolării lor de societate, precum
şi ale aplicării altor restricţii la drepturi.
În procesul desfăşurării reformelor sistemului penitenciar Departamentul Instituţiilor
Penitenciare a preluat funcţiile de pază şi escortare a deţinuţilor, de asistenţă medicală,
construcţie capitală, de asigurare materială şi tehnică şi de pregătire a cadrelor etc., care
anterior erau de competenţa altor instituţii de stat. Acţiunile întreprinse au avut un efect
favorabil. S-a schimbat esenţial opinia publică, sistemul penitenciar a devenit deschis şi mai
accesibil pentru multe organizaţii naţionale şi internaţionale.
6
Totodată, soluţionarea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar este extrem de
dificilă. Din cauza lacunelor legislaţiei şi finanţării insuficiente, restructurarea acestuia se
limitează la realizarea parţială a unor direcţii de activitate.
În anul 2002 prin instituţiile penitenciare s-au perindat 28800 persoane, din care prin
izolatoarele de anchetă penală 23200 şi prin coloniile de corecţie 5600 persoane.
Comparativ cu anii precedenţi, numărul deţinuţilor are o tendinţă de creştere (la
01.01.2001 - 10546 persoane; la 01.01.2002 - 10621 persoane; la 01.01.2003 - 10925
persoane). Dinamica infracţiunilor comise demonstrează că numărul condamnaţilor care au
săvîrşit infracţiuni grave şi deosebit de grave a sporit an de an. Media termenelor de ispăşire
a pedepselor a crescut de la 5,5 ani în anul 1995 la 8,4 ani în anul 2002, ceea ce a
determinat supraaglomerarea coloniilor de corecţie cu regim sever şi înăsprit.
Organele de urmărire penală, procuratura şi instanţele judecătoreşti continuă
practica puţin justificată de aplicare a măsurii preventive de reprimare a persoanelor
învinuite sau bănuite sub formă de arest. Spre exemplu, în anul 2002 din 9199 persoane
încarcerate prin deciziile instanţelor nominalizate au fost condamnate cu pedepse non-
privative de libertate 269 persoane (2,9%), achitate - 97 persoane (1,05% ), eliberate prin
schimbarea măsurii de reprimare - 1328 persoane (14,4% ), eliberate prin clasarea anchetei
penale - 72 persoane (0,78 %). Se tergiversează examinarea cauzelor penale de către
instanţele judecătoreşti. Astfel, zilnic, din cele circa 3500 persoane deţinute în izolatoare
de anchetă penală, în evidenţa organelor de urmărire penală se află 140 - 150 persoane, a
instanţelor judecătoreşti - 2700 persoane, din care 60-65% se consideră în evidenţa
primei instanţe judecătoreşti, unde examinarea dosarelor se efectuează în felul următor: în
termen de 6 luni - 60%; pînă la 1 an -22%; mai mult de1 an - 18%. Prin urmare, nivelul
suprapopulării acestor instituţii constituie de la 10 la 40%, încarcerarea neîntemeiată
cauzînd sistemului penitenciar cheltuieli financiare enorme.
Actualmente circa 80% din clădirile şi edificiile instituţiilor penitenciare sînt vechi,
iar unele construcţii capitale ale acestora se află în stare avariată. Încăperile în care se
întreţin deţinuţii nu corespund normelor sanitaro-igienice şi condiţiilor climaterice, precum
şi normelor de spaţiu, de iluminare, de aerisire şi regimurilor temperaturilor de încălzire.
Din cauza insuficienţei de mijloace financiare nu s-au efectuat reparaţii capitale mai mult de
15 ani.
În ultimii ani alimentaţia deţinuţilor este insuficientă. Din raţionul zilnic lipsesc
carnea, peştele, produsele lactate ş.a. Conform Hotărîrii Guvernului nr.246 din 30 mai 1993
"Cu privire la asigurarea cu produse alimentare a condamnaţilor la privaţiune de libertate şi
a persoanelor aflate în izolatoare de anchetă penală şi în instituţiile de reabilitare socială",
valoarea calorică a normei zilnice de alimentaţie constituie 3070 kcal, însă de facto deţinuţii
primesc 1730 kcal. Alimentaţia insuficientă şi condiţiile nocive de detenţie generează
creşterea morbidităţii generale, îndeosebi a tuberculozei. Incidenţa tuberculozei în
penitenciare este de 27 ori mai înaltă decît nivelul pe ţară. Mortalitatea prin tuberculoză pe
parcursul anului trecut a constituit 56% din totalul deceselor, motivul fiind numărul mare al
bolnavilor cronici şi polichimiorezistenţi.
Odată cu aderarea la Consiliul Europei şi la alte organisme internaţionale ce
activează în domeniul ocrotirii drepturilor omului, Moldova şi-a asumat obligaţiunea de a
crea condiţii adecvate de detenţie. Hrana insuficientă, cu valoarea calorică scăzută, lipsa
condiţiilor necesare de trai, prevăzute de legislaţia internaţională şi cea naţională (limitarea

7
livrării apei potabile, energiei electrice, căldurii, asigurarea insuficientă cu lenjerie de pat
etc.) şi asistenţa medicală la un nivel extrem de scăzut sînt calificate de Comitetul european
pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) ca
o formă de tortură.
Condiţiile dificile şi periculoase în care activează colaboratorii acestui sistem, salariul
necorespunzător gradului de risc sporit pentru sănătate şi viaţă (în medie 850 - 950
lei/lună), precum şi neachitarea acestuia la timp au determinat diminuarea prestigiului
serviciului penitenciar şi fluctuaţia considerabilă a cadrelor calificate. Situaţia s-a agravat
şi mai mult după anularea unor înlesniri şi a asigurării obligatorii de stat a colaboratorilor
sistemului penitenciar, care constituiau o garanţie esenţială pentru menţinerea efectivului.
Principala cauză care împiedică funcţionarea normală a sistemului penitenciar este lipsa de
fonduri. Alocările de la buget au constituit de la 28 % din necesar în anul 1998 la 41,4 % în
anul 2002. Acest nivel de finanţare se repercutează asupra soluţionării multiplelor probleme
şi nu permite respectarea standardelor minime de detenţie.
Din faptele expuse mai sus se desprinde concluzia că în politica penitenciară sînt
necesare transformări cardinale şi că, odată cu instituirea cadrului legislativ penal nou, se
impune revizuirea unor norme de drept, inclusiv a celor execuţional - penale. Adoptarea şi
punerea lor în aplicare va permite perfecţionarea şi dezvoltarea atît a cadrului legislativ, cît
şi a celui organizaţional-juridic de funcţionare a sistemului penitenciar, ceea ce va avea ca
efect eficientizarea activităţii organelor şi instituţiilor lui.

1. SCOPURILE REFORMEI SISTEMULUI PENITENCIAR

Scopurile reformei sistemului penitenciar sînt:


asigurarea cadrului juridic de funcţionare a sistemului penitenciar în condiţii noi, ce
prevede executarea pedepsei sub formă de închisoare;
elaborarea şi realizarea unui program în domeniul sistemului penitenciar, care va include
mecanismele de aplicare a Legii cu privire la sistemul penitenciar, a Codului de executare,
etapele stabilizării şi perspectivele dezvoltării, acţiunile concrete ce urmează a fi
întreprinse;
reducerea fluxului de încarcerare prin aplicarea pedepselor alternative privaţiunii de
libertate;
reprofilarea treptată a coloniilor de corecţie în penitenciare de tip deschis, semiînchis şi
închis;
crearea condiţiilor decente de detenţie întru respectarea normelor internaţionale;
crearea caselor de arest pentru punerea în executare a prevederilor art.172 alin.(9) şi
art.338 ale Codului de executare;
[Alineat introdus prin HG738/29.06.07, MO98-102/13.04.07 art.803]
reformarea procesului de educare a condamnaţilor şi resocializarea lor;
perfecţionarea şi reciclarea resurselor umane pentru activitate în noile condiţii;
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai ale colaboratorilor sistemului penitenciar;
studierea posibilităţii şi raţionalităţii demilitarizării parţiale a unor servicii ale sistemului
penitenciar, cu menţinerea remuneraţiei, asigurărilor obligatorii de stat şi a înlesnirilor;
conlucrarea cu autorităţile publice centrale respective în vederea realizării prevederilor
prezentei Concepţii.
8
2. CĂILE DE REFORMARE A SISTEMULUI PENITENCIAR
1. Perfecţionarea cadrului normativ
În scopul reformării sistemului penitenciar prin aplicarea standardelor europene
minime de detenţie, se va perfecţiona cadrul normativ privind:
executarea pedepsei cu închisoarea, conform noului Cod penal şi Codului de procedură
penală, în penitenciare de tip deschis, semiînchis şi închis, stabilită prin sentinţa instanţei
judecătoreşti, şi trecerea treptată la detenţia în celule separate;
crearea condiţiilor salubre de ispăşire a pedepsei, inclusiv comunale şi de trai, respectînd
normele sanitaro-igienice, de iluminare şi climaterice în locurile de detenţie;
reducerea fluxului de încarcerare prin aplicarea măsurii arestului preventiv, stabilit prin
hotărîrile instanţelor judecătoreşti atît în temeiul demersului procurorului, cît şi din oficiu,
atunci cînd instanţa judecă respectiva cauză, introducerea termenelor reduse de deţinere
sub arest a preveniţilor aflaţi în proces de judecată, diminuarea cazurilor de aplicare a
sancţiunilor penale neîntemeiate pentru infracţiuni mărunte şi mai puţin grave, revizuirea
normelor de liberare condiţionată, implementarea în practica instanţelor judecătoreşti a
aplicării pedepselor mai blînde, precum şi a celor alternative privaţiunii de libertate;
asigurarea protecţiei sociale adecvate a colaboratorilor sistemului penitenciar prin
majorarea remuneraţiei activităţii de serviciu, obligativitatea asigurării de stat pe perioada
exercitării atribuţiilor funcţionale, precum şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale
acestora.
2. Reformarea instituţiilor penitenciare
În temeiul prevederilor noului Cod penal, în instituţiile penitenciare se vor opera
modificări radicale. Se prevăd forme noi de pedeapsă, cum ar fi arestul pe termen de la 3 la
6 luni, închisoarea pe un anumit termen şi detenţia pe viaţă, care vor fi executate în
penitenciare de trei tipuri: închis, semiînchis şi deschis, avînd trei regimuri de detenţie:
iniţial, comun şi înlesnit.
În scopul sporirii influenţei educative şi psihologice asupra condamnaţilor,
menţinerii relaţiilor familiale favorabile, ei urmează să fie repartizaţi pentru ispăşirea
pedepsei în instituţii penitenciare dislocate în apropierea domiciliului şi deţinuţi separat în
grupe mici. Prin urmare, instituţiile penitenciare trebuie să fie multifuncţionale şi să dispună
de diverse posibilităţi pentru deţinerea persoanelor condamnate la ispăşirea pedepsei în
diferite tipuri de instituţii, precum şi a celor aflate sub urmărire penală.
3. Perfecţionarea activităţii serviciului de pază, supraveghere, escortă şi securitate în
instituţiile penitenciare
Evaluarea rolului fiecărui colaborator al serviciului de pază, supraveghere, escortă şi
securitate, stabilirea obiectivelor comune ale elementelor sistemului de justiţie penală
(poliţie, instanţele judiciare, penitenciare) şi intensificarea colaborării dintre personalul
sistemului penitenciar şi instituţiile de supraveghere statale, organismele internaţionale şi
non-guvernamentale.
Asigurarea Departamentului Instituţiilor Penitenciare cu un imobil şi cu tehnică
specială pentru crearea unui centru paramilitar, în care vor fi amplasate Detaşamentul cu
destinaţie specială, Batalionul independent de escortare, Direcţia trupelor de pază,
supraveghere şi escortare, în scopul concentrării acestor forţe, dirijării activităţii lor

9
şi pentru a interveni rapid în cazul unor situaţii excepţionale.
Reformarea activităţii serviciului de pază şi supraveghere, prin organizarea sistemului
intensiv de exercitare a acesteia, compus din gărzi (echipe) ale serviciului operativ. Pentru
realizare, este necesară reutilarea obiectivelor păzite cu mijloace tehnico-genistice moderne,
ce vor asigura intervenţia operativă a personalului cu deplasarea la locul comiterii încălcării
regimului de detenţie şi a altor delicte şi reţinerea infractorilor care au violat perimetrul
zonei interzise, astfel curmînd orice tentativă de evadare şi alte evenimente negative.
Implementarea aparatajului radioelectronic şi video- modern, pentru ţinerea evidenţei,
controlul şi supravegherea deţinuţilor.
Asigurarea securităţii colaboratorilor sistemului penitenciar prin dotarea acestora cu
dispozitive de detectare a armelor, explozivilor, drogurilor, telefoanelor mobile şi a altor
aparate radioelectronice.
4. Îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie
Conform prevederilor regulilor minime standard internaţionale de tratament al
deţinuţilor, este necesară:
crearea condiţiilor decente de detenţie a condamnaţilor şi persoanelor aflate sub anchetă,
respectînd normele de cazare, satisfacere a necesităţilor de hrană şi îmbrăcăminte;
executarea măsurilor de ordin tehnico-genistic, modernizarea sistemului de încălzire,
iluminare, aerisire, aprovizionare cu apă şi canalizare, igienizarea celulelor.
5. Asistenţa medicală
Conlucrarea în permanenţă cu Ministerul Sănătăţii pentru ridicarea nivelului de
asistenţă curativ-profilactică a colaboratorilor şi condamnaţilor prin implementarea
standardelor medicale şi metodelor moderne de diagnosticare şi tratament.
Ameliorarea situaţiei epidemiologice a tuberculozei în penitenciare prin implementarea
strategiei DOTS şi DOTS,,?" pentru bolnavii cu polichimiorezistenţă.
Introducerea măsurilor moderne de profilaxie a contaminării colaboratorilor şi deţinuţilor
cu tuberculoză, alte maladii infecţioase, respectarea cerinţelor sanitaro-igienice.
Îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere şi tratament al bolnavilor de tuberculoză şi a
altor suferinzi în instituţiile curativ-profilactice ale sistemului penitenciar. Implementarea
sistemului de informare a instituţiilor medicale teritoriale despre eliberarea deţinuţilor la
care s-au înregistrat maladii infecţioase pe parcursul aflării lor în detenţie.
Crearea unui sistem medical individual de protecţie a sănătăţii colaboratorilor.
Asigurarea realizării programelor naţionale.
6. Reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii
Continuarea activităţii educative cu condamnaţii în vederea eficientizării proceselor
de corectare şi adaptare socială după eliberare şi pentru prevenirea săvîrşirii de noi crime.
Asigurarea priorităţii valorilor social-umane în cadrul tuturor direcţiilor de activitate
educativă desfăşurată cu condamnaţii, cultivîndu-le colaboratorilor sistemului penitenciar
aptitudini de muncă individuală şi diferenţiată cu condamnaţii în funcţie de gradul de
pericol pe care aceştia îl prezintă pentru societate, precum şi a unei atitudini binevoitoare
faţă de condamnaţi în baza principiilor dreptăţii, umanităţii şi parteneriatului.
Asigurarea unui tratament individual diferenţiat, ţinîndu-se cont de gradul de pericol pe
care îl prezintă condamnaţii pentru societate şi de rebutul pedagogic.
Implementarea metodelor pedagogice şi psihologice moderne în procesul educaţional,
orientate spre corijarea condamnaţilor.

10
Crearea condiţiilor şi posibilităţilor pentru realizarea năzuinţelor condamnaţilor de
corijare şi autoperfecţionare prin conştientizarea vinovăţiei şi daunei aduse altor persoane în
vederea corectării propriului comportament neadecvat.
Păstrarea, consolidarea şi menţinerea legăturilor sociale ale condamnaţilor, satisfacerea
cerinţelor lor spirituale.
Organizarea orientării şi pregătirii profesionale a condamnaţilor care nu posedă
profesii (meserii) şi a învăţămîntului mediu de cultură generală, dirijarea lucrului educativ
spre formarea şi dezvoltarea aptitudinilor pentru activităţile social-utile.
Direcţionarea întregului potenţial al colaboratorilor instituţiei spre utilizarea permanentă a
metodelor psiho-pedagogice de influenţare a condamnaţilor prin diferite activităţi: muncă,
instruire, odihnă, creaţie.
Îmbunătăţirea lucrului bibliotecilor din cadrul instituţiilor penitenciare prin
asigurarea lor cu literatură juridică, artistică şi religioasă, care contribuie la ridicarea
nivelului de cunoştinţe juridice, la dezvoltarea intelectuală şi cultural-artistică a deţinuţilor.
7. Perfecţionarea formelor de antrenare în cîmpul muncii a condamnaţilor
Organizarea activităţii de producere în sistemul penitenciar se va întemeia pe
respectarea cerinţelor legislaţiei naţionale şi a regulilor minime standard internaţionale
de tratament al deţinuţilor.
Munca în detenţie va fi considerată un element pozitiv în tratamentul deţinuţilor şi
pregătirea lor pentru reintegrare socială, ţinîndu-se cont de calificarea şi aptitudinile
fiecăruia.
Susţinerea programelor de muncă destinate formării profesionale a deţinuţilor pentru a
deveni social-utili după liberare.
Organizarea muncii în detenţie la fel ca în comunitate, pentru a pregăti deţinuţii să
respecte regimul de muncă în libertate.
Asigurarea reabilitării şi reintegrării profesionale a persoanelor eliberate din
instituţiile de detenţie prin intermediul agenţiilor teritoriale pentru ocuparea forţei de
muncă. Crearea centrelor zonale de reabilitare şi integrare profesională.
8. Informatizarea sistemului penitenciar
Crearea sistemului automatizat informaţional integrat pentru instituţiile
penitenciare. Organizarea schimbului de informaţii între Departamentul Instituţiilor
Penitenciare al Ministerului Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Departamentul
Tehnologii Informaţionale şi alte organe publice abilita 9. Resursele umane şi
pregătirea cadrelor
Obiectivele principale:
perfecţionarea activităţii de selectare şi încadrare în sistemul penitenciar a candidaţilor la
serviciu;
crearea unei imagini veridice privind activitatea sistemului penitenciar şi a opiniei publice
favorabile;
formarea personalului calificat prin implementarea unor noi metodologii în pregătirea
iniţială, perfecţionarea, reciclarea, schimbul de experienţă şi instruirea în diverse instituţii
de învăţămînt din tară şi de peste hotare;
educarea spirituală şi crearea condiţiilor de muncă şi de trai pentru personal;

crearea cabinetelor specializate pentru organizarea condiţiilor de asistenţă psihologică şi

11
relaxare pentru personalul sistemului penitenciar.

3. REORGANIZAREA ACTIVITATII EDUCATIVE CU CONDAMNATII

Persoanele, care încalca normele si drepturile disciplinei, prevazute de legea de stat,


este supus condamnarii si trasi la raspundere în institutii specializate. În fata statului sta
cerinta nu numai de a pedepsi omul pentru fapta pe care a facut-o, dar si de a reeduca, de a
întoarce în societate un om social sanatos.

Îndeplinirea acestor cerinte este pusa în seama unor institutii specializate


(penitenciarele).

Termenul de "penitenciar" înseamna atitudinea fata de pedeapsa, prioritar penala.


Institutia penitenciara reprezinta, în sine, o institutie specializata, formata pentru
îndeplinirea functiilor pedepsei în activitatea pedepsita penal, îndreptînd si reeducînd
condamnatii.

Aceasta se îndeplineste în ramura pedagogiei sociale, care se ocupa de problemele


educarii condamnatilor,în conditiile locale a executarii pedepsei, care a primit denumirea de
pedagogie penitenciara. Ea reprezinta, în esenta, pedagogia sociala, studiind posibilitatile
corectarii deformariilor morale a persoanei condamnate, îndeplinind actiunea educativa
asupra lui, în scopul reeducarii în conditiile executarii pedepsei penale.

În literatura de specialitate se întîlneste expresia de pedagogie a muncii corectionale.


Prin ea se subîntelege ramura stiintei social pedagogice, studiind activitatea 919j98j
organizationala de corectie a persoanelor, care au savîrsit actiuni penale si au fost
condamnati la diferite tipuri de pedepse - care au legatura si care nu au legatura cu
privatiune de libertate.

Începuturile activitatii pedagogiei de corectie se înfunda în trecut. Înca în anul 1841


în prima colonie de infractori minori de la St. Petersburg, A.I.Gerdt a înaintat ideea
reeducarii prin munca prin stimarea personalitatii omului cu sprijinul autoconducerii, cu
colaborarea pedagogilor si educatorilor, etc.

În anul 1871 în Universitatea din Moscova a fost inclus pentru prima data cursul
"Тюрьмоведение".Profesorul universitar I.E.Foinitchi în acest curs pentru prima data a pus
accent pe întrebarile comportarii colaboratorilor institutiilor specializate cu delicventii,
procedee moral - religioase si metode de influentare asupra detinutilor. În anul 1923
profesorul S.V.Poznîsev din Institutul psihoneurologic, în monografia "Bazele stiintei
penitenciare", a dat însemnatatea pedagogiei penitenciare ca activitate corectionala a
detinutilor si a delimitat urmatoarele concepte: corectie juridica si morala, posibilitatile
educationale a studiului învatamîntului general, lucrari cultural - deschise, educarea prin
munca a detinutilor.

La începutul anilor '60, sistemul de corectie a teoriei pedagogice si practice s-a afirmat ca
12
ramura de sine statatoare a stiintelor si ca activitate pedagogica. Aceasta a fost legata de
schimbarile esentiale,care s-au petrecut în aceasta perioada în practica muncii de corectie.
La moment, se pot remarca urmatoarele sarcini principale ale teoriei lucrului pedagogiei
penitenciare:

a) cercetarile sistemului pedagogiei de corectie si posibilitatile ei de perfectionare în


conditiile institutiilor penitenciare;

b) constatarea si argumentarea proceselor reeducarii condamnatilor în conformitate cu


legea;

c) cercetarile procesului de reeducare, continuturile lui, procedeele, formele si metodele


lucrului educational în conditiile institutiilor penitenciare;

d) pronosticarea dezvoltarii sistemei pedagogice în organe, care executa pedepse;

e) cercetarile desemnarii social - pedagogice a pedepsei penale ca metoda de influentare


asupra personalitatii condamnatului;

f) aprecierea criteriilor si indicilor treptelor de corectie a personalitatii, importanta acestor


închipuiri cu continut concret pentru întrebuintarea în practica.

g) cercetarile eficacitatii de corectie si activitatii de reeducare în institutiile penitenciare;

i) prelucrarea si argumentarea directiilor de perfectionare adaptarii fostilor condamnati


dupa eliberare;

j) probleme social - pedagogice de avertizare a recidivelor;

k) studierea experientelor nationale si internationale, posibilitatile de întrebuintare a lor în


conditiile noastre.

Categoriile principale a lucrului pedagogic de corectie sînt:

Procesul educational de caramela - este procesul în cadrul îndeplinirii pedepsirii


penale, care urmareste corectia, reeducarea condamnatului.

Procesul educational de corectie - este procesul educational cu copii si adolescentii în


conditiile institutiilor cu învatamînt special, îndreptat spre corectia si reeducarea lor.

Procesul de învatamînt educational în institutiile penitenciare - este procesul de


învatare si educare a copiilor si adolescentilor condamnati în institutii speciale de
învatamînt. Este conceput pentru a da posibilitate condamnatului sa primeasca studii medii
mixte, studii profesionale, începatoare si concomitent sa se reuseasca reeducarea lui.

Influentarea muncii de corectie - este întrebuintarea posibilitatilor a activitatii muncii


organizationale în interesele îndreptarii în dezvoltare, educare a omului.
13
Corectia (omului) - este directionarea totala a activitatii educative, îndreptata spre a
introduce valorile morale, a ajuta condamnatul sa se elibereze de niste neajunsuri,
deprinderi negative, defecte caracteristice.

Reeducarea - este îndreptarea totala a activitatii educative spre schimbarea rezultatelor


precedente în educarea omului, educarea calitatilor si proprietatilor, compensarea
neajunsurilor personalitatii, scaparea de defectele comportamentului social inadecvat,
normele si drepturile comportamentului, comunicarea, etc.

Procesul educativ de corectie include si actiunile actuale a pedagogului social, de


asemenea actiunile educatorului si a discipolului, care asigura atingerile anumitor teluri
social - pedagogice. El este compus din mai multe etape ale activitatii, îndreptate spre
activitatea sa la un anumit obiect.

Subiectele educarii - acestia sunt colaboratorii institutiilor de corectie, pedagogii sociali


(educatorii). Ei se împart în 2 grupe mari - atestati si de sine statatori. În dependenta de
îndatoririle sale, colaboratorii si educatorii participa diferit în organizatii si în îndestularea
procesului educativ. Nemijlocit de educare se ocupa sefii detasamentelor, profesorii
scolilor, si a colegilor tehnice, pedagogii sociali (educatorii), supravegheati de:
colaboratorii serviciilor operationale, sectiile si serviciile medicale.

Obiectele educarii si reeducarii - acestia sunt oamenii, care din diferite principii încalca
legea si pentru aceasta sînt condamnati de instanta judecatoreasca. Ei difera între ei dupa
vîrsta, sex, importanta pericolului social si atitudinea fata de ispasirea pedepsei.

1. Etapa de pregatire. La întrare, la locul ispasirii pedepsei pe baza actelor primite de la


condamnat si convorbirile cu el, se petrece diagnostica pedagogica dupa care se descopera
ce personalitate are condamnatul, principiile comportamentului deviant, aspectele pozitive
ale personalitatii, atitudinea fata de hotarîrea instantei de judecata la executarea pedepsei,
etc.

Datele primite permit educatorilor de a determina scopurile si sarcinile reeducarii în


perioadele începatoare si actuale, particularitatile actiunii reciproce cu condamnatul si
posibilitatile realizarii lor. Pe baza acesteia se determina metodica realizarii care
functioneaza în aceasta institutie de penitenciar, tehnologiile reeducarii fiecarui condamnat.

Dupa aceasta urmeaza planificarea realizarii activitatii educative cu condamnatul


aparut.

2. Etapa realizarii nemijlocite. Realizarea tehnologiei cu activitatea acordarii primului


ajutor condamnatului în adaptarea noilor conditii.

În lucrul cu un recidivant se pune accent asupra aparitiei lui în societate si


posibilitatile aparitiei conflictelor între ei si colectiv, în grupuri si cu alti condamnati. În
acest caz si caracterul activitatii pedagogice are un continut specific, raportat la mediu si la
experienta educatorului.

14
Treptat condamnatul întra în procesul educativ de corectie deja pregatit în perioada
termenului stabilit. Se finalizeaza perioada de întroducere treptata a condamnatului în
ritmul general de munca, odihna, si legatura reciproca cu cei care -l înconjoara.

De fapt procesul corectional include mai multe etape.

În general, în procesul realizarii tehnologiei educationale se cere multa rabdare,


manifestare a elasticitatii, creatiei, optimismului si a initiativei, încredere în posibilitatile
proprii de a obtine rezultate pozitive în lucrul educativ cu fiecare condamnat. Eficacitatea
realizarii practice a procesului de corectie îndestuleaza cu iscusinta activitatea pedagogica a
educatorului, eficacitatea lui se determina prin gradul de corectie a condamnatului.

Dupa gradul de corectie a condamnatilor se despart în trei grupe:

I grupa - Novice pe calea corectiei.

Condamnatii se caracterizeaza prin comportament pozitiv în munca, respectarea


regimului cerut, comportament pozitiv fata de educatori, tendinta spre ridicarea etapei
învatamîntului general si profesional, participarea în viata obsteasca a institutiei si în lucrul
autoactivarii organizatiilor.

II grupa - Ferm sta pe calea corectiei.

Condamnatii se caracterizeaza prin aparitia initiativei în activitatea de munca, respectarea


regimului corect si influentare pozitiva fata de alti condamnati, participare nemijlocita în
diferite actiuni, petrecute de educatori, comportament pozitiv la învatarea în scoala si în
pregatirea profesionala, participarii active în lucrul autoactivarii organizatiilor,
recunoasterea vinovatiei sale, regretul asupra lucrului înfaptuit.

III grupa - Demonstrarea corectiei sale.

Condamnatii, în afara de cele spuse de mai sus, ei se difera prin autoeducare,


autoînvatare. Ei, ca regula, alcatuiesc nucleul de conducere a organizatiilor autoactivate,
condamna deschis activitatea criminala de demult.

În practica se întîlnesc în detalii mai minutioase clasificarea condamnatilor dupa gradul


de corectie.

Se identifica si trei grupe de persoane, care nu stau pe calea corectiei. Dintre ei:

Grupa a patra - "mlastina" - acestia sunt condamnatii care se caracterizeaza prin


comportament nedeterminat.

Grupa a cincea - contravenientii brutali fata de ordinea stabilita. Acestea sunt persoanele,
care nu vreau sa se supuna cerintelor administratiei, care îsi permit încalcari brutale în
regimul executarii pedepsei, sprijinite deschis sau închis de liderii negativi neformati.

15
Grupa a sasea - contravenienti raufacatori. Acestia sunt liderii grupurilor negative si
sprijinul lor.

Se întîlnesc si alte clasificari, de exemplu, stratificarea, etc. , împartirea condamnatilor de


sine statator în straturi. Una din principalele probleme în lucru cu condamnatii este
asigurarea legaturii intentiilor si sentimentelor lor cu familia ( daca în ea întra un oarecare
potential pozitiv), cu rudele, cu cei mai apropiati oameni pentru ei. În fiecare situatie
concreta aceasta problema are un caracter individual. În lucrul cu detinutii administratia si
educatorii au nevoie de elasticitate, sa fie apti de a analiza la timp eficacitatea activitatii
pedagogice la fiecare etapa, corectia staruintelor sale, asigurarea activitatii educative cu mai
multa individualizare.

Trebuie sa accentuam faptul ca, etapele activitatii educative cu îndreptarile si


continuturile sale depind de anumiti factori, si anume:

- De trasaturile caracteristice a condamnatilor;

- De timpul aflarii în institutia penitenciara;

- De colectivul specific al condamnatilor, de posibilitatile pozitiv -


educative;

- De experienta pedagogica a educatorilor si administratiei;

- De posibilitatile educative a institutiei date.

Factorii dati se oglindesc în cantitatile calitative a caracterelor de scurgere a subetapelor


activitatii pedagogice de corectie( reeducarea ) condamnatului; la timpul de scurgere a
fiecarui subetap în parte; la încadrarea condamnatului în procesul de autocorectie,
autoeducare, etc.

Subetapa finala a activitatii pedagogice ca drept, duce un caracter deosebit. Deseori


depinde de lucrul precedent educativ cu condamnatul. În aceasta perioada apar probleme
noi: autorealizarile urmatoare, restabilirile relatiilor cu rudele apropiate, existenta
permanenta a locului de trai, încadrarea în munca si multe altele, daca ele nu sunt rezolvate
în procesul ispasirii pedepsei..

În aceasta perioada este importanta activitatile coordonate a educarii sociale si lucrul


social. Ei în mare masura pot sa stabileasca din timp particularitatile perspective a activitatii
totale de corectie.

3. Etapa finala.

La etapa data are loc nota de eficienta a lucrului total educativ cu omul si rezultatele
pentru lucrul cu altii. Aceasta nota nu se da deodata dupa executarea timpului a
condamnatului.Pentru dînsul se începe subetapa adaptarii dupa executarea pedepsei si
anume perioada adaptarii adesea indica perspective de recidiva a fostilor condamnati. Acest
16
fapt depinde de eficienta educatiei, de întelegerea fostilor condamnati în respectarea
nemijlocita a normelor de drept, în deosebi de existenta locului de trai, de posibilitatile
încadrarii în munca,de particularitatile mediului, în care esti nevoit sa traiesti, în climatul ei
moral, de atitudinea înconjuratoare cu fostul condamnat.

Trebuie sa mentionam faptul, ca în procesul executarii pedepsei la etapa finalarezolvarii a


mai multor probleme poete sa contribuie activ si dirijarea activitatii consiliului de tutela în
colonia educativa a sistemului penal de corectie.

Procesul educativ de corectie se îndeplineste în conditii specifice a institutului


penitenciar. În aceste conditii întra:

a) izolarea totala sau partiala a condamnatului de la populatie.

b) Detinere aparte a femeilor si barbatilor în decurs de mai mult timp.

c) Drepturi aspre în limitele vietii, a muncii si învatamîntului, si totodata


comportamentul adecvat al condamnatilor cu educatorii si administratia.

d) Statutul specific al condamnatilor reglementat de drepturi speciale si


obligatii.

Realizarea procesului educativ de corectie cere de la administratie si educatorii institutiei


de penitenciar evidenta principiilor specifice.

Se accentueaza urmatoarele principii de reeducare a condamnatilor:

- Principiul îndreptarii totale în activitatea educativa. Procesul reeducarii


nu este posibil fara o determinare precisa si concreta a telului sau, prin care se întelege o
închipuire ideala despre o anumita probabilitate, despre rezultatul proiectat în activitatea
pedagogica.

Ţelul se determina ca o perspectiva începuta deoarece în dependenta de rezultatele


reeducarii atinse sa o putem determina cu o mai multa precizare, sa o putem corecta la o
perspectiva mai mare. Ea apare ca o orientare, permitînd educatorilor sa reconstruiasca în
fata condamnatilor un întreg sistem de " linii perspective" - de la apropiata pîna la
îndepartata.

În calitate de tel îndepartat putem determina perspectiva finala a reeducarii si aparitia


fostului condamnat în viata populatiei constient si ascultator membrilor sai.

- Principiul în concordanta cu telul mijloacelor, formelor si metodelor


activitatii reeducarii în legatura cu condamnatul concret.

Ţelul întodeauna se priveste în corespundere cu mijloacele. Mijloacele, formele si


metodele se prezinta ca un instrumentar pedagogic concret pentru obtinerea telului.

17
Obtinerea unui anumit tel prevede o precizare mai ales optima pentru instrumentariul
pedagogic, care putea sa permita în conditiile actuale educatorilor de a obtine reeducarea
fiecarui condamnat.

- Principiul legaturii procesului reeducarii condamnatului cu viata.

Esenta principiului se deduce în aceea, ca procesul reeducarii se îndreapta la pregatirea


condamnatului în acel mediu în care el va fi dupa esirea în libertate. În aceasta este una din
cele mai grele probleme sociale, care stau în fata educatorului, deoarece telul abstract al
reeducarii poate sa întrerupa omul de la viata reala. În aceasta situatie, el dupa eliberarea
din locul închiderii, pote sa nu gaseasca locul lui în populatie, iar populatia poate sa nu-l
primeasca, care poate aduce la recidiva. Consecintele de acest fel de recidiva des se
manifesta în actiunile discipolului,care prevede din nou aplicarea unei masuri de
condamnare.

Educatorilor li se recomanda sa ajute omul sa restabileasca si sa aranjeze legaturile


sociale folositoare si atitudinea cu alti oameni: întodeauna sa facem cunostinta cu
evenimentele vietii politice interne ti internationale, sa largim cercul intereselor politico -
sociale, sa formam la ei mecanisme social - pozitive. La aceasta contribuie si anexarea
condamnatilor la interesele coloniei,antrenarea lor în munca si în activitatea pe tarîm social.

- Principiul activitatii condamnatului în activitatea nationala cu folos.

Principiul dat este legat nemijlocit cu principiul trecut.Esenta lui consta în aceea, ca cel
mai important izvor de dezvoltare a omului, reeducarea lui, porneste de la activitatea
personala. Esenta lui în întregime se poate determina ca formarea personalitatii în activitate.

Încadrarea persoanei în activitatea sociala aduce la schimbarea vizorului sau pozitiv si


reeducarii acesteia.Aceasta cale nu reprima persoana, dar dimpotriva o activeaza si
contribuie la exprimarea mai avantajoasa a puterii sale spirituale.

Activitatea sociala utila a condamnatului este în primul rînd o munca productiva.Functia


educationala a muncii în procesul stabilirii personalitatii este bine cunoscuta.Ea activ se
foloseste în viata condamnatilor. În afara de aceasta la activitatea social utila în conditie de
detentie se atîrna activitatea de învatamînt, lucrul social în timpul orelor de
odihna,participarea în cercurile de creatie si cele sportive.

- Principiul educarii în colectiv.Principiul dat reesa din dezvoltarea dependentei sociale a


personalitatii condamnatului.

În conditiile de izolare aspra, aflarea silita a condamnatului în anumite detasamente,


repede creste rolul înprejurarii sociale a condamnatului. Colectivul poate fi diferit: de la
pozitiv(care a fost descris de catre A.S. Macarenco ca cea mai potrivita forma de reeducare)
pîna la cel negativ. În majoritatea institutiilor de corectie se dezvolta si traditiile negative,
unde din cauza tacerii benevole autoritatile criminale propaga în rîndurile condamnatilor
comportari si relatii dusmanoase. În aceste penitenciare pentru educare, si mai ales

18
reeducarea este nevoie de o anumita cunostinta în domeniul pedagogiei.

Pentru a forma relatiile de colectivitate în rîndurile condamnatilor este destul de greu, dar
posibil.

Asa exemple se întîlnesc într - un sir de detasamente. Baza acestui experiment a format
teoria pedagogica colectiva, prelucrata de catre A.S. Macarenco, care a fost transformata si
adoptata în conditiile moderne a institutiilor de corectie.

Principiul combinarii cerintelor catre condamnat cu atîrnare echitabila catre el. La baza
acestui principiu sta comportamentul omenesc catre persoana.

A. S. Macarenco afirma, ca nu poate fi educare fara cerinte si totodata


atentiona: "trebuie întodeauna sa tinem minte regula: cît mai multe cerinte catre discipol, si
mai mult respect cu el."

Procesul educativ,orientat numai la reprimare, neutralizare a calitatilor negative a


personalitatii, are acelas mic efect ca si pedagogia fara restrictii.

Este important faptul de a observa nu numai calitatile negative, dar si cele pozitive, la ce
poti sa te bazezi în timpul lucrului cu el. De aici reesa urmatorul principiu.

Principiul bazarii pe calitatile pozitive a personalitatii.

În timpul activitatii reeducative cu condamnatii este destul de important de a putea vedea


în personalitate nu numai calitatile negative, dar si cele pozitive. Acesta este acel partener,
bazîndu - ne pe care se pot îndrepta eforturile discipolului la activitate, la autorealizare, si în
perspectiva la activarea educarii sale. Realizarea acestui principiu este destul de dificila
pentru educatori, chiar uneori psihologic, deoarece defectele morale serioase, calitatile
negative a caracterelor condamnatilor, comportament negativ atît fata de cerintele lucrului
educational, cît si catre educatorii condamnatilor se afla la suprafata acestui eveniment.

În acelas timp acelea calitati si trasaturi a caracterului care oglindesc esenta personalitatii,
de multe ori condamnatii ascund de la cei, cei înconjoara, pentru a nu fi un obiect de ironie
din partea celorlalti, dar uneori nu se devulga chiar si educatorilor sai.

Principiul de baza desigur în personalitate nu înseamna scaderea cerintelor catre


condamnat,cu atît mai mult lauda si toleranta. O mare dauna atît personalitatii, cît si
colectivului o aduc conducatorii si educatorii, care folosind, asemenea calitati ca
comunicarea,activitatea în lucrul obstesc îi pun pe unii condamnati într - o situatie
priveligiata, admitînd fata de ei indulgenta regimului dat, uneori organizeaza grupe de
"activisti".

Principiul abordarii diferentiate în procesul reeducarii. Condamnatii se deosebesc dupa


sex, vîrsta, studii nationale, religioase si paricularitatile clasificarii sociale, caracteristice
individual - psihologice, neglijarile social - pedagogice,modul de viata pîna la condamnare,

19
tipul de crima savîrsit, etc. Toate acestea necesita o abordare specifica atît la o grupa
anumita, cît si la o persoana individuala. Diferentierea - asta este scoaterea la iveala a
deosebirilor tipice, a însusirilor descoperite, a lucrurilor, obiectelor,dupa care într - o
oarecare masura se determina grupul sau mai multe grupe.

Principiul abordarii diferentiate are constructia reeducarii condamnatului cu evidenta


grupului diferit la care adera. Aceasta le va ajuta educatorilor de a evidentia mai bine
particularitatile fiecarui.

Pentru diferentierea condamnatilor este necesar separarea grupului pentru a evidentia


particularitatile fiecaruia. Aceste grupuri pot fi formate:

1) Dupa caracterul crimelor facute ( de profit, de violenta, de profit fara


violenta, cu profit si violenta );

2) Dupa numarul antecedentelor penale ( pentru prima data judecati sau nu o


data judecati );

3) Dupa gradul infectarii criminale ( globala, partiala, înainte de crima );

4) Dupa gradul pericolului social ( recunoscute sau nerecunoscute, celor mai


periculosi, recidivisti );

5) Dupa vîrsta;

6) Dupa studii;

7) Dupa sex;

8) Dupa modul de corectie, dupa caracterul activitatii obstesti ( activ, rezerva


activului, pasiv, "mlastina", contractiv ) si în sfîrsit

9) Dupa pozitia neformala a condamnatului în societate ( "capetenie",


"plugari", "barbati", "colt", "obijduiti" ) etc. Aceasta diferentiere permite de a scoate la
iveala din personalitatea condamnatului cel mai esntial si care trebuie evidentiat în lucrul
educativ cu el.

Principiul abordarii individuale în procesul de reeducare.

Fiecare persoana are universul sau anumit, cu capacitatile sale, cu problemele lui sociale
si deaceea este firesc ca trebuie o abordare individuala. Mai ales este principal aceasta în
procesul reeducarii. Despre aceasta înca în anul 1924 scria V.N.Soroca - Rosinschii. El în
special, a constatat faptul ca una din conditiile functionarii scolii pentru persoanele greu de
educat - este "abordarea individuala catre discipol".

A.S.Macarenco de asemenea a atras atentia la importanta educarii individuale "pentru a


lucra cu fiecare personalitate trebuie sa o cunoastem si s-o crestem".Anume prin abordarea
20
individuala se poate real baza pe eficienta reeducarii persoanei concrete.

Principiul abordarii complexe.Ideea abordarii complexe ruse din întelegerea personalitatii


ca un tot întreg, ca un sistem dinamic compus. Vorba merge despre folosirea complexa a
masurilor cu efect educativ, contribuind la dezvoltarea multilaterala.

Abordarea complexa este una din principalele principii a organizarii si activitatii practice
în reeducarea persoanei. El se extinde la determinarea scopului si problemelor reeducarii,
determinarea corespunderii scopului, mijloacelor si metodelor reeducarii:organizarea
formala si neformala a comunicarii personalitatii;organizarea planificata a procesului
educativ; atragerea nemijlocita a tuturor colaboratorilor sub diviziunilor la lucrul educativ;
organizarii studierii sub toate aspectele a personalitatii condamnatului la toate etapele
procesului educativ ( de la organizarea primirii noilor condamnati pîna la pregatirea ori de
eliberare ); realizarii în activitatea practica organizatiilor de corectie a principiului
întregului sistem reeducarii condamnatului.

Principalele directii, masuri, metode si forme a lucrului educativ în conditiile


penitenciarului.Se remarca urmatoarele directii principale a lucrului educativ în
organizatiile penitenciare:

Educatia în drept a condamnatilor.Acest proces de formare a constiintei, care include în


sine cunostintele principiilor si normelor de drept si convingerea de a le urma, de asemenea
organizarea justa, raspunzatoare si purtarea social - activa.

Aceasta tendinta de educare ocupa un loc deosebit în conditiile organizatiilor reeducative.


Problema consta de a spori maximal însusirea de catre condamnati cunostintele legilor
principale ale statului, si pe aceasta baza de a contribui la formarea unei constiintei înalte.

Aceasta cale permite într-o oarecare masura reîntoarcerea în societate a persoanelor care
nu încalca legea iesind din locul de detentie.

Educatia morala a condamnatilor. Ea prevede o activitate înaintata corect îndreptata la


deasirea de catre condamnat a calitatilor morale straine societatii si convingerilor.
Rezultatul lucrului educativ trebuie sa fie formarea calitatilor morale, constiintei si purtarii
morale. La baza acestei tendinte sta - formarea persoanei.

Educatia prin munca a condamnatilor. Ea prevede întarirea la condamnati a deprinderilor


pentru munca, pregatirrii psihice pentru munca atîrnarii morale catre ea, constientizarea
necesitatii de a munci. Aceasta tendinta este deosebit de importanta fiindca munca,
activitatea de munca este una din principalele mijloace de reeducare si corectie a
condamnatilor.

Educatia fizica si sanitar - egienica a condamnatilor. Singur mediul în organizatiile


penitenciare prevad o importanta a acestei tendinte în lucrul cu condamnatii. Ea ne permite
de a nu lasa degradarea personalitatii condamnatului, de a pastra calitatile lui omenesti. Ea
este îndreptata la dezvoltarea calitatilor fizice, întarirea sanatatii, formarea calitatilor moral

21
- hotarîte.

O mare importanta activizarea autoeducarii condamnatilor. Aceasta tendinta este


principala în tot sistemul activitatii educative cu condamnatii. Principala ei destinatie este
întroducerea condamnatului în activitatea autoeducarii, constientizarea necesitatii depasirii
anumitor calitati personale negative. Ea este îndreptata la transformarea obiectului educarii
în subiectul autoeducarii. În aceasta consta esenta activitatii educative în conditiile
organizatiilor de detentie. Exista diferite mijloace de corectare si reeducare a
condamnatilor. Trebuie de deosebit mijloacele procesului pedagogic si mijloacele activitatii
pedagogice.

Mijloacele procesului pedagogic - acele mijloace, care sunt o parte componenta a


procesului reeducarii si asigura functionarea lui în interesele corectarii condamnatului. Aici
se refera: munca, regimul, activitatea culturala, lucrul obstesc, etc.

Mijloacele activitatii pedagogice - este aceea, ce foloseste educatorul pentru a influenta


asupra discipolilor în procesul activitatii pedagogice. Aici se refera: cuvîntul, pildele,
cartea, mijloacele tehnice, actiunile, etc.

Mijloacele principale ale procesului pedagogic:Munca ca esentialul în reeducarea


condamnatilor. Principala destinatie - asigurarea caracterului educativ. Pentru aceasta este
necesar:

- Asigurarea muncii cu caracter folositor pentru societate.

- Folosirea muncii pentru satisfacerea necesitatilor individului, ca mijloc


de dezvoltare a necesitatilor personale.

- A contribui la dezvoltarea fizica si morala a omului în procesul


activitatii prin munca. Caracterul obstesc a muncii contribuie la educarea morala:

- Asigurarea nivelului înalt de organizare si culturii muncii;

- A contribui la concursul în procesul muncii, unirea persoanelor în


interesele rezultatelor comune.

Regimul ca mijloc de reeducare a condamnatilor.

De fapt regimul organizeaza în principiu cadrul extern a comportarii individului. El


prezinta un complex de cerinte, reguli, restrîngeri, interziceri, cuprinzînd toata viata
condamnatului, munca lor, traiul, viata cotidiana, relatiile cu administratia, cu lumea
înconjuratoare, colectivele de munca.

Restrictiile se extind asupra sferei muncii,viata cotidiana, alimentatie, folosirea cu


obiectele de destinatie culturala, relatiile cu rudele si cunoscutii, libertatea deplasarii, etc.
Restrictiile întroduse si ordinea neobisnuita în activitatea vitala sînt conditionate de
necesitati pe de o parte, acordarea influentei de pedepsire, pe de alta parte - cerintelor
22
special organizatorice a procesului educativ.

Influenta regimului de educare consta în urmatoarele:

- distrugerea instalarilor vechi, pozitii, reorientarea intereselor, pe care


erau bazate privirile negative, scopurile, obiceiurile, care au adus persoana la infractiune;

- distrugerea stereotipului vechi a comportarii si comunicarii;

- formarea deprinderisor si obisnuintelor comportarilor morale,


compensînd neajunsurile personalitatii.

În acelas timp reglementarea stricta a vietii în plus si activitatii personalitatii poate duce la
formarea unor calitati ca sa fie întretinut de cineva, fara initiativa, opurtunizm.

Se prevede în scopul educarii scaderea cerintelor regimului pe masura corectarii


personalitatii.

Studiul de cultura generala a condamnatilor ca mijloc de reeducare a condamnatilor.

Practica în mod convingator, a dovedit eficienta de învatamînt a condamnatilor ca mijloc


de corectare. Elevii condamnati mai rar încalca regimul ispasirii pedepsei, iar mediul lor
este mai sanatos clima moral - psihologica, ei mai bine lucreaza.

Este caracteristic, ca fiecare lectie scolara permite profesorilor în plus posibilitatea de a


actiona educativ asupra condamnatilor. În vremea actuala numarul persoanelor cu
învatamînt scazut din rîndurile condamnatilor creste, deaceea necesitatea de a studia creste.

Învatamîntul profesional a condamnatilor ca mijloc de educare a condamnatilor.

Acest mijloc contribuie condamnatilor de a manipula cu profesia, ori a ridicarii calificarii


profesionale. Acest fapt pozitiv se oglindeste în procesul reeducarii persoanei în perioada
de detentie, de asemenea îi ajuta ulterior, dupa reîntoarcerea din penitenciar, la angajarea în
lucru si realizare individuala.Formele de organizare a învatamîntului a condamnatilor sînt:

- învatamîntul individual a condamnatilor care au un termen mic de


pedepsire, se efectueaza de învatator de calificare înalta. Principala sarcina este
întroducerea cît mai repede a condamnatului în munca;

- învatamîntul de brigada se efectueaza în grupuri pîna la zece persoane


sub comanda instructorului - specialist cu experienta.Sarcina - pregatirea unui numar mare
de lucratori profesionali de masa;

- învatamîntul de curs - se organizeaza cursuri de la 10 pîna la 70


persoane. Aici se studiaza teoria si se efectueaza lectii practice, Sarcina - ridicarea
calificarii, studiul aparatelor noi si tehnologiei noi, studierea metodelor înalte de munca, de
asemenea a doua specialitate ai specialitate conexa;
23
- scoala experientei înaintate se organizeaza pentru a face cunostinta
condamnatii cu metodele înalte de munca fara a fi scos din productie;

- Clasele de maistri exista pentru îndestularea întreprinderilor din colonie


cu muncitori calificati. Aceste clase cuprind 25 - 30 persoane, care se formeaza cu telul
studierii unei ore altei specialitati apropiate.

Forma superioara a studiului profesional în penitenciar este studierea în scolile tehnice -


profesionale. Acolo se încadreaza acei, care nu au nici o specialitate si doresc sa învete.

Activitatea culturala în timpul liber de asemenea o metoda de reeducare. Folosirea


timpului liber pentru organizarea odihnei, lucrului obstesc poseda un potential moral mare
în activitatea de educare cu condamnatii. Pentru aceasta se întroduc elemente de
autoconducere, cercuri de initiativa, creatie populara, lectura si discutarea
cartilor,vozionarea programelor, filmelor, etc.

Mijloacele activitatii pedagogice sînt descrise în pedagogia generata. Ele sunt aceleasi,
dar se realizeaza în conditii specifice organizatiei penitenciare.

Principalele metode de educare a condamnatilor.

Metode ( de la grecescul "methodos" - calea cercetarii, teoria studierii ) - este un mod de


atingere a unui tel anumit, rezolvarea unei anumite probleme. Metodele educarii - este
totalitatea mijloacelor si metodelor influientei educationale, îndreptate la atingerea unei
anumit tel în educare, corectarea, reeducarea. Metodele de educare a condamnatilor - sunt
aceleasi metode generale ale sistemului de educare, dar întrebuintate la un obiect specific în
conditiile organizatiei de corectionare.

La principalele metode de educare se refera:

- metodele, care contribuie la formarea necesitatilor pozitive,


motivelor,simtului, si comportarea discipolilor, acestea sunt metodele de convingere,
organizarea activitatii, pilda;

- metodele de corectie - sunt metodele care nemijlocit nu formeaza


personalitatea, dar activ contribuie acestui proces grabind dezvoltarea ori invers retin
formarea metodelor si calitatilor nedorite, prevenind purtarile nedorite. Aici se refera
metodele de stimulare a activitatii pozitive ( întrecirile, stimularile ) metoda organizarii
liniilor de perspectiva, metoda de actiune paralela, metoda de retinere a activitatii negative,
metoda criticii.

Metodele de educare, esenta lor si recomandarile pentru folosirea la practica sunt descrise
în pedagogia generala.

Formele realizarii reeducarii, de corectie a condamnatilor.

Forma ( de la lat.forma.) - înfatisarea exterioara, conturul exterior; constructia, structura,


24
sistema organizarii. Se evidentiaza urmatoarele fome: sisteme de corectare, procesului
pedagogic, colaborarea pedagogica, influenta pedagogica.

Formele sistemului de corectare prezinta un sistem organizatoric în colonia data sau


organizatie de învatamînt speciala, destinat pentru rezolvarea problemei de corectare,
reeducarea infractorilor, La ei se refera: deschisa, de regim, semiregim.

Formele procesului pedagogic ( pedagogic - de corectare ) - sunt bazele organizationale


bogate de continut, care determina procesul pedagogic în colonie, organizatiei de corectare.
Aici se refera taberele de munca, de munca si studiu, scoli speciale, etc.

Formele colaborarii pedagogice - sunt metodele de organizare corecta a actiunii


pedagogice în timp si spatiu . Formele de colaborare pedagogica în procesul reeducarii -
sunt tot acele forme pedagogice de colaborare care s-au format în pedagogia generala, dar
care se folosesc în conditii speciale a organizatiei de corectare. Aici se refera: activitatea
comuna, colaborarea, sfaturile, discutiile, etc.

Formele influentei pedagogice se împart: dupa obiect (individuale, de grup, de masa );


dupa subiect ( educator,grup de educatori, grup de condamnati, colectiv de condamnati );
dupa locul unde se petrec actiunile pedagogice ( în auditoriu, în club, în sala sportiva, etc.);
dupa folosirea în principiu a metodelor de educare - conversatii, lectii, exercitii, întreceri,
etc.

Toate formele sunt în strînsa legatura si se complecteaza în comun activitatea educativa.

Fiecare categorie de condamnati necesita evidenta specifica ei în interesele reeducarii.


Care sunt deci particularitatile procesului de reeducare a anumitor categorii de condamnati?

Particularitatile reeducarii condamnatilor minori.

Cresterea crimelor între minori necesita mai mare atentie catre aceasta categorie de
condamnati, cercetarii cailor eficientei maximale a lucrului reeducativ cu ei.

Caracteristica personalitatii si grupurilor de minori condamnati:

- particularitatile vîrstei de adolescent: dezvoltarea fizica, furtunoasa, a


organizmului, energia, initiativa, activitatea, excitabilitatea înalta, dezechilibru,
sensibilitatea, atîrnarea critica insuficienta catre sine, aprecierea neadecvata a realitatii;

- moralitatea nestabila, tendinta la o viata "usoara", "frumoasa", activ


reflectata de masmedia;

- nivelul cultural scazut;

- autoaprecierea prea ridicata ori prea scazuta;

- înclinatie spre conversatie, petrecerea timpului liber în grupuri


25
(criminalitatea des poarta un caracter de grup);

- surplusul timpului liber si nestiinta de al organiza;

- atractia la alcool, narcotici, viata sexuala timpurie, care duc la


distrugerea legaturilor de rudenie, perderea interesului la învatatura sau lucru.

- Educatia anevoioasa sau neglijarile pegagogice din cauza nereusitelor conditii


în familie, sau greselilor educarii în familie,si de asemenea sub influenta activitatii
criminale a maturilor, care atag minorii în sfera sa de activitate, etc.

În lucrul de corectie cu minorii se folosesc:

- posibilitatile educarii profesionale, atractia lor la lucrul obstesc;

- atragerea minorilor în lucrul colectivului;

- tactul pedagogic, rabdarea, evitarea povetelor si moralitatilor,


încrederea;

- organizarea timpului liber, folosirea lui activa la dezvoltarea interesului


pozitiv, cultura discipolilor si posibilitatilor fizice;

- folosirea activa a posibilitatilor pozitive a colectivului de condamnati de


reeducare, etc.

Particularitatile educarii femeilor condamnate.

Caracteristica femeilor condamnate:

Social - demografica:

a) creste numarul criminalilor minori, în mare parte de la 19 la 30 ani;

b) o parte din ele sunt sau au fost casatorite,(pastrarea familiei pentru


femeile condamnate este putin probabil), printre ele:

- condamnatele, la care s-au pastrat familiile;

- condamnatele, la care s-au distrus familiile;

- care nu sunt casatorite, dar au copii;

- care sunt lipsite de drepturile parintesti;

- care au nascut copii în locurile de detentie;

- care s-au casatorit în timpul ispasirii pedepsei;


26
c) o mare parte de condamnati care nu au un loc de trai permanent;

d) nu sunt încadrati în activitatea social - folositoare.

Caracteristica penal - juridica: spectrul vast de infractiune - de la omoruri, pradarii,


pungasii, etc.

În dependenta de pozitia femeii, calitatile ei individuale, influenta asupra ei aflarii în locul


de detentie; de organizatia de corectare si de condamnatii care o încojoara des are loc
degradarea personalitatii.

Activitatea reeducativa trebuie sa aiba în vedere totcomplexul de femei diferite:


fiziologice, social - demografice, factori penal - juridici, de asemenea influenta asupra ei a
procesului de executare a pedepsei. Aici joaca rolul vîrsta, starea familiara, rudelor si
atîrnarea la pedeapsa si educatori. Aflarea în locul de condamnare poate duce la procesul
degradarii sau pastrarii calitatilor omenesti, etc.

Particularitatile reeducarii a persoanelor cu anomalii în psihica.

Persoanele cu devieri în psihica - este o categorie de condamnati deosebiti. La ei se refera


persoanele:

- care au suferit o trauma la creer;

- care au devieri în dezvoltarea psihica, legate cu aparitiile isterice si


psihopatice. Ei sunt responsabili si au capacitate juridica, pastreaza legaturile sociale si în
majoritatea cazurilor apti de munca. Anomaliile psihice la condamnati în conditiile de
izolare pot sase înteteasca, care contribuie la agravarea agresivitatii;

- care au restrictii la unele sau la alte activitati;

- o parte din persoane se afla într-o anumita izolare psihologica, suferind


o atitudine dusmanoasa, ironii, iar uneori si badjocura din partea unor condamnati.

În lucrul educativ cu condamnatii, care au anomalii în psihica este important:

- a cunoaste caracterul anomaliei psihice a persoanei si aparitia în


legatura cu aceasta a problemelor sociale, recomandarile medicinei în lucrul cu ei;

- al ocroti dupa posibilitate de actiunea negativa a altor condamnati.

- Tendinta de al implica în acea activitate, care este dupa puteri si poate fi


realizata în conditiile coloniei.

- A asigura periodic examinarea medicala, dar daca e necesar tratament


special.

27
Se întîlnesc cazuri, cînd omul complect sanatos, simuleaza iresponsabilitatea psihica, cu
telul de a revedea rezultatul condamnarii sau de a primi macar înlesniri. Descoperirea
acestor persoane - este problema colaboratorilor si lucratorilor organelor medicale.

Particularitatile reeducarii credinciosilor.

În locurile de detentie vin un anumit numar de oameni credinciosi. Pe de alta parte, o


parte de condamnati sub actiunea factorilor mediului înconjurator se alatura religiei. Mai
ales este caracteristic aceasta pentru unele colonii de corectie, care tin legatura cu
prezentatorii religiosi dupa locul de amplasare.

La aceasta contribuie de asemenea vizita activa a coloniilor de catre preoti, convorbirile


cu condamnatii, petrecerea slujbelor religioase.

În lucrul cu aceasta categorie de oameni, este important de a le oferi posibilitatea de a


face ceremoniile religioase. În aceasta se reflecta dreptul individual al omului. Folosirea
activa a posibilitatilor ceremoniei religioase, conversatia cu preotii, pot aduce la rezovarea
problemelor reeducarii condamnatilor. Au loc cazuri, cînd, fostul condamnat dupa iesirea
din colonie, aflînduse într-o stare dificila, se adreseaza la biserica, unde gaseste adapost si
posibilitatea de adaptare vremelnica. Aceasta, de asemenea, are un efect pozitiv la
realizarea rezultatelor reeducarii. Acest fapt este foarte important si pentru aceea, ca în
vremea de fata evident nu este de ajuns nici organizatii de stat, nici obstesti, care l-ar ajuta
pe om dupa ispasirea pedepsei si adaptarea la locul de trai.

Aceasta sunt cele mai importante probleme de lucru în organizatiile penitenciare de


educare si învatamînt la care trebuie sa ieie în consideratie administratia si educatorii.

3.1 Reorganizarea muncii


educative cu condamnaţii

Munca educativă în mediul condamnaţilor are drept obiectiv:

formarea şi dezvoltarea interesului lor pentru munca social-utilă, respectarea legilor şi


normelor de convieţuire socială;
elaborarea şi aplicarea metodologiei de diagnosticare socială
psihologică şi psihiatrică a persoanei condamnate, precum şi a unui program de
influenţare diferenţiată a infractorilor, ţinîndu-se cont de comportamentul lor, starea psihică
şi nivelul lor de degradare socială;
soluţionarea problemei pregătirii cadrelor de psihologi pentru
instituţiile penitenciare în şcolile speciale din Bulgaria, Romînia şi Rusia şi realizarea
schimbului de experienţă cu colegii din aceste ţări, asigurarea unui raport optim între
numărul de condamnaţi şi personal, şi
anume: la 200 de condamnaţi şi 400 deţinuţi în instituţiile de
reabilitare socială (I.R.S.) - un psiholog.
În scopul sporirii eficienţei procesului educaţional, trebuie redus numărul de
deţinuţi într-un detaşament pînă la 50 de persoane;
crearea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţilor culturale şi odihna deţinuţilor, pentru
28
menţinerea sănătăţii lor fizice şi psihice, intensificarea activităţii de club şi cerc,
inaugurarea de biblioteci şi completarea în permanenţă a fondurilor de carte;
reexaminarea principiilor organizaţional-juridice de autoadministrare a
condamnaţilor. Extinderea drepturilor condamnaţilor privind soluţionarea problemelor
sociale şi de producţie, petrecerea timpului liber şi desfăşurarea activităţilor sportive şi de
întremare a sănătăţii. Trecerea treptată la formele de educaţie prin intermediul societăţii;
contribuirea la înfiinţarea unor asociaţii obşteşti şi patronate sociale în scopul participării
lor la educarea condamnaţilor, precum şi la pregătirea acestora pentru eliberarea şi
adaptarea lor socială după ispăşirea pedepsei.
Trebuie sprijinită în mod deosebit crearea organizaţiilor de patronaj ale
asociaţiilor ortodoxe, asigurarea accesului în instituţii reprezentanţilor altor
confesiuni religioase, curmînd, totodată,
tentativele de a pătrunde în instituţii reprezentanţilor sectelor pseudoreligioase
totalitare, susţinerea şi consolidarea relaţiilor între condamnaţi şi rudele acestora;
instruire pentru condamnaţi, luîndu-se în considerare nu numai
interesele proprii de producere, dar şi piaţa muncii, posibilităţile de încadrare în muncă, de
continuare a studiilor după eliberare. Crearea pentru unii condamnaţi a
posibilităţilor de a căpăta studii superioare, utilizînd forma de învăţămînt fără
frecvenţă.

Asadar, sistemul penitenciar al Republicii Moldova administrează 17 instituţii


penitenciare. Cinci instituţii penitenciare posedă statut de izolator de urmărire penală, un
penitenciar este destinat detenţiei minorilor, o instituţie penitenciară este destinată detenţiei
condamnatelor de gen feminin, existând şi un penitenciar cu statut de spital în care sunt
trataţi deţinuţii sistemului penitenciar. Celelalte 9 instituţii penitenciare sunt destinate
ispăşirii pedepselor privative de libertate.

Numărul cel mai mare de deţinuţi este concentrat în Penitenciarul nr. 13 – Chişinău.
Această instituţie penitenciară găzduieşte anual peste 12000 de persoane, fiind izolatorul de
urmărire penală cu cea mai mare fluctuaţie. Acest fapt este datorat amplasării în municipiul
Chişinău a Curţii de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie, instituţii care procesează
majoritatea dosarelor în sistemul judiciar al Republicii Moldova.

Fluxul mare de deţinuţi în Penitenciarul nr. 13 – Chişinău cauzează fenomenul


suprapopulării. Aceasta contravine standardelor internaţionale de detenţie care presupun
acordarea a 4m2 spaţiu de detenţie pentru fiecare deţinut în parte. În consecinţă Republica
Moldova a fost condamnată multiplu de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului
pentru violarea Articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Prevenirea
torturii, tratamentului inuman sau degradant).

Legislaţia execuţional-penală a Republicii Moldova a inclus recomandările şi


29
standardele internaţionale în domeniul executării sentinţelor, cum ar fi: Regulamentul
Penitenciar European, recomandarea nr. R87 a Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei, adoptată în 1987, Articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
(Prevenirea torturii, tratamentului inuman sau degradant), Convenţia internaţională pentru
protecţia drepturilor omului, semnată în 1950 şi standardele minime de detenţie, adoptate de
către ONU. Proiectul de construcţie al unui penitenciar cu statut de izolator de urmărire
penală care va substitui actualul Penitenciar nr. 13 – Chişinău este prevăzut în Strategia
naţională de reformă a justiţiei pentru anii 2011 – 2016.

În acest sens, în anul 2011, Guvernul Republicii Moldova a iniţiat negocieri cu


Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei cu scopul finanţării proiectului de construcţie a
unui penitenciar cu statut de izolator de urmărire penală care va substitui Penitenciarul nr.
13 – Chişinău. Drept urmare a negocierilor, la data de 13 iunie 2013, de către Consiliul de
Administrare a Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei a fost aprobat proiectul
menţionat.

Ulterior, prin Legea nr. 295 din 12 decembrie 2013 a fost ratificat Acordul-cadru de
împrumut dintre Republica Moldova şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei pentru
realizarea Proiectului de construcţie a penitenciarului din Chişinău în sumă de 39,0
milioane de euro, semnat la 10 octombrie 2013.

În temeiul art. 2 al Legii, prin Hotărîrea Guvernului nr. 173 din 12 martie 2014 a
fost instituită Unitatea de implementare a Proiectului de construcţie a penitenciarului din
Chişinău, cu un personal în număr de 8 unităţi, 7 din care vor fi finanţate din bugetul de stat
şi/sau din donaţii, iar 1 – din contul Grantului oferit conform Acordului-cadru de împrumut
dintre Republica Moldova şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei pentru realizarea
Proiectului de construcţie a penitenciarului din Chişinău. Totodată, în temeiul pct. 2 al
hotărîrii au fost aprobate Regulamentul de activitate al Unităţii de implementare a
Proiectului de construcţie a penitenciarului din Chişinău, conform anexei nr. 1 şi structura
Unităţii de implementare a Proiectului de construcţie a penitenciarului din Chişinău,
conform anexei nr. 2.

Viitorul penitenciar va fi situat în municipiu Chişinău şi va avea o capacitate


suficientă pentru a asigura respectarea standardelor internaţionale în domeniul detenţiei şi a
eradica fenomenul suprapopulării.

Obiective:

Obiectivul de bază este construcţia unui Centru Penitenciar în municipiul Chişinău


pentru 1536 deţinuţi cu statut de preveniţi care va înlocui actualul Penitenciar nr. 13 –
Chişinău. Viitorul penitenciar va asigura respectarea Regulamentului European pentru
Penitenciare - EPR2006(2) şi recomandările instituţiilor internaţionale.

Există o necesitate urgentă pentru a asigura depopularea Penitenciarului nr. 13 –


30
Chişinău, îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru
angajaţii penitenciarului menţionat.

Guvernul Republicii Moldova a stabilit ca obiectiv prioritar construcţia unui


penitenciar în Chişinău pentru dezvoltarea sectorului social în instituţiile de detenţie. În
acest mod vor fi considerabil îmbunătăţite condiţiile de detenţie şi condiţiile de muncă
pentru angajaţii penitenciarului, potrivit standardelor în domeniul respectării drepturilor
omului, în conformitate cu Regulamentul European pentru Penitenciare.

Proiectul de construcţie al viitorului penitenciar va contribui la realizarea


obiectivelor Guvernului în reformarea organizării şi managementul instituţiilor
penitenciare, în scopul stabilirii unor noi standarde în siguranţă, securitate şi disciplină, fără
a afecta demnitatea deţinuţilor, în conformitate cu Regulamentul Consiliului Europei
nr.2006(2).

Prin construcţia, managementul, echiparea şi întreţinerea viitorului penitenciar sunt


stabilite următoarele obiective:

- îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie în conformitate cu Standardele Europene


în domeniul detenţiei;

- îmbunătăţirea condiţiilor de acordare a serviciilor medicale – acordarea


asistenţei medicale primare şi tratamentul Tuberculozei;

- sistemul de securitate în instituţia penitenciară va întruni standardele Europene


şi prevederile Regulamentului European pentru Penitenciare;

- condiţii de muncă îmbunătăţite în conformitate cu standardele internaţionale şi


instruirea tuturor angajaţilor viitorului penitenciar de către experţi internaţionali;

- implementarea recomandărilor CPT în domeniul spaţiului de detenţie,


educaţiei, acordarea serviciilor medicale calitative şi protecţia deţinuţilor.

Structura Unităţii de implementare a Proiectului de construcţie a


penitenciarului din Chişinău:

- Managerul proiectului;

- Specialist în achiziţii;

- Contabil;

- Specialist în securitate penitenciară;


31
- Mecanic/electrician şi specialist în instalaţii sanitare;

- Inginer civil;

- Specialist în resurse umane;

4. Informatizarea si asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar

Hotarirea Guvernului cu privire la aprobarea


Concepţiei reformării sistemului penitenciar
şi Planului de măsuri pe anii 2004-2020 pentru
realizarea
Concepţiei reformării sistemului penitenciar

Concepţia reformării sistemului penitenciar reprezintă un complex de idei, obiective,


direcţii, principii, sarcini şi mecanisme de perfecţionare a activităţii în domeniu pe
parcursul anilor 2004-2020.
Activitatea organelor sistemului penitenciar constă în realizarea unui ansamblu de
măsuri social-politice, economice şi ideologice de influenţare a condamnaţilor şi
persoanelor arestate preventiv, în condiţiile reducerii libertăţii acestora, izolării lor de
societate, precum şi ale aplicării altor restricţii la drepturi.
În procesul desfăşurării reformelor sistemului penitenciar Departamentul Instituţiilor
Penitenciare a preluat funcţiile de pază şi escortare a deţinuţilor, de asistenţă medicală,
construcţie capitală, de asigurare materială şi tehnică şi de pregătire a cadrelor etc., care
anterior erau de competenţa altor instituţii de stat. Acţiunile întreprinse au avut un efect
favorabil. S-a schimbat esenţial opinia publică, sistemul penitenciar a devenit deschis şi mai
accesibil pentru multe organizaţii naţionale şi internaţionale.
Totodată, soluţionarea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar este extrem de
dificilă. Din cauza lacunelor legislaţiei şi finanţării insuficiente, restructurarea acestuia se
limitează la realizarea parţială a unor direcţii de activitate.
În anul 2002 prin instituţiile penitenciare s-au perindat 28800 persoane, din care prin
izolatoarele de anchetă penală 23200 şi prin coloniile de corecţie 5600 persoane.
Comparativ cu anii precedenţi, numărul deţinuţilor are o tendinţă de creştere (la
01.01.2001 - 10546 persoane; la 01.01.2002 - 10621 persoane; la 01.01.2003 - 10925
persoane). Dinamica infracţiunilor comise demonstrează că numărul condamnaţilor care au
săvîrşit infracţiuni grave şi deosebit de grave a sporit an de an. Media termenelor de ispăşire
a pedepselor a crescut de la 5,5 ani în anul 1995 la 8,4 ani în anul 2002, ceea ce a
32
determinat supraaglomerarea coloniilor de corecţie cu regim sever şi înăsprit.
Organele de urmărire penală, procuratura şi instanţele judecătoreşti continuă practica puţin
justificată de aplicare a măsurii preventive de reprimare a persoanelor învinuite sau bănuite
sub formă de arest. Spre exemplu, în anul 2002 din 9199 persoane încarcerate prin deciziile
instanţelor nominalizate au fost condamnate cu pedepse non-privative de libertate 269
persoane (2,9%), achitate - 97 persoane (1,05% ), eliberate prin schimbarea măsurii de
reprimare - 1328 persoane (14,4% ), eliberate prin clasarea anchetei penale - 72
persoane (0,78 %). Se tergiversează examinarea cauzelor penale de către instanţele
judecătoreşti. Astfel, zilnic, din cele circa 3500 persoane deţinute în izolatoare de
anchetă penală, în evidenţa organelor de urmărire penală se află 140 - 150 persoane, a
instanţelor judecătoreşti - 2700 persoane, din care 60-65% se consideră în evidenţa
primei instanţe judecătoreşti, unde examinarea dosarelor se efectuează în felul următor: în
termen de 6 luni - 60%; pînă la 1 an -22%; mai mult de1 an - 18%. Prin urmare, nivelul
suprapopulării acestor instituţii constituie de la 10 la 40%, încarcerarea neîntemeiată
cauzînd sistemului penitenciar cheltuieli financiare enorme.
Actualmente circa 80% din clădirile şi edificiile instituţiilor penitenciare sînt vechi, iar
unele construcţii capitale ale acestora se află în stare avariată. Încăperile în care se întreţin
deţinuţii nu corespund normelor sanitaro-igienice şi condiţiilor climaterice, precum şi
normelor de spaţiu, de iluminare, de aerisire şi regimurilor temperaturilor de încălzire. Din
cauza insuficienţei de mijloace financiare nu s-au efectuat reparaţii capitale mai mult de 15
ani.
În ultimii ani alimentaţia deţinuţilor este insuficientă. Din raţionul zilnic lipsesc carnea,
peştele, produsele lactate ş.a. Conform Hotărîrii Guvernului nr.246 din 30 mai 1993 "Cu
privire la asigurarea cu produse alimentare a condamnaţilor la privaţiune de libertate şi a
persoanelor aflate în izolatoare de anchetă penală şi în instituţiile de reabilitare socială",
valoarea calorică a normei zilnice de alimentaţie constituie 3070 kcal, însă de facto deţinuţii
primesc 1730 kcal. Alimentaţia insuficientă şi condiţiile nocive de detenţie generează
creşterea morbidităţii generale, îndeosebi a tuberculozei. Incidenţa tuberculozei în
penitenciare este de 27 ori mai înaltă decît nivelul pe ţară. Mortalitatea prin tuberculoză pe
parcursul anului trecut a constituit 56% din totalul deceselor, motivul fiind numărul mare al
bolnavilor cronici şi polichimiorezistenţi.
Odată cu aderarea la Consiliul Europei şi la alte organisme internaţionale ce activează în
domeniul ocrotirii drepturilor omului, Moldova şi-a asumat obligaţiunea de a crea condiţii
adecvate de detenţie. Hrana insuficientă, cu valoarea calorică scăzută, lipsa condiţiilor
necesare de trai, prevăzute de legislaţia internaţională şi cea naţională (limitarea livrării apei
potabile, energiei electrice, căldurii, asigurarea insuficientă cu lenjerie de pat etc.) şi
asistenţa medicală la un nivel extrem de scăzut sînt calificate de Comitetul european pentru
prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) ca o
formă de tortură.
Condiţiile dificile şi periculoase în care activează colaboratorii acestui sistem, salariul
necorespunzător gradului de risc sporit pentru sănătate şi viaţă (în medie 850 - 950
lei/lună), precum şi neachitarea acestuia la timp au determinat diminuarea prestigiului
serviciului penitenciar şi fluctuaţia considerabilă a cadrelor calificate. Situaţia s-a agravat
şi mai mult după anularea unor înlesniri şi a asigurării obligatorii de stat a colaboratorilor
sistemului penitenciar, care constituiau o garanţie esenţială pentru menţinerea efectivului.

33
Principala cauză care împiedică funcţionarea normală a sistemului penitenciar este lipsa de
fonduri. Alocările de la buget au constituit de la 28 % din necesar în anul 1998 la 41,4 % în
anul 2002. Acest nivel de finanţare se repercutează asupra soluţionării multiplelor probleme
şi nu permite respectarea standardelor minime de detenţie.

Planul
de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea
Concepţiei reformării sistemului penitenciar
Alocaţii Terme-
Nr. Denumirea măsurilor bugetare sau nul de Responsabili
d/o alte surse de realizare
finanţare
(mii lei)
1 2 3 4 5
I. Perfectarea cadrului normativ
1. Modificarea şi completarea Legii cu - Trimestrul I, Ministerul Justiţiei,
privire la sistemul penitenciar în scopul 2004 Ministerul Sănătăţii şi
aducerii ei în concordanţă cu noul Cod Protecţiei Sociale,
penal şi Codul de executare, precum şi Ministerul Finanţelor
pentru asigurarea protecţiei sociale
adecvate a colaboratorilor sistemului
penitenciar şi îmbunătăţirea condiţiilor
lor de trai
2. Elaborarea propunerilor de modificare şi - Trimestrul I, Ministerul Justiţiei,
completare a actelor normative în vederea 2004 Ministerul Finanţelor,
majorării retribuirii muncii Ministerul Sănătăţii şi
colaboratorilor sistemului penitenciar Protecţiei Sociale
3. Modificarea legislaţiei privind reducerea - Trimestrul Ministerul Justiţiei,
fluxului de încarcerare prin reducerea III, 2004 Ministerul Afacerilor
cazurilor de aplicare a sancţiunilor penale Interne
pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin în conlucrare cu
grave; revizuirea normelor de liberare Procuratura Generală,
condiţionată Curtea Supremă de
Justiţie
4. Elaborarea mecanismului de - Trimestrul I, Ministerul Justiţiei
implementare în practica instanţelor 2004 în conlucrare cu
judecătoreşti a pedepselor mai blînde şi a Curtea Supremă de
celor alternative privaţiunii de libertate Justiţie, Procuratura
Generală
5. Amendarea prevederilor regulamentelor - Trimestrul Ministerul Justiţiei,
şi statutelor în domeniul activităţii III, 2004 Ministerul Afacerilor
sistemului penitenciar, inclusiv a celor Interne, Ministerul

34
care prevăd crearea condiţiilor salubre de Finanţelor, Ministerul
detenţie Sănătăţii şi Protecţiei
Sociale, Ministerul
Ecologiei şi Resurselor
Naturale în conlucrare
cu Procuratura
Generală, Curtea
Supremă de Justiţie

II. Reformarea instituţiilor penitenciare


6. Crearea condiţiilor de detenţie în Ministerul Justiţiei,
penitenciare: în regim iniţial (etapa I), în Ministerul Finanţelor,
regim comun (etapa a II-a) şi în regim de Ministerul Ecologiei şi
resocializare (etapa a III-a), construind Resurselor Naturale,
obiecte noi şi reamenajînd încăperile Ministerul Dezvoltării
actuale în celule, conform legislaţiei în Informaţionale,
vigoare: Agenţia Construcţii şi
Dezvoltare a
Penitenciarul nr.1 - Taraclia: 900 2004 Teritoriului
etapa I (reconstrucţie) 2225 2005
etapa a II-a (reconstrucţie) 1077,8 2006
(reconstrucţie) 2350 2007
(reconstrucţie) 2008
etapa a III-a (reconstrucţie) 2009
blocul alimentar, spălătorie
(reconstrucţie)

Penitenciarul nr.2 - Lipcani: 2010


etapa I (reconstrucţie)
(construcţie în locul unor edificii supuse 2014
demolării) 2016
etapele II-III (reconstrucţie)
Penitenciarul nr.3 - Leova:
etapa I (reconstrucţie) 2009
etapa a II-a (reconstrucţie) 2012
(reconstrucţie) 2015
etapa a III-a (reconstrucţie) 2018

Penitenciarul nr.4 - Cricova:


etapa I (reconstrucţie) 26,8 2006
(reconstrucţie) 2008
(reconstrucţie) 2013
(reconstrucţie) 2019
etapa a II-a (reconstrucţie) 2008
35
(reconstrucţie) 2020
etapa a III-a (reconstrucţie) 2012

Penitenciarul nr.5 - Cahul:


etapa a II-a (reconstrucţie) 2008
(reconstrucţie) 2020
etapa a III-a (reconstrucţie) 2009
Penitenciarul nr.6 - Soroca:
etapa I (reconstrucţie) 2012
(reconstrucţie) 2015
(reconstrucţie) 2019
etapa a II-a (reconstrucţie) 2013
(reconstrucţie) 2016
etapa a III-a (reconstrucţie) 2011
(reconstrucţie) 2018

Penitenciarul nr.7 - Rusca:


etapele I-II (reconstrucţie) 500 2006
1500 2007
clădirea punctului medical (reconstrucţie)
(reconstrucţie) 278,5 2006
casa mamei şi copilului (construcţie) 850 2007
2008-2009
Penitenciarul nr.9 - Pruncul:
etapa I (reconstrucţie)
(reconstrucţie) 36,5 2006
etapa a II-a (reconstrucţie) 2008
etapa a III-a (reconstrucţie) 2015
2017
Penitenciarul nr.10 - Goian:
etapa I (reconstrucţie)
etapa a II-a (reconstrucţie) 2008
etapa a III-a (reconstrucţie) 2010-2011
2009
Penitenciarul nr.15 - Cricova:
etapa I (reconstrucţie)
(reconstrucţie) 2013
etapa a II-a (reconstrucţie) 2019
(reconstrucţie) 2017
2020
etapa a III-a (reconstrucţie) 2016

Penitenciarul nr.17 - Rezina:

36
etapa a III-a (reconstrucţie) 2018

Penitenciarul nr.18 - Brăneşti:


etapa a II-a (reconstrucţie) 2013-2015
(reconstrucţie) 2019
etapa a III-a (reconstrucţie) 2020

7. Construcţia noilor penitenciare pentru Ministerul Justiţiei,


Ministerul Finanţelor,
asigurarea realizării prevederilor art.172 Ministerul Ecologiei şi
Resurselor Naturale,
alin.(9) şi art.338 ale Codului de Ministerul
executare: Transporturilor şi
elaborarea documentaţiei de proiect-tip 372,5 2006 Gospodăriei
pentru casa de arest cu capacitatea de 1246 2007 Drumurilor,
250 locuri Ministerul Dezvoltării
Informaţionale,
casă de arest cu capacitatea de 250 locuri, Agenţia Construcţii şi
r-nul Glodeni (construcţie) 2008-2009 Dezvoltare a
Teritoriului,
casă de arest cu capacitatea de 250 locuri, consiliile
r-nul Comrat (construcţie) 2009-2010 raionale/orăşeneşti

casă de arest cu capacitatea de 250 locuri,


r-nul Orhei (construcţie) 2009-2010

casă de arest cu capacitatea de 250 locuri,


r-nul Hînceşti (construcţie) 2010-2011

casă de arest cu capacitatea de 250 locuri,


r-nul Căuşeni (construcţie) 2010-2011

casă de arest cu capacitatea de 250 locuri,


r-nul Edineţ (construcţie) 2011-2012

casă de arest cu capacitatea de 250 locuri,


r-nul Floreşti (construcţie) 2011-2012

casă de arest cu capacitatea de 250 locuri,


r-nul Ungheni (construcţie) 2012-2013

III. Perfecţionarea activităţii serviciului de pază,


supraveghere, escortă şi securitate în locurile de detenţie
8. Asigurarea şi dotarea încăperilor unităţilor 2008-2015 Ministerul Justiţiei,

37
de gardă cu inventar modern şi utilajul Ministerul Finanţelor,
necesar Ministerul Economiei şi
Comerţului,
Ministerul
Transporturilor şi
Gospodăriei Drumurilor
9. Achiziţionarea şi instalarea aparataju- 213 2007 Ministerul Justiţiei,
2008-2013 Ministerul Finanţelor,
lui modern radioelectronic şi video pentru Ministerul
Economiei şi
efectuarea controlului şi supravegherii Comerţului, Ministerul
Transporturilor şi
deţinuţilor Gospodăriei
Drumurilor, Ministerul
Dezvoltării
Informaţionale
10. Asigurarea securităţii colaboratorilor 2008-2013 Ministerul Justiţiei,
Ministerul Finanţelor,
sistemului penitenciar prin dotarea Ministerul
Transporturilor şi
acestora cu dispozitive pentru depistarea Gospodăriei
Drumurilor, Ministerul
armelor, explozivelor, drogurilor, Dezvoltării
telefoanelor Informaţionale
în conlucrare cu
mobile şi altor aparate radioelectronice
Serviciul de Informaţii
şi Securitate
11. Completarea statelor de personal ale 100 2005 Ministerul Justiţiei,
2008-2015 Ministerul Afacerilor
Detaşamentului cu destinaţie specială Interne,
Ministerul Finanţelor
pînă la 120 de unităţi (în limita efectivului

total aprobat Departamen-tului


instituţiilor penitenciare), cu dotarea lui
ulterioară cu

echipament, armament, muniţii, tehnică

specială
12. Reutilarea obiectivelor păzite cu 2008-2014 Ministerul Justiţiei,
mijloacele genistice moderne, ce vor Ministerul Finanţelor,
asigura reacţia operativă a personalului cu Ministerul Economiei şi
deplasarea lui la locul comiterii Comerţului,
încălcărilor regimului de detenţie şi a altor Ministerul Dezvoltării

38
delicte, precum şi pentru reţinerea Informaţionale
infractorilor violatori ai perimetrului
zonei interzise, astfel curmînd orice
tentativă de evadare şi alte fapte ilicite
13. Asigurarea camerelor de întrevederi din 127 2007 Ministerul Justiţiei,
penitenciare cu aparataj ultrascopic pentru 2008-2013 Ministerul Finanţelor,
depistarea obiectelor interzise Ministerul Dezvoltării
Informaţionale
14. Crearea unui atelier specializat pentru 2009 Ministerul Justiţiei,
repararea armamentului, mijloacelor de Ministerul Finanţelor,
pază şi legătură Ministerul Dezvoltării
Informaţionale
15. Crearea unităţilor pentru dresarea cîinilor 110 2006 Ministerul Justiţiei
de serviciu 25 2007 Ministerul Finanţelor
2008
2010
2013
IV. Îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie
16. Construcţia cazangeriilor cu gaze naturale Ministerul Justiţiei,
şi a reţelelor termice externe la: Ministerul Finanţelor
Penitenciarul nr.4 – Cricova
Penitenciarul nr.9 - Pruncul 2011
2014
17. Trecerea cazangeriilor instituţiilor Ministerul Justiţiei,
penitenciare la funcţionare cu gaze Ministerul Finanţelor
naturale la:
Penitenciarul nr.3 - Leova 2008
Penitenciarul nr.5 - Cahul 2011
Penitenciarul nr.17 - Rezina 2011
Penitenciarul nr.10 - Goian 2010
Penitenciarul nr.6 - 2010
Soroca

18. Construcţia unei sonde de apă potabilă în 491,1 2006 Ministerul Justiţiei,
Penitenciarul nr.1 - Taraclia Ministerul Finanţelor,
Ministerul Economiei
şi Comerţului,
Ministerul Sănătăţii şi
Protecţiei Sociale
19. Construcţia (reconstrucţia) staţiei de Ministerul Justiţiei,
iepurare la: Ministerul Finanţelor
Penitenciarul nr.3 - Leova (staţia de 887,5 2005 Ministerul Sănătăţii
pompare a apelor reziduale) 18,1 2006
Penitenciarul nr.1 - Taraclia 2008

39
Penitenciarul nr.2 - Lipcani 2008
Penitenciarul nr.10 - Goian 2009
Penitenciarul nr.6 - Soroca 2016
Penitenciarul nr.18 - Brăneşti 2017
20. Reparaţia capitală a reţelelor şi utilajului Ministerul Justiţiei,
electric la: Ministerul Finanţelor
Penitenciarul nr.4 - Cricova 2008
Penitenciarul nr.15 - Cricova 2009
Penitenciarul nr.9 - Pruncul 2011
Penitenciarul nr.18 - Brăneşti 2010
Penitenciarul nr.17 - Rezina 2013
21. Asigurarea cu unităţi de transport special 200 2007 Ministerul Justiţiei,
pentru necesităţile sistemului penitenciar 2008-2015 Ministerul Finanţelor

V. Asistenţa medicală
22. Perfecţionarea medicilor sistemului 12 2004 Ministerul Justiţiei,
penitenciar la catedrele de perfecţionare 9 2005 Ministerul Finanţelor
ale Ministerului Sănătăţii 15 2006 Ministerul Sănătăţii
12 2007
2008-2013
23. Implementarea în instituţiile curative ale 600 2004 Ministerul Justiţiei,
penitenciarelor a măsurilor moderne de 600 2005 Ministerul Sănătăţii
profilaxie a contaminării colaboratorilor şi 600 2006
deţinuţilor cu tuberculoză, precum şi a 600 2007
tratamentului antituberculos, conform 2008-2013
strategiei DOTS şi DOTS+
24. Deschiderea spitalului de tuberculoză din 700 2004 Ministerul Justiţiei,
cadrul Penitenciarului nr.17 - Rezina 1129,1 2005 Ministerul Sănătăţii şi
pentru tratamentul bolnavilor de 800 2006 Protecţiei Sociale,
tuberculoză cu polichimiorezistenţă 1300 2007 Ministerul Finanţelor
25. Modernizarea echipamentului şi utilajului 1255 2007 Ministerul Justiţiei,
medical din penitenciare 2008-2013Ministerul Finanţelor,
Ministerul Sănătăţii
VI. Reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii
26. Crearea unei baze metodice psiho- 2005 Ministerul Justiţiei,
diagnostice şi a unui laborator de asistenţă Ministerul Finanţelor
psihologică în incinta Penitenciarului nr.4
- Cricova
27. Asigurarea bibliotecilor instituţiilor 12 2004 Ministerul Justiţiei,
penitenciare cu literatură juridică, artistică 9,7 2005 Ministerul Finanţelor
şi religioasă, pentru ridicarea nivelului de 12 2006
cunoştinţe juridice şi dezvoltarea 12 2007
intelectuală şi cultural-artistică a 2008-2013
deţinuţilor, inclusiv asigurarea cu ediţii
40
periodice
28. Elaborarea şi implementarea programelor - 2006- Ministerul Justiţiei,
educative, psihosociale şi sportive pentru 2013 Ministerul Educaţiei şi
diferite categorii de condamnaţi Tineretului
29. Dezvoltarea penitenciarelor şi dotarea 2008-2013 Ministerul Justiţiei,
tehnico-materială, pentru desfăşurarea Ministerul Finanţelor
activităţilor socioeducative cu deţinuţii
30. Deschiderea şi dotarea tehnico-materială a 2008-2010 Ministerul Justiţiei,
încăperilor din penitenciare pentru Ministerul Finanţelor
desfăşurarea activităţilor
psihocorecţionale cu deţinuţii
31. Asigurarea tuturor penitenciarelor cu - 2007-2008 Ministerul Justiţiei,
asistenţi sociali care vor desfăşura Ministerul Finanţelor
activităţi de probaţiune cu deţinuţii
32. Crearea unor clase de instruire Ministerul Justiţiei,
profesională pentru deţinuţii din Ministerul Finanţelor,
penitenciarele: Ministerul Educaţiei şi
nr.1 - Taraclia 2008 Tineretului
nr.3 - Leova 2009
nr.18 - Brăneşti 2010
33. Crearea claselor de instruire secundară Ministerul Justiţiei,
generală pentru minorii din Ministerul Finanţelor,
penitenciarele: Ministerul Educaţiei şi
nr.5 - Cahul 2008 Tineretului
nr.7 - Rusca 2009
nr.11 - Bălţi 2010
nr.13 - Chişinău 2011
nr.17 - Rezina 2012
VII. Perfecţionarea formelor de încadrare în cîmpul muncii a condamnaţilor
34. Dezvoltarea bazei tehnico-materiale şi 15 2004 Ministerul Justiţiei,
asigurarea cu cadre didactice a şcolilor 20 2005 Ministerul Finanţelor
de meserii din cadrul sistemului 30 2006
penitenciar 45 2007
2008-2013
VIII. Resurse umane şi pregătirea cadrelor
35. Crearea site-ului Departamentului 2007-2008 Ministerul Justiţiei,
instituţiilor penitenciare şi a organului de Ministerul Finanţelor
presă al sistemului penitenciar, inclusiv cu
atragerea donatorilor
36. Dezvoltarea relaţiilor dintre instituţiile - 2007-2013 Ministerul Justiţiei
sistemului penitenciar şi cele ale
sistemelor penitenciare din ţările-membre
ale Consiliului Europei şi Uniunii
Europene, cu stabilirea relaţiilor de
41
parteneriat penitenciar-penitenciar
37. Crearea condiţiilor de întreţinere şi 2008-2013 Ministerul Justiţiei,
instruire a cursanţilor Centrului instructiv Ministerul Finanţelor,
al Departamentului instituţiilor Ministerul Educaţiei şi
penitenciare, asigurarea tehnico-materială Tineretului
şi reparaţia edificiilor acestuia
38. Promovarea metodei pregătirii iniţiale şi - Anual Ministerul Justiţiei
perfecţionării obligatorii a personalului
sistemului penitenciar în Centrul
instructiv al Departamentului instituţiilor
penitenciare şi în Centrul pentru
pregătirea şi perfecţionarea cadrelor din
sistemele Ministerului Justiţie şi
Procuraturii Generale; elaborarea
programelor de pregătire a cadrelor în
sistemul penitenciar
39. Perfecţionarea cadrelor didactice ale - Anual Ministerul Justiţiei,
Centrului instructiv al Departamen-tului Ministerul Educaţiei şi
instituţiilor penitenciare, ale şcolilor de Tineretului
instruire secundară generală şi de meserii
din cadrul sistemului penitenciar la
Institutul de Perfecţionare a Cadrelor
Didactice
40. Perfectarea şi semnarea acordurilor - Anual Ministerul Justiţiei,
bilaterale privind pregătirea cadrelor Ministerul Afacerilor
pentru sistemul penitenciar în instituţiile Externe şi Integrării
de învăţămînt specializate ale altor ţări Europene,
Ministerul Finanţelor,
Ministerul Educaţiei şi
Tineretului
41. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale 150 2005 Ministerul Justiţiei,
personalului 200 2006 Ministerul Finanţelor
2008-2010
42. Elaborarea unui program de asistenţă 40 2005 Ministerul Justiţiei
psihologică a personalului; amenajarea în 41 2006 Ministerul Finanţelor
instituţiile penitenciare a încăperilor 60 2007 Ministerul Educaţiei şi
pentru efectuarea lucrărilor de 2008 Tineretului.”
psihocorecţie şi relaxarea emoţională a
colaboratorilor

Deci ajungem la CONCLUZIA că în politica penitenciară sînt necesare transformări


cardinale şi că, odată cu instituirea cadrului legislativ penal nou, se impune revizuirea unor
norme de drept, inclusiv a celor execuţional - penale. Adoptarea şi punerea lor în aplicare

42
va permite perfecţionarea şi dezvoltarea atît a cadrului legislativ, cît şi a celui
organizaţional-juridic de funcţionare a sistemului penitenciar, ceea ce va avea ca efect
eficientizarea activităţii organelor şi instituţiilor lui.

II. Reguli minime internaţionale pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările


referitoare la acestea

1. Reguli de aplicare generală


2. Deţinerea separată a diferitor categorii de condamnaţi şi normele de asigurare materială şi
asistenţă medicală
3. Mijloace de constrîngere şi legătura cu lumea exterioară
4. Reguli aplicabile la categorii speciale de condamnaţi
5. Deţinuţi alineaţi şi anormali mental

Introducere

Penitenciarul este un univers revoltător, fascinant, o lume în permanenta implozie


psihologica coordonatele de existenta ale căreia sunt crima, eşec, patologic, stres, disperare,
neputinţă. La prima vedere specificul vieţii penitenciare pare a fi simplu în care personalul
asigura servicii pentru deţinuţi: hrana, cazare, igiena, îmbrăcăminte, recreiere,
culturalizare, securitate.

Dar cunoscând mai bine vedem dimensiunile ei si structura relaţiilor, normele şi


valorile ei, sistemul de privilegii, raporturile de forţa, stătus-urile şi rolurile diferitor
persoane. Spaţiul penitenciar fiind un spaţiu închis dihotomic penal al autorităţii, un câmp
de forte veşnic într-o neînţelegere bazata pe o regularitate stricta, cu urmări psihologice
asupra deţinutului si personalului penitenciar.

Comunitatea fiecărui penitenciar luat aparte constituie o lume anonima, de oameni privaţi
de prestigiu social, cu conştiinţa minorităţilor lor. Acesta este punctul de vedere al societăţii
bazate pe normativitate sociala. Deoarece o mare parte din deţinuţi şi foşti deţinuţi nu sunt
în deplinul acord al acestei viziuni.

Specifica mediului de detenţie este lipsa de libertate, o chestiune sociala ce împiedică cazuri
de devianţa sau inadaptare, o realitate prezenta caracteristica societăţii din toate timpurile
până în prezent.

Un sistem penitenciar reuneşte în sine 3 elemente de baza:

1. Modalitatea executării privaţiunii de libertate.

2. Tratamentul aplicat deţinuţilor:

- criterii de separare;

- drepturi;

- obligaţii;

43
- activităţi culturale educative.

3. Organizarea propriu - zisa a penitenciarului:

- tipul de deţinuţi;

- grupul de deţinuţi;

- personalul penitenciar.

Pe baza acestor 3 elemente sunt mai multe sisteme penitenciare începând cu:

Sistemul Pensilvania din oraşul american Philadelphia unde a fost folosit din 1790,
cunoscut ca sistem celular sub 2forme:

a) sistem celular absolut: unde deţinuţii erau obligaţi să păstreze o tăcere totala, nu
comunicau cu nimeni, erau scoşi la plimbare separat.

b) Sistem celular de separaţiune: deţinuţii izolaţi unul de altul, puteau comunica doar cu
personalul închisorii.

Sistemul Aubirian creat în 1820 în Aubira cunoscut sub numele de "silance sistem":
deţinuţii stau izolaţi în celule doar noaptea, ziua muncesc în comun, păstrând tăcere.
Sistemul Reformator aplicat în 1876 la penitenciarul Almira din New - York.
Pedeapsa nu avea termen fix: nu depindea de gravitatea faptei comise, ci de compararea
deţinutului pe timpul executării pedepsei. Deţinuţii erau împărţiţi în trei clase: cine
atingea prima clasa, cea mai buna considerata, după şase luni era eliberat condiţionat.
După jumătate de an de libertate, eliberarea devenea definitiva. Sistemul Progresiv de la
izolare si disciplina severa la drepturi si activităţi diverse într-o atmosfera de încredere; are
3 forme:

a) englez: într-o perioada de 8 - 12 luni deţinutul era sever izolat ziua si noaptea; în a doua
perioada era ţinut separat noaptea iar ziua lucra în comun cu ceilalţi deţinuţi; în ultima
perioada, deţinutul era eliberat provizoriu, dărm supraveghiat;

b) irlandez: asemănător cu cel englez cu deosebire că înainte de fazele a doua şi a 3-a,


deţinutul era dus în instituţii unde se investiga starea morala si rezistenta la tentaţii a
acestuia;

c) belgian: tratamentul se desfăşoară în patru etape: reeducare, readaptare sociala prin


tratament dirijat într-un climat de încredere, per-liberare, eliberare condiţionata.

Sistemul în comun. Deţinuţii stau permanent în comun, administrarea


penitenciarului este simpla si economica; singurul aspect negativ îl constituie contagiunea
morala si învăţarea tehnicilor infracţionale. Cel mai răspândit în prezent sistem de detenţie.1

Penitenciarele mai pot fi clasificate după următoarele tipuri:

44
a) regionale: pentru preventivi;

b) de transfer: cel mult o luna, în vederea regrupării deţinuţilor;

c) pentru deţinerea celor cu infracţiuni grave contra securităţii statului;

d) pentru munca silnica;

e) cu regim sever pentru deţinuţi care au comis abateri;

f) pentru bărbaţi;

g) pentru femei;

h) pentru minor.

Reguli de aplicare generala

Conform rezoluției cu privire la ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor


şi recomandările referitoare la acesta distingem următoarele reguli de aplicare generala :
1) Regulile care urmează trebuie să fie aplicate în mod imparţial. Nu este îngăduit să se facă
diferenţieri de tratament bazate pe prejudecăţi, mai ales din cauza rasei, culorii, sexului,
limbii, religiei, opiniei politice sau oricăror alte păreri, originii naţionale sau sociale.

2) Dimpotrivă, este important să se respecte credinţele religioase şi preceptele morale ale


grupului căruia îi aparţine deţinutul.

Înregistrarea :

 În toate locurile în care există persoane deţinute trebuie să se ţină la zi un registru


cartonat şi numerotat, înscriindu-se pentru fiecare deţinut:
a) identitatea sa;

b) motivele deţinerii sale şi autoritatea competentă care a decis aceasta;

c) ziua şi ora primirii şi a ieşirii.

 Nici o persoană nu poate fi admisă într-un aşezământ fără un mandat de deţinere


valabil, ale cărui date vor trebui trecute mai întâi în registru.
Separarea categoriilor :

Diferitele categorii de deţinuţi trebuie să fie introduse în aşezăminte sau secţii de


aşezăminte, separat, ţinându-se cont de sexul lor, de vârsta lor, de antecedentele lor, de
motivele detenţiei lor şi de necesităţile tratamentului lor. Astfel:

a) Bărbaţii şi femeile trebuie să fie ţinuţi pe măsura posibilităţii în aşezăminte diferite; în


aşezăminte care primesc în acelaşi timp bărbaţi şi femei, ansamblul încăperilor destinate
femeilor trebuie să fie complet separate.

b) Deţinuţii în prevenţie trebuie să fie separaţi de condamnaţi.

c) Persoanele închise pentru datorii sau condamnaţi la o altă formă de închisoare civilă,
45
trebuie să fie separaţi de deţinuţii pentru infracţiuni penale.

d) Deţinuţii tineri trebuie să fie separaţi de adulţi.

Încăperi de deţinere :

 Celule sau camerele destinate izolării nocturne nu vor fi ocupate decât de un singur
deţinut. Pentru motive speciale cum ar fi din cauza unei supraaglomerări temporare
administraţia centrală a închisorii poate face excepţii de la această regulă, totuşi va trebui să
se evite ca să stea doi deţinuţi în câte o celulă sau cameră individuală.
 În caz că se recurge la dormitoare, acestea trebuie să fie ocupate de către deţinuţi
selecţionaţi cu îngrijire şi recunoscuţi apţi să fie cazaţi în aceste condiţii. Noaptea ei vor fi
supuşi unei supravegheri regulate, adaptată tipului de aşezământ respectiv.
Încăperile de deţinere şi în special acelea care sunt destinate deţinuţilor în timpul nopţii,
trebuie să corespundă exigenţelor de igienă, ţinându-se cont de climă, mai ales în ceea ce
priveşte cubajul de aer, suprafaţa minimă, iluminatul, încălzirea şi ventilaţia.

În orice încăpere în care deţinuţii trebuie să trăiască şi să muncească,

a) ferestrele trebuie să fie suficient de mari pentru ca deţinuţii să poată citi şi munci la
lumina naturală, amplasarea acestor ferestre trebuie să permită pătrunderea de aer proaspăt
şi aceasta chiar dacă este sau nu ventilaţie artificială;

b) lumina artificială trebuie să fie suficientă pentru a permite deţinutului să citească sau să
muncească fără să-şi strice vederea.

Instalaţiile sanitare trebuie să permită deţinutului să-şi satisfacă nevoile naturale în


momentul dorit, într-un mod curat şi decent.

Instalaţiile de baie şi duş trebuie să fie suficiente pentru ca fiecare deţinut să aibă
posibilitatea şi să fie obligat să le folosească la o temperatură adecvată climatului şi atât de
des pe cât o cere igiena generală conform anotimpului şi regiunii geografice, dar cel puţin o
dată pe săptămână într-o climă temperată.

Toate încăperile frecventate regulat de deţinuţi trebuie menţinute în perfectă stare şi curate.

Igiena personală :

Trebuie să se pretindă deţinuţilor curăţenia personală; în acest scop el trebuie să dispună de


apă şi de articole de toaletă necesare sănătăţii lor şi curăţeniei lor.

Pentru a se putea permite deţinuţilor să se prezinte într-o ţinută corespunzătoare şi să-şi


păstreze respectul faţă de ei înşişi, trebuie să se asigure condiţii pentru buna întreţinere a
părului şi a bărbii: bărbaţii trebuie să poată să se bărbierească în mod regulat.

Îmbrăcămintea şi aşternutul :

 Fiecare deţinut care nu are dreptul să poarte hainele sale personale trebuie să
primească îmbrăcămintea care să fie adecvată climatului şi în cantitate suficientă pentru a-l
menţine sănătos. Această îmbrăcăminte nu are voie să fie în nici un fel degradată sau

46
umilitoare.
 Toate hainele trebuie să fie curate şi în bună stare. Lenjeria de corp trebuie să fie
schimbată şi spălată atât de des cât este necesar pentru menţinerea igienei.
 În cazuri excepţionale, când deţinutul iese din aşezământ cu aprobare, trebuie să i se
permită să poarte îmbrăcămintea sa personală sau haine care nu atrag atenţia.
Când li s-a permis deţinuţilor să poarte hainele lor personale, trebuie să se dea ordin în
momentul intrării acestora în aşezământ, pentru a se lua măsuri ca acestea să fie curate şi
utilizabile.

Fiecare deţinut trebuie să dispună, în conformitate cu uzanţele locale sau naţionale, de un


pat individual cu aşternut necesar, bine întreţinut şi schimbat în asemenea mod încât să
asigure curăţenia.

Alimentaţia :

 Orice deţinut trebuie să primească de la administraţie, la orele obişnuite, o hrană de


bună calitate, bine preparată şi servită, având o valoare nutritivă suficientă pentru
menţinerea sănătăţii şi a forţelor sale.
 Fiecare deţinut trebuie să aibă posibilitatea de a avea apă potabilă la dispoziţie.
Exerciţii fizice :

 Fiecărui deţinut care nu este ocupat cu o muncă în aer liber, şi se va asigura, dacă
vremea o permite, o oră cel puţin pe zi, pentru exerciţii fizice, adecvate, în aer liber.
 Tinerii deţinuţi şi ceilalţi deţinuţi cărora vârsta şi condiţia fizică le permit, trebuie să
primească în timpul perioadei rezervate exerciţiilor fizice, o educaţie fizică şi recreativă. În
acest scop li se vor pune la dispoziţie terenul, instalaţiile şi echipamentul.
Asistenţa medicală :

 Fiecare aşezământ penitenciar trebuie să dispună cel puţin de serviciile unui medic
calificat, care trebuie să aibă cunoştinţe în psihiatrie. Asistenţa medicală trebuie organizată
în legătură strânsă cu administraţia generală a Serviciului sănătăţii
comunităţii sau naţiunii. Ea trebuie să cuprindă un serviciu de psihiatrie pentru diagnostic şi
dacă este cazul pentru tratamentul cazurilor de deficienţă mintală.

 Pentru bolnavii care au nevoie de îngrijiri speciale trebuie să se prevadă transferul la


aşezămintele penitenciare specializate sau la spitale civile. Dacă tratamentul spitalicesc este
organizat în aşezământ, acesta trebuie prevăzut cu material, utilaj şi produse farmaceutice
care să permită de a se da tratamentul şi îngrijirile adecvate deţinuţilor bolnavi şi personalul
trebuie să aibă o suficientă pregătire profesională.
 Orice deţinut trebuie să beneficieze de îngrijirile unui dentist calificat.
În aşezămintele pentru femei trebuie să existe instalaţiile speciale necesare pentru îngrijirea
femeilor gravide şi a celor care nasc sau au născut. În măsura posibilităţilor trebuie să se ia
măsuri pentru ca naşterile să aibă loc într-un spital civil. Dacă copilul se naşte în închisoare
este important ca în actul de naştere să nu fie trecut acest lucru.

În caz că se permite mamelor deţinute a-şi păstra sugarii, trebuie să se ia măsuri pentru a se
crea creşe înzestrate cu personal calificat unde sugarii să fie ţinuţi în timpul când nu sunt în

47
îngrijirea mamelor lor.

Medicul trebuie să examineze fiecare deţinut cât mai curând posibil după intrarea sa şi
ulterior, atât de des cât este necesar, în special în vederea depistării existenţei posibile a
unei maladii fizice sau mintale şi să ia toate măsurile necesare, să asigure separarea
deţinuţilor suspecţi a fi atinşi de maladii infecţioase sau contagioase, să descopere
deficienţele fizice sau mintale care ar putea fi un obstacol la reclasare şi să determine
capacitatea fizică de muncă a fiecărui deţinut.

 Medicul este însărcinat să supravegheze sănătatea fizică şi psihică a deţinuţilor. El


trebuie să-i vadă în fiecare zi pe deţinuţii bolnavi, pe toţi cei care se plâng că sunt bolnavi şi
pe toţi cei care îi atrag în mod deosebit atenţia.
 Medicul trebuie să prezinte un raport directorului, de fiecare dată când este necesar,
că sănătatea fizică şi psihică a unui deţinut a fost sau va fi afectată de prelungirea sau de o
condiţie oarecare a detenţiei.
 Medicul trebuie să execute inspecţii regulate şi să-l consilieze pe director în ceea ce
priveşte:
a) cantitatea, calitatea, prepararea şi distribuirea alimentelor;

b) igiena şi curăţenia aşezământului şi a deţinuţilor;

c) instalaţii sanitare, de încălzire, iluminat şi ventilaţia aşezământului;

d) calitatea şi curăţenia hainelor şi a aşternutului deţinuţilor;

e) respectarea regulilor privind educaţia fizică şi sportivă când aceasta este organizată cu un
personal nespecializat.

 Directorul trebuie să ia în consideraţie rapoartele şi sfaturile medicului bazate pe


articolele 25 paragraful 2 şi 26, în caz că este de acord cu acestea, să ia imediat măsurile ce
se impun; în caz de dezacord sau dacă cele sesizate nu sunt de competenţa lui, el va
transmite imediat raportul medical şi propriile sale păreri, autorităţilor superioare.
Disciplină şi pedepse :

Ordinea şi disciplina trebuie să fie menţinute cu fermitate dar fără a se aduce un plus de
restricţii faţă de cât este necesar pentru menţinerea securităţii şi a unei vieţi în comun bine
organizate.

 Nici un deţinut nu va putea îndeplini în administraţia aşezământului o funcţie cu


puteri disciplinare.
 Această regulă nu va putea fi un obstacol pentru buna funcţionare a sistemelor pe
bază de autoguvernare. Aceste sisteme implică de fapt ca unele activităţi sau
responsabilităţi de ordin social, educativ sau sportiv să fie încredinţate, sub control,
deţinuţilor grupaţi în vederea tratamentului lor.

Punctele următoare trebuie întotdeauna să fie determinate, fie prin lege, fie printr-un
regulament, de autoritatea administrativă competentă:

48
a) atitudinea care constituie o infracţiune disciplinară;

b) genul şi durata sancţiunilor disciplinare care pot fi aplicate;

c) autoritatea competentă pentru a pronunţa aceste sancţiuni.

 Nici un deţinut nu poate fi pedepsit decât în conformitate cu dispoziţiile unei astfel


de legi sau unui astfel de regulament şi niciodată de două ori pentru aceeaşi infracţiune.
 Nici un deţinut nu poate fi pedepsit fără a fi informat despre infracţiunea care i se
reproşează şi fără a fi avut ocazia de a-şi susţine apărarea. Autoritatea competentă trebuie să
procedeze la un examen complet al cazului.
 În măsura în care aceasta este necesar şi realizabil, trebuie să se permită deţinutului
de a-şi prezenta apărarea prin intermediul unui interpret.
Pedepsele corporale, introducerea în celula întunecoasă ca şi toate sancţiunile crude,
inumane sau degradante trebuie să fie complet interzise ca sancţiuni disciplinare.

 Pedepsele cu izolarea şi reducerea hranei nu vor fi niciodată aplicate înainte ca


medicul să fi examinat deţinutul şi certificat în scris că acesta este capabil de a le suporta.
 Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte măsuri care ar risca să afecteze
sănătatea fizică sau psihică a deţinutului. În orice caz, asemenea măsuri niciodată nu
vor avea voie să fie contrare principiului indicat de art. 31 şi nici să se îndepărteze de
acesta.

 Medicul trebuie să viziteze în fiecare zi deţinuţii care execută asemenea pedepse


disciplinare şi trebuie să raporteze directorului dacă crede că este necesar să se întrerupă sau
modifice sancţiunea din motive de sănătate (din cauza stării fizice sau psihice).
Mijloace de constrângere :

Instrumentele de constrângere ca: lanţuri, cătuşe, fiare, cămăşi de forţă, nu trebuie să fie
aplicate ca sancţiuni. Lanţurile şi fiarele nu vor fi folosite nici ca mijloace de constrângere.
Celelalte instrumente de constrângere nu pot fi folosite decât în cazurile următoare:

a) Ca măsură de precauţie împotriva evadării în timpul unui transfer, cu condiţia ca să fie


scoase imediat ce deţinutul apare în faţa unui organ judiciar sau administrativ.

b) Pe motive de ordin medical, la indicarea medicului.

c) La ordinul directorului, dacă celelalte mijloace de a stăpâni un deţinut au dat greş, pentru
a-l împiedica de a-şi produce o vătămare sau de a vătăma pe o altă persoană, sau de a
produce pagube; în aceste cazuri directorul trebuie să consulte de urgenţă medicul şi să
raporteze autorităţii administrative superioare.

Modelul şi modul de folosire al instrumentelor de constrângere trebuie să fie determinate de


către administraţia penitenciară centrală. Aplicarea lor nu trebuie să fie prelungită peste
timpul strict necesar.

Informare şi dreptul de a se plânge al deţinuţilor :

 Când intră, fiecare deţinut trebuie să primească informaţii scrise cu privire la

49
regimul deţinuţilor din categoria sa, regulile disciplinare ale aşezământului, mijloacele
autorizate pentru obţinerea informaţiilor şi formularea plângerilor şi cu privire la toate
celelalte puncte care pot fi necesare pentru a-i permite să cunoască drepturile şi obligaţiile
sale şi de a se adapta vieţii din penitenciar.

 Dacă deţinutul este analfabet, aceste informări trebuie să i se facă oral.


 Orice deţinut trebuie să aibă în fiecare zi lucrătoare ocazia de a prezenta cereri şi
reclamaţii directorului aşezământului sau funcţionarului autorizat să-l reprezinte.
 Cereri sau reclamaţii vor putea fi prezentate inspectorului închisorii în cursul unei
inspecţii. Deţinutul va putea să se întreţină cu inspectorul sau cu oricare alt salariat
însărcinat cu inspecţia, în lipsa directorului sau a altor membri ai personalului
aşezământului.
 Orice deţinut trebuie să aibă voie să adreseze, fără a fi cenzurat fondul, dar într–o
formă legală, o cerere sau reclamaţie, administraţiei penitenciare centrale, autorităţii
judiciare sau altor autorităţi competente, pe calea ce se impune.
 Chiar dacă o cerere sau reclamaţie ar fi evident îndrăzneaţă sau lipsită de temei, ea
trebuie să fie examinată fără întârziere şi trebuie să se dea un răspuns deţinutului în timp
util.
Legătura cu lumea exterioară :

Deţinuţilor trebuie să li se permită, sub supravegherea necesară, să comunice cu familiile


lor şi cu acelea ale prietenilor lor, în care se poate avea încredere, la intervale regulate, atât
prin corespondenţă, cât şi primind vizita acestora.

 Deţinuţilor originari din ţări străine trebuie să li se acorde înlesniri raţionale pentru a
comunica cu reprezentanţii lor diplomatici şi consulari.
 În ceea ce priveşte deţinuţii originari din state care nu au reprezentanţi diplomatici
sau consulari în ţară ca şi refugiaţii şi apatrizii, acestora trebuie să li se acorde aceleaşi
înlesniri de a se adresa reprezentanţilor diplomatici ai statului care este însărcinat cu
interesele lor, sau oricărei autorităţi naţionale sau internaţionale care are misiunea de a-i
proteja.

Deţinuţii trebuie să fie ţinuţi în mod regulat la curent cu evenimentele cele mai importante,
fie prin lectura ziarelor zilnice, periodice sau a publicaţiilor penale speciale, fie prin
emisiunile radiofonice, conferinţe sau orice alt mijloc analog, autorizat sau controlat de
către administraţie.

Biblioteca :

Fiecare aşezământ trebuie să aibă o bibliotecă pentru uzul tuturor categoriilor de deţinuţi,
dotată suficient cu cărţi instructive şi recreative. Deţinuţii trebuie să fie încurajaţi s-o
folosească cât mai mult posibil

Religia :

 Dacă aşezământul cuprinde un număr suficient de deţinuţi aparţinând aceleiaşi


religii trebuie să fie numit sau aprobat un reprezentant calificat al acelei religii.
În caz că numărul deţinuţilor o justifică şi împrejurările o permit, măsura trebuie luată
50
pentru mai mult timp.

 Reprezentantul calificat sau aprobat conform paragrafului 1, trebuie să fie autorizat


să organizeze periodic slujbe religioase şi să facă, de fiecare dată când este indicat, vizite
duhovniceşti în particular, deţinuţilor care au religia sa.
 Dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei religii nu se va
refuza niciodată, nici unui deţinuţi. Dimpotrivă, dacă un deţinut se opune vizitei unui
reprezentant al unei religii, trebuie să se respecte din plin atitudinea sa.
Fiecărui deţinut trebuie să i se aprobe pe măsura posibilităţilor să-şi satisfacă cerinţele vieţii
sale religioase, participând la slujbe organizate în aşezământ şi să aibă asupra sa cărţile de
educaţie şi instruire religioasă ale religiei sale.

Depunerea obiectelor aparţinând deţinuţilor :

 În caz că regulamentul nu-i dă voie deţinutului să păstreze asupra sa bani, obiecte de


valoare, hainele şi alte efecte care îi aparţin, acestea trebuie să fie depuse la loc sigur,
imediat după intrarea sa în aşezământ. Trebuie să se alcătuiască un inventar şi acestea
trebuie să fie semnat de deţinut. Trebuie să se ia măsuri pentru a se păstra aceste lucruri în
bună stare.
 Aceste lucruri şi banii trebuie să-i fie înapoiaţi la punerea sa în libertate, cu excepţia
banilor care a avut voie să-i cheltuiască, a obiectelor care a putut să le trimită în exterior sau
a hainelor care a trebuit să fie distruse din motive de igienă. Deţinutul trebuie să de
descărcare pentru obiectele şi banii care i- au fost restituiţi.
 Obiectele de valoare sau lucrurile trimise din exterior deţinutului sunt supuse
aceloraşi reguli.
 Dacă deţinutul are asupra sa medicamente sau stupefiante în momentul intrării,
medicul va decide asupra folosirii acestora.
Comunicarea decesului, bolii, transferului etc. :

 În caz de deces sau de boală gravă, de accident grav sau transferare a deţinutului
într-un aşezământ pentru bolnavi mintali, directorul trebuie să informeze imediat soţia
(soţul) dacă deţinutul este căsătorit sau ruda cea mai apropiată şi în orice caz câte o
persoană indicată de deţinut pentru a fi informată.
 Un deţinut trebuie să fie informat imediat despre decesul sau boala gravă a unei rude
apropiate. În caz de boală periculoasă a unei astfel de persoane, în caz că împrejurările
permit aceasta, deţinutul va trebui să fie lăsat să se ducă la căpătâiul celui bolnav, fie sub
escortă, fie liber.
 Orice deţinut va avea dreptul de a informa imediat familia despre detenţia sa sau
despre transferarea sa la un alt loc de deţinere.
Transferarea deţinuţilor :

 În caz că deţinuţii sunt aduşi în locul de deţinere sau sunt scoşi din acesta, ei trebuie
să fie cât mai puţin expuşi vederii, publicului şi trebuie luate măsuri pentru a-i proteja de
insulte, curiozitatea publicului şi de orice fel de publicitate.
 Transportul deţinuţilor în condiţii proaste de aerisire sau iluminat sau prin orice
mijloc care le-ar produce o suferinţă fizică trebuie interzise.

51
 Transportul deţinuţilor trebuie să se facă pe cheltuiala administraţiei şi în condiţii
egale pentru toţi deţinuţii.
Personalul de penitenciar :

 Administraţia penitenciară trebuie să aleagă cu grijă personalul de toate gradele,


deoarece de integritatea sa, de umanitatea sa, de aptitudinile personale şi comportarea
profesională depinde buna funcţionare a locurilor de detenţie.
 Administraţia penitenciară trebuie să se străduiască neîncetat să trezească şi să
menţină în concepţia personalului şi în opinia publică convingerea că această misiune este
un serviciu social de mare importanţă; în acest scop trebuie să fie folosite toate mijloacele
adecvate pentru a lămuri publicul.
 Pentru a se putea realiza cele de mai sus, membrii personalului trebuie să fie folosiţi
permanent în calitate de cadre de penitenciare de profesie, ei trebuie să cunoască statutul
agenţilor statului şi să fie asiguraţi de stabilitatea serviciului, care nu depinde decât de buna
lor purtare, de eficacitatea muncii lor şi de aptitudinile lor fizice. Remunerarea trebuie să fie
suficientă, pentru a se putea recruta şi menţine în serviciu bărbaţi şi femei capabile;
avantajele carierii şi condiţiile serviciului trebuie să fie determinate ţinându–se seama de
natura penibilă a muncii.
 Personalul trebuie să aibă un suficient nivel intelectual.
 Ei trebuie să urmeze, înainte de a intra în serviciu, un curs de pregătire generală şi
specială, trecând probe de ordin teoretic şi practic.
 După intrarea în serviciu şi în cursul carierii, personalul trebuie să-şi menţină şi să-şi
îmbunătăţească cunoştinţele şi capacitatea profesională, urmând cursuri de perfecţionare
care vor fi organizate periodic.
Toţi membrii personalului trebuie să se comporte în toate ocaziile şi să-şi îndeplinească
sarcinile în aşa fel, încât exemplul lor să aibă o influenţă bună asupra deţinuţilor şi să
impună respectul.

 Personalului i se va adăuga, după posibilităţi, un număr suficient de specialişti ca:


psihiatri, psihologi, activişti sociali, institutori, instructori tehnici.
 Munca activiştilor sociali, institutorilor şi instructorilor tehnici trebuie să fie
asigurată în mod permanent, fără a exclude munca auxiliarilor temporari sau benevoli.
 Directorul unui loc de deţinere trebuie să fie suficient calificat pentru sarcina sa prin
caracterul său, capacităţile sale administrative, o pregătire adecvată şi experienţa sa în acest
domeniu.
 El trebuie să-şi consacre tot timpul funcţiei sale oficiale; aceasta nu poate fi
secundară.
 El trebuie să locuiască în aşezământ sau în imediata apropiere a acestuia.
 Când două sau mai multe aşezăminte sunt sub conducerea unui singur director,
acesta trebuie să le viziteze pe fiecare la intervale dese. Fiecare din aceste aşezăminte
trebuie să aibă în fruntea sa un cadru responsabil, care să locuiască acolo.
 Directorul sau ajutorul său şi majoritatea celorlalţi membri ai personalului
aşezământului trebuie să vorbească limba majorităţii deţinuţilor sau o limbă înţeleasă de
majoritatea acestora.
 Trebuie să se recurgă la serviciile unui interpret, de fiecare dată când aceasta este
52
necesar.
 În aşezămintele suficient de mari pentru a fi nevoie de serviciile unuia sau a mai
multor medici care îşi consacră întregul lor timp acestei sarcini, cel puţin unul din aceştia
trebuie să locuiască în aşezământ sau în imediata apropiere a acestuia.
 În celelalte aşezăminte, medicul trebuie să facă vizite în fiecare zi şi să locuiască
destul de aproape pentru a fi gata să intervină fără întârziere în cazurile de urgenţă.
 Într-un aşezământ mixt, secţia de femei trebuie să fie pusă sub conducerea unui
cadru feminin de răspundere, care trebuie să aibă în păstrare toate cheile acestei secţii a
aşezământului.
 Nici un cadru de sex masculin nu are voie să pătrundă în secţia de femei fără a fi
însoţit de un membru feminin al personalului.
 Numai cadre feminine au voie să asigure supravegherea femeilor deţinute. Aceasta
nu exclude totuşi ca pentru motive profesionale, cadre de sex masculin şi anume medici şi
institutori, să nu-şi exercite funcţiile lor în aşezămintele sau secţiile rezervate femeilor.
 Cadrele locurilor de deţinere nu trebuie să utilizeze în raporturile lor cu deţinuţii
forţa, decât în caz de legitimă apărare, de tentativă de evadare sau de rezistenţă prin forţă
sau prin nemişcare la un ordin bazat pe legi sau regulamente. Cadrele care recurg la forţă
trebuie să limiteze folosirea acesteia la strictul necesar şi să raporteze imediat incidentul
directorului aşezământului.
 Membrii personalului de penitenciar trebuie să facă un antrenament fizic special
care să le permită a stăpâni deţinuţii violenţi.
 Exceptând împrejurările speciale, agenţii care asigură un serviciu care îi pune în
contact direct cu deţinuţii nu trebuie să fie înarmaţi. De altfel nu se va încredinţa niciodată o
armă unui membru al personalului, fără ca acesta să fi fost instruit în mânuirea acesteia.
Inspecţia :

Inspectorii calificaţi şi experimentaţi, numiţi de o autoritate competentă vor trebui să


procedeze la inspectarea regulată a locurilor de deţinere şi serviciilor penitenciare. Ei vor
veghe mai ales asupra faptului ca acestea să fie administrate conform legilor şi
reglementărilor în vigoare şi în scopul atingerii obiectivelor serviciilor penitenciare (penale)
şi corecţionale.

Raporturile cu exteriorul:

Detinutii si internatii au dreptul sa aiba vizite la vedere cu familia sau cu diverse persoane
atunci cand exista motive intemeiate , in afara de aparator si cu cel care garanteaza
drepturile detinutilor. In timpul vizitei, care se desfasoara in locuri spacial amenajate, fara
spatii despartitoare si sub controlul vizual dar non auditiv al personalului de politie
penitenciara, detinutul trebuie sa aiba un comportament corect; in caz contrar, poate sa i se
intrerupa vizita. Orice detinut aflat in regim obisnuit, are dreptul la sase vizite pe luna,
fiecare pentru maxim o ora, si cu nu mai mult de trei persoane odata. Detinutul are dreptul
si la convorbiri telefonice cu familia si cei cu care convietuia si, in cazuri particulare, pentru
motive demonstrate , cu persoane

diverse; aceste convorbiri sunt permise o data pe saptamana, pentru o durata maxima de 10
minute fiecare, de asemenea la intoarcerea in institutie din permisie. Cheltuielile sunt

53
suportate de detinut. Reguli mai stricte sunt prevazute pentru regimurile speciale. Cererea
trebuie sa fie adresata, pentru acuzati, Autoritatii Judiciare care a deschis procesul; pentru
condamnati chiar si cu sentinta de gradul unu si pentru internati, in schimb, acesta va fi
inaintata directorului institutiei. Corespondenta poate fi primita in inchisoare fara limitari in
regimul obisnuit; cea adresata de detinut aparatorilor, membrilor Parlamentului,
reprezentantelor diplomatice sau consulare ale tarilor de origine, organismelor care
tuteleaza drepturile omului, nu poate sa fie supusam niciunei limitari. Fiecare detinut poate
sa primeasca patru pachete pe luna, nu mai grele de 20 de kg, fie cu ocazia vizitelor, fie
trimise prin posta atunci cand in ultimele cincisprezece zile nu a avut vizite. Este asigurata
legatura detinutilor cu propriile familii. Familiei trebuie sa i fie comunicat transferul la o
alta structura de detentie. Detinutul are dreptul sa indice membrii familiei carora sa le fie
comunicat de urgenta decesul sau o infirmitate grava, si in raport cu care vrea sa primeasca
informatii. Detinutii si internatii au dreptul sa si exercite votul cu ocazia consultarilor
electorale intr un centru de votare special, inaite de a declara ca vor sa si l exercite,
adresata, in termen de trei zile pana la inceperea votului, Primarului locului unde se gaseste
institutia. Este permis sa se foloseasca un aparat radio personal, cat si computer si dvd uri,
pe motiv de studiu sau munca.

Deținutele însărcinate, lauze și mamele cu

copii mici:

Nu poate fi dispusa si mentinuta custodia cautelara in inchisoare impotriva femeilor


insarcinate sau mame cu copii mici de varsta nu mai mare de sase ani, in afara de situatia
cand subzista exigente cautelare de relevanta exceptionala. Executarea penala este diferita
pentru femeile insarcinate sau mamele cu copii mai mici de un an; poate fi de asemenea
diferita executarea penala pentru mamele cu copii mai mici de trei ani; executarea sanctiunii
de excludere de la activitatea in comun este suspendata pentru femeile insarcinate si
gestante pana la sase luni si

pentru mamele care alapteaza proprii copii pana la varsta de un an; condamnatelor si
internatelor li se poate aproba ingrijirea si asistenta in exterior a copiilor de varsta mai mica
de 10 ani; este asigurata gestantelor si mamelor cu copii asistenta adecvata de catre medici
specialisti, obstetricieni si operatori in puericultura si detinutele sunt cazate in locuri
adecvate.

Deținuții străini:

Detinutii straini au dreptul sa ceara ca autoritatile consulare ale propriei tari sa fie informate
despre arest, sa primeasca copia extraselor de lege in propria limba, sa dea telefoane si
vizite cu ajutorul unui interpret. Au dreptul sa si satisfaca propriile obiceiuri alimentare si
cerintele vietii religioase si spirituale proprii. Detinutii straini care trebuie sa si ispaseasca
pedeapsa, sau restul, mai mica de doi ani, au dreptul sa fie expulzati in tara lor de origine.
Cu condamnarea penala poate sa fie aplicata masura de siguranta a expulzarii, efectuata
dupa ce a ispasit pedeapsa definitiva. In orice caz, nu poate fi expulzat detinutul care in tara
sa de origine risca sa suporte persecutari pentru motive rasiale, politice, religioase, de sex,
limba, cetatenie, etc. Detinutul poate cere transferul in tara in care are cetatenie pentru a si

54
ispasi pedeapsa mai mare de sase luni primita in Italia; respectiva cerere trebuie prezentata
Ministrului Justitiei din Italia sau, daca fapta constituie infractiune in ambele tari,
Ministrului de Justitie al statului al carui cetatean este.

Căile de constrângere:

Folosirea lanţurilor sau fiarelor este interzisă. Cătuşe, cămăşi de forţă şi alte obiecte de
constrângere nu vor fi niciodată aplicate drept pedeapsă. Ele nu vor fi folosite

decât în următoarele împrejurări:

a) dacă este necesar, ca o măsură de precauţie împotriva evadării în timpul unui transfer,
fiind însă înlăturate atunci când deţinutul apare în faţa unei autorităţi judiciare sau
administrative dacă autoritatea nu hotărăşte altfel;

b) pe motive medicale sub îndrumarea şi supravegherea medicului;

prin ordinul directorului, dacă toate celelalte metode de control eşuează, în

scopul protejării unui deţinut de la încercări de automutilare, rănirea celorlalţi sau pentru

a preveni daune serioase aduse proprietăţii; în astfel de cazuri directorul va trebui să

consulte de urgenţă medicul şi să raporteze imediat autorităţii administrative superioare.


Termenii şi maniera de utilizare a căilor de constrângere autorizate în

paragraful precedent vor fi hotărâte prin lege sau prin regulament. Astfel de mijloace nu

se vor aplica timp mai îndelungat decât este absolut necesar.

DEŢINUŢI ALIENAŢI ŞI ANORMALI MINTAL:

1) Alienaţii nu trebuie să fie deţinuţi în închisori şi trebuie să se ea dispoziţii pentru a fi


transferaţi imediat ce este posibil, în aşezăminte pentru bolnavi mintal.

2) Deţinuţii atinşi de alte afecţiuni sau anormalităţi mintale trebuie să fie ţinuţi sub
observaţie şi trataţi în instituţii specializate subordonate unei conduceri medicale.

3) În timpul şederii lor în închisoare, aceste persoane trebuie să fie sub supravegherea
specială a unui medic.

4) Serviciul medical sau psihiatric al aşezămintelor penale trebuie să asigure tratamentul


psihiatric al tuturor celorlalţi deţinuţi care au nevoie de un astfel de tratament.

Este de dorit să se ia măsuri, de acord cu organele competente, pentru ca tratamentul


psihiatric să fie continuat, dacă este necesar, după punerea în libertate şi să fie asigurată
socială postpenală cu caracter psihiatric.

REGULI APLICABILE CATEGORIILOR SPECIALE:

A. DEŢINUŢII CARE ÎŞI ISPĂŞESC PEDEAPSA

55
 Principiile generale au scopul de a arăta în continuare felul în care urmează a fi
administrate instituţiile penale pentru realizarea obiectivelor propuse în corespundere cu
declaraţia făcută în Observaţia Preliminară 1 a prezentului text.
 Întemniţarea sau alte măsuri care duc la separarea infractorului de lumea înconjurătoare
este o pedeapsă chiar prin faptul că persoana se lipseşte de dreptul la auto-determinare prin
privarea lui de libertate. De aceea sistemul penitenciar, cu excepţia unor acţiuni justificate
întreprinse pentru menţinerea disciplinei, nu trebuie să agraveze suferinţele inerente unei
asemenea situaţii.
 Scopul şi justificarea unei condamnări la închisoare sau a altei măsuri similare este cel
de a proteja societatea de crime. Acest lucru poate fi obţinut doar atunci când perioada de
închisoare este folosită pentru a se asigura că după ieşirea din ea şi întoarcerea în societate
infractorul va dori şi va fi în stare să ducă o viaţă normală şi să respecte legea.
 În acest sens, instituţia penitenciară trebuie să folosească toate forţele şi formele de
asistenţă remediale, educaţionale, morale şi spirituale potrivite şi adecvate
comportamentului cu deţinuţii, şi trebuie să se străduie să le aplice în conformitate cu
cerinţele individuale ale deţinuţilor.
 În regimul instituţiilor penitenciare trebuie minimizate orice diferenţă care ar deosebi
viaţa din închisoare de cea de la libertate.

(2) Înainte de expirarea pedepsei, este de dorit de întreprins paşii necesari pentru a-i asigura
deţinutului o reintegrare treptată în societate. Acest scop poate fi atins, în dependenţă de
caz, printr-un regim de pre- eliberare organizat în aceeaşi instituţie sau în una similară, în
care deţinuţii să fie eliberaţi, însă să continuie a fi sub controlul unor organe speciale (nu
poliţia) şi care trebuie combinate cu nişte măsuri de ajutor social.

 Comportamentul faţă de deţinuţi nu trebuie să evidenţieze excluderea lor din


societate, ei vor fi trataţi ca o parte componentă în continuare a societăţii. Comunitatea ar
trebui să susţină personalul acestor instituţii în reabilitarea socială a deţinuţilor. Ea trebuie
să contribuie la menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre deţinut cu familia sa sau cu alte
agenţii sociale. Trebuie să fie întreprindă măsurile necesare, desigur în limitele prevăzute de
lege,pentru a garanta drepturile ce se referă la interesele civile, securitatea socială a
deţinuţilor.
 Serviciile medicale din cadrul instituţiilor trebuie să depisteze şi să trateze orice
boală mintală sau fizică, care ar putea împiedica reabilitarea unui deţinut. În acest sens,
medicii vor avea la dispoziţie toate necesităţile medicale, chirurgicale şi psihiatrice.
 Realizarea acestor principii necesită individualizarea comportamentului faţă de
deţinuţi, şi de aceea este foarte importantă clasificarea deţinuţilor în grupuri diferite şi chiar
repartizarea lor în instituţii diferite, unde ar fi posibilă tratarea lor în dependenţă de grupul
din care face parte.

(2) Aceste instituţii nu trebuie să aplice acelaşi grad de securitate pentru toate grupurile ci
în dependenţă de fiecare grup în parte. Instituţiile cu regim deschis nu au un regim de
securitate fizică, ci se bazează pe auto-disciplina deţinuţilor şi se strădue să ofere cele mai
favorabile condiţii pentru reabilitarea deţinuţilor bine selectaţi.

56
(3) Este de dorit ca numărul deţinuţilor din închisorile cu regim închis să nu fie prea mare
pentru ca să nu împiedice individualizarea tratamentului. În unele ţări se consideră că
numărul lor nu trebuie să depăşească cinci sute de persoane. În instituţiile cu regim deschis
de asemenea numărul persoanelor trebuie să fie cât mai mic posibil.

(4) Pe de o parte, nu este de dorit de a păstra instituţiile foarte mici, pentru că ele nu pot fi
aprovizionate pe deplin cu cele necesare.

 Contribuţia societăţii nu se termină odată cu eliberarea deţinutului. Trebuie să


existe agenţii private sau guvernamentale capabile să ofere persoanelor eliberate grija şi
sprijinul necesar pentru a înlătura prejudiciile şi a le ajuta să se reintegreze în societate.

Tratamentul (comportamentul)

 Tratamentul deţinuţilor trebuie să aibă ca scop, în măsura în care permite durata


de închisoare, cultivarea voinţei de a duce mai apoi un mod de viaţă normal prin respectarea
legilor şi normelor stabilite. Trebuie să le încurajeze respectul de sine, să le dezvolte simţul
responsabilităţii.
 În acest sens, trebuie folosite toate căile şi mijloacele posibile, inclusiv şi
educaţia religioasă în ţările unde aceasta este posibil, orientarea şi instruirea profesională,
îndrumarea privind angajarea în muncă, dezvoltarea fizică şi consolidarea voinţei de
caracter. În fiecare caz aparte se va proceda în conformitate cu necesităţile individuale ale
deţinutului, cu istoria sa criminală şi socială, capacităţile şi aptitudinile mintale şi fizice,
temperament, durata detenţiei şi şansele lui după eliberare.

(2) Pentru orice persoană condapmnată la o perioadă mai îndelungată de închisoare


directorul instituţiei trebuie să prmească rapoarte referitoare la toate subiectele menţionate
în paragraful de mai sus. Ele trebuie să fie completate şi de un raport special din partea
medicului, care va specifica condiţiile necesare pentru tratamentul deţinutului dat.

(3) Toate rapoartele şi alte documente relevante trebuie să fie adunate într-un dosar
personal. Acest dosar va fi reînnoit când este cazul şi păstrat ca să poată fi oricând la
dispoziţia persoanelor responsabile.

Clasificarea şi individualizarea

 Scopurile clasificării sunt următoarele:

(a) De a-i separa de ceilalţi pe deţinuţiii care în baza dosarului penal sau a caracteristicelor
negative pot avea o influienţă nedorită asupra celorlalţi deţinuţi;

(b) De a-i separa în grupuri pentru a facilita tratamentul lor privind reabilitarea socială.

 Pe cât este posibil, pentru diferite categorii de deţinuţi trebuie folosite instituţii
sau secţii separate.
 Pe cât este posibil, după ce deţinutul a fost admis în instituţie şi s-a făcut un
57
studiu al personalităţii lui, trebuie elaborat programul individual de tratare ţinând-use cont
de necesităţile individuale, capacităţi, aşteptări.

Privilegii

 Sistemul de privilegii adecvate diferitor categorii de deţinuţi şi metodele de


comportament faţă de ei trebuie să fie stabilite în fiecare instituţie cu scopul de a încuraja
buna conduită, a dezvolta simţul responsabilităţii, interesul şi cooperarea între deţinuţi.

Munca

 Munca din cadrul instituţiilor penitenciare nu trebuie să fie chinuitoare.

(2) Toţi condamnaţii la închisoare trebuie să lucreze, în dependenţă de capacităţile lor


mintale sau fizice care sunt determinate de medicul instituţiei.

(3) Munca suficientă şi folositoare în cadrul închisorilor are menirea de a-i ţine pe deţinuţi
activi pe parcursul unei zile obişnuite.

(4) Pe cât este posibil, această muncă trebuie să menţină sau chiar să dezvolte abilitatea
deţinutului de a-şi câştiga existenţa într-un mod cinstit după eliberare.

(5) Instruirea profesională este foarte binevenită pentru deţinuţii care vor putea mai apoi s-o
folosească în viaţă, şi în special pentru minori.

(6) În limitele compatibile cu propria alegere profesională şi exigenţele din partea


administraţiei instituţiei, deţinuţii pot să-şi aleagă tipul de lucru pe care vor să-l
îndeplinească.

 Modul de organizare şi metodele de lucru trebuie să se asemene cât mai mult cu


cele din afara instituţiilor, astfel încât să-i pregătească pe deţinuţi pentru condiţiile unei vieţi
obişnuite.

(2) Interesele deţinuţilor şi instruirea lor profesională nu trebuie să fie subordonate scopului
de a obţine profit din activităţile în cadrul instituţiilor.

 Este de dorit ca întreprinderile sau fermele din cadrul instituţiilor să fie


gestionate direct de către administraţia instituţiei şi nu de către patronii privaţi.

(2) Dacă deţinuţii sunt încadraţi în munci necontrolate de administraţie, ei trebuie să fie
mereu supravegheaţi de către personalul instituţiei. Dacă munca nu este efectuată pentru
unele departamente guvernamentale, persoanele care vor beneficia de rezultatele acestei
munci, trebuie să plătească administraţiei instituţiei salarii depline în dependenţă de
volumul de lucru îndeplinit de deţinuţi.

 Securitatea muncii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor liberi trebuie să fie

58
respectate le acelaşi nivel şi în instituţii.

(2) Vor fi luate măsurile necesare pentru a proteja deţinuţii împotriva accidentelor de
muncă şi bolilor profesionale, în condiţii nu mai puţin favorabile decât cele prevăzute de
lege pentru lucrătorii liberi.

 Ziua şi săptămîna maximă de lucru pentru deţinuţi trebuie să fie stabilită de lege
sau de regulamentul administrativ, ţinându-se cont de regulile şi obiceiurile locale de care
se conduc lucrătorii liberi.

(2) Orele de lucru vor fi stabilite în aşa mod ca să lase o zi liberă şi timp îndeajuns pentru
educaţie şi alte activităţi necesare, ca parte componentă a reabilitării deţinuţilor.

 Trebuie să existe un sistem de remunerări echitabile pentru lucrul deţinuţilor.

(2) Deţinuţii au dreptul de a cheltui o parte din bani, în limitele prevăzute de lege, pentru
necesităţile proprii şi pentru a trimite o parte din bani familiilor lor.

(3) Sistemul trebuie de asemenea să prevadă ca o parte din venituri să fie puse de o parte de
către administraţia instituţiei pentru a putea fi acordată deţinutului la eliberarea din
închisoare.

Educaţia şi recreaţia

 Educaţia deţinuţilor capabili să profite mai apoi de ea şi în special a minorilor,


trebuie să fie prevăzută în sistemul penitenciar. Educaţia ar include şi instruirea religioasă
în ţările în care se practică aceasta. Educarea analfabeţilor şi a minorilor este obligatorie şi
administraţia instituţiilor trebuie să acorde atenţie suficientă acestui capitol.

(2) Pe cât este posibil, educarea deţinuţilor trebuie să se integreze în sistemul educaţional
naţional, astfel încât după eliberarea din închisoare deţinuţii să poată să-şi continuie studiile
fără nici o dificultate.

 Activităţile recreere şi culturale trebuie practicate în toate instituţiile pentru


beneficiul sănătăţii mintale şi fizice a deţinuţilor.

Relaţiile sociale şi grija de după eliberare

 Trebuie acordată o atenţie deosebită menţinerii şi îmbunătăţirii relaţiilor


deţinuţilor cu familiile lor spre folosul ambelor părţi.
 Chiar de la începutul aflării deţinutului în închisoare trebuie de gândit bine la
soarta lui după ce va fi eliberat . El trebuie susţinut şi ajutat să stabilească relaţii cu diferite
persoane şi agenţii din afara instituţiei, care ar putea mai apoi contribui la reintegrarea lui în
societate şi i-ar putea ajuta familiei acestuia.
 Serviciile şi agenţiile guvernamentale sau de alt tip care acordă suport
deţinuţilor să se reintegreze în societate trebuie să le ofere, în măsura posibilităţilor şi

59
necesităţilor, toate documentele şi actele necesare, să se asigure că foştii deţinuţi au locuinţă
şi serviciu, sunt alimentaţi şi îmbrăcaţi adecvat anotimpului, sau dacă au bani suficienţi
pentru a ajunge la locul de trai şi cu ce trăi o perioadă de timp după eliberare.

(2) Reprezentanţii acestor agenţii trebuie să aibă acces la instituţiile date şi la deţinuţi
pentru a putea discuta cu ei chiar din primele zile de detenţie.

(3) Este de dorit ca activităţile acestor agenţii să fie centralizate.

B. DEŢINUŢII DEMENŢI SAU BOLNAVI MINTAL

 Persoanele care sunt demente sau bolnave mintal nu trebuie să fie ţinute în
închisori şi trebuie făcute toate aranjamentele pentru a le transfera în instituţii speciale cât
mai curând.

(2) Deţinuţii care suferă de alte boli mintale sau anomalii trebuie să fie tratate şi îngrijite în
instituţii speciale de către medici calificaţi.

(3) Pe parcursul aflării lor în închisoare, ei se vor afla mereu în atenţia şi grija medicului din
instituţie.

(4) Serviciul medical sau psihiatric este acordat tuturor persoanelor bolnave din instituţii
sau care au nevoie de tratament.

 Este de dorit să se facă toate aranjamentele necesare cu agenţiile care activează


în domeniu pentru a putea continua tratamentul psihiatric şi după eliberarea deţinutului din
închisoare.

C. DEȚINIȚII ARESTAȚI SAU CARE AȘTEAPTĂ JUDECATA

Persoanele reţinute sau închise pe motivul că ar fi comis o infracţiune, care se află fie la
sectoarele de poliţie, fie la secţiile de detenţie preventivă, dar încă nu au fost declarate
vinovate, se vor referi în continuare la categoria “ deţinuţi ne-judecaţi”.

(2) Persoanele nedeclarate vinovate pot fi inocente şi de aceea trebuie să fie tratate în modul
corespunzător.

(3) Fără prejudicii faţă de normele juridice referitoare la libertatea individuală, deţinuţii
nejudecaţi trebuie să beneficieze de un regim special de tratament, care să se conducă de
regulile descrise mai jos.

 Persoanele nejudecate trebuie să fie ţinute separat de cele declarate vinovate.

(2) Deţinuţii nejudecaţi, care sunt minori, trebuie să fie ţinute separat de cei adulţi şi chiar
în instituţii separate.

 Deţinuţii nejudecaţi trebuie să doarmă separat, în camere aparte, şi să aibă la


60
dispoziţie toate cele necesare în dependenţă de climă.
 În limitele prevăzute de regulamentul intern al instituţiei, ei au dreptul de a-şi
procura mâncare din surse proprii, din afara instituţiei, prin intermediul administraţiei sau a
familiei şi prietenilor lor. În restul cazurilor, administraţia trebuie să le acorde mâncare
suficientă.
 Un deţinut nejudecat are dreptul să poarte hainele proprii, dacă ele sunt curate
şi bune de purtat.

(2) Dacă persoana va purta o haină din închisoare, ea trebuie să fie diferită de cea a
deţinuţilor condamnaţi.

 Un deţinut nejudecat trebuie să aibă posibilitatea de a lucra dacă doreşte, însă nu


trebuie niciodată obligat să lucreze. Dacă el este de acord să lucreze, atunci trebuie să fie
plătit pentru munca pe care a depus-o.
 Deţinuţii nejudecaţi au dreptul să-şi procure din sursele proprii cărţi, ziare,
reviste sau alte tipuri de ocupaţii care sunt compatibile cu interesele instituţiei, a justiţiei şi
bunei ordini.
 Deţinuţii nejudecaţi au dreptul să fie vizitaţi de medicii sau dentişti individuali
dacă acest lucru se consideră foarte necesar şi ei au destui bani pentru a plăti consultaţia şi
tratamentul.
 Un deţinut nejudecat trebuie să aibă voie să anunţe imediat familia sau prietenii
despre detenţia sa şi administraţia trebuie să faciliteze comunicarea cu familia şi prietenii
sau primirea vizitelor, restricţii şi controluri se vor aplica doar în cazurile când este vorba
de interesele justiţiei şi securităţii.
 În scopul apărării sale, deţinutul nejudecat are dreptul la asistenţă juridică
gratuită dacă este posibil şi poate să fie vizitat de către un avocat sau anchetator care ar
putea să-l ajute şi să-l pregătească pentru procesul de judecată. Dacă este nevoie,
administraţia trebuie să-i ofere materialele scrise necesare. Convorbirile dintre deţinut şi
avocat sau anchetator nu trebuie să fie ascultate de numeni.

D.DEŢINUŢII CIVILI

 În ţările unde legislaţia prevede detenţia pentru datorii sau alte infracţiuni ne-
criminale, persoanele închise nu trebuie să fie supuse restricţiilor sau severităţilor, decât
dacă aceasta este necesar pentru menţinerea disciplinei şi ordinei. Tratamentul lor nu
trebuie să fie mai puţin favorabil decât cel al deţinuţilor nejudecaţi, cu excepţia că ei pot fi
obligaţi să lucreze.

III. Reguli minime ale ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori

1. Principii generale şi perspective fundamentale


2. Vîrsta răspunderii penale şi drepturile minorilor
3. Urmărirea judiciară
4. Judecata şi încheierea cazurilor
61
5. Tratamentul în mediul deschis
6. Tratamentul în instituţie penitenciară

Introducere

Regulile minime ale ONU cu privire la administrarea justiṭiei pentru minori sunt formulate
astfel încît sӑ fie aplicate in diferite sisteme juridice ṣi în acelaṣi timp ,sӑ fixeze normele
minimale pentru tratamentul delincvenṭilor juvenili,oricare ar fi definirea lor ṣi oricare ar fi
sistemul care li se aplicӑ. Aceste Reguli trebuie sӑ fie întotdeauna aplicate imparṭial ṣi farӑ
nici un fel de deosebire. Mileniul trei reclamă necesitatea elaborarării unor strategii în
continuă modificare de autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii.

1.Principii generale şi perspective fundamentale

Principiile generale

Principiile Naṭiunilor Unite privind prevenirea delincvenṭei juvenile – cunoscute ṣi sub


numele de Principiile de la Riyadh - rezultate în urma unei importante întâlniri
internaṭionale a experṭilor, cu scopul elaborӑrii proiectului documentului,care a avut loc în
capitala Arabiei Saudite (1988). Principiile indicӑ în mod clar o conṣtientizare sporitӑ a
faptului cӑ copii sunt fiinṭe umane depline, o atitudine nu prea rӑspânditӑ în ṭӑrile
occidentale (sau cele sub influenṭa acestora) din secolul al XIX-lea, dar care este evidentӑ
în reglementӑrile recente, cum ar fi Convenṭia O.N.U. asupra drepturilor copilului(1989).

Principiile O.N.U. pentru prevenirea delincvenṭei juvenile au trei caracteristici principale:

1. sunt foarte cuprinzӑtoare;

2. promoveazӑ o abordare activӑ;

3. îi considerӑ pe copii participanṭi deplini în cadrul societӑṭii.

1. Complexitatea - aceste Principii au în vedere aproape toate domeniile sociale: cele trei
medii principale cuprinse în procesul de socializare (familia, ṣcoala ṣi comunitatea);

mass-media; politica socialӑ; legislaṭia ṣi actul de justiṭie în cazul minorilor.

Caracterul complex al Principiilor de la Riyadh este dat ṣi de legӑtura care existӑ între ele ṣi
Convenṭia O.N.U. privind drepturile copilului (1989). Încӑ o datӑ complexitatea este una
dintre caracteristicile principale. Scopul avut în vedere este îmbunӑtӑṭirea situaṭiei
generale a copiilor. Mai mult, Principiile pun accentual pe importanṭa unor asemenea
politici în cazul prevenirii criminalitӑṭii.

2. Abordarea activӑ - prevenirea, trebuie sӑ se concentreze asupra ridicӑrii nivelului


calitӑṭii vieṭii, al bunӑstӑrii generale,ṣi nu numai asupra unei eliminӑri imediate a unor
probleme clar definite, dar parṭiale. Scopul nu trebuie sӑ fie prevenirea situaṭiilor
"negative" ci stimularea potenṭialului social (o abordare ofensivӑ).Caracterul complex

62
constituie, desigur, expresia abordӑrii active a prevenirii.

3. Participare- Istoria ṭӑrilor occidentale ne aratӑ cӑ copiii nu au fost trataṭi întotdeauna la


fel. Cercetӑrile interculturale ne oferӑ imagini diferite ale copilului. Opinia dominant
actualӑ, mai ales în ṭӑrile occidentale, este aceea cӑ copiii aparṭin unei "categorii sociale
distincte", aceea de "prefiinṭe umane". Totuṣi, în ultimele decenii, imaginea copilului a
devenit obiectul unor discuṭii concrete, din diverse motive. Dar, în ciuda miṣcӑrii pentru
drepturile copilului care

urmӑreṣte salvarea acestora, ea însӑṣi fiind rezultatul imaginii copilului care dominӑ în
prezent, situaṭia copiilor lumii nu s-a îmbunӑtӑṭit prea mult. În ceea ce priveṣte latura
pozitivӑ, oamenii pun accentul, printre altele, pe principiul ontologic cӑ copilul este în
primul rând o fiinṭӑ umanӑ, ṣi nu un obiect. Aceastӑ discuṭie are loc în aproape toate
domeniile de interes social ṣi juridic care îl au în vedere pe copil. Una dintre aceste
tendinṭe indicӑ respectul tot mai mare pentru statutul social ṣi juridic deplin al copilului:
copilul ca participant cu drepturi depline în societate. Principiile de la Riyadh sunt exemple
foarte bune pentru felul în care aceastӑ tendinṭӑ specificӑ poate sӑ fie reflectatӑ de lege.
Principiile O.N.U. privind prevenirea delincvenṭei juvenile sunt importante din mai multe
puncte de vedere. Eforturile

Naṭiunilor Unite în domeniul administrӑrii justiṭiei în cazul minorilor sunt remarcabile ṣi


stimulatoare. În mod cert, acest lucru este valabil ṣi în cazul Principiilor de la Riyadh. Într-
adevӑr, aceste Principii sunt expresia recentelor evoluṭii ale abordӑrii problemelor
copilului din punct de vedere social ṣi juridic. Copiii sunt priviṭi mai puṭin ca obiecte, ci, mai
degrabӑ, ca fiinṭe umane depline cu propriile lor calitӑṭi, care trebuie valorizate ṣi
protejate. Cerinṭa recunoaṣterii drepturilor omului în cazul copiilor însoṭeṣte, pas cu pas,
acṭiunile legate de protecṭia copilului. Principiile de la Riyadh fac parte din miṣcarea
recentӑ, dar foarte puternicӑ pentru drepturile omului (sau copilului); scopul lor depӑṣeṣte
prevenirea delincvenṭei juvenile.

Principii fundamentale

1. Tratamentul echitabil ṣi uman al minorilor aflaṭi în conflict cu legea. În mod particular,


ṭelurile justiṭiei pentru minori trebuie sӑ cuprindӑ, pe de o parte,promovarea binelui
minorilor, iar pe de altӑ parte, o reacṭie din partea autoritӑṭilor proporṭionalӑ cu natura
faptei ṣi cu persoana fӑptuitorului.

2. Folosirea de diverse metode alternative de audieri pânӑ la programe comunitare


adecvate în care este încurajat consimṭӑmântul liber exprimat al minorului.

3. Unde aceste alternative nu sunt adecvate, detenṭia minorilor va fi folositӑ ca o mӑsurӑ


de ultimӑ instanṭӑ, pentru perioada cea mai scurtӑ posibil ṣi separat de detenṭia
persoanelor adulte.

4. Procedurile în faṭa oricӑrei autoritӑṭi vor fi conduse spre apӑrarea binelui minorilor ṣi

63
într-o manierӑ care-i permite sӑ participe ṣi sӑ se exprime în mod liber.

5. Privarea de libertate va trebui impusӑ numai dupӑ o atentӑ verificare, pentru o perioadӑ
minimӑ ṣi numai pentru infracṭiuni grave.

6. Pedeapsa cu moartea ṣi pedepsele corporale vor fi abolite pentru toate infracṭiunile.

7. Se va recurge la internarea minorilor numai dupӑ luarea în considerare a mӑsurilor


alternative.

8. Atât personalul, cât ṣi poliṭiṣtii care lucreazӑ cu cazuri în care sunt implicaṭi minori va
trebui sӑ beneficieze de o pregӑtire specializatӑ continuӑ.

9. În timpul implementӑrii tratamentului instituṭional, vor fi puse la dispoziṭie servicii


educaṭionale adecvate pentru a-i asista pe minori la reîntoarcerea lor în societate.

10. Eliberarea va fi luatӑ în considerare atât la arestare, cât ṣi cu prima ocazie posibilӑ
dupӑ aceasta.

Perspective fundamentale

Statele membre se angajează, în conformitate cu interesele lor generale să apere


bunăstarea minorului şi a familiei sale,fac eforturi pentru crearea unor condiţii care să
asigure minorului o viaţă senină, în care minorul să fie înconjurat, în perioadele în care
este cel mai expus unui comportament deviat, către prosperitate personală şi către o
educaţie care să-l îndepărteze pe cât posibil de orice contact cu criminalitatea şi
delicvenţa.Trebuie să se mobilizeze să ia măsuri pozitive care să asigure antrenarea
completă a tuturor resurselor existente, mai ales familia, persoanele benevole ca şi alte
grupări ale comunităţii, cum ar fi şcolile şi alte instituţii comunitare, în scopul promovării
bunăstării minorului şi deci, şi în scopul reducerii nevoii de intervenţie a legii, astfel încât
persoana în cauză să fie tratată eficace, echitabil şi uman în conflictul său cu legea. Justiţia
pentru minori face parte integrantă din procesul de dezvoltare naţională a fiecărei ţări, în
cadrul general al justiţiei sociale pentru toţi tinerii contribuind astfel, în acelaşi timp, la
protejarea tineretului şi la menţinerea păcii şi a ordinii în societate. Modalităţile de
aplicare a prezentului Ansamblu de reguli depind de condiţiile economice, sociale şi
culturale existente în fiecare Stat membru. Aceste perspective fundamentale generale au
legătură cu politica socială globală, în general, şi vizează favorizarea, pe cât posibil, a
protecţiei sociale a tineretului în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie pentru
minori, precum şi a prejudiciului cauzat adesea de această intervenţie.

2. Vârsta răspunderii penale ṣi drepturile minorilor

Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi culturi. Atitudinea
modernă constă în întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi
psihologice ale răspunderii penale, adică dacă un copil, ţinându-se cont de capacitatea sa
de discernământ şi de înţelegere, poate fi făcut responsabil de un comportament esenţial

64
antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu există deloc o
vârstă – limită, atunci noţiunea nu mai are sens. În general, există o relaţie strânsă între
noţiunea de răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte
drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu, situaţia matrimonială, majoritatea civilă,
etc). Sistemul de justiţiei pentru minori caută să asigure bunăstarea minorilor şi face aşa
fel încât reacţia faţă de delincvenţii juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare
circumstanţelor delincvenţelor şi delictelor.

Drepturile minorilor

Garanţiile fundamentale ale procedurii, aşa cum ar fi prezumţia de nevinovăţie, dreptul de


a fi informat asupra sarcinilor, dreptul de a tăcea, dreptul de a fi asistat, dreptul la
prezenţa unui părinte sau tutore, dreptul de a interoga şi de a confrunta martorii şi dreptul
la un grad dublu de jurisdicţie, sunt asigurate în toate stadiile procedurii.

Protejarea vieţii particulare

Dreptul minorilor la protejarea vieţii sale particulare poate fi respectat în toate stadiile în
scopul de a fi evitată cauzarea de daune printr-o publicitate iniţială şi prin încadrarea
penală. În principiu, nu trebuie publicată nici o informaţie care să poată duce la
identificarea delincventului juvenil. Tinerii sunt sensibili, în special, la încadrarea penală.
Cercetările criminologice din acest domeniu au demonstrat efectele periculoase (de toate
felurile) rezultând din faptul că tinerii sunt o dată pentru totdeauna încadraţi ca
„delincvenţi” sau „criminali”. Astfel, tinerii trebuie protejaţi de efectele nocive ale
publicării în presă a unor informaţii referitoare la problema acestora,trebuie protejat şi
respectat interesul individului. Nici o dispoziţie a prezentului Ansamblu de reguli nu
trebuie să fie interpretată ca excluzând aplicarea Ansamblului de reguli minime privind
tratamentul deţinuţilor, adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite, ca şi a altor documente şi
reguli privitoare la drepturile omului recunoscute de comunitatea internaţională şi
referitoare la tratamentul şi protecţia tinerilor.

3.Urmarirea judiciarӑ

Din clipa în care un minor este arestat, sunt informaţi părinţii sau tutorele său imediat sau,
dacă aceasta nu este posibil, în cel mai scurt timp. Judecătorul sau orice alt funcţionar sau
organ competent examinează fără întârziere problema eliberării. Contactele dintre
organele de urmărire şi tânărul delincvent sunt stabilite astfel încât să fie respectat
statutul juridic al minorului, favorizându-i-se bunăstarea şi evitându-se provocarea de
vătămări, ţinându-se cont de circumstanţele chestiunii. Chestiunea eliberării trebuie să fie
examinată fără întârziere de către judecător sau alt funcţionar competent. Prin acest ultim
termen se înţelege orice persoană sau instituţie, în cel mai larg înţeles al acestui cuvânt,
inclusiv consiliile comunitare sau autorităţile poliţieneşti cu drept de eliberare a
persoanelor arestate.

Poliţia, procuratura sau alte organe însărcinate cu delincvenţa juvenilă au puterea de a

65
soluţiona cazurile după cum consideră, fără a implica procedura penală oficială, conform
unor criterii fixate în acest scop din sistemele juridice respective şi de asemenea, conform
unor principii conţinute în prezentul Ansamblu de reguli. Orice recurs la mijloace extra -
judiciare implicând trimiterea către servicii comunitare sau alte servicii competente, cere
consimţământul interesatului sau al părinţilor sau al tutorelui său, fiind de la sine înţeles că
această hotărâre de amânare a chestiunii poate, dacă se consideră, să fie subordonată
unei reexaminări de către autoritatea competentă. În scopul de a facilita reglementarea
discreţionară a cazurilor de delicvenţă juvenilă, se vor face eforturi în vederea organizării
programelor comunitare, cu precădere a celor de supraveghere şi orientare temporară, şi
în vederea asigurării restituirii bunurilor şi indemnizaţiei victimelor. Recurgerea la
mijloace extra-judiciare care permit evitarea procedurii penale şi antrenează adeseori
trimiterea către serviciile comunitare, este aplicată în mod normal oficial sau oficios în
numeroasele sisteme juridice. Această practică permite evitarea consecinţelor negative
ale unei proceduri normale în administrarea justiţiei la minori. În multe din cazuri,
abţinerea ar fi cea mai bună decizie. Astfel recurgerea la mijloace extra-judiciare încă de la
început şi fără trimitere la alte servicii (sociale) poate fi cea mai bună măsură. Şi aşa şi este
atunci când delictul nu este de natură gravă şi când familia, şcoala sau alte instituţii proprii
exercitării unui control social oficios au reacţionat deja aşa cum trebuia şi constructiv, sau
sunt gata să o facă.

Recurgerea la mijloace extra-judiciare poate să intervină în orice stadiu al luării deciziei –


prin poliţie, procuratură sau prin alte instituţii cum ar fi curţi, tribunale, comisii sau consilii.
Ea (recurgerea la mijloace extra-judiciare – n.n.–) poate fi exercitată de una sau mai multe
instanţe, sau chiar de toate, conform reglementărilor în vigoare în diferite sisteme sau în
spiritul prezentului Ansamblu de reguli. Recurgerea la mijloace extra-judiciare este un fel
important de acţiune şi nu trebuie să fie rezervat neapărat infracţiunilor minore.

Delincventul juvenil sau părintele (sau tutorele) trebuie să-şi dea acordul pentru serviciile
comunitare, fără acest consimţământ hotărârea ar fi contrară Convenţiei de abolire a
muncii forţate. Totodată acest consimţământ nu trebuie să fie irevocabil, căci poate fi dat
şi de minor în disperare de cauză. Minorii nu trebuie să simtă presiunea sau să fie
constrânşi să-şi dea consimţământul. Astfel, este bine de a face o evaluare obiectivă a
caracterului judicios al dispoziţiilor referitoare la delincvenţa juvenilă de către „o
autoritate competentă, dacă aceasta este cerută”.

4.Judecata ṣi încheierea cazurilor

Regulile subliniazӑ câteva principii fundamentale: principiul proporṭionalitӑṭii, cel al


folosirii minimale a privӑrii de libertate ṣi cel al promovӑrii intereselor minorilor. Când
pentru fӑptuitorul minor nu a fost aleasӑ calea alternativei ṣi s-a procedat la un proces
formal, procedurile vor fi conduse spre promovarea intereselor minorilor ṣi într-o
atmosferӑ care sӑ permitӑ minorului sӑ participe ṣi sӑ se exprime liber.

Autoritatea competentă pentru a judeca

66
În situaţia când cazul unui tânăr delincvent n-a făcut obiectul unei proceduri extra-
judiciare, el este examinat de autoritatea competentă (curte, tribunal, comisie, consiliu,
etc), conform principiilor unui proces just şi echitabil. Procedura urmată trebuie să
protejeze cât mai bine interesele tânărului delincvent şi se va desfăşura într-un climat de
înţelegere, permiţând acestuia să participe la procedură şi să se exprime liber.

Este dificil de dat o definiţie organismului competent sau persoanei competente, o


definiţie care să descrie într-un mod universal valabil autoritatea jurisdicţională prin
expresia „autoritate competentă”, în principiu, astfel sunt denumiţi preşedinţii de curţi sau
de tribunale (compuse dintr-un judecător unic sau mai mulţi membri), şi anume magistraţi
profesionişti şi neprofesionişti, comisii administrative sau alte organisme comunitare mai
puţin speciale, specializate în soluţionarea cu caracter jurisdicţional a conflictelor.

Procedura urmată pentru judecarea tinerilor delincvenţi trebuie absolut să se


conformeze normelor minimale, asigurând oricărui acuzat respectarea formelor legale. În
aceste forme, un proces „just şi echitabil” cuprinde garanţiile fundamentale, cum ar fi
prezumţia de nevinovăţie, înfăţişarea şi depoziţia martorilor, mijloacele obişnuite de
apărare, dreptul de a tăcea, dreptul la ultimul cuvânt al acuzatului, dreptul de a face apel
etc. Pe timpul cât durează procedura, minorul are dreptul de a fi reprezentat printr-un
consilier sau să ceară desemnarea unui avocat din oficiu, atunci când dispoziţiile
prevăzând această asistenţă există în ţară. Părinţii sau tutorele pot participa la procedură
şi pot fi rugaţi de autoritatea competentă s-o facă, în interesul minorului. Autoritatea
competentă poate să le refuze această participare dacă aceasta are motive să creadă că
excluderea acestora de la proces este în interesul minorului.

În toate cazurile, cu excepţia micilor infracţiuni, înainte ca autoritatea competentă să ia


decizie definitivă prealabilă condamnării, antecedentele minorului, condiţiile în care el
trăieşte şi circumstanţele astfel încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente de a
judeca chestiunea în cauză. Rapoartele de anchetă socială (rapoarte sociale sau rapoarte
prealabile sentinţei) constituie un ajutor indispensabil în cea mai mare parte din cazurile
de urmărire judiciară a tinerilor delincvenţi. Autoritatea competentă trebuie să fie
informată asupra elementelor importante ce-l privesc pe minor, aşa cum ar fi
antecedentele sala sociale şi familiale, situaţia şcolară, experienţele sale în materie de
educaţie, etc. Anumite jurisdicţii fac apel, în acest sens, la servicii sociale speciale sau la
alte persoane afiliate tribunalului sau comisiei. Alte persoane, în special, ofiţerii din
serviciile de probaţiune pot îndeplini acest rol.

Principii ce acţionează asupra judecării şi actului de decizie:

a) Decizia trebuie să fie întotdeauna direct proporţională nu numai cu circumstanţele şi


gravitatea delictului, dar şi cu circumstanţele şi nevoile delincventului ca şi cu nevoile
societăţii;

b) Nu se vor aduce restricţii libertăţii personale a minorului – iar limitarea lor la minimum

67
– se va face după un examen minuţios;

c) Privarea de libertate individuală nu se va aplica decât dacă minorul este considerat


vinovat de săvârşirea unui delict împotriva unei alte persoane, sau în recidivă, sau dacă nu
există altă soluţie convenabilă;

d) Bunăstarea minorului trebuie să fie criteriul determinant în examinarea cazului său.

- Pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori.

- Minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale.

- Autoritatea competentă are puterea de a întrerupe procedura în orice moment.

Principala dificultate pe care o prezintă formularea principiilor directoare ce acţionează


asupra judecării minorului ţine de faptul că mai există conflicte încă nerezolvate între
anumite opţiuni fundamentale, în special următoarele:

a) Reintegrarea socială sau sancţiunea meritată;

b) Asistenţă sau reprimare şi pedepsire;

c) Reacţie adaptată la caracteristicile unui caz particular sau reacţie inspirată din
necesitatea de protejare a societăţii în ansamblul său;

d) Insistenţă generală pentru schimbarea hotărârii sau apărare individuală.

Conflictul între aceste opţiuni este mai grav în cazul minorilor decât în cazul adulţilor. În
faţa marii diversităţi de cauze şi de reacţii care caracterizează chestiunile privind minori, se
constată că toate aceste probleme sunt strâns legate.

Ansamblul de reguli minime privind administrarea justiţiei la minori nu vizează


prescrierea procedurii de urmărire, ci definirea uneia care să fie în conformitate cu
principiile acceptate în mod universal.

Autoritatea competentă poate asigura desfăşurarea procesului de judecată sub forme


diverse, cu o mare flexibilitate pentru a se evita, pe cât posibil, plasarea într-o instituţie.
Astfel de măsuri, din care mai multe pot fi combinate, sunt după cum urmează:

a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii;

b) Probaţiune;

c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;

d) Amenzi, indemnizaţie, restituire;

e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;

f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi

68
analoage;

g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu
educaţional;

h) Alte hotărâri pertinente.

5.Tratamentul în mediu deschis

Criminologia progresistă recomandă tratamentul în mediul deschis, preferându-l plasării în


instituţii. Practic, nu s-a constatat nici o diferenţă între rezultatele celor două metode.
Numeroasele influenţe negative care sunt exercitate asupra individului şi par a fi
inevitabile în mediul instituţional nu pot fi contrabalante, în mod evident, de eforturile în
domeniul tratamentului. Acesta se aplică, în special tinerilor delincvenţi, a căror
vulnerabilitate este mai mare. Pe de altă parte, consecinţele negative care duc nu numai la
pierderea libertăţii ci şi la separarea de mediul social obişnuit sunt, bineînţeles, mult mai
grave la minori din cauza lipsei lor de maturitate.

Mijloace de executare a hotărârii judecătoreşti

În scopul asigurării executării deciziilor autorităţilor competente, autoritatea însăşi sau o


altă autoritate după caz, va lua măsurile ce se impugn. Cu acest titlu, autoritatea poate,
dacă consideră necesar, să modifice deciziile, cu condiţia ca această modificare să fie în
conformitate cu principii figurând în prezentul Ansamblu de reguli.

Fiind vorba de minorii delincvenţi, executarea hotărârii judecătoreşti poate avea mai
mult timp, mai mult decât adulţi, o incidenţă deosebită asupra vieţii celui în cauză.
Contrară, deci, ca autoritatea competentă sau un organ independent (comisia competentă
pentru acordarea libertăţii condiţionate sau supravegheate, serviciul de probaţiune,
instituţia însărcinată cu protecţia tineretului, etc), dotate cu calificări identice cu cele ale
autorităţii care a pronunţat iniţial hotărârea, să vegheze asupra executării ei. În anumite
ţări, judecătorul pentru executarea pedepsei este desemnat în acest scop.

Asistenţă pentru minori

Se vor face eforturi pentru asigurarea pentru minori, în toate etapele procedurii, a unei
asistenţe în ceea ce priveşte cazarea, educarea şi formarea profesională, sau a unei alte
forme de ajutor util şi practic în vederea uşurării reintegrării. Se va cere voluntarilor,
organizaţiilor benevole, instituţiilor locale şi altor servicii comunitare să contribuie în mod
eficace la reintegrarea minorului într-un cadru comunitar şi, pe cât posibil, în interiorul
celulei familiale.Toate activităţile ce-i privesc pe delincvenţii juvenili trebuie orientate
către reintegrare. Cooperarea cu comunitatea umană este indispensabilă dacă se doreşte
aplicarea eficace a directivelor autorităţii competente. Voluntarii şi serviciile benevole, în
special, s-au arătat a fi resurse foarte interesante de care încă până acum nu s-a profitat
deloc. În anumite cazuri, cooperarea cu mai vechii delincvenţi (mai ales cu toxicomanii)

69
poate fi foarte utilă.

6.Tratamentul în instituṭie penitenciarӑ

Pregătirea şi tratamentul minorilor aflaţi în instituţii au ca obiectiv asigurarea asistenţei


pentru aceştia, a protecţiei, educării şi competenţelor profesionale, în scopul de a-i ajuta
pe minori să joace un rol constructiv şi productiv în societate. Tinerii cazaţi în instituţii vor
primi ajutorul, protecţia şi întreaga asistenţă pe plan social, educativ, profesional,
psihologic, medical şi fizic care le poate fi necesară în funcţie de vârstă, sex, personalitate
şi în interesul dezvoltării lor armonioase. Minorii cazaţi în instituţii trebuie să fie separaţi
de adulţi şi deţinuţi într-un locaş distinct sau într-o parte distinctă de locaşul pentru adulţi.
Se va favoriza cooperarea între ministere şi servicii în vederea asigurării unei pregătiri
şcolare sau, dacă este cazul, a unei pregătiri profesionale adecvată minorilor plasaţi în
instituţii în aşa fel încât să nu fie dezavantajaţi în studii, atunci când părăsesc instituţia.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările care se fac


sunt aplicabile, în măsura în care se referă, la tratamentul tinerilor delincvenţi plasaţi în
instituţii, inclusiv a celor care se află în detenţie preventive. Se vor face eforturi în vederea
punerii în practică, pe cât posibil, a principiilor pertinente enunţate în Ansamblul de reguli
minime pentru tratamentul deţinuţilor în scopul de a răspunde nevoilor diverse ale
minorilor, în funcţie de vârsta lor, sex şi personalitate. Ansamblul de reguli minime pentru
tratamentul deţinuţilor se situează printre primele documente de acest gen pe care le-a
promulgat O.N.U. S-a ajuns să se recunoască că aceste texte au efect pe scară mondială.
Chiar dacă există, încă, astăzi ţări în care punerea lor în practică se află doar la nivel de
aspiraţie şi nu a fost tradusă în realitate, acest Ansamblu de reguli minime continuă să
exercite o influenţă importantă asupra personalului penitenciarelor.

Unele din punctele principale referindu-se la tinerii delincvenţi plasaţi în instituţii, sunt
apărate de prevederile Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor
(locaşe de detenţie, arhitectură, aşternuturi de pat, haine, plângeri şi cereri ale deţinuţilor,
contacte cu lumea exterioară, alimentaţie, serviciu religios, separare după vârstă,
personal, muncă etc.) ca şi de dispoziţiile privind pedepsele, disciplina şi mijloacele de
constrângere referitoare la delincvenţii periculoşi. Nu ar fi oportun să fie modificat
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, pentru adaptarea la
caracteristicile proprii stabilimentelor unde sunt plasaţi delincvenţii juvenili, în cadrul
prezentului Ansamblu de reguli minime referitoare la administrarea justiţiei pentru minori.

În concluzie,putem afirma faptul cӑ actele internaṭionale în materie de drept execuṭional


penal prevӑd anumite reguli,recomandӑri de care trebuie sӑ se ṭinӑ cont atunci cînd este
vorba de tratamentul deṭinuṭilor. Desigur,aplicarea în practicӑ a prevederilor legislaṭiei
internaṭionale este însoṭitӑ de mari greutӑṭi.Aceasta se explicӑ îndeosebi prin lipsa unui
support material.Ignorarea normelor legislaṭiei internaṭionale,precum ṣi a celei
naṭionale,duce la apariṭia unor probleme suplimentare iar soluṭionarea acestor probleme
depende de statul democratic pe care ni-l dorim.

70
IV. Recomandarea Comitetului de Miniştri ai statelor membre, referitoare la Regulile
penitenciare europene REC(2006)2

1. Principii fundamentale
2. Condiţiile de detenţie
3. Sănătate
4. Ordine
5. Conducerea şi personalul
6. Inspecţia şi controlul
7. Arestaţii preventiv
8. Obiectul regimului deţinuţilor condamnaţi
9. Revizuirea regulilor

I.Principiile fundamentale referitoare la regulile penitenciare si domeniul de aplicare


a acestora

1.Toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului.
2.Persoanele private de libertate îsi pastreaza toate drepturile care nu le-au fost retrase prin
lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare
preventiva.
3.Restrictiile impuse persoanelor private de libertate trebuie sa se reduca la strictul necesar
si vor fi proportionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse.
4.Conditiile de detentie care încalca drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de
resurse.
5.Viata în închisoare trebuie sa se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale
vietii din exteriorul penitenciarului.
6.Fiecare perioada de detentie trebuie sa fie gestionata astfel încât sa faciliteze reintegrarea
persoanelor private de libertate în societatea libera.
7.Cooperarea cu serviciile sociale externe si participarea societatii civile la viata din
penitenciar trebuie încurajate pe cât posibil.
8.Personalul din penitenciar desfasoara o importanta misiune a serviciului public, iar
angajarea, pregatirea si conditiile de munca ale acestuia trebuie sa-i permita sa ofere un
nivel ridicat de asistenta detinutilor.
71
9.În mod regulat, toti detinutii trebuie sa faca obiectul unei inspectii guvernamentale si unui
control exercitat de o autoritate independenta.
Regulile penitenciare europene se aplica persoanelor plasate în arest preventiv de catre o
autoritate judiciara sau persoanelor private de libertate în urma unei condamnari. În
principiu, persoanele plasate în arest preventiv de catre o autoritate judiciara si cele private
de libertate în urma unei condamnari nu pot fi închise decât în închisori sau în stabilimente
rezervate detinutilor din ambele categorii.
Regulile se aplica si urmatoarelor persoane:
a. detinutilor care se afla într-un penitenciar, indiferent de motiv;
b. persoanelor care au fost plasate în arest preventiv de catre o autoritate judiciara sau au
fost private de libertate ca urmare a condamnarii si care pot, din orice motiv, sa fie
încarcerate în alte locuri.
Copii cu vârsta sub 18 ani nu vor fi încarcerati în penitenciare pentru adulti, ci în institutii
special concepute în acest scop.Totusi, daca în conditii exceptionale copiii sunt încarcerati
în astfel de penitenciare, situatia si nevoile acestora trebuie sa fie reglementate prin reguli
speciale.
Persoanele care sufera de afectiuni psihice si a caror sanatate mentala este incompatibila
cu detentia în penitenciar trebuie sa fie trimise într-o institutie special conceputa în acest
sens. Totusi, daca în conditii exceptionale sunt închise astfel de persoane în penitenciare,
situatia si nevoile acestora trebuie sa fie reglementate prin reguli speciale.
Regulile de fata trebuie sa fie aplicate cu impartialitate, fara discriminari bazate pe sex,
rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau de alt tip, nationalitate, nivel social,
apartenenta la o minoritate nationala, avere, locul nasterii sau de alt tip.

II.Conditiile de detentie,sanatate si ordine


2.1Regulile de depunere si de repartizare a detinutilor
Nici o persoana nu poate fi depusa sau retinuta într-un penitenciar, în calitate de
detinut, fara un ordin valabil de încarcerare, în conformitate cu legislatia nationala.Pentru
fiecare detinut nou depus, trebuie sa se înregistreze imediat urmatoarele:
a.date privind identitatea detinutului;
b.motivele condamnarii si numele autoritatii competente care a decis acest lucru;
c.data si ora depunerii;
d.lista obiectelor personale ale detinutului, care vor fi pastrate într-un loc sigur;
e.toate ranile vizibile si plângerile anterioare de rele tratamente;
f.sub rezerva restrictiilor dictate de confidentialitatea medicala, orice informatie legata
de starea de sanatate a detinutului, semnificativa pentru bunastarea fizica si psihica a
detinutului respectiv sau a celorlalti.
La depunere, toti detinutii trebuie sa primeasca informatia în scris sau oral, într-o limba
pe care o înteleg, cu privire la regulamentul disciplinar, drepturile si obligatiile pe care le au
în penitenciar.Detinutii trebuie sa fie autorizati sa aiba în posesie versiunea scrisa a
72
informatiilor care le-au fost comunicate.Detinutii vor fi informati cu privire la toate
procedurile judiciare în care sunt implicati si, daca sunt condamnati, cu privire la durata
pedepsei si posibilitatile de liberare conditionata.
Imediat dupa depunere, trebuie sa fie facuta o înstiintare cu privire la detentia
detinutului.
La cât mai scurt timp posibil de la depunere:
a. informatiile referitoare la starea de sanatate a detinutului trebuie sa fie completate cu
un examen medical;
b.masurile de siguranta aplicate individual detinutilor trebuie sa corespunda unor
cerinte minime care sa asigure siguranta detentiei.Siguranta asigurata prin mijloace fizice si
tehnice va fi suplimentata cu masuri dinamice de siguranta, furnizate de echipa de
interventie care trebuie sa-i cunoasca foarte bine pe detinuti.Imediat dupa depunere, fiecare
detinut va fi evaluat pentru a se stabili:
a. riscul pe care l-ar reprezenta pentru comunitate, în eventualitatea unei evadari;
b. riscul de tentativa de evadare pe cont propriu sau cu ajutorul unor complici din
exterior.
Fiecare detinut va fi supus imediat unui regim siguranta corespunzator riscului
identificat.Nivelul de siguranta trebuie sa fie evaluat în mod regulat pe durata detentiei unui
detinut.

c.Imediat dupa depunere, detinutii vor fi evaluati pentru a se stabili daca


reprezinta un risc pentru siguranta celorlalti detinuti, a personalului din penitenciare, a
vizitatorilor sau chiar pentru ei însisi.Se vor lua masuri care sa asigure siguranta detinutilor,
a personalului din penitenciar si a vizitatorilor, care sa reduca la minimum riscul de violenta
si de producere a unor evenimente ce ar putea reprezenta o amenintare pentru
siguranta.Trebuie sa se depuna toate eforturile posibile pentru ca detinutii sa participe la
activitatile zilnice în siguranta.Detinutii trebuie sa aiba posibilitatea de a contacta
personalul în orice moment, inclusiv noaptea.Legislatia nationala referitoare la siguranta si
sanatate trebuie sa se aplice în aceeasi masura si în penitenciare.

d.toate informatiile existente, cu privire la situatia sociala a detinutului, trebuie sa


fie astfel evaluate încât sa trateze nevoile personale si sociale imediate ale acestuia;
Detinutii trebuie sa fie repartizati, pe cât posibil, în penitenciare situate cât mai
aproape de domiciliul sau centrul de reintegrare sociala al acestora.La repartizare, se va tine
cont de cerintele legate de urmaririle judiciare si anchetele penale, securitate si siguranta,
precum si de necesitatea de a oferi regimuri potrivite tuturor detinutilor.Pe cât posibil,
detinutii vor fi consultati cu privire la repartizarea initiala si la transferurile ulterioare,
dintr-un penitenciar într-altul.Spatiile de detentie, în special cele destinate cazarii detinutilor
pe timpul noptii, trebuie sa respecte demnitatea umana si intimitatea, si sa întruneasca
standardele minime sanitare si de igiena, tinându-se cont de conditiile climatice si, în
special, de suprafata de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încalzire si ventilatie.

73
În toate cladirile în care detinutii trebuie sa locuiasca, sa munceasca sau sa
convietuiasca:
a. ferestrele vor fi suficient de largi încât detinutii sa poata citi sau munci la
lumina naturala, în conditii normale, si sa permita patrunderea aerului proaspat, exceptie
facând spatiile în care exista sisteme adecvate de aer conditionat;
b. lumina artificiala trebuie sa corespunda standardelor tehnice recunoscute în
domeniu;
c. un sistem de alarma trebuie sa permita detinutilor sa contacteze imediat
personalul.
Legislatia nationala trebuie sa prevada mecanisme care sa garanteze ca respectarea
acestor conditii minime nu va fi încalcata în urma supraaglomerarii penitenciare. În mod
normal, detinutii trebuie sa fie cazati pe timpul noptii în celule individuale, exceptie facând
cazurile în care se considera ca este în beneficiul lor sa împarta camera cu alti detinuti. O
celula va fi împartita numai daca este adaptata uzului colectiv si va fi ocupata numai de
detinuti care sunt declarati apti pentru convietuire.În masura în care este posibil, detinutilor
trebuie sa li se acorde posibilitatea de a alege atunci când sunt constrânsi sa împarta celula
pe timpul noptii.
Decizia de a repartiza un detinut într-un anumit penitenciar sau într-o anumita parte
dintr-un penitenciar, trebuie sa tina cont de necesitatea de a separa:
a. arestatii preventiv, de condamnati;
b. barbatii, de femei;
c. detinutii tineri, de detinutii adulti.
Se pot face derogari cu privire la separatia detinutilor, cu scopul de a le permite
acestora sa participe împreuna la activitatile organizate. Totusi, grupurile vizate trebuie sa
fie separate întotdeauna pe timpul noptii, daca nu exista consimtamântul lor de a împarti
camera de detentie si daca autoritatile penitenciarului considera ca masura nu este în
beneficiul tuturor detinutilor respectivi.Conditiile de cazare a detinutilor trebuie supuse
unor masuri de securitate cât mai putin restrictive posibil, tinându-se cont de riscul de
evadare, autoranire sau ranire a celorlalti.

2.2 Conditiile de igiena,imbracaminte,regimul alimentar

În orice moment, toate spatiile dintr-un penitenciar trebuie sa fie mentinute într-o
stare adecvata.Celulele sau celelalte spatii destinate detinutilor trebuie sa fie
curate.Detinutii trebuie sa aiba acces la instalatii sanitare igienice, care sa le protejeze
intimitatea.Trebuie sa fie puse la dispozitia detinutilor spatii adecvate pentru baie sau dus,
astfel încât detinutii sa le poata folosi la o temperatura adecvata, zilnic sau cel putin de doua
ori pe saptamâna (sau mai frecvent daca este necesar), în conformitate cu regulile generale
de igiena.Detinutii vor respecta curatenia corporala si îsi vor pastra hainele si spatiul de
detentie curate si în ordine. Autoritatile penitenciare trebuie sa furnizeze detinutilor
mijloacele necesare pastrarii curateniei, inclusiv obiecte de toaleta si menaj, precum si
74
produse de întretinere.Pentru a raspunde nevoilor speciale de igiena ale femeilor, trebuie
luate masuri speciale.
Îmbracaminte si lenjerie de pat
Detinutii care nu au îmbracaminte personala adecvata trebuie sa primeasca haine
adecvate din punct de vedere climatic. Aceste haine nu trebuie sa fie nici degradante, nici
umilitoare.Îmbracamintea va fi mentinuta în conditii bune si va fi înlocuita atunci când este
necesar.Când un detinut obtine permisiunea de a iesi din penitenciar, acesta nu trebuie sa fie
obligat sa poarte îmbracaminte care sa-i arate conditia de detinut. Fiecare detinut va avea
pat separat si lenjerie de pat adecvata, care va fi întretinuta corect si înnoita la intervale de
timp ce vor permite pastrarea sa într-o stare adecvata.
Regimul alimentar
Detinutii trebuie sa beneficieze de un regim alimentar care sa tina cont de vârsta, stare
de sanatate, conditie fizica, religie, cultura si de natura muncii pe care o presteaza.Legislatia
interna trebuie sa stabileasca criteriile de calitate ale regimului alimentar, precizând, în
special, continutul energetic si proteic minimal.Mâncarea trebuie sa fie pregatita si servita
în conditii igienice.Zilnic trebuie sa se asigure trei mese, la intervale de timp
rezonabile.Detinutii trebuie sa aiba acces în orice moment la apa potabila.Medicul sau un/o
asistent/a calificat/a trebuie sa prescrie modificarea regimului alimentar al unui detinut,
daca aceasta masura se impune din motive medicale.
Consiliere juridica
Toti detinutii au dreptul sa solicite consiliere juridica, iar autoritatile penitenciarului
trebuie sa le faciliteze accesul la o astfel de consiliere.Orice detinut are dreptul de a
consulta pe cheltuiala sa un avocat, la alegere, în legatura cu orice problema juridica.În
cazurile în care legislatia prevede un sistem de consiliere judiciara gratuita, aceasta
posibilitate trebuie sa fie adusa la cunostinta tuturor detinutilor de catre autoritatile
penitenciarului.Consultanta si alte comunicari, inclusiv corespondenta, purtate între un
detinut si avocatul sau pe probleme juridice trebuie sa ramâna confidentiale.În circumstante
exceptionale, o autoritate juridica poate sa autorizeze o derogare de la principiul
confidentialitatii, cu scopul de a preveni comiterea unor infractiuni grave sau încalcarea
grava a sigurantei si securitatii penitenciarului.Detinutilor trebuie sa li se permita accesul la
documentele referitoare la procedurile judiciare care îi privesc sau vor fi autorizati sa le
pastreze în posesia lor.
Contact cu exteriorul
Detinutilor li se permite sa comunice, cât de des posibil, prin corespondenta, telefon
sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terte persoane si reprezentantii
organismelor exterioare, precum si sa primeasca vizite de la aceste persoane.Orice restrictie
sau supraveghere a comunicarilor si vizitelor, necesara în cadrul urmaririi si anchetei
penale, mentinerii ordinii, securitatii si sigurantei, precum si prevenirii infractiunilor penale
si protectiei victimelor - inclusiv în urma unui ordin specific dat de o autoritate judiciara -
trebuie, totusi, sa permita un nivel minim acceptabil de contact.Legislatia nationala trebuie
sa specifice organismele nationale si internationale, precum si functionarii cu care detinutii
pot comunica fara restrictii.Modalitatile de realizare a vizitelor trebuie sa permita
detinutilor sa mentina si sa dezvolte relatiile cu familiile, cât mai normal posibil.Autoritatile
75
penitenciarului vor ajuta detinutii sa mentina o legatura adecvata cu exteriorul, oferindu-le
asistenta sociala în acest sens.Detinutul trebuie sa fie informat imediat despre decesul sau
îmbolnavirea grava a unei rude apropiate.Ori de câte ori este posibil, detinutul trebuie sa fie
autorizat sa paraseasca penitenciarul fie sub escorta, fie liber, pentru a vizita o ruda bolnava,
pentru a participa la o înmormântare sau pentru alte motive umanitare.Detinutilor trebuie sa
li se permita sa-si anunte imediat familiile cu privire la încarcerare sau la transferul într-un
alt penitenciar, precum si cu privire la o îmbolnavire sau vatamare grava.Chiar daca
detinutul solicita sau nu, autoritatile vor informa neîntârziat sotia/sotul detinutului/detinutei
sau cea mai apropiata ruda ori o persoana desemnata în prealabil de catre detinut, cu privire
la deces, îmbolnavirea sau vatamarea grava, sau transferul detinutului respectiv într-un alt
penitenciar sau într-un spital.Detinutii trebuie sa aiba posibilitatea de a se informa în mod
regulat cu privire la problemele de interes public, prin realizarea unor abonamente la ziare,
publicatii periodice sau de alt tip sau prin urmarirea emisiunilor de radio si televiziune, cu
exceptia cazurilor în care o autoritate judiciara a pronuntat o interdictie, într-un caz
individual, pentru o durata determinata de timp.Autoritatile penitenciarului se vor asigura
ca detinutii pot participa la vot, referendum si alte aspecte ale vietii publice, atâta timp cât
dreptul lor de participare nu este restrictionat prin legislatia nationala.Detinutilor li se va
permite sa comunice cu mass-media, doar daca nu exista motive întemeiate care sa interzica
acest lucru din ratiuni de mentinere a sigurantei, interes public sau protectie a victimelor, a
altor detinuti sau a personalului.
Regim penitenciar
Regimul stabilit pentru toti detinutii trebuie sa asigure un program echilibrat de
activitati.Acest regim trebuie sa permita tuturor detinutilor sa petreaca în fiecare zi, în afara
celulei, timpul necesar pentru a asigura un nivel suficient de contacte umane si sociale.Un
astfel de regim trebuie, de asemenea, sa raspunda nevoilor sociale ale detinutilor.O atentie
speciala trebuie acordata nevoilor detinutilor care au suferit violente fizice, mentale sau
sexuale.
Munca
Munca în penitenciar trebuie sa fie considerata ca un element pozitiv al regimului
penitenciar si nu trebuie niciodata sa fie impusa ca o pedeapsa.Autoritatile penitenciare
trebuie sa depuna efortul de a oferi detinutilor o munca utila si corespunzatoare.Aceasta
munca trebuie sa permita, pe cât posibil, mentinerea sau cresterea capacitatii detinutului de
a-si câstiga existenta dupa liberare.Nici o discriminare de tip sexual nu trebuie sa fie
exercitata la atribuirea unui tip de munca.O activitate productiva care include formarea
profesionala trebuie sa fie propusa detinutilor în masura sa profite de aceasta, în special
tinerilor.Pe cât posibil, detinutii trebuie sa poata alege tipul de munca pe care doresc sa-
l presteze, în limitele unei selectii profesionale adecvate si ale exigentelor de ordine si
disciplina.Organizarea si metodele de lucru din penitenciare trebuie sa semene cât mai mult
posibil cu cele din comunitate, cu scopul de a pregati detinutii pentru conditiile unei vieti
profesionale normale.Desi profitul financiar adus institutiei poate constitui un scop pentru
ridicarea standardelor si îmbunatatirea calitatii pregatirii profesionale, interesele detinutilor
nu trebuie sa fie subordonate acestui scop.Munca detinutilor trebuie sa fie asigurata de catre
autoritatile penitenciarului, cu sau fara concursul firmelor private, în interiorul sau
exteriorul penitenciarului.În orice caz, munca prestata de detinuti trebuie sa fie remunerata
76
în mod echitabil.Detinutilor li se va permite sa cheltuiasca cel putin o parte din câstiguri
pentru achizitionarea de obiecte autorizate de uz personal si sa trimita o parte din câstiguri
familiei.Detinutii trebuie sa fie încurajati sa economiseasca o parte din câstigurile lor pe
care o pot recupera la iesirea din penitenciar sau o pot folosi în alte scopuri
permise.Masurile aplicate în domeniul sanatatii si sigurantei trebuie sa asigure o protectie
eficienta a detinutilor si nu pot fi mai putin riguroase decât cele aplicate muncitorilor în
exterior.Trebuie sa existe prevederi pentru asigurarea detinutilor împotriva accidentelor de
munca, inclusiv a bolilor profesionale, la fel de favorabile ca cele mentionate în legislatie
pentru muncitorii din exterior.Numarul maxim de ore de lucru, pe zi si pe saptamâna,
pentru detinuti trebuie sa fie stabilit în conformitate cu normele locale sau cu uzanta care
reglementeaza angajarea muncitorilor liberi.Detinutii trebuie sa aiba cel putin o zi de
odihna pe saptamâna si timp suficient pentru educatie si alte activitati.În masura în care este
posibil, detinutii care muncesc trebuie sa fie inclusi în sistemele nationale de asigurari
sociale.

Exercitii fizice si activitati recreative


Toti detinutii trebuie sa aiba oportunitatea de a efectua cel putin o ora pe zi de
exercitiu fizic în aer liber, daca timpul o permite.În cazul în care vremea nu permite,
detinutilor care doresc sa faca exercitii fizice trebuie sa li se propuna alternative.Activitatile
organizate corect - concepute pentru a promova mentinerea fizica a detinutilor si pentru a
oferi posibilitati de recreere si antrenament fizic - vor constitui parte integranta a regimului
penitenciar.Autoritatile penitenciarului trebuie sa faciliteze acest tip de activitati prin
furnizarea aparaturii si echipamentelor adecvate.Autoritatile penitenciarului trebuie sa ia
decizii speciale în vederea organizarii unor activitati speciale, pentru detinutii care au nevoi
speciale.Detinutilor trebuie sa li se propuna activitati recreative - în special sport, jocuri,
activitati culturale, de petrecere a timpului - si trebuie sa fie autorizati sa le organizeze chiar
ei, pe cât posibil.Detinutilor trebuie sa li se permita sa se reuneasca în timpul
antrenamentelor de exercitii fizice si sa participe la activitatile recreative.
Educatie
Toate penitenciarele trebuie sa ofere detinutilor acces la programe de învatamânt cât
mai complete, care sa raspunda nevoilor individuale, tinând cont de aspiratiile
acestora.Trebuie sa se acorde prioritate detinutilor care nu stiu sa citeasca sau socoteasca,
precum si celor care nu au urmat cursuri de scolarizare elementara sau formare
profesional.O atentie deosebita se va acorda educarii tinerilor detinuti si a celor cu nevoi
speciale.Din punct de vedere al regimului penitenciar, scolarizarea trebuie sa fie la fel de
importanta ca si munca, iar detinutii nu trebuie sa fie penalizati financiar sau de alt gen,
pentru participarea la activitatile educative.Fiecare penitenciar trebuie sa aiba o biblioteca
destinata tuturor detinutilor, care sa dispuna de un fond suficient de resurse variate, de tip
recreativ sau educativ, de carti si alte materiale de suport.Acolo unde este posibil, biblioteca
penitenciarului trebuie sa fie organizata cu ajutorul unei biblioteci publice.
În masura în care este posibil, educatia detinutilor trebuie:
a. sa fie integrata în sistemul national de învatamânt si formare profesionala, astfel încât
dupa liberare, acestia sa îsi poata continua procesul de învatamânt si formare profesionala;
77
b. trebuie sa se desfasoare sub auspiciile institutiilor de învatamânt din exterior.
Libertate de opinie, constiinta si religie
Detinutilor trebuie sa li se respecte libertatea de gândire, a constiintei si a
religiei.Regimul penitenciar trebuie sa fie organizat astfel încât sa permita detinutilor sa-si
manifeste religia si convingerile, sa participe la slujbe sau la întruniri, sa primeasca vizitele
reprezentantilor religiei lor si sa aiba carti sau publicatii cu caracter religios sau
spiritual.Detinutii nu pot fi obligati sa practice anumite religii sau sa aiba anumite
convingeri, sa participe la slujbe sau reuniuni religioase, la practici cu caracter religios sau
sa accepte vizita unui reprezentant al unei religii.
Informare
La depunere sau ori de câte ori este necesar, toti detinutii trebuie sa fie informati în
scris sau oral, într-o limba pe care o înteleg, cu privire la regulamentul disciplinar,
drepturile si obligatiile pe care le au în penitenciar.Detinutii trebuie sa fie autorizati sa aiba
în posesie versiunea scrisa a informatiilor care le-au fost comunicate.Detinutii vor fi
informati cu privire la toate procedurile judiciare în care sunt implicati si, daca sunt
condamnati, cu privire la durata pedepsei si posibilitatile de liberare conditionata.
Obiecte personale ale detinutilor
Obiectele care nu pot ramâne în posesia detinutilor, conform regulamentului interior,
vor fi pastrate de catre administratia penitenciara într-un loc sigur.Detinutii ale caror
obiecte personale sunt preluate, trebuie sa semneze într-un inventar întocmit în
consecinta.Se vor lua masuri pentru pastrarea în bune conditii a bunurilor mentionate.Daca
se considera necesara distrugerea unui anumit obiect, acest lucru trebuie consemnat si adus
la cunostinta detinutului.Detinutii trebuie sa aiba dreptul, sub rezerva restrictiilor si
regulilor referitoare la igiena, ordine si siguranta, sa-si cumpere sau sa obtina obiecte,
inclusiv alimente si bauturi, la preturi care nu vor fi superioare celor practicate în
exterior.Daca în momentul depunerii un detinut poseda medicamente, medicul unitatii va
decide asupra administrarii acestora.În cazul în care detinutilor li se permite sa pastreze
obiectele personale, autoritatile penitenciarului vor lua masuri care sa permita pastrarea
acestora în siguranta.

2.3 Transferul detinutilor si conditiile de liberare a acestora

Atunci când detinutii sunt mutati într-un penitenciar sau în alte locuri, cum ar fi
tribunal sau spital, acestia vor fi expusi cât mai putin privirii publice,luându-se masuri
pentru a le proteja anonimatul. Este interzisa deplasarea detinutilor în mijloace de transport
cu aerisire sau iluminare improprie sau în conditii care sa le produca suferinte fizice,
umilitoare.Transportul detinutilor trebuie sa fie efectuat pe cheltuiala si sub controlul
autoritatilor publice.
Toti detinutii vor fi liberati fara întârziere, atunci când înceteaza mandatul de
executare a pedepsei sau atunci când un tribunal sau alta autoritate ordona liberarea
acestora.Data si ora liberarii vor fi consemnate.Toti detinutii vor beneficia de dispozitii care
sa le faciliteze reintegrarea în societate, dupa liberare.La liberare, detinutului i se vor
78
înapoia obiectele personale si banii care au fost pastrati, exceptie facând cazurile în care s-a
autorizat retragerea unor sume de bani, trimiterea unor obiecte în afara institutiei sau
distrugerea vreunui obiect din motive sanitare.Detinutul trebuie sa semneze o chitanta
pentru obiectele si banii returnati.Atunci când liberarea este prestabilita, detinutilor li se va
face un control medical, în conformitate cu Regula 42, cât mai aproape de data liberarii.Vor
fi luate decizii pentru ca detinutii liberati sa aiba documente si acte de identitate si sa
primeasca ajutor la gasirea unei locuinte adecvate si a unui loc de munca.Detinutilor liberati
li se vor da imediat mijloace de subzistenta, îmbracaminte potrivita anotimpului si
suficiente mijloace pentru a ajunge la destinatie.
Femei
În plus fata de prevederile specifice ale acestor reguli, autoritatile trebuie sa respecte
nevoile detinutelor femei, acordând o atentie deosebita nevoilor fizice, profesionale, sociale
si psihologice, în momentul luarii unor decizii care afecteaza aspectele detentiei lor.Trebuie
sa se întreprinda eforturi deosebite pentru a permite accesul la servicii speciale detinutilor
care au nevoi speciale.Detinutelor li se va permite sa nasca în afara penitenciarului, dar în
cazul în care un copil se naste în penitenciar, conducerea penitenciarului va oferi suportul si
facilitatile necesare.
Copiii
În cazul exceptional în care copiii cu vârsta sub 18 ani sunt încarcerati într-un
penitenciar pentru adulti, autoritatile se vor asigura ca, în afara de serviciile disponibile
tuturor detinutilor, copiii detinuti vor avea acces la serviciile sociale, psihologice si
educationale, la învatamânt religios si la programe recreative sau la echivalentul acestora,
care sunt disponibile copiilor din comunitate.Toti detinutii copii, cuprinsi în procesul de
învatamânt obligatoriu, vor avea acces la acesta.Se va acorda asistenta suplimentara
copiilor liberati din penitenciar.În cazurile exceptionale în care copii sunt încarcerati într-un
penitenciar pentru adulti, acestia vor fi cazati într-o zona separata de cea frecventata de
adulti, exceptie facând cazurile în care acest lucru nu este în interesul copilului.
Copiii mici
Copii mici pot ramâne în penitenciar alaturi de un parinte detinut, numai daca este în
interesul lor. Ei nu vor fi considerati "detinuti".Atunci când un copil mic poate ramâne în
penitenciar cu unul dintre parinti, trebuie sa existe o cresa cu personal calificat, unde copilul
poate ramâne atunci când parintele participa la o activitate la care nu este permis accesul
copiilor mici.Trebuie creata o infrastructura speciala cu scopul de a-i proteja pe copii mici.
Detinuti de alte nationalitati
Detinutii de alte nationalitati vor fi informati imediat, cu privire la dreptul de a lua
legatura cu reprezentantii diplomatici sau consulari ai tarii lor si de a beneficia de mijloace
rezonabile pentru stabilirea acestui gen de comunicare.Detinutii care provin din state ce nu
au reprezentanta diplomatica sau consulara în tara de detentie, refugiatii sau apatrizii vor
beneficia de aceleasi facilitati si vor avea permisiunea sa se adreseze reprezentantului
diplomatic al statului care se ocupa de interesul lor sau oricarei autoritati nationale sau
internationale a caror misiune este cea de a proteja interesele respective.Autoritatile
penitenciare trebuie sa coopereze strâns cu acesti reprezentanti diplomatici sau consulari, în
interesul detinutilor straini care pot avea nevoi speciale.Detinutilor de alta nationalitate li se
79
vor facilita informatiile specifice de consiliere judiciara.Detinutii straini trebuie sa fie
informati cu privire la posibilitatea de a solicita transferul într-o alta tara, în vederea
executarii pedepsei.
Minoritati etnice sau lingvistice
Se vor face pregatiri speciale care sa întâmpine nevoile detinutilor ce apartin unor
minoritati etnice sau lingvistice.Pe cât posibil, practicile culturale ale diferitelor grupuri vor
fi permise în penitenciar.Dificultatile lingvistice vor fi depasite cu ajutorul interpretilor
competenti si în toate penitenciarele vor fi furnizate brosuri scrise în mai multe limbi
straine.
2.4 Organizarea asistentei medicale in penitenciar

Autoritatile penitenciarului trebuie sa protejeze sanatatea tuturor detinutilor depusi.


Serviciile medicale acordate în penitenciar sunt organizate în strânsa legatura cu
sistemul medical al administratiei locale sau generale din stat.Politica de sanatate din
penitenciar va fi integrata în politica nationala de sanatate, fiind compatibila cu
aceasta.Detinutii vor avea acces la serviciile de sanatate din reteaua nationala, fara
discriminare în ceea ce priveste situatia lor judiciara.Serviciile medicale din penitenciare
vor cauta sa depisteze si sa trateze orice afectiune fizica sau psihica, precum si deficientele
care pot cauza suferinte detinutilor.În acest scop, fiecare detinut trebuie sa beneficieze de
asistenta medicala, de tip chirurgical si psihiatrica, inclusiv de cea existenta în comunitate.
Personalul medical
Fiecare penitenciar va dispune cel putin de serviciile unui medic generalist.Se vor lua
masurile necesare pentru ca în cazurile de urgenta, la orice ora, un medic specialist sa fie
disponibil imediat.Penitenciarele în care nu exista un medic generalist, angajat cu norma
întreaga, trebuie sa fie vizitate în mod regulat de un medic cu jumatate de norma.În fiecare
penitenciar va exista personal instruit în asistenta medicala.Toti detinutii vor avea acces la
îngrijirile unui stomatolog si oftalmolog.
Obligatiile medicului
Medicul sau un/o asistent/a calificat/a trebuie sa vada si sa consulte fiecare detinut cât
mai repede posibil de la depunere, în afara de cazurile în care acest lucru nu este absolut
necesar.Medicul sau un/o asistent/a calificat/a trebuie sa-i examineze pe detinuti la cerere,
înainte de liberare si în timpul detentiei, cât mai des posibil.
Atunci când examineaza un detinut, medicul sau asistentul/a trebuie sa acorde o
importanta deosebita la:
1. respectarea regulilor normale, referitoare la confidentialitatea medicala;
2. diagnosticarea afectiunilor fizice sau psihice si la luarea masurilor impuse de tratament si
de necesitatea continuarii tratamentului medical existent;
3. înstiintarea sau semnalarea autoritatilor competente, cu privire la orice semn care denota o
crestere a gradului de violenta;
4. simptomele de abstinenta în consumul de droguri sau alcool;

80
5. identificarea problemelor psihologice sau a tensiunilor emotionale provocate pe timpul
privarii de libertate;
6. izolarea detinutilor suspecti de boli infectioase sau contagioase si acordarea tratamentului
adecvat;
7. asigurarea ca detinutii purtatori ai virusului HIV nu sunt izolati doar din acest motiv;
8. consemnarea afectiunilor fizice sau mentale care pot împiedica reintegrarea dupa liberare;
9. stabilirea capacitatii de a munci si de a depune efort fizic, în cazul fiecarui detinut;
10. cooperarea cu serviciile din comunitate în vederea continuarii oricarui tratament medical
sau psihiatric dupa liberare, daca detinutul îsi da consimtamântul în acest sens;
Medicul se va ocupa de supravegherea sanatatii fizice si psihice a detinutilor si îi va
vedea, în conditiile si cu periodicitatea prevazute în standardele spitalicesti, pe toti detinutii
bolnavi, pe cei care raporteaza ca sunt bolnavi sau raniti, precum si pe cei care îi atrag
atentia în mod special. Medicul sau un/o asistent/a medical/a trebuie sa acorde o atentie
speciala detinutilor care se afla în camere de izolare, trebuie sa-i viziteze zilnic, sa le ofere
cu promptitudine asistenta medicala si tratament, la cerere sau la cererea personalului
penitenciar.Medicul va prezenta un raport directorului atunci când considera ca sanatatea
fizica sau mentala a unui detinut este sau va fi afectata negativ de continuarea detentiei sau
de conditiile de detentie, inclusiv de conditiile izolarii.
Medicul sau o autoritate competenta va efectua inspectii regulate, iar daca este
necesar va strânge informatii prin alte mijloace si va sfatui directorul penitenciarului cu
privire la:
a. cantitatea, calitatea, pregatirea si distribuirea alimentelor si a apei;
b. igiena si curatenia penitenciarului si a detinutilor;
c. grupurile sanitare, încalzire, iluminare, aerisire;
d. calitatea si curatenia hainelor si a lenjeriilor de pat.
Directorul va lua în considerare rapoartele si sfaturile medicului sau ale autoritatii
competente, iar daca aproba recomandarile formulate, va lua masurile necesare pentru
aplicarea lor.Daca recomandarile facute de medicul generalist nu sunt de competenta
directorului sau daca directorul nu este de acord cu ele, acesta le va supune imediat spre
examinare unui for superior, întocmind si un raport personal.
Prevederi referitoare la asistenta medicala
Detinutii bolnavi care necesita tratament special vor fi transferati în institutii
specializate sau în spitale civile, daca acest gen de îngrijiri nu se acorda în
penitenciar.Acolo unde penitenciarul dispune de spital propriu, acesta va fi dotat în mod
adecvat si va avea personal calificat, în masura sa asigure îngrijirile si tratamentul adecvat
detinutilor transferati acolo.
Sanatate psihica
Penitenciarele sau sectiile specializate vor fi astfel organizate încât sa permita observarea
si tratamentul detinutilor care sufera de afectiuni psihice sau tulburari mentale.Asistenta
medicala în mediul penitenciar va asigura tratament psihiatric tuturor detinutilor care
81
necesita o astfel de terapie, acordând o atentie speciala prevenirii suicidelor.
Detinutii nu trebuie sa fie supusi unor experimente fara consimtamântul lor.Trebuie sa fie
interzise experimentele care îi implica pe detinuti si pot provoca probleme psihice, suferinte
morale sau de alt fel, care atenteaza la sanatatea lor.

2.5 Conditiile de respectare a cerintelor de securitate,siguranta si disciplina

În penitenciar, ordinea trebuie sa mentinuta prin respectarea cerintelor de securitate,


siguranta si disciplina, si asigurarea unor conditii de viata care sa respecte demnitatea
umana a detinutilor, prin oferirea uni program complet de activitati. Cu conditia sa respecte
ordinea si siguranta, detinutilor li se va permite sa se asocieze pentru a discuta probleme
referitoare la conditiile de detentie, fiind încurajati sa comunice cu autoritatile
penitenciarului, în acest sens.
Masurile de siguranta aplicate individual detinutilor trebuie sa corespunda unor
cerinte minime care sa asigure siguranta detentiei.Siguranta asigurata prin mijloace fizice si
tehnice va fi suplimentata cu masuri dinamice de siguranta, furnizate de echipa de
interventie care trebuie sa-i cunoasca foarte bine pe detinuti.
Imediat dupa depunere, fiecare detinut va fi evaluat pentru a se stabili:
a. riscul pe care l-ar reprezenta pentru comunitate, în eventualitatea unei evadari;
b. riscul de tentativa de evadare pe cont propriu sau cu ajutorul unor complici din exterior.
Fiecare detinut va fi supus imediat unui regim siguranta corespunzator riscului
identificat.Nivelul de siguranta trebuie sa fie evaluat în mod regulat pe durata detentiei unui
detinut.
Imediat dupa depunere, detinutii vor fi evaluati pentru a se stabili daca reprezinta un
risc pentru siguranta celorlalti detinuti, a personalului din penitenciare, a vizitatorilor sau
chiar pentru ei însisi.Se vor lua masuri care sa asigure siguranta detinutilor, a personalului
din penitenciar si a vizitatorilor, care sa reduca la minimum riscul de violenta si de
producere a unor evenimente ce ar putea reprezenta o amenintare pentru siguranta.Trebuie
sa se depuna toate eforturile posibile pentru ca detinutii sa participe la activitatile zilnice în
siguranta.Detinutii trebuie sa aiba posibilitatea de a contacta personalul în orice moment,
inclusiv noaptea.Legislatia nationala referitoare la siguranta si sanatate trebuie sa se aplice
în aceeasi masura si în penitenciare.
Masuri speciale de siguranta sporita sau de izolare
Recurgerea la masuri speciale de siguranta sporita sau la masuri de securitate nu va fi
autorizata decât în conditii exceptionale.Trebuie sa se stabileasca proceduri clare care vor fi
aplicate cu ocazia recurgerii la astfel de masuri, pentru toti detinutii.Natura acestor masuri,
durata si motivele pentru care pot fi aplicate vor fi stabilite prin legislatia
nationala.Aplicarea acestor masuri va fi aprobata, pentru fiecare caz în parte, de catre o
autoritate competenta, pentru o perioada determinata de timp.Medicul va vizita zilnic toti
detinutii supusi masurilor speciale de siguranta sporita sau de protectie si va recomanda
directorului penitenciarului încetarea sau schimbarea acestor masuri, daca este necesar din
82
punct de vedere medical.Orice decizie de prelungire a perioadei de aplicare a unor astfel de
masuri trebuie sa obtina o noua aprobare din partea autoritatii competente.Astfel de masuri
vor fi aplicate indivizilor si nu grupurilor de detinuti.Orice detinut supus unor astfel de
masuri are dreptul de a face plângere.
Perchezitii si controale
Se vor stabili proceduri detaliate, pe care personalul trebuie sa le respecte atunci când
perchezitioneaza:
a. spatiile în care muncesc, locuiesc si se întrunesc detinuti;
b. detinuti;
c. vizitatorii si obiectele acestora;
d. membrii personalului.
Situatiile în care aceste perchezitii sunt necesare si natura lor trebuie sa fie definite în
legislatia nationala.Personalul trebuie sa fie instruit sa întreprinda aceste masuri într-o
maniera care sa detecteze si sa previna orice tentativa de evadare sau de contrabanda,
respectând în acelasi timp demnitatea si obiectele personale ale detinutilor.Persoanele
perchezitionate nu vor fi umilite de procesul de perchezitionare.Persoanele vor fi
perchezitionate doar de catre membrii personalului de acelasi sex.Personalul penitenciar nu
poate efectua perchezitii asupra cavitatilor corporale ale detinutilor.În cadrul unei
perchezitii, numai medicul poate efectua examinari intime. Toti detinutii trebuie sa asiste la
perchezitionarea obiectelor personale, cu exceptia cazurilor în care tehnicile perchezitiei sau
existenta unui potential pericol interzic acest lucru. Obligatia de a proteja securitatea si
siguranta trebuie sa fie pusa în balanta cu respectarea intimitatii vizitatorilor. Asupra
procedurilor pentru vizitatorii oficiali, cum ar fi avocati, asistenti sociali, medici etc., se va
conveni cu organizatiile pe care acestia le reprezinta, pentru a se asigura un echilibru între
siguranta, protectie si dreptul la confidentialitate.
Infractiuni penale
Un presupus act infractional comis în penitenciar trebuie sa fie cercetat ca si cum ar
fi fost comis în exterior, în conformitate cu legislatia nationala.
Disciplina si sanctiuni
Procedurile disciplinare vor constitui mecanisme de ultim resort.Atunci când este
posibil, autoritatile penitenciarului vor folosi mecanisme restaurative si de mediere pentru a
solutiona disputele cu detinutii sau dintre acestia.Doar comportamentul care constituie o
amenintare pentru ordine, siguranta si securitate poate fi definit ca "abatere disciplinara".
Legislatia nationala va stabili:
a. actiunile sau inactiunile detinutilor care constituie abateri disciplinare;
b. procedurile care trebuie sa urmate în domeniul disciplinar;
c. tipul si durata sanctiunilor care pot fi impuse;
d. autoritatea competenta care poate impune sanctiuni;
e. instanta la care detinutul poate apela pentru recurs si procedura de apel.

83
Orice încalcare a regulilor de disciplina de catre un detinut trebuie sa fie imediat
raportata autoritatii competente, care va întreprinde investigatia neîntârziat.
Detinutii acuzati de comiterea unor abateri disciplinare trebuie:
a. sa fie imediat informati, într-o limba pe care o înteleg, detaliat, cu privire la acuzatia ce li se
aduce;
b. sa dispuna de timp si mijloace suficiente care sa le permita pregatirea apararii;
c. sa fie autorizati sa se apere singuri sau printr-un reprezentant legal, în conformitatea cu
legislatia;
d. sa poata aduce martori, sa-i poata interoga sau acestia sa poata fi interogati de alte persoane;
e. sa beneficieze de asistenta gratuita a unui interpret daca nu înteleg sau nu vorbesc limba
folosita în tipul audierilor.
Orice pedeapsa impusa dupa condamnare pentru o abatere disciplinara se va aplica
conform legii.Severitatea oricarei pedepse trebuie sa fie proportionala cu gravitatea
abaterii.Sanctiunile colective, pedepsele corporale, izolarea într-o celula întunecata si alte
forme de sanctiuni inumane sau degradante vor fi interzise.Sanctiunea nu poate consta în
interzicerea totala a contactelor cu familia.Izolarea nu poate fi considerata sanctiune decât
în cazuri exceptionale si pentru o perioada definita de timp, cât mai scurta
posibil.Mijloacele de constrângere nu vor fi niciodata folosite ca sanctiuni.Un detinut gasit
vinovat de comiterea unei abateri disciplinare trebuie sa poata intenta recurs în fata unei
instante superioare, competente si independente.Nici un detinut nu va putea ocupa în
penitenciar o functie sau un post care sa-i confere puteri disciplinare.
Sanctiuni duble
Un detinut nu va fi niciodata pedepsit de doua ori pentru aceeasi fapta sau pentru
acelasi comportament.
Folosirea fortei
Personalul din penitenciar nu va folosi forta împotriva detinutilor decât în cazuri de
legitima aparare, tentativa de evadare, rezistenta activa sau pasiva la un ordin si, în toate
cazurile, ca ultim resort.Utilizarea fortei trebuie sa se efectueze la nivelul minim necesar si
sa fie impusa pentru o perioada de timp cât mai scurta posibil.Recurgerea la forta trebuie sa
fie reglementata prin proceduri speciale, în care sa se precizeze inclusiv:
a. diversele tipuri de recurgere la forta, care pot fi folosite;
b. situatiile în care se poate folosi fiecare tip de forta;
c. membrii personalului împuterniciti sa faca uz de diversele tipuri de forta;
d. nivelul de autoritate ce trebuie solicitat înainte de folosirea fortei;
e. rapoartele care trebuie completate de fiecare data când se recurge la folosirea fortei.
Personalul care intra în contact direct cu detinutii va fi instruit în tehnici care sa ofere
posibilitatea sa-i constrânga pe detinutii agresivi, facând uz minim de forta. Personalul altor
servicii de mentinere a ordinii nu trebuie sa intervina asupra detinutilor în interiorul
penitenciarului, decât în circumstante exceptionale.Se va semna un acord formal între
autoritatile penitenciarului si orice serviciu de mentinere a ordinii, daca aceste acorduri nu
84
sunt reglementate prin lege.
Un astfel de acord va stipula:
1. circumstantele în care membrii unui serviciu de mentinere a ordinii pot intra în penitenciar
sa rezolve un conflict.
2. autoritatea de care dispune serviciul de mentinere a ordinii în interiorul penitenciarului si
relatiile cu directorul penitenciarului;
3. diversele tipuri de recurgere la forta pe care membrii acestor servicii le pot aplica;
4. circumstantele în care fiecare tip de forta poate fi folosit;
5. nivelul de autoritate solicitat înainte de folosirea fortei;
6. raportul care trebuie sa fie completat dupa fiecare caz de recurgere la forta.
Mijloace de constrângere
Folosirea lanturilor si a obiectelor din fier este interzisa.Catusele, camasile de forta si
alte instrumente de constrângere corporala nu vor fi folosite decât:
a. daca este necesar, ca masura de precautie împotriva evadarii pe perioada transferului, cu
conditia sa fie îndepartate atunci când detinutul compare în fata unei autoritati judiciare sau
administrative, în cazul în care acea autoritate nu decide contrariul;
b. la ordinul directorului, daca alte metode de control esueaza, pentru a proteja detinutul
împotriva autoranirii, pentru a-i proteja pe ceilalti sau pentru a preveni daune aduse
împotriva proprietatii; se prevede ca în astfel de cazuri directorul sa informeze imediat
medicul si sa raporteze cazul unei autoritati penitenciare superioare.
Mijloacele de constrângere nu vor fi aplicate o perioada de timp mai lunga decât cea
necesara.Modul de folosire a mijloacelor de constrângere va fi specificat în legislatia
nationala.
Arme
Personalul din penitenciar nu va purta niciodata arme letale în perimetrul
penitenciarului, decât în cazuri de urgenta.Este interzis ca persoanele care intra în contact
direct cu detinutii sa poarte alte arme, inclusiv bastoane de cauciuc, în perimetrul
penitenciarului, cu exceptia cazurilor în care acestea sunt necesare pentru mentinerea
securitatii si sigurantei, în cazul unui incident particular.Personalul va fi dotat cu armament
numai dupa ce a fost instruit cu privire la întretinerea si folosirea acestuia.
Cereri si reclamatii
Detinutii au dreptul sa formuleze cereri si reclamatii, individual sau în grup,
directorului penitenciarului sau oricarei alte autoritati competente.Daca problema poate fi
rezolvata prin mediere, se va recurge în primul rând la aceasta.Daca o cerere sau o
reclamatie este respinsa, motivele respingerii trebuie comunicate detinutului în cauza, iar
acesta va avea dreptul de a introduce recurs în fata unei autoritati independente.Detinutii nu
trebuie sa fie pedepsiti pentru ca au facut cereri sau reclamatii.Autoritatea competenta
trebuie sa tina cont de toate reclamatiile scrise ale familiilor detinutilor, referitoare la
încalcari ale drepturilor detinutilor.Nici o plângere a reprezentantului juridic sau a unei
organizatii care apara drepturile populatiei penitenciare nu poate fi depusa în numele unui
85
detinut, daca cel în cauza se opune.Detinutii trebuie sa aiba dreptul de a solicita un aviz
juridic, cu privire la procedurile de realizare a plângerilor si apelurilor interne, precum si
serviciile unui avocat, daca este necesar.

III.Conducerea si personalul

Penitenciarele se vor afla sub responsabilitatea autoritatilor publice si vor fi


separate de armata, politie si cercetarea penala.Penitenciarele vor fi gestionate într-un
context etic, care recunoaste obligatia de a trata detinutii cu omenia si respectul cuvenit
oricarei fiinte umane.Personalul va avea o idee foarte clara asupra scopului sistemului
penitenciar. Conducerea va arata întelegere cu privire la atingerea eficienta a acestui
scop.Responsabilitatile personalului le vor depasi pe cele ale unor simpli gardieni si vor tine
cont de nevoia de a facilita reintegrarea detinutilor în societate dupa executarea pedepsei,
printr-un program de suport si asistenta.Personalul îsi va desfasura activitatea, respectând
standarde profesionale si personale ridicate.Autoritatile penitenciare vor acorda o mare
importanta respectarii regulilor aplicabile personalului.O atentie speciala se va acorda
relatiei dintre personalul din penitenciar care intra în contact direct cu detinutii si detinutii
aflati în custodie.În orice circumstanta personalul trebuie sa se comporte si sa-si
îndeplineasca sarcinile astfel încât sa constituie un exemplu si o influenta pozitiva asupra
detinutilor, si sa suscite respectul acestora.

3.1Selectionarea personalului de penitenciar si formarea personalului penitenciar

Personalul trebuie sa fie selectionat cu grija, instruit corespunzator în cadrul formarii


initiale si continue, retribuit asemenea lucratorilor profesionisti, cu un statut pe care
societatea civila sa îl respecte. La selectionarea noului personal, autoritatile penitenciarului
trebuie sa puna accent pe integritatea, calitatile umane, competentele profesionale ale
candidatilor, precum si pe aptitudinile cerute pentru efectuarea muncii complexe care îi
asteapta.Membrii personalului de penitenciar trebuie sa fie în mod normal angajati pe o
durata nelimitata de timp, în calitate de agenti sau functionari publici si vor beneficia, în
consecinta, de siguranta locului de munca, cu conditia sa aiba un comportament adecvat, sa
dea dovada de eficienta, sa aiba o stare de sanatate fizica si psihica buna si sa aiba un nivel
adecvat de studii.Remunerarea trebuie sa fie suficienta pentru a atrage si mentine personal
competent.Avantajele sociale si conditiile de munca vor fi stabilite în functie de natura
astringenta a muncii efectuate în cadrul unui serviciu de mentinere a ordinii.De fiecare data
când se impune angajarea personalului cu jumatate de norma, aceste criterii trebuie sa se
aplice în masura în care sunt pertinente.
Înainte de începerea activitatii, personalul va urma un curs de pregatire generala si de
specialitate, sustinând teste teoretice si practice.Administratia se va asigura ca, de-a lungul
carierei, personalul îsi va mentine si îmbunatati cunostintele si competentele profesionale,
frecventând cursuri de formare continua si perfectionare, organizate la intervale de timp
adecvate.Personalul care urmeaza sa lucreze cu anumite grupuri specifice de detinuti, cum
ar fi femei, minori, detinuti cu afectiuni psihice etc., trebuie sa primeasca o formare
86
speciala, adaptata atributiilor specializate.Pregatirea întregului personal va include instruire
în normele internationale si regionale ale drepturilor omului, în special în Conventia
Europeana asupra Drepturilor Omului si Conventia pentru Prevenirea Torturii si a
Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, precum si în aplicarea Regulilor
Penitenciare Europene.
Sisteme de gestiune penitenciara
Personalul va fi selectionat si numit în mod egal, fara discriminari bazate pe sex, rasa,
culoare, limba, religie, opinii politice sau altele, de origine sociala sau nationala,
apartenenta la o minoritate nationala, avere, locul nasterii sau altele.
Autoritatile penitenciare trebuie sa promoveze metode de organizare si sisteme
proprii de gestiune a personalului, care:
a.sa asigure o conducere a penitenciarelor la standarde ridicate, respectând instrumentele internationale
si regionale cu privire la drepturile omului;
b.sa faciliteze buna comunicare între penitenciare si între diferitele categorii de personal din
penitenciare, având în vedere cooperarea serviciilor, interne si externe, în special în ceea ce
priveste reintegrarea detinutilor.
Fiecare penitenciar va avea un director adecvat din punct de vedere al personalitatii,
competentelor administrative, pregatirii si experiente.Directorii vor fi angajati numai cu
norma întreaga si se vor dedica exclusiv îndatoririlor oficiale.Autoritatile penitenciare se
vor asigura ca în orice moment, fiecare penitenciar va fi plasat sub întreaga responsabilitate
a directorului, a directorului adjunct sau a altui functionar, autorizat în acest sens.Daca un
director are în responsabilitatea sa mai multe penitenciare, fiecare dintre acestea va avea la
conducere un functionar responsabil.
Barbatii si femeile trebuie sa fie reprezentati în mod echilibrat, în rândul personalului
de penitenciar.
Se va conveni ca administratia sa consulte personalul în privinta problemelor generale
si, în special, a celor legate de conditiile de munca.Se vor lua masuri în vederea încurajarii
unei bune comunicari între conducere, membrii personalului, serviciile exterioare si
detinuti.
Directorul, directorul adjunct si majoritatea personalului din penitenciar trebuie sa
vorbeasca limba pe care o vorbesc detinutii, în marea lor majoritate, sau o limba înteleasa
de majoritatea acestor.Regulile penitenciare europene se vor aplica integral în tarile în care
exista penitenciare administrate de societati private.
Personal de specialitate
Pe cât este posibil, personalul trebuie sa cuprinda un numar suficient de specialisti,
cum ar fi: psihiatri, psihologi, asistenti sociali, educatori, instructori tehnici, profesori sau
monitori de educatie fizica si sport.Personalul auxiliar angajat cu jumatate de norma si
voluntarii trebuie sa fie încurajati sa contribuie, în masura în care este posibil, la activitatile
desfasurate cu detinutii.
Sensibilizarea publicului
Autoritatile penitenciare trebuie sa informeze constant publicul, cu privire la rolul
87
jucat de sistemul penitenciar si munca întreprinsa de personalul de penitenciar, astfel încât
sa se înteleaga mai bine importanta contributiei sale în cadrul societatii.Autoritatile
penitenciare trebuie sa încurajeze membrii societatii civile sa intervina în mod voluntar în
penitenciare, daca se considera necesar.
Cercetare si evaluare
Autoritatile penitenciare trebuie sa sustina un program de cercetare si evaluare a
scopului penitenciarului, a rolului pe care acestea îl are într-o societate democratica si a
masurii în care sistemul penitenciar îsi atinge scopul.
IV. Inspectia si controlul

Penitenciarele vor fi inspectate în mod regulat de catre un organism guvernamental,


pentru a se vedea daca sunt administrate în conformitate cu normele juridice nationale si
internationale, si dispozitiile acestor reguli.
Conditiile de detentie si modalitatea în care sunt tratati detinutii trebuie sa fie
controlate de catre unul sau mai multe organisme independente, iar concluziile acestora
trebuie sa fie facute publice.Aceste organisme independente de control trebuie sa fie
încurajate sa coopereze cu organismele internationale abilitate prin lege sa viziteze
detinutii.
V.Arestatii preventiv

În conformitate cu regulile de fata, termenul "arestat preventiv" desemneaza detinutii


care au fost plasati în detentie provizorie de catre o autoritate judiciara, înainte de a fi
judecati sau condamnat.Un stat poate alege ca detinutii care si-au recunoscut vina si au fost
condamnati la pedeapsa cu închisoarea, însa recursul în apel nu a fost definitiv respins, sa
fie considerati arestati preventiv.
Regimul arestatilor preventiv nu trebuie sa fie influentat de posibilitatea ca acestia sa
fie condamnati pentru comiterea unei infractiuni penale.Regulile din aceasta parte ofera
garantii suplimentare în favoarea arestatilor preventiv.În raporturile cu arestatii preventiv,
autoritatile trebuie sa se ghideze dupa regulile aplicabile ansamblului de detinuti si sa
permita preventivilor sa participe la activitatile prevazute prin regulile de fata.
Pe cât posibil, arestatii preventiv trebuie sa aiba posibilitatea de a locui într-o celula
individuala, exceptie facând cazurile în care este în beneficiul acestora sa fie cazati
împreuna cu alti detinuti necondamnati sau în care un tribunal a ordonat în mod special
criteriile de cazare.
Arestatii preventiv vor avea posibilitatea sa poarte hainele personale, daca acestea
sunt adecvate pentru penitenciar.Arestatii preventiv care nu au haine personale adecvate,
trebuie sa primeasca haine, diferite de o eventuala uniforma purtata de detinutii condamnati.
Consiliere juridica
Arestatii preventiv trebuie sa fie informati explicit cu privire la dreptul lor de a
solicita asistenta juridica. Se vor face toate înlesnirile necesare pentru ca arestatii preventiv

88
sa fie sprijiniti în a-si pregati apararea si în a se întâlni cu avocatul lor.
Contacte cu lumea exterioara
Cu exceptia cazurilor în care o autoritate judiciara emite o interdictie pentru o anumita
perioada de timp, arestatii preventiv:
a. trebuie sa primeasca vizite si sa poata comunica cu familiile lor si cu alte persoane, în
aceleasi conditii ca si detinutii condamnati;
b. pot primi vizite suplimentare si pot avea acces suplimentar la alte forme de comunicare;
c. trebuie sa aiba acces la carti, ziare si alte mijloace de informare.
Munca
Arestatilor preventiv li se va oferi posibilitatea sa munceasca, dar fara a fi obligati, în
acest sens.

Accesul la regimul detinutilor condamnati


Daca un arestat preventiv solicita permisiunea de a urma regimul pentru detinutii
condamnati, autoritatile penitenciare trebuie sa-i satisfaca cererea, în masura în care este
posibil.

VI.Obiectivul regimului detinutilor condamnati


În plus fata de regulile care se aplica tuturor detinutilor, regimul condamnatilor va fi
conceput astfel încât sa le ofere posibilitatea de a duce o viata responsabila si lipsita de
infractionalitate.Privarea de libertate constituie o pedeapsa în sine si, astfel, regimul
condamnatilor nu trebuie sa agraveze suferinta inerenta detentiei.
Aplicarea regimului condamnatilor definitiv
Regimul pentru detinutii condamnati va fi aplicat în cel mai scurt timp de la
depunerea în penitenciar a unei persoane cu statut de detinut condamnat, cu exceptia
cazurilor în care a fost aplicat înainte.În cel mai scurt timp de la depunere, se va redacta un
raport complet cu privire la detinutul condamnat, care va contine situatia personala,
proiectele de executare a pedepsei care îi sunt propuse si strategia de pregatire pentru
liberare.Detinutii condamnati vor fi încurajati sa participe la elaborarea propriului program
de executare a pedepselor.
În masura în care este posibil, astfel de programe vor include:
a. munca;
b. educatie;
c. alte activitati;
d. pregatire pentru liberare.
Regimul detinutilor condamnati poate include si o activitate sociala, cum ar fi
interventia medicilor si a psihologilor.Va exista un sistem de "concediu penitenciar", ca
parte integranta a regimului general pentru detinutii condamnati.Detinutii care sunt de acord

89
cu acesta vor fi inclusi într-un program de justitie restaurativa si de reparare a infractiunilor
pe care le-au comis.
Aspecte organizationale privind încarcerarea detinutilor condamnati
În masura în care este posibil si în conformitate cu Regula 17 trebuie sa se efectueze
o repartizare a diferitelor categorii de detinuti în diversele penitenciare sau parti distincte
ale aceluiasi penitenciar, în vederea facilitarii gestionarii deferitelor regimuri.Vor exista
proceduri pentru stabilirea si revizuirea proiectelor individuale ale detinutilor, în urma
analizarii pertinente a dosarelor, consultarii aprofundate a membrilor personalului implicat
si, în masura în care este posibil, cu participarea detinutilor în cauza.Fiecare dosar va
cuprinde rapoartele întocmite de personalul care raspunde direct de detinutul respectiv.
Munca detinutilor condamnati
Un program sistematic de munca va contribui la atingerea obiectivelor urmarite prin
regimul detinutilor condamnati.Detinutii condamnati care nu au ajuns la vârsta normala de
pensionare pot fi supusi obligatiei de a munci, tinându-se cont de aptitudinile fizice si
psihice ale acestora, constatate de catre medic.Daca detinutii condamnati sunt supusi
obligatiei de a munci, conditiile de munca trebuie sa fie conforme cu normele si
supravegherea aplicate în exterior.Atunci când detinutii condamnati participa la programe
educative sau de alt gen în timpul orelor de lucru, ca parte a regimului lor planificat, acestia
vor fi remunerati ca si când ar fi muncit.În cazul detinutilor condamnati, o parte din
remuneratia sau economiile lor poate fi destinata repararii daunelor pe care le-au produs,
daca un tribunal decide acest lucru sau daca detinutul îsi da acordul.
Educatia detinutilor condamnati
Un program educational sistematic, cu obiective de mentinere a cunostintelor,
îmbunatatire a nivelului general de educatie a detinutilor si al perspectivelor de a duce o
viata responsabila, lipsita de infractiuni, va constitui o parte esentiala în cadrul regimului
detinutilor condamnati.Toti detinutii condamnati vor fi încurajati sa participe la programele
educationale si de formare.Programele educationale ale detinutilor condamnati trebuie sa
fie adaptate la durata perioadei de încarcerare.
Liberarea detinutilor condamnati
Detinutii condamnati vor fi asistati la momentul oportun si înainte de liberare, prin
proceduri si programe special concepute, astfel încât sa le permita sa parcurga perioada de
trecere de la viata din penitenciar la o viata în cadrul colectivitatii, în care sa respecte
legislatia nationala.În cazul detinutilor cu pedepse de lunga durata, vor fi luate masuri
pentru a li se asigura o întoarcere progresiva la viata în mediu liber.Acest scop poate fi atins
în penitenciar printr-un program de pregatire pentru liberare sau printr-o liberare
conditionata, sub supraveghere, însotite de o asistenta sociala eficienta.Autoritatile
penitenciare vor lucra în strânsa cooperare cu serviciile sociale si organismele care sprijina
detinutii liberati sa-si gaseasca un loc în comunitate, sa se întoarca în viata de familie si sa
gaseasca un loc de munca.Reprezentantii acestor servicii sau organisme sociale vor avea
acces în penitenciare si la detinuti, în vederea pregatirii acestora pentru liberare si
planificarii asistentei postpenale.

90
VII.Revizuirea regulilor
Regulile penitenciare europene trebuie sa fie revizuite cu regularitate.

V. Programul model de executare a pedepselor privative de libertate

1. Data la care hotărîrile penale rămîn definitive şi devin executorii


2. Repartizarea şi primirea condamnaţilor în penitenciare
3. Executarea pedepsei a maturilor
4. Executarea pedepsei de către minori
5. Executarea pedepsei de către femei
6. Modificarea condiţiilor de deţinere pe parcursul executării pedepsei
7. Calculul termenului de executare a pedepsei
8. Liberarea de pedeapsă penală
9. Împrejurări speciale care determină modificarea sau întreruperea executării pedepsei
10. Amnistierea şi graţierea condamnaţilor

1. Data la care hotaririle penale ramin definitive si devin executorii

Hotaririle primei instante ramin definitive la data pronuntarii, cand hotarirea nu este supusa
apelului si nici recursului, la data expirarii termenului de apel, cand nu s-a declarat apel in
termen cand apelul declarat a fost retras inauntrul termenului, la data retragerii apelului,
daca aceasta s-a produs dupa expirarea termenului de apel, la data expirarii termenului de
recurs in cazul hotaririlor nesupuse apelului sau daca apelul a fost respins adica cand nu s-a
91
declarat recurs in termen sau cind recursul declarat a fost retras inauntrul termenului,
la data retragerii recursului declarat impotriva hotararilor mentionate, daca aceasta s-a
produs dupa expirarea termenului de recurs, la data pronuntarii hotararii prin care s-a
respins recursul declarat impotriva hotararilor mentionate mai sus.
Hotaririle instantei de apel ramin definitive la data expirarii termenului de recurs, cind
apelul a fost admis fara trimitere pentru rejudecare si nu s-a declarat recurs in termen, cind
recursul declarat impotriva hotaririi mentionate a fost retras inauntrul termenului, la data
retragerii recursului declarat impotriva hotaririi mentionate, daca aceasta s-a produs dupa
expirarea termenului de recurs, la data pronuntarii hotaririi prin care s-a respins recursul
declarat impotriva hotaririi mentionate.
Hotarirea instantei de recurs ramane definitiva la data pronuntarii acesteia cand:
a) recursul a fost admis si procesul a luat sfarsit in fata instantei de recurs, fara rejudecare;
b) cauza a fost rejudecata de catre instanta de recurs, dupa admiterea recursului;
c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, in cazul respingerii recursului.
Hotararea instantei penale, ramasa definitiva la prima instanta de judecata, la instanta de
apel sau la instanta de recurs, se pune in executare de catre prima instanta de judecata.
Cand hotararea ramane definitiva in fata instantei ierarhic superioare, aceasta trimite
instantei de executare un extras din acea hotarare, cu datele necesare punerii in executare, in
ziua pronuntarii hotararii de catre instanta ierarhic superioara. Dispozitiile precedente sunt
aplicabile si in cazul hotararilor nedefinitive, dar executorii, cu exceptia celor privind
masurile preventive care se pun in executare de instanta care le-a dispus. Instanta de
executare deleaga pe unul din judecatorii sai, pentru efectuarea punerii in executare. Daca
cu prilejul punerii in executare a hotararii sau in cursul executarii se iveste vreo nelamurire
sau impiedicare, judecatorul delegat poate sesiza instanta de executare, care va
proceda. Pedeapsa inchisorii si pedeapsa detentiunii pe viata se pun in executare prin
emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de judecatorul delegat al
instantei de executare in ziua ramanerii definitive a hotararii la instanta de fond sau, dupa
caz, in ziua primirii extrasului, se intocmeste in trei exemplare si cuprinde: denumirea
instantei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numarul
si data hotararii care se executa si denumirea instantei care a pronuntat-o, pedeapsa
pronuntata si textul de lege aplicat, timpul retinerii si arestarii preventive care s-a dedus din
durata pedepsei, mentiunea daca cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare si de
detinere, semnatura judecatorului delegat, precum si stampila instantei de executare. In
cazul in care cel condamnat se afla in stare de libertate, odata cu emiterea mandatului de
executare a pedepsei inchisorii sau a pedepsei detentiunii pe viata, judecatorul delegat emite
si un ordin prin care interzice condamnatului sa paraseasca tara. Ordinul se intocmeste in
trei exemplare si cuprinde: denumirea instantei de executare, data emiterii, datele privitoare
la persoana condamnatului, pedeapsa pronuntata impotriva acestuia, numarul si data
hotararii de condamnare, denumirea instantei care a pronuntat-o, numarul mandatului de
executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispozitia de interzicere a parasirii
tarii, semnatura judecatorului delegat, precum si stampila instantei de executare. Pentru
aducerea la indeplinire a mandatului de executare, se trimit doua exemplare, dupa caz,
organului de politie, cand condamnatul este liber, comandantului locului de detinere, cand
condamnatul este arestat, sau comandantului unitatii militare unde condamnatul face
serviciul militar. Pentru aducerea la indeplinire a ordinului de interzicere a parasirii tarii, se

92
trimite de indata cate un exemplar organului competent sa elibereze pasaportul si
Inspectoratului General al Politiei de Frontiera. In cazul in care cel condamnat se afla in
stare de libertate, organele de executare au obligatia de a lua masurile prevazute de lege in
vederea punerii in executare a mandatului de executare a pedepsei si a ordinului de
interzicere a parasirii tarii, in ziua primirii acestora. Pe baza mandatului de executare
organul de politie procedeaza la arestarea condamnatului. Celui arestat i se inmaneaza un
exemplar al mandatului si este dus la locul de detinere cel mai apropiat, unde organul de
politie preda celalalt exemplar al mandatului de executare.
In vederea punerii in executare a mandatului emis in executarea unei hotarari definitive de
condamnare, organul de politie poate patrunde in domiciliul sau resedinta unei persoane
fara invoirea acesteia, precum si in sediul unei persoane juridice fara invoirea
reprezentantului legal al acesteia. Daca persoana impotriva careia s-a emis mandatul nu este
gasita, organul de politie constata aceasta printr-un proces-verbal si ia masuri pentru darea
in urmarire, precum si pentru darea in consemn la punctele de trecere a frontierei. Un
exemplar de pe procesul-verbal, impreuna cu un exemplar al mandatului de executare se
trimit instantei care a emis mandatul. Comandantul unitatii militare, primind mandatul de
executare, inmaneaza un exemplar condamnatului si ia masuri pentru trimiterea acestuia la
locul de executare a pedepsei. Cand condamnatul se afla arestat, un exemplar al mandatului
de executare i se inmaneaza de catre comandantul locului de detinere. Comandantul locului
de detinere consemneaza intr-un proces-verbal data de la care condamnatul a inceput
executarea pedepsei. Pe baza ordinului de interzicere a parasirii tarii, organele in drept
refuza celui condamnat eliberarea pasaportului sau, dupa caz, procedeaza la ridicarea
acestuia si iau masuri pentru darea condamnatului in consemn la punctele de trecere a
frontierei. O copie de pe procesul-verbal se trimite instantei de executare. Pedeapsa
inchisorii cu executarea la locul de munca se pune in executare prin emiterea mandatului de
executare. Mandatul se emite de instanta de executare, se intocmeste in 4 exemplare, care se
aplica in mod corespunzator, si urmatoarele date: denumirea, sediul unitatii unde se executa
pedeapsa, dispozitia de executare a pedepsei catre conducerea unitatii si de retinere si
varsare la bugetul de stat a cotei prevazute de lege. Pentru aducerea la indeplinire a
mandatului de executare emis, se trimite cate un exemplar unitatii unde se va executa
pedeapsa, condamnatului si organului de politie din localitatea in care isi are sediul
unitatea.
O copie de pe dispozitivul hotararii se trimite de instanta de executare consiliului local in a
carui raza teritoriala isi are domiciliul condamnatul. Daca persoana fata de care se
efectueaza executarea mandatului ridica obiectii in ce priveste identitatea, care se aplica in
mod corespunzator. Persoana condamnata la pedeapsa amenzii este obligata sa depuna
recipisa de plata integrala a amenzii la instanta de executare, in termen de 3 luni de la
ramanerea definitiva a hotararii. Cand cel condamnat se gaseste in imposibilitate de a achita
integral amenda in termenul prevazut in alineatul precedent, instanta de executare, la
cererea condamnatului, poate dispune esalonarea platii amenzii, pe cel mult 2 ani in rate
lunare.
In caz de neindeplinire a obligatiei in termenul aratat sau de neplata a unei rate, instanta de
executare comunica un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveste aplicarea amenzii
organelor competente, in vederea executarii amenzii potrivit dispozitiilor legale privind
executarea silita a creantelor fiscale si cu procedura prevazuta de aceste dispozitii. Pedeapsa

93
interzicerii exercitiului unor drepturi se pune in executare prin trimiterea de catre instanta
de executare a unei copii de pe dispozitivul hotararii, consiliului local in a carui raza isi are
domiciliul condamnatul si organului care supravegheaza exercitarea acestor drepturi.
Pedeapsa degradarii militare se pune in executare prin trimiterea de catre instanta de
executare a unei copii de pe hotarare, dupa caz, comandantului unitatii militare din care a
facut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar in raza caruia domiciliaza
condamnatul.

2. Repartizarea si primirea condamnatului in penitenciare

Conform art.72 CP al RM instant de judecata stabileste tipul de penitenciar cu un regim


corespunzator in care condamnatul urmeaza sa isi ispaseasca pedeapsa. Daca a fost fixat un
regim mai sever de detentie instant de recurs poate sa-l schimbe sis a dispuna un regim mai
putin sever. La pedeapsa cu inchisoarea persoana condamnata este repartizata la locul de
executare a pedepsei in timp de 10 zile dup ace sentinta a ramas definitive. Detinerea
femeilor se face separate de cea a barbatilor si respective minorii separat de majori sau in
locuri special de detinere, aceste aspect desi generale sunt importante si obiective care
permit o prima repartizare. Condamnatii la inchisoare de lunga durata de la 10 la 20, de la
20 in sus si detentiune pe viata, sunt repartizati in penitenciare pentru executarea acestor
pedepse in penitenciare de maxima siguranta. Condamnatii pe o durata de la 5 la 10 ani sunt
repartizati in penitenciare inchise cu durata de pina la 10 ani. Repartizarea condamnatilor la
inchisoare de scurta durata se efectuiaza in penitenciaare destinate arestatilor preventive si
celor condamnati la inchisoare contraventionala, care sunt penitenciare locale. Atunci cind
merge vorba de unii recidivisti sau cu tendinte de evadare, acestia vor fi repartizati intr-un
penitenciar pentru condamnatii cu un comportament deosebit de periculos. Daca apare
pericol de viata sau de sanatate din partea altor condamnati la cererea condamnatului
administratia este obligate sa intreprinda masuri urgent intru transferarea sa. La preluarea
condamnatilor la locul de ispasire a pedepsei colaboratorii penitenciarului controleaza
prezenta dosarelor personale, documentatiei corespunzatoare, dupa care ei sunt supusi
perchezitiei, si lucrurile lor se verifica, obiectele si substantele care nu pot fi pastrate sau
folosite sunt interzise se depoziteaza sau se distrug in modul stability de lege. Lista
obiectelor pe care condamnatul este in drept sa le pastreze este stabilit de Statut, daca
asupra lui se gasesc bani si obiecte de pret, aceste se varsa in beneficial penitenciarului in
temeiul unei decizii a sefului penitenciarului, chiar si obiectele care sunt gasite la
condamnati se sechestreaza si se pastreaza de administratia penitenciarului pina la liberarea
condamnatului, fara dreptul de folosinta in timpul ispasirii pedepsei. Condamnatii sunt
supusi in mod obligatoriu unui control medical si sanitar, dupa care sunt plasati in
incaperile de carantina ale penitenciarului pe un termen de 15 zile, unde condamnatilor li se
explica drepturile si obligatiile lor si sunt avertizati privind raspunderea penala disciplinara
si materiala in caz de comitere a unor infractiuni sau delicte. Decizia privind repartizarea pe
detasamente a condamnatilor nou veniti este luata de catre Comisia penitenciarului, la
repartizare se ia in consideratie particularitatile fiecarui condamnat si se impart dupa sex,
virsta, caracterul si gradul de pericol social al infractiunii, starea sanatatii, si altele.
Conditiile de detinere in penitenciar sunt conditii initiale si obisnuite, cele initiale sunt
destinate detinerii condamnatilor aflati pentru prima data in penitenciar, ei sunt cazati in
incaperi total izolate si benefiaciaza de primblari cu durata de o ora si jumatate, insa
94
conditiile obisnuite sunt destinate detinutilor din sectoarele locale de tip camin, cu conditii
imbunatatite de detentie si cu deplasarea limitata pe teritoriul penitenciarului. La
repartizarea grupelor de condamnati pentru munca sau la repartizarea in camere ori la alte
activitati in comun, se vor lua in vedere gradul de cultura, mediul social-familial din care
provin si comportarea in timpul detentiei. In ce priveste minorii si tinerii care urmeaza
cursuri de scolarizare sau calificare profesionala, la repartizarea pe camere si pe grupe se va
tine cont de repartizarea lor pe clase si ateliere. Repartizarea in spitale, in sanatorii, in
camine se face de catre medie tinindu-se cont de cerintele asistentei medicale respectiv
toate aceste repartizari se fac cu permisiunea sefului penitenciarului.

3. Executare pedepsei a maturilor

La prima categorie pot fi atribuiţi cei care au fost condamnaţi pentru prima dată.
Condamnările anterioare ridicate sau stinse în ordinea stabilită nu se iau în consideraţie.
Necesitatea divizării acestor două categorii e dictată de faptul că persoanele care anterior au
executat pedepse privative de libertate de regulă posedă o experienţă criminală mai bogată,
au atitudine antisocială mai pronunţată şi în aşa fel îi pot influenţa pe condamnaţii primari,
care intrând în contact cu lumea carcerală pentru prima dată, mai ales sub greutatea şocului
psihologic generat de schimbarea mediului ambiant binecunoscut, se pot lăsa uşor dirijaţi.
Condamnaţii care anterior au executat pedepse privative de libertate se încadrează în
categoria persoanelor ce au comis infracţiuni ce constituie recidivă. Această categorie de
condamnaţi, în conformitate cu alin. 4, art. 72 CP al RM execută pedeapsa în penitenciare
separate.Este bine cunoscut faptul că infracţiunile comise din imprudenţă constituie un
pericol social mult mai redus decât cele comise intenţionat. Din această cauză la executarea
pedepsei în privinţa condamnaţilor pentru infracţiuni comise din imprudenţă, se aplicăun
volum mai redus al forţei coercitive. In aşa fel, categoria dată de condamnaţi execută
pedeapsa în condiţii mult mai uşoare şi în penitenciare separate (alin.2, art. 72 CP al RM,
art. 269 CE al RM).Termenul pedepsei cu închisoarea este un semn de bază la divizarea
infracţiunilor pe categorii. In cadrul clasificării condamnaţilor la închisoare acest criteriu
poartă un caracter facultativ. In acelaşi timp condamnaţii la detenţiunea pe viaţă constituie o
categorie distinctă a condamnaţilor, executând pedeapsa în instituţie penitenciară
specializată. In conformitate cu art. 72 CP aLRM, cei condamnaţi pentru infracţiuni uşoare,
mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie, execută pedeapsa în penitenciare de tip
semiînchis, iar cei condamnaţi pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave -
în penitenciare de tip închis. Această divizare este dictată de necesitatea asigurării unui
regim de securitate distinct pentru cei care comit infracţiuni deosebit de grave şi
excepţional de grave, de necesitatea asigurării condiţiilor specifice de deţinere a acestor
condamnaţi, prevăzute de legislaţia execuţional-penală.în conformitate cu art. 72 al CP al
RM, art. 216 al CE al RM condamnaţii pot fi repartizaţi în instituţiile penitenciare în felul
următor:• femeile sânt repartizate în penitenciare pentru femei, unde se asigură regimul de
deţinere stabilit pentru penitenciarul de tip deschis, semiînchis şi închis corespunzător
sentinţei de condamnare;• minorii sânt repartizaţi în penitenciare pentru minori. Minorele
sânt repartizate în penitenciarele pentru femei, cu asigurarea pentru ele a condiţiilor
penitenciarului pentru minori;• bărbaţii sânt repartizaţi în penitenciarele de tip deschis (cei
care au comis infracţiuni din imprudenţă), de tip semiînchis (cei care au comis infracţiuni
intenţionate uşăare, mai puţin grave şi grave), de tip închis (cei care au săvârşit infracţiuni
95
deosebit de grave, excepţional de grave precum şi infracţiuni ce constituie recidivă) şi
penitenciar special de tip închis (cei condamnaţi la detenţiunea pe viaţă). După
determinarea penitenciarului concret, are loc trimiterea condamnaţilor la locul executării
pedepsei ce se efectuează sub escortă, cu respectarea regulilor de deţinere separată a
femeilor de bărbaţi, a minorilor de adulţi, condamnaţilor la detenţiunea pe viaţă de alte
categorii de condamnaţi. Condamnaţii bolnavi de tuberculoză activă sau de alte boli
contagioase separata de condamnaţii sănătoşi. Transferarea condamnaţilor se face din
contul statului în automobile special destinate pentru aceasta.Ultima etapă o constituie
primirea condamnaţilor în penitenciar.În caz când în instituţia penitenciară se îndreaptă un
grup de condamnaţi, se întocmeşte corvoada sigilat se anexează dosarele personale ale
condamnaţilor şi listade însoţire în care se indică următoarele: temeiul escortării, de unde şi
încotro seescortează, merele dosarelor personale, numele, prenumele şi patronimicul
condamnaţilor, articolul în aza cărora au fost condamnaţi, termenul pedepsei şi tipul
coloniei. Primirea condamnatului se efectuează de către administraţia penitenciarului după
ce i se stabileşte identitatea, pe baza dispoziţiei de executare, a hotărârii de condamnare, a
actelor de identitate, a altor documente prevăzute în art. 220 al CE al RM.Imediat după
primire, condamnatul se plasează în încăperile de carantină pe o perioadă de până la 15 zile,
în decursul căreia el este supus examenului medical în vederea determinării sănătăţii şi
capacităţii de muncă.încăperea de carantină reprezintă un sector localizat părăsirea
samovolnică a căruia este interzisă. Nu se admite vizitarea condamnaţilor aflaţi în aceste
încăperi de către alţi condamnaţi. Tot aici se face cunoştinţă cu conţinutul regimului,
drepturile şi obligaţiile condamnatului, se explică temeiul şi ordinea aplicării sancţiunilor şi
recompenselor, se aduce la cunoştinţă regimul zile în penitenciar. Este interzis careva
contact dintre cei aflaţi în încăperile de carantină şi ceilalţi condamnaţi, în vederea
asigurării restricţiei date, lenjeria de corp şi de pat, vesela folosită de cei aflaţi în încăperea
de carantină nu se amestecă cu cea celorlalţi condamnaţi, ea se spală şi se păstrează separat.
In conformitate cu alin. 1, art. 170 al CE al RM, executarea pedepsei amenzii, pedepsei
privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate,
pedepsei retragerii gradului militar, a titlului special, a gradului de calificare (clasificare) şi
a distincţiilor de stat, pedepsei muncii neremunerate în folosul comunităţii, executarea
hotărârilor privind condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, privind
liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, privind înlocuirea părţii neexecutate
din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, privind liberarea de pedeapsă a minorilor, privind
amânarea executării pedepsei aplicate femeilor gravide şi femeilor care au copii în vârstă de
până la 8 ani, precum şi executarea pedepselor aplicate persoanelor juridice se asigură de
către oficiile de executare, cu excepţia stabilită în art.306 din prezentul cod. Executarea
închisorii şi detenţiunii pe viaţă se asigură de către instituţiile penitenciare. Tot instituţiile
penitenciare execută pedeapsa amenzii aplicate în calitate de pedeapsă complimentară celor
condamnaţi la închisoare sau detenţiune pe viaţă.Pedeapsa trimiterii într-o unitate militară
disciplinară se execută de către unitatea disciplinară a Forţelor Armate preată în
conformiste cu Hot. Guvernului RM nr. 1171 din 05.11.2001 privind
aprobarearegbjamentului şi efe'ctnoilui unităţii disciplinare a Forţelor Armate.

4. Executarea de catre minori

În penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrsta de pînă la 18


96
ani, precum şi condamnaţii adulţi în vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de
judecată, la prezentarea administraţiei penitenciare, a dispus continuarea executării pedepsei
în penitenciarul respectiv.Asupra condamnatului care a împlinit vîrsta de 18 ani şi care a
fost lăsat în penitenciarul pentru minori se extind drepturile şi obligaţiile, regimul, condiţiile
de muncă, normele alimentare, de asigurare materială, ale condiţiilor de trai şi de asistenţă
medico-sanitară stabilite pentru condamnaţii minori. În penitenciarele pentru minori,
condamnaţii sînt deţinuţi sub pază şi supraveghere permanentă.Regimurile şi condiţiile de
detenţie în penitenciarele pentru minori corespund regimurilor şi condiţiilor prevăzute
pentru penitenciarele de tip semiînchis, cu particularităţile prevăzute de art. 272 şi 273 ale
Codului de executare.
La regim iniţial sînt deţinuţi condamnaţii veniţi în penitenciar după rămînerea definitivă
a sentinţei. Ei sînt ţinuţi în încăperi complet izolate, care se încuie. Condamnaţii beneficiază
de plimbări zilnice cu durata de 2 ore. Regulile generale, principiile generale privind
executarea pedepselor privative de libertate se aplică tuturor condamnaţilor care execută o
astfel de pedeapsă. Drepturile condamnaţilor şi obligaţiile administraţiei penitenciare
privind executarea se exercită deopotrivă: condamnaţilor majori, dar şi celor minori. Dar,
după lege şi în anumite limite, regimul de deţinere şi tratamentul minorilor, ca tinerilor (18-
21 ani), sunt diferenţiate faţă de cele ale majorilor. Despre aceste diferenţe sau regim
special al minorilor In lege sunt înscrise dispoziţii exprese şi speciale. Principiul dominant
în materie de regim de deţinere al condamnaţilor minori la închisoare este cel al deţinerii
diferenţiate după categoria de condamnaţi şi după felul penitenciarelor în care categoriile de
condamnaţi sunt puşi să execute pedeapsa. Acest principiu este sintetic exprimat în art. 38
al proiectului, unde se prevede că "condamnaţii vor h supuşi regimului de deţinere stabilit
pentru felul penitenciarului Ia care au fost repartizaţi şi categoria de condamnaţi din care
face parte". In cazul condamnaţilor minori, regimul de deţinere este cel stabilit pentru
categoria de condamnaţi minori şi felul penitenciarului unde aceştia execută pedeapsa. în
ipoteza în care secţiile pentru condamnaţi minori sunt organizate în penitenciarele pentru
majori, acestea vor fi strict delimitate, pentru a împiedica contactul nemijlocit cu alte
categorii de condamnaţi.

Regimul de deţinere examinat pentru diferitele categorii de condamnaţi la închisoare,


este axat pe ideea executării pedepsei în etape succesive, de la una mai grea spre una sau
unele mai uşoare. Este aşa numitul regim de deţinere progresiv, consacrat în proiectul de
lege. Etapele sunt mai grele sau mai uşoare după următoarele criterii: a) munca sub pază şi
supraveghere este mai grea. iar munca fără pază în afara locului de deţinere sau la
supravegherea altor condamnaţi ori în semilibertate este mai uşoară; b) posibilitatea de
propunere pentru liberare condiţionată; c) acordarea de învoiri sau permisii în timpul
executării; d) acordarea sau beneficierea de mai multe şi mai dese (ori mai puţine şi mai
rare) pachete, vizite, ţigări, bani, corespondenţă. După aceste criterii, regimul de deţinere al
condamnaţilor la pedeapsa închisorii de lungă durată este sever şi greu, fiindcă nu pot
presta muncă fără pază, nu beneficiază de propunere la liberare condiţionată mai devreme,
nu li se acordă dreptul la pachete mai dese, nici permisii ori învoiri. Dimpotrivă, regimul de
deţinere este mai uşor când condamnatul poate presta muncă fără pază, poate beneficia de
învoiri, liberare condiţionată etc.
Regimul de deţinere al minorilor este mai uşor, fiindca ei, dacă trebuie să termine şcoala ori
învăţământul obligatoriu, nu sunt obligaţi să muncească, iar dacă muncesc, muncesc mai
97
mult ia treburi gospodăreşti interne, beneficiază de pachete, bani, vizite mai multe, pot
primi învoiri şi permisii, pot fi propuşi la liberare condiţionată. Ei nu pot munci în afara
locului de deţinere fără pază, datorită vârstei, iar nesupravegherea lor în afara locului de
deţinere este periculoasă.
Regimul de deţinere al condamnaţilor mai este determinat de alte idei: a) el presupune şi
cere ca să fie întemeiat pe cunoaєterea condamnaţilor, pe observarea şi analizarea
comportгrii şi trгsгturilor de caracter şi mentalitate al condamnaţilor, pe notările şi
consemnările în fişele individuale ale acestora. Această sarcină revine comisiei de
specialişti (medic, psiholog, educator, sociolog etc.) de pe lângă conducerea (directorul)
penitenciarului, comisie care efectiv realizează această sarcină. De altfel, notările şi
caracterizările condamnaţilor se împrospăteazî trimestrial, hotărârea privind stabilirea
regimului de deţinere revine judecătorului pentru executarea pedepsei, care, fa propunerea
sau avizul comisiei de specialişti, ia hotărârea respectivă; c) regimul de deţinere este elastic,
modificabil şi individualizat, în funcţie de condamnat şi de comportarea acestuia .
In art. 25 al Regulamentului se prevede explicit că, în penitenciarele pentru minori
"condamnaţii au un regim special de deюinere", în care se ţine seama de: a) particularităţile
şi necesităţile fizice şi psihice proprii vârstei acestora; b) de protecţia şi asistenţa speciale
care trebuie asigurate, în scopul dezvoltării acestora. între aceste coordonate de bază,
regimul de deţinere al minorilor capătă trгsгturi proprii.
Astfel, în art. 25 alin. 2 se prevede că condamnaţii minori au toate drepturile prevăzute
de lege pentru condamnaţii majori, dar şi unele drepturi speciale acordate minorilor. Se mai
prevede că dispoziţiile din Legea executării pedepselor se completează cu dispoziţiile din
Regulamentul pentru executarea pedepselor şi cu cele cuprinse în Regulamentul de ordine şi
disciplină interioară în care se face mereu referire la minori. Menţionăm mai jos unele din
aceste dispoziţii speciale pentru minori.
Astfel minorii primesc hrana zilnică în cantităţi mai mari decât adulţii, corespunzător
vârstei lor, astfel cum este stabilit prin ordinul ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii
minorilor li se asigură 8 ore de somn neîntrerupt, precum şi programul zilnic de exerciţii
fizice în aer liber şi de sport, astfel cum a fost stabilit.de comun acord cu medicul, minorii
pot primi vizite şi pachete la intervale de timp mai scurte şi în cantităţi mai mari decât
condamnaţii majori, vor fi facilitate contactele cu familia, precum şi cu reprezentanţii
organismului special pentru asistenţa şi reintegrarea socială ai minorilor şi a instituţiilor de
educaţie cultural-ştiinţifică, de cantate.
La expirarea termenului de 6 luni din ziua intrării în penitenciar, însă nu mai mult de o
treime din durata pedepsei, condamnaţii aflaţi în regim iniţial pot fi transferaţi în regim
comun de detenţie, luîndu-se în considerare perioada ţinerii lor în carantină. În regimurile
de deţinere comun şi de resocializare, condamnaţii, în perioada de la stingere pînă la
deşteptare, sînt ţinuţi în încăperi complet izolate, care se încuie. În intervalul de timp de la
deşteptare pînă la stingere, ei se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului, în limitele
stabilite de administraţia penitenciarului. Transferul condamnatului în regim de
resocializare se efectuează cu 6 luni înaintea expirării termenului pedepsei, în condiţiile
stabilite de alin. (1) art. 302 al Codului de executare. Condamnaţilor aflaţi în regim de
resocializare li se poate permite deplasarea fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului,
dacă acest lucru este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite. Condamnatul care a
împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în

98
penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de deţinere. Transferul condamnatului în
penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de judecată, în baza unui demers al
administraţiei penitenciare.
Condamnatul major care a fost lăsat în penitenciarul pentru minori şi care a împlinit vîrsta
de 23 de ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip
semiînchis la condiţii comune de deţinere, în baza deciziei directorului general al
Departamentului Instituţiilor Penitenciare.

5. executarea de catre femei

În penitenciarele pentru femei execută pedeapsa condamnatele de sex feminin.


Condamnatele la pedeapsa închisorii care urmează a fi executată în penitenciare de tip
semiînchis sau închis sînt deţinute sub pază şi supraveghere permanentă, iar în penitenciare
de tip deschis - sub supraveghere permanentă. In principiu, femeile condamnate sunt supuse
aceluiaşi tratament, aceluiaşi regim penitenciar ca şi ceilalţi condamnaţi, regim stabilit prin
lege. Femeile condamnate trebuie să respecte aceleaşi obligaţii şi interdicţii ca şi bărbaţii
condamnaţi. Obligaţiile privind deţinerea, obligaţiile privind ordinea şi disciplina internă
sunt comune tuturor condamnaţilor. Femeile au în penitenciar, de asemenea, aceleaşi
drepturi ca şi bărbaţii condamnaţi.

Cu toate acestea, s-au impus unele diferenţieri. Astfel, prima deosebire constă în aceea că
femeile execută pedeapsa privativă de libertate separat de bărbaţi. în acest scop s-au creat
penitenciare speciale sau secţii speciale de femei în penitenciarele existente. Penitenciarele
speciale şi secţiile speciale au atras după ele personal special, adecvat, adică femei,
îndeosebi personalul de supraveghere şi cel de specialitate (medici, educatori etc.
Există, apoi, o a doua deosebire în ceea ce priveşte obligaţia la muncă în penitenciar, în
sensul că femeile vor fi puse să execute o muncă potrivită (de exemplu, în ateliere de
ţesătorie, croitorie şi altele asemănătoare). Regimul penitenciar al femeilor cere ca acestea
sâ nu fie folosite în munci grele, pe care le pot efectua mai mult bărbaţii (de exemplu,
încărcări, descărcări, construcţii etc ). Femeile au, de asemenea, dreptul, în condiţiile legii,
la regim penitenciar semihber In privinţa volumului de muncă, a normelor ce trebuie
îndeplinite, se va tine seama de puterea de muncă a femeilor şi, pe cât posibil, se va evita
prelungirea muncii peste 8 ore zilnic. Deasemeni nu se poate prelungi durata zilei de muncă
condamnatelor care muncesc in mediu toxic sau vătămător. In lege se mai prevede că
femeile gravide nu vor fi folosite la muncă în perioada stabilită de normele legale cu privire
la concediul ce se acordă femeilor încadrate in munca înainte şi după naştere şi nici la
muncă în mediul toxic şi vătămător.

Regimul de deţinere a condamnatelor de sex feminin corespunde, respectiv, regimului


stabilit pentru penitenciarele de tip deschis, semiînchis sau închis. Femeile gravide şi
mamele care au cu ele copii în vîrstă de pînă la 3 ani, condamnate la pedeapsa închisorii
care urmează a fi executată în penitenciare de tip închis, la decizia administraţiei
penitenciarului, execută pedeapsa în condiţiile prevăzute pentru penitenciarul de tip deschis
sau semiînchis, în funcţie de gravitatea faptei comise, pericolul social pe care îl reprezintă,
comportamentul deţinutei, vîrsta şi starea sănătăţii copilului şi a mamei etc.
Condamnatele la executarea pedepsei într-un penitenciar de tip deschis li se aplică regulile
99
prevăzute de secţiunea a 15-a a prezentului Statut.
La regim iniţial sînt deţinute condamnatele venite în penitenciar după rămînerea definitivă a
sentinţei. Ele sînt ţinute în încăperi complet izolate, care se încuie. Condamnatele
beneficiază de plimbări zilnice cu durata de 2 ore.
La expirarea termenului de 3 luni pentru penitenciarele de tip deschis; 6 luni, însă nu mai
mult de o treime din durata pedepsei pentru penitenciarele de tip semiînchis şi 9 luni pentru
penitenciarele de tip închis - din ziua intrării în penitenciar, condamnatele aflate în regim
iniţial pot fi transferate în regim comun de detenţie, luîndu-se în considerare perioada ţinerii
lor în carantină.
În regimurile de deţinere comun şi de resocializare, condamnatele, în perioada de la
stingere pînă la deşteptare, sînt ţinute în încăperi complet izolate, care se încuie. În
intervalul de timp de la deşteptare pînă la stingere, condamnatele cu executarea pedepsei în
penitenciare de tip semiînchis se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului, în limitele
stabilite de administraţia penitenciarului, iar de tip închis - în zona locativă şi încăperile de
uz comun ale secţiei cu regim comun.
Transferul condamnatelor în regim de resocializare se efectuează cu 6 luni înaintea expirării
termenului pedepsei, în condiţiile stabilite de alin. (1) art. 302 al Codului de executare.
Condamnatelor cu executarea pedepsei într-un penitenciar de tip semiînchis, aflate în regim
de resocializare, li se poate permite deplasarea fără escortă sau însoţire în afara
penitenciarului, dacă acest lucru este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite.
Condamnatele cu executarea pedepsei într-un penitenciar de tip închis, aflate în regim de
resocializare, au dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul penitenciarului, în limitele
stabilite de administraţia penitenciarului.

6. modificarea conditiilor de detinere pe parcursul executarii pedepsei

Punerea în executare a pedepsei şi controlul asupra condamnatul la neaplicarea condiţionată


a pedepsei, precum şi aplicarea mijloacelor Ide corijare este diferenţiată şi individualizată în
funcţie de gravitatea infracţiunii comise, de personalitatea condamnatului, de conduita lui
pe durata termenului de executare a pedepsei şi de alte circumstante. Anumite condiţii
privind procesul de educare şi de apficarea mijloacelor de corectare faţă de condamnaţi, în
general, şi faţă de anumite categorii de deţinuţi sînt reglementate. Cel condamnat la
privaţiune de libertate trebuie să execute durata deplină a pedepsei, de regulă, într-o singură
colonie de corecţie sau de reeducare ori într-o singura închisoare. Realizarea principiilor de
diferenţiere şi individualizare a executării pedepsei necesită modificarea sistematică a
condiţiilor de deţinere in funcţie de comportamentul condamnaţilor la privaţiune de
libertate, de executare a regulilor regimului penitenciar, a normelor ce se referă la muncă şi
a gradului de corectare.
Prin modificarea condiţiilor de deţinere în limitele unei instituţii penitenciare în timpul
executării pedepsei privative de libertate se înţelege acordarea tuturor facilităţilor prevăzute
de legislaţie ce au legătură cu transferarea condamnaţilor în condiţii de deţinere mai
favorabile. Conform art. 69 C.E.S.D.R, condiţiile de deţinere a condamnatului pot fi
modificate, fapt ce depinde de conduita şi atitudinea acestuia fată de munca, in cadrul
aceluiasi penitenciar sau prin transferul acestuia in alt tip de penitenciar.

100
Modificarea condiţiilor de deţinere in acelaşi penitenciar transferul condamnatului, printr-o
decizie a şefului de penitenciare din condiţiile iniţiale de deţinere în condiţii obişnuite şi
resocializare şi, în acelaşi mod, din condiţii obişnuite şi de resocializare în condiţii iniţiale
de deţinere.
Condamnatul care a pornit pe calea corijării poate fi propus la transfer pentru executarea de
mai departe a pedepsei:
1. Din închisoare în colonie de corecţie, după ce a executat în penitenciar cel puţin
jumătate din durata pedepsei închisorii, stabilită prin sentinţa instanţei judecătoreşti.
2. Din colonie de corecţie cu regim comun sau din colonie cu regim sever în colonie-
aşezare, după ce condamnatul care se află în condiţii obişnuite de deţinere a executat cel
puţin o treime din durata pedepsei.
3. Cel condamnat pentru crimă deosebit de gravă sau cel care, anterior, a fost liberat
înainte de termen de pedeapsă, dar a comis o nouă infracţiune în perioada părţii neexecutate
din pedeapsă, pot fi transferaţi în colonii-aşezări după executarea a cel puţin două treimi din
durata pedepsei.
Nu sînt pasibili de transfer în colonii-aşezări:
1) recidiviştii deosebit de periculoşi;
2) cei a căror pedeapsă cu moartea a fost comutată cu pedeapsa privativă de libertate ca
urmare a graţierii sau amnistierii; :
3) persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă;
4) cei cărora, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea comisă, li s-a stabilit
tratament coercitiv contra alcoolismului, narcomaniei, toxicomaniei sau tuberculozei active,
precum şi cei care nu au trecut seria deplină de tratament contra bolii venerice, persoanele
bolnave de SIDA sau contaminate cu virusul HIV care provoacă SIDA.
Condamnatul declarat violator fraudulos al regimului de deţinere poate fi propus la transfer
din colonie-aşezare în colonie de corecţie cu regimul stabilit anterior de instanţa
judecătorească, iar condamnatul repartizat, conform sentinţei instanţei judecătoreşti, în
colonie-aşezare poate fi propus la transfer în colonie de corecţie cu regim comun din
colonie de corecţie cu regim sever în închisoare pentru cel mult trei ani cu executarea în
colonia cu regim sever a părţii restante din durata pedepsei. Evident că modificarea
condiţiilor de deţinere în limitele unei institutii penitenciare are drept consecinţa stimularea
condamnaţilor de a respecta regulile regimului de deţinere, de a-si conforma
comportamentul normelor stabilite în sistemul penitenciar respectiv.

Poate fi considerată drept o modificare a condiţiilor de deţinere declasarea fără escortă sau
fără însoţire în afara coloniei. Astfel, conform art. 75 C.E.S.D.P., celor condamnaţi la
privaţiune de libertate şi transferaţi în colonii de Corecţie şi de reeducare la condiţii
obişnuite de deţinere, după ce aceştia au executat efectiv cel puţin o treime din termenul de
pedeapsă fixat, li -se poate permite deplasarea fără escortă sau insoţire în'afara coloniei,
dacă specificul muncii lor necesită faptul acesta. Este interzisă deplasarea fără escortă sau
însoţire în afara coloniei:
1) recidiviştilor deosebit de periculoşi;
2) celor a căror pedeapsă cu moartea a fost comutată cu pedeapsa privativă de libertate ca
urmare a graţierii sau amnistierii persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă;
3) celor care se află în penitenciar mai puţin de 6 luni; condamnaţilor care au sancţiuni

101
neridicate sau nestinse, precum şi celor cărora, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea
comisă, li se aplică tratament coercitiv contra alcoolismului, narcomaniei, toxico- maniei
sau tuberculozei active, care nu au urmat seria deplină g| de tratament contra bolii venerice,
bolnavilor de SIDA şi celor contaminaţi de virusul HIV care provoacă SIDA.

7. Calculul termenului de executare a pedepsei

Cunoaşterea duratei exacte a pedepsei închisorii ce urmează a fi executată prin privare de


libertate este imperios necesară, încă de la începutul executării acesteia, atât de către
condamnat, cât şi dea administraţia locului de deţinere, dat fiind că de aceasta depinde intre
altele, repartizarea îhtr-un anumit penitenciar, apoi într-o anumită secţie penitenciarului,
precum şi regimul de executare etc.
De principiu, durata executării pedepsei este cea prevăzută in hotărârea penală de
condamnare rămasă definitivă şi consemnată in mandatul de executare. Aşa cum arătam la
începutul prezentei secţiuni. In mandat se face menţiune expresă nu numai despre felul
pedepsei, dar si despre cuantumul (durata) acesteia. De multe ori, însă, durata din hotărârea
de condamnare nu coincide cu durata executării reale a pedepsei închisorii deoarece ulterior
apar elemente care pot modifica această durată. De regulă în sensul reducerii durate, fără a
fi exclusă şi modificarea în sensul sporirii acesteia. Elementele modificatoare ale duratei
executarii care apar in momentul de început al executării se iau In calcul de la început,
mentionindu-se în durata executării de la început (spre pildă, timpul arestării preventive),
iar cele care survin pe parcursul executării se iau în considerare în momentul în care apar
(de exemplu, zilele petrecute de condamnat in spital ca urmare a unui tratament medical).

Durata executării pedepsei închisorii trebuie determinată şi calculată cu maximă precizie,


pentru evitarea apariţiei unor situaţii care ar conduce la încălcarea principiului legalităţii
executării pedepsei. Tocmai de aceea, prin lege (art. 87, 88 şi 89 C. pen.) au fost înscrise
dispoziţii exprese cu privire la calculul duratei executării pedepsei dindu-se şi elementele de
calcul al acesteia. In lege (art. 87 alin. 2 C. pen.) se mai prevede că, pe calculul exact al
duratei executării pedepsei închisorii, „ziua în care incepe executarea şi ziua In care se
termină executarea, se socotesc în durata executării . Zilele respective se socotesc zile
întregi executate (24 ore) se includ în durata executării chiar dacă nu s-au executat în acele
zile, 24 ore, adică indiferent de ora arestării şi ora liberării.

Observăm că, întrucât durata executării pedepsei este un termen substanţial ce se referă la
pierderea stării de libertate potrivit dispoziţiilor de drept penal material (substanţial), în
calcularea acestui termen trebuie ţinut seama în principiu de dispoziţiile cuprinse în art. 87
şi 154 C. Penal. Aşadar, la calcularea duratei executării pedepsei închisorii se foloseste
sistemul inclusiv sau al unităţilor de timp pline care se bazează pe adagiul latin potrivit
căruia prima şi ultima zi a termenului se cuprind în aceasta şi deci intră in calcul.
Spre pildă unui condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare, care a stat sub arest preventiv 6 luni
şi care a fost depus în penitenciar la data de 14 decembrie 1991 (orele 1700) îi expiră durata
executării pe data 14 decembrie 1993 (indiferent de oră).

102
8. Imprejurari speciale care determina modificarea sau intreruperea executarii
pedepsei

Posibilitatea amânării şi întreruperii executării pedepsei închisorii şi detenţiunii pe viaţă


constituie o excepţie de la principiul executării imediate a hotărârilor penale definitive şi al
continuităţii activităţii de punere în executare, precum şi o expresie a umanismului
dreptului procesual penal. Pentru a nu se ajunge pe această cale la întârzierea nejustificată
ori la înlăturarea executării pedepsei (amânarea sau întreruperea executării fiind doar o
înlăturare accidentală a continuităţii executării hotărârii de condamnare) s-a impus
reglementarea expresă şi limitativă a cazurilor în care persoana condamnată poate obţine
amânarea sau întreruperea, precum şi a procedurii de urmat în asemenea cazuri. Codul de
procedură penală în vigoare a redus la trei cazurile în care se poate dispune amânarea sau
întreruperea executării pedepsei şi a introdus dispoziţii privind competenţa, procedura de
soluţionare a cererilor şi evidenţa amânărilor sau întreruperilor acordate. Dispoziţiile
art.453-457 au fost succesiv modificate şi completate, însă noile prevederi nu au lămurit
decât parţial numeroasele controverse apărute în doctrină şi practică, unele rezolvări fiind
deja oferite prin soluţii pronunţate în recurs în interesul legii.
Recunoscând necesitatea ocrotirii persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate
aflate în situaţii vădite de inferioritate sau neputinţă, noul Cod de procedură penală menţine
tendinţa de reglementare cât mai restrictivă şi mai precisă a cazurilor şi condiţiilor în care
se poate dispune amânarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii
pe viaţă şi aduce modificări semnificative cu privire la procedura de urmat şi efectele
hotărârilor prin care vor fi admise asemenea cereri. Cum scopul declarat al noilor prevederi
nu este modificarea cu orice preţ a celor actuale, ci soluţionarea unor probleme apărute în
aplicarea codului în vigoare şi valorificarea soluţiilor confirmate de o practică îndelungată,
prezentarea lor nu se poate face decât prin raportare la reglementarea în vigoare, amplu
analizată şi comentată (deseori critic) în doctrină şi jurisprudenţă. În acest demers nu pot fi
ignorate nici dispoziţiile privind activitatea de executare a pedepselor şi a măsurilor dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal care, după cum se constată şi în expunerea
de motive a noului Cod de procedură penală, oferă soluţii pentru o parte din situaţiile
speciale în care s-ar putea găsi persoanele private de libertate.
Potrivit art.589 alin.1 lit.a din noul Cod de procedură penală, executarea pedepsei închisorii
sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată/întreruptă “când se constată pe baza unei
expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în
reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilă executarea
imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite
tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului
Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol
pentru ordinea publică”.
Prin urmare, amânarea sau întreruperea executării pedepsei pentru acest motiv implică
întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) condamnatul să sufere de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a

103
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Ţinând seama că nu gravitatea bolii este relevantă pentru admisibilitatea cererii (putând
exista boli mai puţin grave care fac imposibilă executarea imediată a pedepsei) legiuitorul a
înlăturat cerinţa ca boala de care suferă condamnatul să fie gravă. S-a introdus în schimb
dubla condiţionare ca această boală să nu poată fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor şi să facă imposibilă executarea imediată a pedepsei.
Ca şi în actuala reglementare, constatarea stării de boală se poate face doar pe baza unei
expertize medico-legale. Pentru soluţionarea cererii nu vor fi suficiente constatările
cuprinse în alte acte medicale, chiar dacă sunt întocmite de medici specialişti. Expertiza se
va efectua potrivit normelor procedurale ce reglementează efectuarea lucrărilor medico-
legale.
Starea sănătăţii condamnatului va fi evaluată la momentul judecării cererii, astfel încât nu
pot fi luate în considerare concluziile unei expertize efectuate anterior într-o altă cauză
având acelaşi obiect. Efectuarea expertizei este obligatorie chiar dacă de la evaluarea
medico-legală anterioară a trecut puţin timp, deoarece există posibilitatea înrăutăţirii stării
condamnatului. Odată admisă proba cu expertiză medico-legală nu se poate reveni asupra ei
doar pe considerentul că petentul nu a achitat costul acesteia.
Sub actuala reglementare s-a pus problema dacă raportul de expertiză medico-legală trebuie
să se pronunţe în mod expres asupra posibilităţii sau imposibilităţii executării pedepsei,
opinia majoritară fiind în sensul admisibilităţii cererii dacă se concluzionează că boala pune
în pericol iminent sănătatea condamnatului şi nu poate fi tratată decât în reţeaua sanitară a
Ministerului Sănătăţii. Aceasta deoarece rolul comisiei de expertiză este de a stabili dacă
cel condamnat prezintă boala menţionată în cerere, caracterul ei grav pentru viaţa sau
sănătatea acestuia şi locul unde poate fi tratată (date pe baza cărora instanţa va stabili
aplicabilitatea art.453 C.pr.pen.) şi nu acela de a aplica dispoziţiile procedurale la cazul
concret. Faţă de modul de redactare a dispoziţiilor art.598 alin.1 lit.a din noul Cod de
procedură penală, potrivit cărora boala ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară penitenciară
şi imposibilitatea executării imediate a pedepsei se constată (doar) pe baza unei expertize
medico-legale, în timp ce constatarea că specificul bolii nu permite tratarea acesteia sub
pază permanentă este atribuită expres instanţei şi se realizează pe baza oricăror probe,
apreciem că va fi necesar ca raportul de expertiză medico-legală să se refere în mod expres
la îndeplinirea primelor două cerinţe sau (în considerarea celor expuse mai sus) cel puţin la
imposibilitatea executării imediate a pedepsei.
Provocarea stării de boală chiar de către condamnat, prin refuzul tratamentului medical, al
intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare,
este sancţionată cu respingerea cererii – art.589 alin.2 teza I. Necesitatea unei asemenea
precizări a fost subliniată atât de doctrină, cât şi de practica judiciară majoritară, pe
considerentul că este inadmisibil ca persoana condamnată să se folosească cu rea-credinţă
de starea sănătăţii sale pentru a împiedica sau întârzia executarea pedepsei. Raportul de
cauzalitate dintre inacţiunea sau acţiunea vătămătoare a condamnatului şi starea de boală a
acestuia poate fi stabilit doar prin efectuarea expertizei medico-legale. De vreme ce
dispoziţia legală nu distinge între acţiunile vătămătoare, refuzul de hrană care conduce la
starea de boală sau o menţine, deşi nu este sancţionat ca abatere disciplinară (a se vedea:
art.36 alin.3 din Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal; art.213-215 din Regulamentul de aplicare a

104
Legii nr.275/2006, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1897/2006), va fi asimilat unei
asemenea acţiuni.
În completarea acestei prevederi şi-ar putea găsi locul şi aceea a obligativităţii pentru
condamnat de a dovedi că a fost luat în evidenţă, respectiv tratat pentru afecţiunea de care
suferă, anterior formulării cererii de amânare sau întrerupere.
Sustragerea condamnatului de la efectuarea expertizei (singura modalitate pe baza căreia
instanţa poate constata dacă executarea pedepsei este sau nu posibilă în regim de detenţie)
este sancţionată cu respingerea cererii, conform art.589 alin.2 teza a II-a din noul Cod
penal, dispoziţie de asemenea prefigurată de soluţii ale instanţelor. În această situaţie
cererea de amânare sau întrerupere va fi soluţionată în lipsa raportului de expertiză medico-
legală;
b) specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua
sanitară a Ministerului Sănătăţii.
Condiţia ca tratamentul condamnatului să nu se poată efectua sub pază permanentă a fost
introdusă în reglementarea actuală prin Legea nr.195/2009, cerinţa fiind preluată de
dispoziţiile corespunzătoare din noul Cod de procedură penală, însă cu o formulare
semnificativ diferită.
Observăm, pentru început, că imposibilitatea tratării bolii sub pază permanentă se constată
de către instanţă, pe bază de probe. Precizarea este de natură să evite aprecierea
discreţionară a administraţiei penitenciarului asupra aplicabilităţii acestei modalităţi de
tratament, însă doar în măsura în care va fi însoţită de modificări în legislaţia privind
executarea pedepselor. Necesitatea unor asemenea modificări, precum şi consecinţele
pasivităţii cu care legiuitorul ne-a obişnuit, au fost deja semnalate în practică. În speţă,
soluţionând recursul declarat de condamnat împotriva sentinţei prin care i s-a respins
cererea de întrerupere a executării pedepsei pe caz de boală, instanţa a solicitat şi lămuriri
de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor cu privire la temeiul internării sub pază a
condamnatului. Analizând dispoziţiile indicate de Administraţia Naţională a
Penitenciarelor, respectiv cele ale art.27 alin.1 şi 2 din Regulamentul de aplicare a Legii
nr.275/2006, instanţa de recurs a constatat că acestea se referă la internarea şi externarea
persoanelor private de libertate: “(1) Serviciile medicale spitaliceşti se realizează prin
internare în penitenciarele-spital, precum şi în alte unităţi sanitare de profil, aflate în
relaţii contractuale cu Casa de asigurări sociale de sănătate. (2) Internarea persoanelor
private de libertate se face în baza biletului de trimitere eliberat de către medicul curant
sau de către medicul de specialitate”. Potrivit art.24 alin.4 din Ordinul nr.1361/C-
1016/2007 privind asigurarea asistenţei medicale persoanelor private de libertate aflate în
custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, emis de Ministerul Justiţiei
(nr.1361/C/2007) şi de Ministerul Sănătăţii (nr.1016/2007) “Urgenţele medico-chirurgicale
care nu pot fi rezolvate în unitate se internează în spitalul cel mai apropiat, cu înştiinţarea
conducerii penitenciarului privind situaţia ivită, în vederea asigurării mijlocului de
transport şi a escortei necesare”. Faţă de conţinutul acestor dispoziţii, instanţa de recurs a
constatat că, nefiind expres reglementată, internarea sub pază constituie o procedură ce
poate fi dedusă prin interpretare şi a cărei certitudine este pusă la îndoială, fiind lipsită de
obligaţii concrete stabilite în sarcina administraţiei penitenciarului. Chiar în situaţia în care
s-ar considera că este reglementată din punct de vedere legal, măsura este dificil de pus în
aplicare, nu numai datorită inconvenientelor pentru Administraţia Naţională a

105
Penitenciarelor, ci şi pentru unităţile spitaliceşti civile.
Concluzia care se desprinde este aceea că instanţa sesizată prin cererea condamnatului va
trebui să verifice posibilitatea efectivă a internării sub pază, verificare care, cum este şi
firesc, nu poate fi realizată decât pe bază de probe. Care vor fi însă aceste probe? Răspunsul
ne este oferit atât de specificul cazului de amânare pe care îl analizăm, cât şi de alte
dispoziţii privind executarea pedepselor privative de libertate.
Dată fiind incompatibilitatea dintre întreruperea executării pedepsei şi tratamentul sub pază
permanentă (care, deşi presupune scoaterea condamnatului din mediul penitenciar, rămâne
o măsură privativă de libertate), va fi nelegală atât hotărârea prin care s-ar dispune
admiterea cererii şi internarea sub pază într-o clinică din sistemul Ministerului Sănătăţii, cât
şi cea prin care s-ar dispune internarea condamnatului sub pază pentru efectuarea
intervenţiei chirurgicale recomandate în raportul de expertiză medico-legală;
c) amânarea sau întreruperea executării pedepsei şi lăsarea în libertate a condamnatului să
nu prezinte un pericol pentru ordinea publică.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.60/2006, art.453 alin.1 lit.a din Codul de
procedură penală în vigoare a fost modificat, introducându-se o nouă condiţie de
admisibilitate a cererii, şi anume aceea ca punerea în libertate a condamnatului să nu
prezinte un pericol concret pentru ordinea publică. Legiuitorul nu a socotit necesar să
definească noţiunea de “pericol concret pentru ordinea publică” sau să ofere criterii de
apreciere a acestuia, condiţii în care formularea trimite în mod nejustificat la dispoziţiile
art.148 alin.1 lit.f C.pr.pen.
În lipsa unor prevederi în acest sens, sarcina identificării unor criterii de apreciere a revenit
doctrinei şi jurisprudenţei. S-a arătat că pot fi luate în considerare împrejurările în care a
fost comisă fapta ce a atras condamnarea, natura şi gravitatea acesteia, precum şi persoana
condamnatului. Alte împrejurări de care instanţa ar trebui să ţină seama sunt starea sănătăţii
şi comportamentul corespunzător al condamnatului aflat de mai mult timp în libertate,
conduita pozitivă a condamnatului în timpul detenţiei, faptul că acesta a mai beneficiat
anterior de întreruperea executării pedepsei pe parcursul căreia nu a comis fapte antisociale,
precum şi durata executată din pedeapsă şi dispoziţiile art.453 C.pr.pen., care, prin
limitările impuse şi controlul exercitat asupra condamnatului, reduc riscul unei noi conduite
antisociale. Comportamentul condamnatului este relevant în măsura în care a fost studiat pe
o perioadă suficient de lungă pentru a nu exista dubii asupra pericolului pe care l-ar
prezenta lăsarea sa în libertate.
Deşi art.589 din noul Cod de procedură penală nu se mai referă la un pericol concret,
dificultăţile de apreciere rămân aceleaşi, luând în considerare că unele din împrejurările mai
sus arătate au fost deja valorificate la individualizarea judiciară a pedepsei şi a modalităţii
de executare şi este greu de crezut că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
ar putea fi evaluate în favoarea petentului, mai ales în cazul infracţiunilor cu ridicat grad
abstract de pericol social şi cu amplă rezonanţă.
Din aceste motive, sarcina instanţei de a stabili existenţa sau inexistenţa pericolului pe care
l-ar prezenta lăsarea în libertate a condamnatului este mult mai dificilă în cazul cererilor de
amânare a executării pedepsei, mai ales în situaţia în care au fost formulate la puţin timp
după rămânerea definitivă a hotărârii ori de către petenţi judecaţi în stare de arest preventiv.
Singura împrejurare care ar releva cu certitudine lipsa unui pericol social ar fi aceea că, din
cauza stării grave a sănătăţii, condamnatul se află fizic în imposibilitatea de a comite noi

106
fapte antisociale. În cazul cererilor de întrerupere a executării pedepsei, instanţa poate lua în
considerare mult mai multe date, în special cele privind comportamentul condamnatului pe
durata detenţiei, care pot servi ca termen de comparaţie pentru o diminuare a periculozităţii
condamnatului.
Într-un alt context (cel al individualizării regimului de executare a pedepsei privative de
libertate şi al asigurării siguranţei în locurile de deţinere), legiuitorul a identificat o serie de
criterii ce vor fi luate în considerare la stabilirea riscului pe care îl prezintă persoana
condamnată pentru siguranţa penitenciarului. Astfel, prin Hotărârea Guvernului
nr.1113/2010 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de aplicare a Legii
nr.275/2006, s-a introdus în regulament art.931 care la alin.3 enumeră opt asemenea criterii,
după cum urmează:
“a) săvârşirea infracţiunii prin folosirea armelor de foc, din motive josnice ori cu cruzime
pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii sau detenţiune pe viaţă;
b) evadarea sau părăsirea locului de muncă în prezenta pedeapsă sau în cele anterioare;
c) tentativa de evadare, forţarea dispozitivelor de siguranţă, distrugerea sistemelor de
siguranţă;
d) neprezentarea nejustificată a persoanei private de libertate la ora stabilită din
permisiunea de ieşire din penitenciar;
e) introducerea, deţinerea sau traficul de arme, materiale explozive, droguri, substanţe
toxice sau alte obiecte şi substanţe care pun în pericol siguranţa penitenciarului, misiunilor
sau a persoanelor;
f) instigarea, influenţarea sau participarea în orice mod la producerea de revolte sau luări
de ostatici;
g) apartenenţa la grupări de crimă organizată, coordonarea activităţilor infracţionale ori
de tip terorist;
h) acte de violenţă soldate cu vătămări corporale sau deces împotriva personalului sau a
altor persoane.”
De vreme ce toate aceste criterii conturează un pericol concret pentru siguranţa locului de
deţinere, ni se pare util ca ele să fie avute în vedere şi de instanţa învestită cu soluţionarea
cererii de întrerupere a executării pedepsei, scop în care se vor solicita relaţii administraţiei
penitenciarului.
Pentru admiterea cererii cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ. În cazul în care se
constată neîndeplinirea vreuneia dintre ele, verificarea celorlalte nu-şi mai are rostul. Fac
excepţie situaţiile în care, deşi se stabileşte existenţa pericolului concret pentru ordinea
publică, menţinerea în stare de detenţie a condamnatului ar constitui un tratament inuman
sau degradant în sensul art.3 din Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, din moment ce
interdicţia supunerii la asemenea tratamente este absolută, iar natura infracţiunii imputate
sau comportamentul condamnatului sunt lipsite de pertinenţă din acest punct de vedere.
2. Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an.
Noul Cod de procedură penală nu aduce modificări acestui caz de amânare sau întrerupere a
executării pedepsei.
S-a arătat că scopul reglementării este acela de a asigura ocrotirea sănătăţii gravidei şi a
fătului, precum şi a copilului în primul an de viaţă, ocrotire care nu poate fi asigurată în
aceleaşi condiţii în cazul femeii private de libertate. Fără a contesta necesitatea instituirii

107
unui asemenea caz de amânare sau întrerupere, credem că legiuitorul ar fi trebuit să aibă în
vedere anumite dispoziţii din legislaţia privind executarea pedepselor care îi restrâng sfera
de aplicabilitate. Astfel, potrivit art.52 din Legea nr.275/2006, “(1) Femeile condamnate la
pedepse privative de libertate, care sunt însărcinate, beneficiază de asistenţă medicală
prenatală şi postnatală, luându-se măsuri pentru ca naşterea să aibă loc în afara
penitenciarului. Administraţia penitenciarului ia măsuri pentru ca persoana condamnată,
la solicitarea acesteia, să îşi poată îngriji copilul până la vârsta de un an. (2) La împlinirea
vârstei de un an sau anterior, copilul poate fi dat în îngrijire, cu acordul mamei, familiei
sau persoanei indicate de aceasta. (3) În cazul în care copilul nu poate fi dat în îngrijirea
familiei sau persoanei indicate de mamă, acesta poate fi încredinţat pe toată durata de
detenţie a mamei, cu acordul acesteia, unei instituţii specializate, cu înştiinţarea
autorităţilor competente pentru protecţia copilului”. Aceste dispoziţii sunt precizate şi
completate de cele ale art.36 şi 37 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.275/2006.
Conform art.36 din acest regulament, “(1) Medicul locului de deţinere trebuie să ia în
evidenţă femeia gravidă încă de la primire, dispensarizarea acesteia fiind efectuată
conform indicaţiilor medicului de specialitate obstetrică-ginecologie (2) Femeia gravidă
beneficiază pe perioada sarcinii de regim alimentar şi de condiţii de muncă potrivit
normelor legale. (...) (3) Femeia gravidă cu evoluţie normală a sarcinii este internată cu 30
de zile anterior datei probabile a naşterii într-o secţie de specialitate a unui penitenciar-
spital. (4) Penitenciarul-spital în care se află femeia gravidă ia măsuri pentru ca naşterea
copilului să se realizeze într-un spital din reţeaua Ministerului Sănătăţii Publice”; iar
conform art.37, “(1) Locurile de deţinere, desemnate prin decizie a directorului general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, asigură condiţiile necesare pentru ca mama
privată de libertate, la solicitarea acesteia, să îşi poată îngriji copilul până la împlinirea
vârstei de un an. (...) (3) Copilul poate rămâne cu mama în camere special amenajate până
la împlinirea vârstei de un an, după care este încredinţat tatălui, unui membru de familie
sau unei instituţii specializate indicate de mamă. (4) Cu acordul mamei, copilul poate fi
încredinţai şi înainte de împlinirea vârstei de un an. Încredinţarea se realizează şi atunci
când mama nu este aptă să aibă grijă de el sau îl supune la rele tratamente”.
Starea de graviditate se poate dovedi cu orice act medical emis de un organ de specialitate,
nefiind necesară efectuarea unei expertize. Această stare trebuie să existe atât la momentul
formulării cererii, cât şi la momentul soluţionării ei; prin urmare, dacă pe parcursul
procesului condamnata a pierdut sarcina, cererea va fi respinsă. Existenţa şi vârsta copilului
se dovedesc cu certificatul de naştere.
Prin “copil” se înţelege copilul născut de condamnată, indiferent de starea civilă (legitim,
adulterin, din afara căsătoriei). Deoarece textul nu face distincţie după filiaţia copilului,
poate beneficia de amânare sau întrerupere şi condamnata care a adoptat un copil.
Dispoziţiile art.589 alin.1 lit.b din noul Cod de procedură penală nu vor fi aplicabile în
cazul copilului aflat sub tutelă sau curatelă, încredinţat spre creştere şi educare, dat în
plasament familial sau aflat în fapt în îngrijirea condamnatei.
Într-o situaţie specială se află condamnata căreia i-a fost luat copilul fără consimţământul
său. S-a susţinut că, dacă îşi recuperează copilul, condamnata va beneficia de amânarea sau
întreruperea executării. Considerăm că se va putea acorda amânarea sau întreruperea
executării pedepsei indiferent dacă condamnata îşi recuperează sau nu copilul mai mic de
un an, deoarece reglementarea apără interesele minorului care are nevoie de ocrotirea

108
mamei sale. De altfel, aflată în libertate, condamnata poate folosi mai eficient căile legale
pentru recuperarea copilului său.
Posibilitatea amânării executării pedepsei pentru cazul în care condamnata are un copil mai
mic de un an este instituită exclusiv în interesul minorului. Prin urmare, dacă din datele
cauzei reiese că măsura nu este în interesul unei mai bune ocrotiri a copilului, instanţa nu
este obligată să dispună amânarea sau întreruperea executării pedepsei. Aşa fiind, simplul
fapt al existenţei unui copil mai mic de un an nu este de natură a justifica admiterea cererii,
ci instanţa trebuie să efectueze verificările necesare. Practic, petenta căreia i-au fost
interzise drepturile părinteşti ca pedeapsă accesorie sau/şi complementară, chiar dacă are un
copil mai mic de un an, nu va beneficia de întreruperea executării pedepsei pentru acest
motiv.

9. Amnistierea si gratierea condamnatului

Deosebirea dintre amnistie şi graţiere este făcută, pentru întîia oară, în secolul XVI, de
către Prosper Farinaceus, e drept, cu insuficientă rigoare . El distinge între aboliţiune (care
înlătură numai justiţia judecătorului, nu şi crima însăşi) şi indulgenţă (care stinge
deopotrivă cauza şi crima). Aceste caracteristici comune atribuie amnistiei şi graţierii o
identitate proprie în cadrul cuprinzătoarei instituţii a cauzelor care înlătură răspunderea
penală şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amnistia determinată de raţiuni de politică
penală este legată de anumite temeiuri social-politice. Graţierea, la rândul ei, este expresia
unor relaţii de politică penală şi a unor circumstanţe de fapt de natură social-politică. Aşa
cum ele împreună se deosebesc înăuntrul acestor instituţii, se şi disting între ele, astfel că
amnistia şi graţierea sînt examinate laolaltă numai din anumite perspective social-politice,
urmînd apoi a fi tratate distinct în raport cu natura lor juridică, obiect, trăsături, efecte, cu
interdependenţa lor cu alte instituţii ale dreptului penal.
Amnistia nu are ca efect de repunere în situaţia anterioară săvîrşirii infracţiunii, nefiind
astfel o restitutio în integrum .
Pentru aceste considerente, preexistenţa unei infracţiuni amnistiate va fi relevantă la
individualizarea judiciară a pedepsei pentru o nouă faptă penală, instanţa avînd obligaţia de
a investiga comportarea anterioară a inculpatului .
Consider că aceste instituţii - amnistia şi graţierea - trebuie să-şi găsească locul în cele patru
trăsături ale infracţiunii, respectiv fapta se fie pedepsibilă şi executabilă. Se va ţine cont
astfel de consideraţia că amnistia priveşte în genere fapta antisocială, iar graţierea -
pedeapsa stabilită pentru fapta antisocială, în ceea ce priveşte efectele produse asupra faptei
în cazul amnistiei şi asupra pedepsei în cazul graţierii, consider că aceste instituţii se
deosebesc de tot restul instituţiilor de liberare de răspundere penală sau executare a
pedepsei prin faptul de aplicare în mod concret. Instituţiile examinate mai jos sînt supuse
examinării şi individualizării instanţei, în schimb clemenţa vine de la puterea statală.
Liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere administrativă în legislaţia RM
presupune că fapta comisă rămîne a fi considerată infracţiune. În unele infracţiuni uşoare
sau mai puţin grave, prin dispoziţia legii, instanţa de judecată face înlocuirea răspunderii
penale cu o formă de răspundere juridică mai uşoară, ce implică aplicarea unor sancţiuni
administrative.

109
Legislaţia anterioară prevedea un număr mic de infracţiuni pentru care această instituţie
putea activa. Categoria infracţiunilor pentru care poate fi dispusă înlocuirea răspunderii
penale prin răspunderea administrativă a fost lărgită prin actuala lege penală, fiind incluse
categorii noi de infracţiuni, pentru comiterea cărora pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci
ani de închisoare.
Se ţine cont, de asemenea, de cuantumul prejudiciului cauzat, de caracterul faptei comise,
modul concret de săvîrşire a faptei, mijloacele, timpul, locul săvîrşirii infracţiunii etc.
Infracţiunea comisă pentru prima dală fie comiterea repetată a unei infracţiuni, dar cu
condiţia expirării termenelor de prescripţie ce atrag răspundere penală ori sînt stinse
antecedentele penale pentru infracţiunea comisă anterior. Infracţiunea săvîrşită după
aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter administrativ nu atrage apariţia unei stări de
repetare. Instanţa va aprecia negativ o astfel de situaţie ce exprimă personalitatea
făptuitorului şi va aplica pentru infracţiunea nou-săvîrşită o pedeapsă mai aspră.
Corectarea persoanei fără condamnare penală are în vedere date conform cărora făptuitorul
să corijeze comportamental fără a i se aplica o pedeapsă. Asemenea date sînt atitudinea
vinovatului, din care rezultă că a comis fapta şi se căieşte sincer, manifestă eforturi de a
înlătura consecinţele infracţiunii prin repararea prejudiciului cauzat, colaborează cu
organele de cercetare, recunoaşte fapta şi contribuie la descoperirea ei şi a altor participanţi.
Instanţa investită apreciază dacă sînt îndeplinite cerinţele pentru înlocuirea răspunderii
penale, şi în caz de admitere va aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ,
prevăzute în art.55 alin.2 din Codul penal al RM: amendă în mărime de până la 150 de
unităţi convenţionale; închisoarea contravenţionala de până la 90 de zile. Sancţiunea
administrativă nu reprezintă o pedeapsă penală, pentru aceasta nu survin antecedente
penale.
Sentinţa de încetare a procesului penal cu aplicarea sancţiunii administrative trebuie sa fie
motivată (p.20 din Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la respectarea normelor de procedura
penală la adoptarea sentinţei nr.10 din 24.04.2000. Culegere, p.386, art.332, 350 , 391 CPP)
. Această instituţie se aseamănă cu amnistia şi graţierea prin înlocuirea răspunderii penale,
dar diferă prin aplicarea sancţiunilor administrative.

Art.53 Cod penal al RM arată instituţia de liberare de răspundere penală, potrivit căreia
persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi
liberată de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile date de:
- minoritate;
- înlocuirea răspunderii penale cu răspundere administrativă;
- renunţarea de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii (desistarea);
- căinţa activă;
- schimbarea situaţiei;
- liberarea condiţionată;
- prescripţia tragerii la răspundere penală.
Natura juridică a instituţiei liberării de răspundere penală serveşte drept temei pentru ca
persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune să poată fi
liberară de răspundere penală, însă cu delimitarea, totodată, a acestei instituţii de instituţia
liberării de pedeapsă penală, prevăzută de art.89 Cod penal al RM .
Această instituţie de drept penal are scopul de neaplicare a pedepselor penale în cazurile

110
expres prevăzute. Se consideră că aplicarea pedepsei nu este utilă, avînd în vedere
caracterul şi gradul prejudicial redus al faptei săvîrşite în relaţie cu calităţile personale ale
făptuitorului. Se consideră că renunţarea făcută prin intermediul individualizării instanţei de
judecată, măsura de penitenţă în raport cu schimbul acesteia prin sancţiuni de ordin
administrativ efectul de reeducare este atins. Legea permite şi aplicarea unor măsuri de
siguranţă cu caracter medical sau educativ.
Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoanele în acţiunile cărora sînt
prezente elementele constitutive ale unei infracţiuni şi se deosebesc de cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei, întrucît în situaţia liberării de răspundere penală infracţiunea se
realizează în toate trăsăturile ei esenţiale, în timp ce în situaţia cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei, infracţiunea nu se realizează prin lipsa unor trăsături esenţiale ale
infracţiunii, prin lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni (alin.2 art.14 din Codul
penal al RM), reţinerea infractorului (art.37), constrîngerea fizică sau psihică (art.39), riscul
întemeiat (art.40) etc.
Art.53 din Codul penal al RM prezintă posibilităţile şi limitele instituţiei liberării de
răspundere penală, unele dintre acestea fiind nou introduse: căinţa activă, care în vechea
reglementare era prevăzută numai în calitate de circumstanţă atenuantă, acum este practic o
instituţie de liberare de răspundere penală.
Opinia noastră în legătură cu instituţia “căinţei active” este aceea că nu trebuia
reglementată, astfel fiind practic în realitate doar circumstanţa atenuantă ce serveşte numai
la momentul individualizării pedepsei. Aceeaşi părere o exprim şi faţă de instituţia
renunţării de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii.
Liberarea condiţionată de răspundere penală se vrea practic a fi un gest de clemenţă mai cu
seamă de amnistie a faptei penale săvîrşite, dar aplicată clemenţa de la nivelul şi de către
organele de cercetare ori instanţa. Consider că această “clemenţă” trebuie să îmbrace forma
amnistiei pure, să nu se bazeze pe o individualizare asupra pedepsei clemenţe din partea
procurorului ori judecătorului, ci din partea puterii statale, cum este în cazul amnistiei.
Ca propunere de lege ferenda exprimăm necesitatea abrogării dispoziţiilor art.56, 57, 59 din
Codul penal al Republicii Moldova.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sînt împărţite de noi în două categorii.
Prima se referă la cele regăsite în ambele legislaţii - a României şi a RM (legitima apărare,
starea de extremă necesitate, constrîngerea fizică sau psihică); cea de-a două - la cele care
diferă (RM - reţinerea infractorului, riscul întemeiat, iar în România - cazul fortuit,
iresponsabilitatea, beţia, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt).
În reglementarea normativă din RM - Codul penal din anul 1961 - erau reglementate numai
două cauze care înlăturau caracterul penal al faptei: legitima apărare (art.13) şi extrema
necesitate (art.14) fiind prezentate în Titlul II, denumit “infracţiuni”.
Reglementarea actuală, în vigoare din 18.04.2002, prezintă cauzele ce înlătură caracterul
penal al faptei într-un capitol distinct, Capitolul III.
Actul normativ ulterior a mărit numărul cauzelor ce înlătură caracterul penal al faptei prin
introducerea instituţiei ordinului ierarhic şi executarea dispoziţiei prin Legea 277 din
18.12.2008.
Legea 277/2008 elimină contradicţiile dintre prevederile art.31-33 din CP în legislaţia
naţională a RM. Instituţia de înlăturare a caracterului penal al faptei are la bază stări,
situaţii, împrejurări ce au, ca urmare a faptei prevăzute în legea penală, neîntrunirea

111
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Lipseşte aşadar fie caracterul prejudiciabil, fie
vinovăţia, fie prevederea în lege.
Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură caracterul
penal al faptei serveşte atît lipsa caracterului prejudiciabil, astfel fapta prezentîndu-se ca o
activitate social utilă, cît şi lipsa de vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă,
ci fiind constrîns de necesitatea apărării valorii sociale ameninţate grav prin atac periculos .
Includerea stării de extremă necesitate în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al
infracţiunii este condiţionată de faptul că persoana poate fi expusă unor pericole generate de
evenimente, energii, diverse întîmplări cu caracter accidental. În acest caz, persoana nu
acţionează cu vinovăţie, iar fapta comisă nu prezintă caracter prejudiciabil .
Constrîngerea fizică sau psihică înlătură caracterul penal al faptei, motivat de lipsa libertăţii
de acţiune (inacţiune) ca voinţă a făptuitorului. Această necesitate generată de subiectul
infracţiunii produce cauza prin care făptuitorul nu-şi poate dirija acţiunile. Astfel de
consideraţii nasc efecte de oprire a caracterului penal al faptei numai faţă de persoana care a
acţionat în actul constrîngerii.
Propunerea noastră de lege ferenda vizează abrogarea art.37, 40 din Codul penal al RM,
motivată de faptul că acestea nu pot constitui cauze de înlăturare a caracterului penal,
faptele asumate astfel de făptuitor nefiind practic infracţiuni.
Activitatea de reţinere a infractorului nu constituie infracţiune . Este utilă acţiunea prin
dimensiunea socială, dar activitatea intră în competenţa organelor de drept. Reţinerea
infractorului şi predarea acestuia organelor de drept va constitui o vînătoare deschisă în
societate, justificînd practic instituţia riscului întemeiat. Se pretinde de legiuitor că acţiunea
este socialmente utilă şi elementul vinovăţiei lipseşte. Se cere ca făptuitorul să ia toate
măsurile necesare pentru a preveni ştirbirea intereselor ocrotite de lege.
Cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu cele de
înlăturare a răspunderii penale (Cap.VI CP al RM), cu liberarea de pedeapsă (Cap.IX CP al
RM) şi de înlăturare a răspunderii penale sau consecinţele condamnării (Cap.XI CP al RM)
.
Menţiune, CP al RM din 18.04.2002 nu reglementează şi răspunderea penală Ia omorul în
condiţiile depăşirii legitimei apărări, Dec.4ra-47/2004 făcînd în acest aspect propunere de
lege.

VI. Metodele de corijare şi reeducare a condamnaţilor

h. Antrenarea condamnaţilor la muncă, remunerarea muncii şi răspunderea materială


i. Instruirea generală şi profesională a condamnaţilor
j. Munca educativă cu condamnaţii
k. Asigurarea materială şi condiţiile de trai a deţinuţilor
l. Asistenţa medicală în penitenciare
m. Specificul executării pedpesei cu detenţie pe viaţă
n. Resocializarea penitenciară şi postpenitenciară

112
I. Intoducere
Executarea pedepsei inchisorii in penitenciar se efectueaza intr-un anumit regim,
care poate fi sever sau mai putin sever, mai greu sau mai usor.De exemplu batranii se
bucura de un regim penitenciar mai putin sever, iar tinerii majori se bucura de un regim in
care se pune accentul pe instructie si educatie, pe cand infractorii majori, in special
recidivistii, au un regim penitenciar mai greu, in care se pune accentul pe izolare si paza,
munca si disciplina severa.Asa fiind, regimul penitenciar este o problema importanta a
executarii pedepsei privative de libertate, fiindca de felul regimului penitenciar depinde, in
cea mai mare masura, atingerea scopului executarii pedepsei privative de libertate, acela al
reeducarii condamnatului si al abtinerii lui de la comiterea de noi infractiuni.
Vom spune deci ca prin regim penitenciar, in sens larg, se intelege felul cum este organizata
executarea pedepsei privative de libertate in penitenciar sau mai bine zis, felul cum este
organizata viata si activitatea condamnatului in penitenciar pe durata executarii pedepsei in
scopul reeducarii lui si al prevenirii savarsirii de noi infractiuni.
Mai rezulta ca regimul penitenciar priveste executarea pedepsei privative de
libertate in penitenciar, adica executarea pedepsei in regim inchis.Cand pedeaspsa inchisorii
nu se executa in penitenciar, ci in afara acestuia si in alta forma, nu mai vorbim de regimul
penirenciar ci de un alt regim de executare a pedepsei inchisorii si anume de regimul
executarii pedepsei fara privare de libertate sau de regimul liber.
Cum regimul penitenciar este reglementat prin lege , el ia forma unor activitati
reglementate juridic care se impun condamnatului ; mai precis, regimul penitenciar
presupune un ansamblu de obligatii si drepturi ale condamnatilor.Astfel, condamnatului la
pedeapsa inchisorii, internat in penitenciar, ii revine obligatia de a fi disciplinat, etc.In ceea
ce priveste drepturile, condamnatului ii revin si unele drepturi.In aceasta lumina, prin regim
penitenciar se intelege, in sens juridic, complexul de obligatii si drepturi ce revin
condamnatului in timpul executarii pedepsei inchisorii in penitenciar – in regim inchis – in
scopul indreptarii lui si al prevenirii savarsirii de noi infractiuni.
2. Continut
A. Notiune
Organizarea executarii pedepsei inchisorii impune un anumit regim penitenciar,
adica un anumit regim de viata in care se cuprind mutiple elemente jridice, obligatii si
drepturi incepand cu internarea si detinerea condamnatului in penitenciar si cu regimul de
detinere, continuand cu regimul de munca si calificare profesionala, cu regimul de
reeducare civica si morala etc., cu drepturile condamnatului, cu masurile disciplinare ce se
aplica in caz de incalcari posibile ale obligatiilor ce revin condamnatilor si terminand cu
liberarea definitiva.
Asadar, regimul de excutare a pedepsei privative de libertate in penitenciar nu consta intr-o
simpla izolare, ci intr-un regim cu un continut bogat, format din diverse elemente, din
actiuni si inactiuni obligatorii, toate referindu-se la diferite aspecte ale vietii si activitatii
condamnatului in timpul executarii pedepsei in penitenciar.
Aceste elemente sunte reglementate de norme de drept luand forma unor obligatii si
a unor drepturi care, impreuna alcatuiesc continutul juridic, adica totalitatea elementelor
juridice ale regimului penitenciar.Cunoasterea exeacta a regimului penitenciar presupune
cunoasterea continutului acestuia.
B. Elementele continutului
113
Elementele care alcatuiesc continutul regimului penitenciar sunt :
- obligatia condamnatului de a se supune masurii internarii in penitenciar ;
- obligatia de a respecta si suporta un anumit regim de detinere, de privare de libertate ;
- obligatia de a se supune unui anumit regim de ordine si disciplina interioara, a unui
program zilnic de activitate ;
- obligatia de a depune o munca si de a respecta un anumit regim de munca ;
- obligatia de a se incadra intr-un anumit sistem de calificare profesionala, invatatura si
reeducare prin mijlocirea carora sa se deprinda a se obtine de la comiterea de infractiuni si
sa se reintegreze ulterior in viata sociala normala.
- obligatia de a suporta si executa anumite sanctiuni disciplinare in caz de comitere de
incalcari ale ordinei si disciplinei in penitenciar si ale obligatiilor de comportare in
penitenciar.
Condamnatul, in penitenciar, are pe langa obligatiile amintite si unele drepturi care
fac parte din continutul regimului penitenciar si anume :
- dreptul la incartiruire, hrana, imbracaminte, cazarmament ;
- dreptul la odihna si plimbare ;
- ingrijire medicala ;
- alte drepturi care, impreuna asigura viata si sanatatea condamnatului.
3. Felurile regimului
Regimul penitenciar cuprinde o seama de obligatii la care trebuie sa se supuna toti
condamnatii si o seama de drepturi de care trebuie sa beneficieze toti condamnatii.Acesta
este asa numitul regim penitenciar general.
Regimul penitenciar general este regimul-tip pe care trebuie sa-l respecte toti condamnatii
si care este cel mai extins si mai important.In regimul penitenciar general, condamnatii se
supun acelorasi obligatii din penitenciar, toti sunt obligati sa respecte aceleasi masuri de
ordine si disciplina din penitenciar, toti trebuie sa munceasca, toti au dreptul la hrana,
adapost, retribuirea muncii si asa mai departe, toti se pot libera conditionat in aceleasi
conditii sau, daca unuii nu beneficiaza de liberare conditionata.

II. Problematica reeducării condamnaților

Contrar vechilor sisteme de legislatie, in cadrul carora, prin aplicarea pedepsei,


societatea se razbuna asupra infractorului, societatea actuala isi ia oarecum revansa fata de
delincvent (cum spune un penolog celebru: „societatea da un exemplu prost infractorului,
facand exact ceea ce facea si acesta”); societatea urmareste tot mai mult sa trateze
condamnatul asemeni unui om care trebuie sa fie respectat ca om, chiar si in conditiile in
care se afla. Condamnatul trebuie sa fie privit, in ansamblu, ca o personalitate - in sens
psihologic, ca o potentiala valoare care, in situatia in care se lucreaza cu el asa cum trebuie,
poate si trebuie sa fie redat societatii. Tocmai de aceea pedeapsa apare definita in Codul
Penal actual (art. 52) ca „o masura de constrangere si un mijloc de reeducare a
condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea savarsirii de noi infractiuni. Prin
executarea pedepsei, se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de
ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala. Executarea pedepsei nu trebuie sa
constituie suferinte fizice si nici sa injoseasca persoana condamnatului” (9. pag. 98).
114
Prin urmare, orice pedeapsa i s-ar aplica fostului delincvent, societatea il asteapta,
dar in acest sens, trebuie indeplinite o serie de conditii. Rezulta deci ca fostul delincvent are
dreptul la educare. Vorbind de reeducare, se intelege astfel ca educarea initiala nu si-a atins
scopul sau ca a intampinat carente semnificative. Atunci cand condamnatul ajunge la locul
de detinere, se pun in legatura cu el probleme din cele mai dificile, care fac dificila nu doar
reeducarea, ci si posibilitatea individului de a reactiona normal, inca de la inceputul
detentiei, fata de incercarile de reeducare.

1. Programele de reeducare – definire si tipologie

Intrucat normalitatea comiterii de infractiuni a devenit un adevar demonstrat de


Durkheim, inca din 1974, putem caracteriza in acelasi fel si celalalt aspect, complementar
infractiunii, si anume, reactia sociala pe care o determina. Prin urmare poate fi vorba chiar
de un continuum de reactii; de-a lungul timpului s-a demonstrat o diversitate de perspective
filosofico-politice de abordare a infractionalitatii, de la dorinta de a pedepsi producand
durere persoanei care a incalcat legea, la descurajare, reabilitare, terapie, pana la preventie.
Cu alte cuvinte, diferitele modalitati de raspuns la infractiune pot fi sumarizate prin
adaugarea la cei trei R ai lui Glaser – razbunare (revange), revange/retinere (restrain) si
reintegrare (reintegration) – a unui aditional, reeducare.

Pedeapsa penala nu are nimic de-a face cu educatia; educatia, asa cum afirma Jaques
Ladsous, „este in acelasi timp o filozofie – o maniera de a exista in lume si de a actiona
asupra propriei persoane; o stiinta – un mod de a cunoaste, de a experimenta si de a
contribui la progresul stiintei; o arta - o maniera de a simti, de a crea, de a inventa in
functie de circumstante si de persoane pentru a elibera toate bogatiile sociale si individuale”
(10. Jaques Ladsous, 1991, in Gheorghe Florian, 2005, pag. 83). Prin urmare, educatia
oferita in penitenciare nu face altceva decat sa „fixeze” individul intr-un loc pentru o
anumita perioada de timp. Dar in tot acest timp sunt extrem de multe de facut in registrul
uman: dezvoltarea diferitelor abilitati, aptitudini, capacitati, precum si a deprinderilor
sociale, imbogatirea cunostintelor scolare. Cu siguranta insa cea mai importanta constructie
este vointa morala – adica a fi un bun tata, sot, cetatean, un bun detinut. Pentru o astfel de
„calificare” nu se acorda un atestat ori un certificat oficial, insa ea devine factorul esential
ce contribuie la reeducarea si dezvoltarea unui om intreg intr-un context institutional care
nu pare potrivit acestui scop.

Cea mai mare parte din cei care ajung in penitenciare nu sunt nici pe departe dintre
cetatenii cei mai buni ai acelei societati: au un nivel de cultura redus, adesea nu au o
familie, nu au nici o locuinta si nici o stare buna de sanatate. Nu trebuie omis nici faptul ca
la toate acestea, adesea, se adauga si anumite invatari patologice, precum si dependente (in
special de alcool, dar, in ultimul timp, tot mai mult si de droguri); altfel spus „de profesie:
disperat” (10. Mircea Iorgulescu, 2002, in Gheorghe Florian, 2005, pag. 71).

Elementul cheie pentru a transforma procesul educational sta in capacitatea


educatorului de a intelege, a valoriza si a face fata cu bine multiplelor dimensiuni ale
„diferentierii”. Este important sa realizam cu totii ca procesul calitatii este efectuat de catre
115
oameni si fiecare tip psihologic poate avea o contributie importanta asupra calitatii.
Programele calitative implica „alegerea omului potrivit pentru sarcina potrivita” sau
traducerea sarcinilor intr-un limbaj acceptabil stilului sau tipului care se ocupa de sarcina
respectiva, dar care nu este orientat in mod natural spre ea.

Numarul factorilor care determina reintoarcerea in penitenciare este foarte mare, dar
cu siguranta, activitatile de reeducare ar trebui sa aiba un rol foarte important, poate
fundamental, in prevenirea aparitiei acestui fenomen al recidivei, mai ales ca scopul
principal al acestora este tocmai acela de a preintampina revenirea in detentie.

In lucrarea „Fenomenologie penitenciara” Gheorghe Florian surprindea faptul ca,


din toate cercetarile privind implicarea detinutilor in activitatile si programele de reeducare,
efectuate in penitenciarele noastre, a reiesit faptul ca intre 70-90 % din detinuti stau in
penitenciare fara sa faca nimic deosebit, fara sa se implice in programe corectionale(10.
pag. 77). Plictiseala si monotonia, sunt insa aspecte care predomina nu numai in
penitenciarele romanesti, ci si in intreaga lume: detinutii urmeaza programul de dimineata,
inclusiv micul dejun, iesirea la curtea de plimbare aproximativ o ora, masa de pranz, masa
de seara, privitul la televizor si ascultatul radioului, dar mai ales discutiile indelungate cu
colegii de camera si in rest nimic altceva. Toate acestea ani si ani la rand.

Asadar, dupa savarsirea pedepsei, pentru acesti detinuti, liberarea devine o problema
foarte mare de adaptare: carentele educationale sau de natura psihologica care nu au fost
revizuite in perioada detentiei, precum si opiniile, cunostintele si regulile deprinse gresit in
penitenciar devin aspecte ce contribuie net la repetarea infractiunilor.

Tinand cont de categoriile numeroase de detinuti (recidivisti/nerecidivisti,


minori/adulti, apti de munca/inapti de munca , sanatosi/bolnavi, cu nivel de cultura
ridicat/cu nivel scazut de cultura, femei/barbati, apartinand mediului rural/apartinand
mediului urban), si nevoile lor - atat educationale, cat si de natura psihologica, sociala,
culturala, terapeutica - sunt nenumarate. Adaugand la toate acestea si faptul ca multi dintre
detinuti nu am familii si dupa liberare nu au nici un fel de posibilitate de trai, ne putem
foram imaginea completa a ceea ce intreg personalul educativ si specialistii in probleme
umane (psihologi, asistenti sociali, sociologi) au de corectat, modificat, modelat, tratat,
reeducat in ceea ce-i priveste pe detinuti.

Administratia tuturor sistemelor de penitenciare din orice tara ofera detinutilor o


serie de programe, ce pot fi grupate in trei mari categorii, si anume: programe de reeducare,
programe de formare (in special profesionala), si programe de terapie. Finalitatea acestora
este una comuna, aceea de a-i ajuta pe detinuti sa gandeasca si sa se comporte intr-un mod
acceptat social, astfel incat sa nu mai recidiveze.

In ceea ce priveste programele de reeducare, James McGuire sustine ca ele pot fi


definite ca „un ansamblu de activitati avand un obiectiv precis si implicand un numar de
elemente interlegate; o serie planificata de ocazii de invatare pentru detinuti, cu scopul
general de a le reduce riscul de recidiva. Pentru a ajunge sa operam o schimbare de
comportament este necesar sa adoptam o abordare constructiva, adica sa moderam
116
comportamentele nedorite aplicand o metoda axata pe intarirea pozitiva si pe o tehnica de
crestere a repertoriului”(10. James McGuire, 2000, in Gheorghe Florian, 2005, pag. 73).

Programele de reeducare intervin in sase directii”(10. D. L. MacKenzie, 1997, in


Gheorghe Florian, 2005, pag 73):

A Neutralizare – reducerea capacitatii delincventului de a mai comite infractiuni,


de obicei prin incarcerare;

A Disuasiune – detentia are efecte neplacute care poate determina delincventii sa


renunte la infractiuni;

A Readaptare – prin participarea frecventa la programele de reeducare delincventul


isi schimba modul de gandire, sentimentele si comportamentul;

A Masuri de control in comunitate – supravegherea permanenta si implicarea in


astfel de programe impiedica delincventul sa mai participe la proiecte infractionale;

A Structura, disciplina, stimulare – activitatile reeducative sunt concepute asa


incat sa influenteze in maniera pozitiva atitudinile persoanei si dorinta sa de a comite
infractiuni;

A Readaptare si masuri de control – presupune o imbinare de metode specifice


acestui gen de programe ce determina persoana sa respecte normele.

2. Relatia dintre detinut si mediul penitenciar

Atitudinea pe care o adopta detinutii dintr-un penitenciar este determinata de


nenumarati factori (sociali si psihosociali, materiali si spirituali, obiectivi si subiectivi), care
numai in interactiune si interdependenta lor devin semnificativi pentru intelegerea
climatului specific unitatii, si pe acest fond, pentru explicarea si prevenirea unor
evenimente negative individuale sau de grup.

In ciuda eforturile de a face penitenciarul mai uman, acesta ramane sub semnul
saraciei mijloacelor care sa asigure un confort satisfacator. Gradul de cultura redus si in
special semnificatia negativa atribuita executarii pedepsei cu inchisoarea, ii fac pe multi
condamnati sa nu aprecieze corect activitatea depusa de cadre pentru a le asigura conditiile
de viata prevazute de lege. De aceea, daca in anumite perioade, la unele unitati condamnatii
apreciaza ca sunt neglijate aspecte care privesc viata detinutilor - hranirea, asistenta
medicala, igiena, activitatile sportive - acest fapt afecteaza relatiile firesti dintre detinuti si
personal, putand genera tensiuni si chiar revolte. Acest lucru nu trebuie sa surprinda
deoarece omul suporta dramatic represiunea, indiferenta sau dispretul pentru fiintarea lui
sensibila vitala: calitatea vietii detinutilor este in mare masura o relatie sociala, de
functionarea careia trebuie avut permanent grija (11. pag. 61).

In penitenciar exista o multitudine de factori a caror actiune este diferita asupra

117
receptionarii mesajului reeducativ de catre detinuti. Dintre factorii cu actiune favorabila,
cei mai importanti sunt:

- autoritatea si prestigiul cadrelor si prezenta in randul celor ce desfasoara activitati cu


detinutii, a unor experti in probleme importante pentru acestia;

- faptul ca in activitatea de reeducare a detinutilor sunt atrasi chiar unii dintre condamnatii
cu pregatire si aptitudini deosebite;

- ambianta de viata civilizata chiar in conditiile privarii de libertate.

Dintre factorii defavorabili actiunii reeducative in penitenciare, printre cei mai


importanti sunt:

- faptul ca detinutii nu reprezinta o masa omogena, reactionand reactionand in mod diferit


la activitatile educative;

- deseori e dificil sa se creeze publicului penitenciar interesul pentru o tema reeducativa sau
alta, cu atat mai mult cu cat frecvent, modul de adresare este impersonal, iar limbajul destul
de specializat (spre exemplu, adesea sunt abordate teme de educatie juridica sau morala) ;

- considerand pedeapsa ca fiind prea aspra multi detinuti se inchid in fata eforturilor
reeducative depuse de personal.
Devine importanta in acest sens distinctia intre comunicarea sociala (transmiterea
valorilor culturale, a criteriilor de apreciere si a normelor sociale de la o generatie la alta)
si comunicarea interumana (un mod fundamental de interactiune a persoanelor in vederea
obtinerii stabilitatii sau a modificarii comportamentului individual sau de grup). O
comunicare este eficienta cand interlocutorii se refera la o problema cunoscuta, iar
prezentarea este inteligibila si atractiva. Comunicarea intre detinuti are insa un specific
aparte prin faptul ca se desfasoara la diferite nivele in functie de pozitia si trebuintele
nesatisfacute la un moment dat. Aceste nivele sunt in ordinea complexitatii:nivelul
corporal (starea de sanatate sau suferinta fizica), nivelul instinctual(gradul satisfacerii
instinctelor matern, patern, sexual etc.), nivelul afectiv(gradul satisfacerii nevoii de
afectiune si protectie) si nivelul rational(determina masura in care individul intelege corect
ambianta in care se afla) (10. pag. 146). Interactiunea va fi deci eficienta daca cei angajati
in emiterea si receptarea de mesaje se afla la aproximativ acelasi nivel de comunicare.
Avand in vedere totusi interdictiile impuse detinutilor - in virtutea statutului lor de persoane
private de libertate - nivelul de comunicare este oscilant, iar in unele grupuri se poate
stabiliza la un nivel nefavorabil influentelor educative. Din acest punct de vedere, unii
detinuti pot transmite mesaje de nivel afectiv in timp ce detinutii care le primesc sa fie
cantonati in acel moment la alt nivel. Va exista astfel un decalaj intre emitator si receptor ce
va afecta in mod negativ comunicarea. Uneori din aceasta cauza apare chiar si conflictele.

3. Dificultati majore in calea reeducarii

In actiunea de reeducare principala dificultate intampinata de educator se datoreaza

118
faptului ca ea are drept subiect o categorie de oameni care, in cea mai mare parte a ei, se
compune din elemente agresive, insa a fi agresiv nu inseamna neaparat a fi si violent; mai
mult, a fi agresiv nu inseamna neaparat si a avea un comportament destructiv (7. pag. 112).

Sursa primei greutati cu care se confrunta educatorul in momentul in care ii soseste


un nou detinut, cand trebuie sa stabileasca cu el „contactul psihologic” este agresivitatea.
Acest contact este deci puternic ingreunat prin faptul ca detinutul, fostul infractor, in
majoritatea cazurilor, este un element agresiv.

Unii autori, analizand viata unor mari criminali si reusind sa obtina de la acestia
auto-analize valoroase sub aspect stiintific, releva existenta agresivitatii, ca si sursele ei, in
viata infractorilor. Unul din detinuti chiar afirma: „La mine, viata si violenta erau unul si
acelasi lucru; am invatat inca din copilarie ca oamenii trebuie sa se trateze brutal, vazandu-l
pe tatal meu brutalizand-o pe mama, pe care mama, la randul ei brutalizandu-mi fratii si
brutalizandu-ma pe mine. Am inteles inca de pe atunci ca acesta este limbajul normal,
prin care «se inteleg oamenii» si m-am mirat ori de cate ori am intalnit in viata mea oameni
care nu m-au atacat si care nu au fost violenti fata de mine” (7. pag. 118-124). . Daca vom
patrunde mai bine in viata multor delincventi, ne vom da seama ca aici este radacina
comportamentului lor antisocial si acesta este motivul pentru care agresivitatea invatata a
devenit o a doua natura a lor, a devenit o trasatura atat de caracteristica pentru ei, incat
suntem tentati sa o consideram ca fiind innascuta.

A doua mare dificultate intampinata in lucrul cu un nou detinut, este data de faptul
ca acesta, prin recluziune, prin sentinta ramasa definitiva, sufera un soc, o zguduire sau un
traumatism, caracteristic pentru oricine trece de la o forma de viata la o alta forma care se
deosebeste radical de prima. Fara indoiala, aceasta trecere de la starea de libertate la cea de
detentie are o astfel de consecinta traumatizant; oricat de inrait ar fi un infractor, mai ales la
prima detentie si in special in primele zile ale detentiei; va simti toata greutatea
transformarii intregii sale vieti si va trai sentimentul ca totul s-a prabusit si ca el a ajuns
undeva intr-un necunoscut (7. pag. 118-124)..

De altfel orice schimbare de mediu, chiar trecerea de la mediul rural la mediul


urban, sau trecerea de la o forma de activitate obisnuita la o alta forma de activitate, da
nastere unor probleme de adaptare ale individului.

Marea majoritate a persoanelor care isi schimba mediul in conditii obisnuite, se


confrunta cu aparitia unei stari de timorare, anxietate, care poate sa dureze mai mult sau mai
putin, dar care, totusi, apare in mod inevitabil. Si, daca asa se intampla, la nivelul
normalului, cu atat mai mult se va manifesta acest fenomen la infractori, care din mediul
liber si libertin sunt supusi dintr-o data rigorilor disciplinei impuse la locul de detinere.

In mod firesc detinutul devine traumatizat, chiar si din cauza schimbarii radicale de
mediu si va raspunde la aceasta trauma prin niste reactii care la el pot fi considerate drept
„normale” (expresii obraznice, gesturi de sfidare), dar care exprima de fapt greutatea
momentului de adaptare, prezenta unei crize accentuate ce caracterizeaza in mod firesc
trecerea de la starea de libertate la starea de detinut. (Acest fenomen este foarte bine
119
cunoscut de naturalistii care lucreaza in gradinile zoologice si care au observat si au descris
de nenumarate ori „crizele de captivitate” ce se pot observa, indeosebi la animalele
superioare, dupa capturarea lor) (9. pag.111).

Numai la o parte din detinuti vom constata asemenea manifestari ale agresivitatii
verbale, la altii protestul interior se manifesta si prin forme de agresiune actionala. Astfel,
putem desprinde ca actiunea directa de reeducare nu se poate incepe din primul moment al
detentiunii. Este recomandata adoptarea unei atitudini aparent pasive, chiar din primul
moment, lasandu-l pe detinut sa-si declanseze, sa-si desfasoare (in limitele rezonabilului)
agresivitatea, lasandu-l sa-si manifeste supararea si nedumirirea astfel incat toate acestea sa
ajunga pana la apogeu, fiind siguri ca dupa aceasta va urma o perioada de acalmie.

Din cauza starii in care se afla detinutul in primele momente ale captivitatii sale, el
nu este receptiv fata de o apropiere educativa, dar in mod subliminal el este receptiv la felul
nostru de a ne comporta. Daca el va constata intelegere, ingaduinta si fermitate din partea
educatorului, atat in timpul de aclimatizare fata de noua situatie, cit si timpul de conturare a
unei imagini adecvate asupra educatorului, se vor reduce sensibil protestul sau interior si
exterior si se poate incepe in curand actiunea de reeducare propriu-zisa, dialogul intre
detinut si educator(4. pag. 103).

Reeducarea se incepe in conditii nefavorabile, pe de o parte din cauza agresivitatii


detinutului rezultat al intregii sale vieti anterioare si, pe de alta parte, din cauza socului
traumatizant care da criza de aclimatizare.

La toate acestea se adauga un alt factor, acela al artificialitatii ambiantei in care se


efectueaza reeducarea. In jurul detinutului, nimic nu este nici natural, nici obisnuit. Totul
este nou, totul este artificial, iar coercitia se manifesta din plin. Nu trebuie omis, insa, nici a
clipa faptul ca activitatea desfasurata cu delincventul in vederea restructurarii personalitatii
lui este, in ultima analiza, o activitate de sera. Principalul lucru care se poate face este acela
de a se incerca sa i se formeze convingeri, pe care el nu le poate traduce insa imediat in
practica, in societatea reala, ci doar partial, in grupul de detinuti (7. pag. 151).

La toate dificultatile majore amintite pana acum, in calea adaptarii de la inceput la


viata de detinut si la readaptarea ulterioara pentru viata sociala se mai adauga si alte
piedici care, uneori, pot provoca dificultati remarcabile.

Adaptarea la un ritm de viata artificial, adaptarea la un nou regim alimentar, ca si


adaptarea la desfasurarea motricitatii in spatiu restrans, precum si abstinenta sexuala
impusa, constituie tot atatea greutati carora trebuie sa le faca fata delincventul in curs de
reeducare, dar care constituie, totodata, si elementele perturbatoare in calea activitatii pe
care educatorul trebuie sa le desfasoare cu subiectul. Atat una din multiplele conditii
enumerate mai sus, cat mai ales conjugarea lor, provoaca ceea se cheama in
psihiatrienevroza de detentie sau nevroza de incelulare (31. pag. 87).

Analizand viata unui delincvent, incercand sa-l cunoastem mai profund (lasand la a
parte delincventii ocazionali sau cei care fara voie au intrat in situatii critice sub aspect
120
legal), putem sa constatam, in cea mai mare parte a cazurilor, existenta unor traumatizari pe
plan social. Relatiile delincventului cu semenii lui, cu colectivitatea mare sau cu
colectivitatea imediata, au fost deranjate in mod esential. Aproape fiecare din ei are cate o
rafuiala, are situatii incurcate si relatii nefiresti, incepand cu faptul ca multi provin din
familii dezorganizate ori doar aparent organizate, continuand cu faptul ca in scoala s-au
confruntat cu insuccese si terminand cu faptul, ca in general, ei sint oameni care au fost
lipsiti de succese sociale, oameni care nu au fost valorificati socialmente. Fiecare din ei,
intr-un fel sau altul, a primit reale lovituri de la societate, a fost frustrat de dragostea
parinteasca, de dragostea invatatorului, de dragostea celor din jur etc.

Faptul ca delincventii au fost supusi unor frustrari pe plan socio-afectiv, declanseaza


in interiorul lor o anumita optica, ce se finalizeaza cu o interpretare deformata a realitatii.
Astfel, la loviturile reale primite din partea societatii, se adauga unele de natura imaginara,
care din punct de vedere psihologic au totusi o pondere similara. In acest fel, ei isi formeaza
relatiile lor, judecatile lor, nu in baza unei imagini totalmente reale, asupra societatii si
asupra propriei persoane, ci in baza unei imagini create, contrafacute de ei insisi.

Datorita tuturor acestor fapte, la delincvent nu se realizeaza o incadrare, o integrare


sanatoasa in societate, el devine un element marginal, element care se situeaza la periferia
efervescentei sociale; el nu intra in acel context magic si multilateral social care, chiar daca
nu-ti da o suita neintrerupta de satisfactii, dar cu siguranta iti da compensatii valoroase.

Delincventa se situeaza pe acel continuum care porneste de la extremul patologic


spre extremul normal, sanatos. Din punct de vedere psihiatric, delincventul poate fi perfect
normal si sanatos, sub aspect legal, el poate fi considerat deci perfect responsabil de actele
sale, dar, sub aspect psihologic, faptul ca este capabil sa-si loveasca prietenul, sa fure
bunurile cuiva ori sa atenteze la avutul obstesc, este o dovada clara de anormalitate, chiar
daca aceasta sensibila deviere de la normalul social nu are, totodata si o acceptie clara in
medicina legala (31. pag. 87).

In afara acestui fapt de dereglare, putem constata ca infractorii, cu foarte rare


exceptii, se amplaseaza in categoria pe care o numim de greu educabili.

4. Reintegrarea sociala a celor reeducati

Reeducarea fostilor delincventi adulti/minori in cadrul unei recluziuni mai mult sau
mai putin severe reprezinta, sub aspect social, un climat de sera, de unde mai devreme sau
mai tarziu va trebui sa reintre in societate.

Reintegrarea sociala a fostilor infractori intampina greutati din punct de vedere


psihologic, in sensul ca succesul acestei reintegrari nu este asigurat doar prin
comportamentul chiar si ireprosabil al fostului delincvent, ci in mai mare masura de
societatea care il primeste si care ar trebui sa manifeste o actiune integratoare.

La ora actuala exista destule colective care nu sint inca suficient de pregatite pentru
integrarea fostilor infractori. Pentru a le facilita drumul in viata, nu e suficient sa li se ofere
121
numai posibilitati de lucru, adica satisfactii elementare materiale, ci si posibilitati de
rea1izare si succese pe plan socio-afectiv.

Spectrul stigmatizarii sociale il inspaimanta inca in timpul detentiunii pe fostul


infractor si constituie una din piedicile psihologice majore in calea reformarii sale totale
(9. pag. 112).

. Timiditatea cu care paseste in libertate, sensibilitatea sporita fata de orice fel de


invectiva reala sau imaginara il caracterizeaza pe fostul infractor si nu o data continuarea
unei vieti marginale sau recidive sunt determinate si de asemenea factori psihici care
traumatizeaza accentuat si formeaza un strat de impermeabilitate afectiva atunci cand nu se
iau masurile necesare.

Grija postdetentionala institutionalizata se manifesta in prezent aproape numai prin


acordarea unui loc in cimpul muncii si acordarea unor conditii de locuit fostului detinut.
Doar institutiile de reeducare pentru minori au unele actiuni sporadice organizate
(corespondenta cu fostii elevi, intalniri periodice etc.), care sunt foarte salutare, dar care
insa nu cuprind pe marea majoritate a fostilor detinuti si mai ales pe fostii detinuti adulti (4.
pag. 147). Multe organizatii sociale, ca si unele institutii sociale ar trebui sa aiba astfel de
sarcini ce ar fi salutare si ar contribui esential la prevenirea recidivismului.

III. Influența Penitenciarului și consecințele psihologice ale privării de


libertate

În activităţile specifice tratamentului penitenciar există mai multe obiective pe care


educatorul doreşte să le atingă într-o anumită perioadă de timp. Pentru a le putea evalua,
ulterior, în mod cât mai corect şi mai ales în ce măsură acestea îi satisfac cerinţele,
educatorul trebuie să cunoască cât mai exact fazele procesului educaţional într-un mediu
total ostil muncii de reeducare şi reclasare socială a condamnaţilor. Aceste faze sunt
următoarele:
a) În prima fază a încarcerării apar fenomene de agitaţie psihică, anxietate, lipsă de apetit
faţă de alimentaţia oferită, la fel cum apar şi atitudini de agresivitate, tendinţa de a se
manifesta certăreţ, etc., toate acestea făcând parte din simptomele psihologiei carcerale
cotidiene;
b) În faza a doua a impactului închisorii, asupra individului se resimte în mod dramatic
limitarea drastică a spaţiului de mişcare şi a organizării timpului oricărui condamnat.
Reducerea perimetrului de mişcare a individului duce la apariţia unui comportament
individual de apărare a teritoriului propriu, care se manifestă printr-o îndârjire în „apărarea
spaţiului personal”. Cu alte cuvinte, fenomenele de teritorialitate devin exacerbate şi suscită
o agresivitate mărită;
c) A treia fază este resimţită ca frustrare, cu deosebită tărie şi pe planul timpului.
Organizarea impusă şi, în general, foarte monotonă a timpului, programul zilnic sever
reglementat, timpul liber desfăşurat pe bază de program provoacă sentimentul de frustrare
continuă şi, în consecinţă, măreşte agresivitatea condamnatului;
d) În a patra fază se accentuează sentimentul de frustrare prin renunţarea impusă la
obiectele de uz personal, a căror lipsă este profund resimţită. De asemenea, condamnatul
122
este obligat, prin forţa mediului carceral, să renunţe la cele mai multe din trebuinţele pe
care şi le-a putu oferi în libertate, ceea ce-l va duce la căutarea de „surogate de satisfacţii”;
e) În faza a cincea sunt resimţite efectele contactului cu subcultura carcerală. În scurtă
vreme condamnatul îşi formează o nouă viziune a propriei persoane şi-şi elaborează o
„strategie de supravieţuire”. În acest context este cunoscut fenomenul de „integrare” la
cultura deviantă a condamnaţilor, proces prin care condamnatul ajunge să adopte şi să
împărtăşească punctul de vedere al încarceraţilor.

În concluzie, închisoarea determină adoptarea unei atitudini ostile faţă de personalul


închisorii, faţă de lumea „din afară” şi concomitent dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi
condamnaţi, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale unora
dintre condamnaţi intră în conflict cu anumite dispoziţii ale autorităţii penitenciare.
Aşadar, în mediul penitenciar este întâlnit fenomenul „evoluţionist” natural care duce la
asemănări de comportament şi asupra căruia se exercită influenţe de mediu similare.
Considerăm că eterogenitatea mediului specific închisorii se manifestă în aceea că pornind
de la similitudini reale – condamnaţii la pedeapsa închisorii – nu pot produce un ansamblu
de transformări cu sens reeducativ (condamnatul să fi învăţat să-şi asume propriile sale
răspunderi), ci produce doar asemănări crescânde în conţinut criminogen independente,
paralele care adâncesc comportamentul infracţional.
Din experienţa practică am constatat că relaţiile interpersonale, activitatea controlată,
regimul strict, lipsa informaţiilor, desfăşurarea monotonă a programului zilnic ca şi bariera
psihosocială dintre deţinut şi funcţionarii penitenciarului constituie un grup de
particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deţinutul
primar ca o atingere a integrităţii sale. Aşadar, am constatat că particularităţile vieţii de
penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează
următoarele tipuri de „situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie:

1. Comportament agresiv, caracterizat prin rezistenţa deschisă la regimul vieţii din


penitenciar, reliefându-se adevărate „crize ale deprimării” ce se manifestă prin
comportamente agresive îndreptate spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi prin reacţii
autoagresive – automutilări şi tentative de suicid.
2. Comportament defensiv (de retragere) care scoate în evidenţă interiorizarea, izolarea
deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el
construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.
3. Comportament de consimţire manifestat prin conformarea pasivă a condamnatului la
normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală,
astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare.
4. Comportament de integrare conform căruia deţinutul primar se relaţionează activ cu
ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la
deţinuţii condamnaţi pe termene lungi.

IV. REGULAMENTUL DE ORDINE INTERIOARĂ – FACTOR DE REEDUCARE

Considerăm că Regulamentul de ordine interioară al penitenciarului trebuie să fie suplu,

123
fără rigidităţi, dar fără să tolereze abateri; trebuie să prevadă menţinerea disciplinei cu
privire la ţinuta vestimentară, politeţea, curăţenia clădirilor şi, mai ales, igiena
condamnaţilor.
Supleţea regulamentului înseamnă, în primul rând, individualizarea sancţiunilor, încrederea
tacită şi, în anumite situaţii, chiar o autoconducere în activităţile sportive şi socio-educative.
Regulamentul are ca sarcină întreţinerea unui anumit ritm de viaţă din care timpii morţi
trebuie să fie excluşi. Activitatea socio-educativă, sub aspectul pregătirii şcolare şi
profesionale, altfel spus reformarea comportamentului deviant trebuie să ocupe majoritatea
timpului condamnatului. Menţionăm că aplicarea regulamentului de ordine interioară nu
anihilează şi comportamentul deviant al condamnatului.
Esenţial este tocmai faptul că întreg efectivul de condamnaţi trebuie să fie ocupat în cadrul
unor activităţi planificate şi care să le pună în valoare posibilităţile individuale.
Dobândirea unui grad mai avansat de instruire, învăţătură sau continuarea exercitării unei
meserii pot constitui un antrenament prin muncă pentru reintegrarea profesională şi pentru
părăsirea câmpului infracţional.

V. MUNCA EDUCATIVĂ CA INSTRUMENT DE CORIJARE A


CONDAMNAŢILOR

Prin educaţie înţelegem un fenomen social general, permanent şi continuu, în cadrul


căruiase face un transfer de valori spirituale, politice, morale, ştiinţifice, juridice, culturale,
religioase, în scopul formării şi dezvoltării persoanlităţii omului.
Educaţia înglobează în domeniul său şi recuperarea indivizilor cu conştiinţă
înapoiată şi, înultimă instanţă, cu comporatment deviant. Această componentă a educaţiei
este denumită reeducare.Deoarece forma flagrantă de manifestare a deprinderilor
antisociale o constituie infarcţiunea,reeducarea se adresează, în primul rând, celor
condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea.
Administratţia penitenciară trebuie să depună toate eforturile
pentru a nu admite degradarea fizică, morală şi psihică a deţinuţilor. Nu este suficient ca
administratţia penitenciară să aibă uncomportament uman şi nepărtinitor în raport cu
deţinuţii. Se cere a realiza un complex de activităţi care ar permite dezvoltarea, în direcţia
bună, a personalităţii celui deţinut.
Procesul de reeducare a condamnaţilor este deosebit de complex dar, pentru
îndeplinireascopurilor sale, legea penală pune la dispoziţie mijloace prin intermediul cărora
acţionează asupratransformării conştiinţei condamnaţilor dintre care cel mai important este
munca productivă. Totuşi,munca social-
utilă nu poate fi unica în realizarea sarcinilor reeducării condamnaţilor. Alături demuncă,
legiuitroul a prevăzut acţiunile socio-educative, instruirea
generală şi profesională a condamnaţilor.
Procesul de corijare a condamnaţilor în instituţiile penitenciare se realizează
într-un mediu nefavorabil din punct de vedere pedagogic, cum ar fi concentrarea unui
număr mare de persoanecărora le sunt caracteristice anumite vicii morale.
O astfel de atmosferă face dificil procesul decultivare a calităţilor morale deoarece
micromediul instituţiei penitenciarese manifestă ca un factor social-psihologic negativ care
diminuează eficacitatea influenţării educative asupra condamnaţilor.

124
În locurile de detenţie există o colectivitate eterogenă de oameni de vârste, profesii
şi sexe diferite,cu unn nivel variat de instruire şi cultură, proveniţi din idverse medii sociale,
cu o activitateinfracţională îndelungată sau a
flându-se la prima faptă, cu caractere şi trăsături individuale multiple,mai mult sau mai
puţin receptivi la acţiunea de reeducare, având
un singur element comun: încălcarea legilor şi normelor de convieţuire socială. În asemenea
condiţii, acţiunile socio-educative
şi instruirea profesională trebuie să îndeplinească anumite cerinţe ce include asigurarea unui
conţinut corespunzător acţiunilor soci-educative.

VI. Particularitati ale aplicarii pedepsei penale si corectarii ulterioare a condamnatilor


pentru infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii savarsite din culpa

Notiunea de infractiune (atat doctrinara cat si cea legala) cuprinde anumite semne
juridico-sociale, caracteristice oricarei fapte penale. Aceste semne (grad prejudiciabil,
ilegali-tatea, vinovatia, pasibilitatea de pedeapsa penala) permit a delimita infractiunea de
alte incalcari de lege, de asemenea si a determina trasaturile specifice ale fiecarei infractiuni
in parte.

Este evident ca pentru solutionarea corecta a problemei privind existenta sau lipsa in
fapta savarsita a semnelor unei infractiuni urmeaza a se stabili clar acel ansamblu de
circumstante cu caracter obiectiv si subiectiv reflectate in norma juridico-penala respectiva,
fiind necesare si suficiente probe pentru atragerea vinovatului la raspundere penala. Acest
ansamblu al elementelor si semnelor obiective si subiective, care permite a califica o
anumita fapta prejudiciabila drept infractiune concreta, nu este altceva decat componenta de
infractiune.

In cadrul sanctiunilor de drept penal, un loc important il ocupa pedeapsa, care este
singura sanctiune penala si este menita sa asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost
incalcata prin savarsirea de infractiuni. Pedeapsa este o masura de constrangere si un mijloc
de reeducare, prevazuta de lege, aplicata de instanta de judecata infractorului, in scopul
prevenirii savarsirii de infractiuni[1]. Toate componentele de infractiune prevazute in partea
speciala a Codului penal al Republicii Moldova pot fi clasificate in mai multe categorii in
functie de proprietatile care caracterizeaza obiectul, latura obiectiva, latura subiectiva si
subiectul infractiunii. La baza clasificarii componentelor de infractiune sunt puse
urmatoarele criterii: gradul prejudiciabil al faptei, modul de descriere a semnelor
componentei de infractiune si specificul structurii acestora.

Dupa gradul prejudiciabil al faptei deosebim: componenta de baza, componenta cu


circumstante agravante (componenta calificata) si componenta cu circumstante atenuante
(componenta privilegiata), unde componenta de baza cuprinde totalitatea semnelor
obiective si subiective, stabilite de legea penala, intotdeauna prezente la savarsirea unei
anumite infractiuni, care insa nu prevede semne aditionale ce maresc sau micsoreaza
nivelul gradului prejudiciabil al faptei. In majoritatea cazurilor, componentele incluse in
partea speciala a Codului penal se diferentiaza in doua, trei sau patru modalitati, acest fapt
125
contribuind la individualizarea maxima a gradului prejudiciabil al faptelor care se aseamana
dupa caracterul, obiectul atentarii, formele vinovatiei, asigurand astfel calificarea corecta a
faptei si aplicarea ulterioara a unei pedepse echitabile.

In cazul celor care, cu toata amenintarea pe care o implica in sine sanctiunile de


drept penal, se savarsesc fapte contrarii prescriptiilor inscrise in diverse norme cu caracter
incriminator, tragerea la raspundere penala devine obligatorie, si, o data cu aceasta,
inevitabilitatea supunerii la sanctiunile de drept penal. Pedepsele sunt sanctiuni proprii
dreptului penal si ocupa principalul loc in cadrul sistemului. Ele se aplica numai
persoanelor care au savarsit infractiuni si vizeaza libertatea, bunurile si drepturile
cetatenesti ale acestora.

In doctrina juridica penala a Republicii Moldova, pedeapsa este definita ca fiind o


sanctiune de drept penal care consta intr-o masura de constrangere si reeducare, prevazuta
de lege, ce se aplica infractorului de catre instanta de judecata, in scopul prevenirii
savarsirii de noi infractiuni. Intr-o formula mai sintetica, dar cuprinzatoare, se poate spune
ca pedeapsa este sanctiunea specifica dreptului penal, sanctiunea pe care judecatorul o
aplica celui care nesocoteste o norma de drept penal. Codul penal prevede ca „pedeapsa
penala este o masura de constringere statala si un mijloc de corectare si reeducare a
condamnatului ce se aplica de instantele de judecata, in numele legii, persoanelor care au
savirsit infractiuni, cauzind anumite lipsuri si restrictii drepturilor lor.

(2) Pedeapsa are drept scop restabilirea echitatii sociale, corectarea


condamnatului, precum si prevenirea savirsirii de noi infractiuni atit din partea
condamnatilor, cit si a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte
fizice si nici sa injoseasca demnitatea persoanei condamnate”[2].

Trasaturi specifice ale pedepsei in legislatia moldoveana:

 ca sanctiune juridica, este o masura de constrangere si reeducare, adica o


masura cu dublu caracter – unul coercitiv si altul corectiv.

Ca masura de constrangere, pedeapsa produce asupra condamnatului anumite


restrangeri privind libertatea sa sau este obligat sa desfasoare o activitate utila ori este pus
sa plateasca o suma de bani ca amenda. Aceasta caracteristica este inerenta oricarei
pedepse, dar trebuie retinut faptul ca exercitarea constrangerii asupra condamnatului nu are
un scop in sine, ci se face pentru influentarea si chiar schimbarea mentalitatii sale. Pedeapsa
este deci si o masura coercitiva, infractorul fiind ajutat sa se indrepte si facut sa inteleaga ca
trebuie sa respecte legile si normele de convietuire sociala.

 ca sanctiune cu caracter penal, este instituita si folosita numai de catre


stat.

 o sanctiune prevazuta de catre lege. Aceasta cerinta caracteristica pedepsei


este consacrata de legea penala, fiindca in Codul Penal se arata atat sistemul pedepselor, cat
si pedeapsa pentru fiecare infractiune in parte.
126
 se aplica numai de catre instanta de judecata. Nici un alt organ al statului
nu poate si nu are dreptul sa aplice pedepse.

 este o masura care se aplica numai persoanei care a savarsit o infractiune,


adica infractorului. Data fiind severitatea acestei sanctiuni penale in comparatie cu alte
sanctiuni, ea se poate aplica numai acelor persoane care au savarsit fapte grave, periculoase
pentru cele mai importante relatii sociale.

Deoarece pedeapsa constituie modul prin care sunt sanctionate incalcarile legii
penale, scopul ei trebuie sa coincida cu scopul acestei legi si anume apararea valorilor
sociale impotriva infractiunilor. Potrivit acestor conceptii, dispozitia din alin.2 art.61 C.pen.
moldovean prevede ca „Pedeapsa are drept scop restabilirea echitatii sociale, corectarea
condamnatului, precum si prevenirea savirsirii de noi infractiuni atit din partea
condamnatilor, cit si a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte
fizice si nici sa injoseasca demnitatea persoanei condamnate”.

Preventia speciala constituie, fara indoiala, scopul direct al pedepsei. Aceasta


incepe sa se realizeze chiar in momentul in care instanta stabileste pedeapsa pentru
infractor, facandu-l, in primul rand, sa inteleaga ca legea penala este o realitate, si cine
savarseste fapte penale este, in mod inevitabil, pedepsit. Condamnatul este apoi reeducat in
timpul executarii pedepsei ce i s-a aplicat. Preventia generala se realizeaza in raport cu alte
persoane decat cele care au savarsit infractiunea. Exista si oameni care se abtin de a savarsi
infractiuni, nu din cauza ca simt repulsie fata de astfel de fapte, ci din teama de a fi
pedepsiti, de frica de pedeapsa.

Pentru realizarea scopului pedepsei este necesar sa se stabileasca metodele, caile si


mijloacele cele mai potrivite. Vorbind despre functiile pedepsei se pune tocmai aceasta
problema a cailor prin care se poate realiza scopul pedepsei. In literatura juridica si in
legislatia penala se face distinctie intre doua functii ale pedepsei si anume:

 functia de represiune sau constrangere se realizeaza prin aplicarea unor


masuri represive impotriva celui condamnat. Acesta este fortat sa suporte anumite
privatiuni sau restrictii, precum si suferintele corespunzatoare acestora. Aceste privatiuni si
restrictii au o intensitate diferita, in functie de felul si durata sau cuantumul pedepsei.
Astfel, in cazul pedepselor privative de libertate, infractorul este rupt temporar de mediul in
care traieste, de familie, de conditiile obisnuite de viata si supus unui regim sever,
privandu-l de libertate pe o anumita perioada de timp. Suferinta exista si atunci cand
pedeapsa are caracter pecuniar (amenda), deoarece si in aceste cazuri infractorul este supus
la anumite privatiuni care privesc interesele sale pecuniare. De asemenea, pedepsele
privative de drepturi lipsesc pe cel condamnat de exercitiul unor drepturi pe o anumita
perioada de timp.

 functia de reeducare sau convingere a pedepsei consta in aceea ca


pedeapsa are un efect pozitiv, educarea asupra infractorului. Pedeapsa trebuie sa-l convinga
pe infractor ca respectarea legii penale este o necesitate si ca numai prin respectarea legii el
va putea evita aplicarea si executarea altor pedepse. Pentru realizarea acestor functii ale
127
pedepsei, legiuitorul a statuat un regim adecvat de executare a pedepselor, in cadrul caruia
reeducarea condamnatilor se face prin activitatea utila pe care acestia o desfasoara in
locurile de detinere, prin calificarea si recalificarea lor intr-o meserie, prin desfasurarea
unor activitati cultural-educative si religioase, prin stimularea si recompensarea celor care
prezinta temeinice dovezi de indreptare etc. In mod normal, in realizarea procesului de
reeducare si indreptare, se utilizeaza metode si procedee adecvate personalitatii fiecarui
condamnat.

Persoanelor fizice din Republica Moldova, care au savarsit infractiuni li se pot


aplica urmatoarele pedepse: amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a
exercita o anumita activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de
calificare (clasificare) si a distinctiilor de stat, munca neremunerata in folosul comunitatii,
arestul, trimiterea intr-o unitate militara disciplinara (pentru militarii care indeplinesc
serviciul militar in termen), inchisoarea si detentia pe viata.
Munca neremunerata in folosul comunitatii, arestul, trimiterea intr-o unitate militara
disciplinara, inchisoarea si detentia pe viata se aplica numai ca pedepse principale.
Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita
activitate, se aplica atat ca pedepse principale, cat si ca pedepse complementare. Retragerea
gradului militar, a unui titlu special a gradului de calificare si a distinctiilor de stat, se aplica
numai ca pedeapsa complementara. Amenda se aplica, ca pedeapsa principala.
Amenda este o pedeapsa la fel de veche ca si privatiunea de libertate. Atat in
vechea, cat si in noua reglementare a codului penal moldovean, ea reprezinta prima si cea
mai des utilizata alternativa a detentiunii penitenciare. In codul penal al Republicii Moldova
notiunea de „amenda” consta intr-o restrangere a drepturilor patrimoniale ale
condamnatului, care se manifesta in reducerea patrimoniului sau. In prezent, amenda este
una dintre cele mai raspandite tipuri de pedepse, atat in legile penale, cat si in practica
judecatoreasca, in majoritatea jurisdictiilor lumii.
In Republica Moldova, notiunea de „inchisoare” consta in privarea de libertate a
persoanei vinovate de savarsirea unei infractiuni, prin izolare impusa a acesteia de
domeniul normal de viata si de plasarea ei, in baza hotararii instantei de judecata, pe un
anumit termen, intr-un anumit penitenciar. Inchisoarea se stabileste pe un termen de 3 luni
la 20 ani. La stabilirea pedepsei pentru o persoana care la data savarsirii infractiunii nu a
implinit varsta de 18 ani, termenul inchisorii nu poate depasi 15 ani.
La stabilirea pedepsei definitive in cazul unui concurs de infractiuni, pedeapsa cu
inchisoarea nu poate fi mai mare de 30 ani, iar in cazul unui cumul de sentinte, ea nu poate
depasi termenul de 35 ani. In cazul inlocuirii pedepsei detentiunii pe viata cu o pedeapsa
mai blanda, cu titlul de gratiere, se aplica inchisoarea pe un termen de 35 ani.
Pedeapsa cu inchisoarea se executa in urmatoarele tipuri de penitenciare: de tip
deschis, de tip semiinchis si de tip inchis. In penitenciarele de tip deschis isi executa
pedeapsa persoanele condamnate la inchisoare pentru infractiuni savarsite din imprudenta.
In penitenciarele de tip semiinchis isi executa pedeapsa persoanele condamnate la
inchisoare pentru infractiuni usoare, mai putin grave, savarsite cu intentie. In penitenciarele
de tip inchis isi executa pedeapsa persoanele condamnate la inchisoare pentru infractiuni
deosebit de grave, precum si persoanele care au savarsit infractiuni ce constituie recidiva.
Persoanele care nu au implinit varsta de 18 ani isi executa pedeapsa cu inchisoarea in

128
penitenciarele specializate pentru minori. Schimbarea categoriei penitenciarului se
efectueaza de catre instanta de judecata, in limitele legii.
Sintagma „detentiune pe viata” consta in privarea de libertate a condamnatului
pentru tot restul vietii si este cea mai severa pedeapsa din intregul sistem de pedepse
aplicate persoanelor fizice, si a fost introdusa in sistemul pedepselor codului penal al
Republicii Moldova din 1961, in 1995, odata cu abolirea pedepsei cu moartea, luandu-i
locul acesteia si devenind cea mai aspra pedeapsa , astfel fiind pastrata si in codul din 2002.
Odata cu excluderea pedepsei capitale, persoanelor condamnate la aceasta pedeapsa le-a
fost schimbata pedeapsa in privatiune de libertate pe viata. Detentiunea pe viata se
stabileste numai pentru infractiunile grave si nu poate fi aplicata minorilor.
„Privarea dreptului de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita
activitate” consta in interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o anumita activitate
de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la savarsirea infractiunii. Legea
moldoveana nu prevede, dupa exemplul altor legislatii, tipul functiei sau natura, genul de
activitate care cad sub incidenta interdictiei. Acestea pot fi diverse: fie o functie in organele
de stat sau obstesti, fie activitati profesionale, de intreprinzator sau de alta natura. Singurul
criteriu stipulat de lege de identificare a functiei sau activitatii asupra carora pot fi impuse
restrictii de catre instanta de judecata este utilizarea functiei sau activitatii la savarsirea
infractiunii. Aplicarea acestui tip de pedeapsa este determinata in mod principal de
necesitatea de a preveni recidiva persoanelor care au comis infractiuni in legatura cu functia
ocupata sau cu activitatea profesionala. Privarea dreptului de a ocupa anumite functii sau de
a exercita o anumita activitate poate fi stabilita de instanta de judecata pe un termen de la 1
la 5 ani. Legea prevede ca aceasta pedeapsa poate fi aplicata atat ca principala, cat si drept
complementara.
„Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare
(clasificare) si a distinctiilor de stat” constituie o pedeapsa care se aplica numai in calitate
de pedeapsa complementara. In conformitate cu art.66 C.pen. moldovean, „in caz de
condamnare pentru o infractiune grava, deosebit de grava sau exceptional de grava,
instanta de judecata, tinand cont de circumstantele savarsirii infractiunii, poate retrage
condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare si distinctiile de stat”. In
vechea reglementare, pedeapsa avea denumirea de „retragere a gradelor militare si a altor
titluri, precum si a ordinelor, medaliilor si a titlurilor onorifice”.
„Munca neremunerata in folosul comunitatii” constituie o pedeapsa aplicabila
doar in calitate de pedeapsa principala, reprezentand una dintre pedepsele de baza
alternative celor privative de libertate. In lista categoriilor de pedepse, a fost introdusa
munca neremunerata in folosul comunitatii, care a completat sistemul de pedepse din codul
penal moldovean din 2002, fiind un pas mare facut de Republica Moldova de a se incadra
in politica europeana in acest domeniu. Aceasta pedeapsa a fost preluata din experienta
altor state – cum ar fi Franta, Marea Britanie, Olanda, SUA, Germania, etc. – state in care s-
a confirmat deja ca fiind o pedeapsa de baza in substituirea pedepselor privative de
libertate. Munca neremunerata in folosul comunitatii aplicata pe larg in tarile de peste
hotare, exista de mult in reglementarile vechii legi penale a Republicii Moldova in
modalitatea muncii corectionale. Dupa cum demonstreaza experientele tarilor vestice,
eficacitatea acestei pedepse necesita cheltuieli financiare esentiale in scopul crearii locurilor
de munca special destinate categoriilor date de condamnati.

129
Ideea calauzitoare pentru introducerea acestei modalitati de pedeapsa, a fost
inlocuirea executarii pedepsei cu inchisoarea in penitenciar, cu munca utila in stare de
libertate. In acest fel, pe de o parte, se ajuta la realizarea scopului executarii pedepsei, acela
al educarii prin munca si al respectului fata de ordinea de drept, iar pe de alta parte,
condamnatul este ferit de regimul penitenciar, care este mai dificil si de multe ori dosarul
penal rezultate indoielnice in privinta reeducarii si corijarii acestuia. Constrangerea pentru
aplicarea acestei pedepse, consta in faptul ca munca neremunerata in folosul comunitatii are
caracter obligatoriu pentru condamnat. Munca neremunerata in folosul comunitatii poate fi
aplicata numai in calitate de pedeapsa principala
Dispozitiile partii generale ale Codului Penal al Republicii Moldova se refera la
aplicarea in timp si spatiu a legii penale, la forma consumata ori de tentativa in care s-a
realizat infractiunea, la contributia adusa la savarsirea infractiunii etc., la limitele de
pedeapsa fixate in partea speciala si la gradul de pericol social al faptei savarsite. Pentru
determinarea gradului de pericol social se tine cont de doua etape. Mai intai, se apreciaza
daca gradul de pericol e suficient de ridicat pentru a ne afla in prezenta unei infractiuni,
apoi se apreciaza acest grad tinandu-se cont de o scara de valori personala a fiecarui
judecator in parte. Orice sanctiune produce efecte diferite asupra fiecarui faptuitor in parte,
in functie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia.
Ca particularitati ale aplicarii pedepsei penale in Republica Moldova,
amintim:
1.circumstantele atenuante
2.circumstantele agravante;
3.legitima aparare;
4.executarea ordinului sau dispozitiei superiorului;
5. minoritatea infractorului;
6.starea de extrema necesitate;
7. recidiva;
8.liberarea de raspundere penala;
9. aplicarea pedepsei mai blande.

Codul penal roman, prevede ca „pedeapsa este o masura de constrangere si un


mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi
infractiuni”. Din notiunea pedepsei se desprind trasaturile caracteristice ale acesteia:
 pedeapsa este o masura de constrangere, o masura de represiune, de
privatiune pentru cel care a nesocotit dispozitiile imperative ale normei penale si a comis
fapta incriminata. Ca masura de constrangere, pedeapsa implica deci, o suferinta
(aflictiune), o privatiune sau o restrangere de drepturi civice, o privatiune de bunuri, o
privatiune de libertate , uneori, in cazuri exceptionale, chiar de viata in unele tari. Prin
caracterul sau de constrangere, pedeapsa se diferentiaza de celelalte sanctiuni de drept penal
si de orice sanctiuni juridice;
 pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se
urmareste doar reprimarea infractorului ci si formarea la acesta a unei noi atitudini fata de
valorile sociale. Fata de persoanele care nu au savarsit infractiuni, pedeapsa prevazuta in
lege exercita un rol preventiv. Cand, cu toata amenintarea ce a exercitat-o pedeapsa
prevazuta in legea penala, o persoana a savarsit infractiunea, pedeapsa, pe langa

130
constrangerea ce o presupune, are si un rol de reeducare in sensul ca prin aplicarea si prin
executarea ei, se urmareste formarea unei constiinte noi condamnatului, astfel incat acesta
sa nu mai savarseasca infractiuni. Intre cele doua fatete ale pedepsei, de a fi o masura de
constrangere si un mijloc de reeducare, exista o concordanta deplina: „constrangerea apare
ca mijloc sau instrument de continuare in conditii speciale a procesului educativ”;
 pedeapsa este prevazuta de lege. Prin prevederea in lege a pedepsei se da
expresie deplina principiului legalitatii in dreptul penal si se exprima implicit caracterul de
constrangere statala ce se realizeaza prin pedeapsa;
 pedeapsa este aplicata numai de instantele judecatoresti. Prin aceasta se
realizeaza importanta deosebita a pedepsei in cadrul sanctiunilor de drept penal, faptul ca
aplicarea acesteia este de atributul exclusiv al organelor specializate ale statului – instantele
judecatoresti – care vor aplica pedeapsa numai daca se stabileste raspunderea penala a
infractorului;
 pedeapsa are caracter personal. Ea se aplica deci numai celui care a
savarsit ori a participat la savarsirea unei infractiuni in calitate de autor, instigator ori
complice;
 pedeapsa se aplica in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni. Prin
aceasta trasatura pedeapsa realizeaza impiedicarea faptuitorului sa mai comita alte fapte
prevazute de legea penala, determinand o schimbare de atitudine, o atentionare cu privire la
inevitabilitatea pedepsei in caz de savarsirea de noi infractiuni. Prin aplicarea pedepsei, se
atentioneaza si alti indivizi care ar fi tentati sa savarseasca infractiuni, facandu-i sa se
convinga ca pedeapsa li se va aplica si lor, avertizandu-i implicit sa-si conformeze conduita
dispozitiilor normelor penale.
Persoanelor fizice din Romania care au savarsit infractiuni li se pot aplica
urmatoarele pedepse: detentiunea pe viata, inchisoarea de la 15 zile la 30 de ani, amenda de
la 100 lei la 50.000 lei – ca pedepse principale, interzicerea unor drepturi de la unu la 10
ani, degradarea militara – ca pedepse complementare. Pedepse accesorii sunt interzicerea
drepturilor prevazute in art. 64 C.pen. roman.
Pedepsele principale sunt de sine statatoare, au rol principal in sanctionarea
infractorului. De aceea, pentru orice fapta incriminata, este prevazuta in lege, in mod
obligatoriu, pedeapsa principala aplicabila in cazul savarsirii acesteia. Cu alte cuvinte, este
pedeapsa care se poate aplica singura infractorului, fara a fi conditionata de aplicarea altor
sanctiuni de drept penal.
Pedepsele complementare sunt acele pedepse care au rolul de a complini si de a
completa represiunea si sunt aplicabile numai pe langa o pedeapsa principala. Pedepsele
complementare nu pot fiinta de sine statator, de aceea mai sunt numite si pedepse secundare
sau pedepse alaturate.
Pedepsele accesoriihttp://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Particularitati-ale-aplicarii-
84.php - _ftn23, dupa cum se desprinde si din denumire, sunt un accesoriu al pedepsei
principale si decurg din pedeapsa principala. Constau in interzicerea drepturilor prev. in
art.64 lit.a-c C.pen., ce fac obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, pe
durata executarii pedepsei, pana la gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori pana la
implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei (art.71 alin.1 C.pen. roman).
„Detentiunea pe viata” este, potrivit codului penal roman, pedeapsa cea mai severa
din legislatia actuala si consta in lipsirea de libertate a condamnatului pentru tot restul vietii
131
lui. Detentiunea pe viata se executa in penitenciare anume destinate pentru aceasta sau in
sectii speciale ale celorlalte penitenciare. Detentiunea pe viata a fost introdusa prin
Decretul-Lege nr.6 din 07 ianuarie 1990, inlocuind pedeapsa cu moartea. Spre deosebire de
pedeapsa cu moartea, detentiunea pe viata poate fi retrasa in caz de eroare judiciara.
Pedeapsa detentiunii pe viata nu se aplica infractorului care la data condamnarii a implinit
varsta de 60 de ani si nici infractorului minor.
„Inchisoarea” este o pedeapsa principala, privativa de libertate si consta in lipsirea
condamnatului de libertate prin plasarea lui intr-un mediu inchis unde este supus unui regim
de viata si de munca impus. Continutul pedepsei inchisorii consta in izolarea condamnatului
de societate, de familie, scoaterea acestuia din mediul sau de viata, pe o perioada
determinata prin hotararea de condamnare si supunerea acestuia unui regim de viata
ordonat, pentru a determina o schimbare in constiinta si atitudinea sa fata de valorile
sociale. Pedeapsa inchisorii, datorita calitatilor sale de a fi adaptabila, revocabila, precum si
ca imbina constrangerea cu reeducarea, este prevazuta ca sanctiune pentru aproape toate
infractiunile. Ea este prevazuta in legislatia penala romana de cele mai multe ori singura, si
intr-o anumita masura ca pedeapsa alternativa cu amenda ori cu pedeapsa detentiunii pe
viata. In legislatia penala romana, limitele generale ale pedepsei inchisorii sunt prevazute
intre 15 zile si 30 de ani.
„Amenda” este pedeapsa principala pecuniara ce consta in suma de bani pe care
condamnatul este constrans sa o plateasca in contul statului. Amenda ca sanctiune juridica
este cunoscuta in legislatia romana atat ca sanctiune penala cat si ca sanctiune
administrativa, disciplinara, civila, fiscala, procedurala.
Amenda penala se deosebeste de toate celelalte prin caracterul ei specific coercitiv.
Intr-adevar, pedeapsa amenzii, ca orice pedeapsa principala, se aplica numai de catre
instanta judecatoreasca, ca urmare a stabilirii raspunderii penale a infractorului pentru fapta
comisa. Amenda ca sanctiune penala se trece in cazierul judiciar si constituie un antecedent
penal al persoanei condamnate. Datorita caracteristicilor sale de a fi adaptabila si remisa,
amenda este frecvent prevazuta pentru sanctionarea faptelor care prezinta un pericol social
redus. Functia de constrangere a pedepsei amenzii se realizeaza prin micsorarea
patrimoniului condamnatului si implicit o ingreunare a vietii acestuia.
Pentru a asigura caracterul personal al pedepsei amenzii in cazul persoanei fizice si
a limita rasfrangerea acesteia asupra familiei condamnatului, prin dispozitiile art.63 alin.
Ultim C.pen., s-a prevazut ca la adaptarea amenzii se va tine seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei prevazuta in art.72 C.pen., amenda stabilindu-se intr-un cuantum
care sa nu puna pe infractor in situatia de a nu-si indatoririle privitoare la intretinerea,
cresterea, invatatura si pregatirea profesionala a persoanelor fata de care are aceste obligatii
legale.
Limitele generale ale amenzii sunt stabilite prin dispozitiile art.563 pct.c C.pen.
intre 100 lei si 50.000 lei. Limitele generale ale amenzii nu pot fi depasite in cazul aplicarii
cauzelor de agravare sau de atenuare. Limitele speciale ale amenzii sunt stabilite pentru
fiecare infractiune in parte, limite care se cuprind intre limitele generale. Este posibil ca
legiuitorul sa nu prevada limitele speciale ale amenzii, ci doar ca infractiunea se pedepseste
cu amenda.
In astfel de situatii, sunt aplicabile dispozitiile art.63 alin.2 si 3 C.pen., care prevad
„ori de cate ori legea prevede ca o infractiune se pedepseste numai cu amenda, fara a-i

132
arata limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei.
Cand legea prevede pedeapsa amenzii fara a-i arata limitele, alternativ cu
pedeapsa inchisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei si maximul
special de 15.000 lei, iar cand prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa inchisorii
mai mare de un an, minimul special este de 500 lei si maximul special de 30.000 lei”.
Odata aplicata pedeapsa amenzii, ea trebuie executata. Condamnatul trebuie sa
depuna la instanta de executare recipisa de plata integrala a amenzii, in termen de 3 luni de
la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare. Cand cel condamnat se afla in
imposibilitatea de a achita integral amenda, instanta de executare, la cererea motivata a
condamnatului, poate esalona plata amenzii in rate pe cel mult 2 ani. Daca in raport de
cuantumul amenzii si de veniturile celui condamnat rezulta ca amenda nu poate fi achitata
in intregime in termen de 2 ani, executarea acesteia se poate face si asupra altor bunuri ale
condamnatului. Neplata amenzii in termenul de 3 luni si neplata ratelor (daca amenda a fost
esalonata), atrage dupa sine executarea silita a hotararii de condamnare. Daca si la
executarea silita condamnatul se sustrage cu rea-credinta, pentru a asigura autoritatea
hotararii judecatoresti de condamnare si realizarea functiei coercitive si preventive a
pedepsei, in codul penal roman a fost prevazuta posibilitatea inlocuirii amenzii cu
inchisoarea.
„Interzicerea unor drepturi” este pedeapsa complementara ce consta in
interzicerea pe o perioada de timp a exercitiului anumitor drepturi ale condamnatului.
Interzicerea drepturilor se pronunta de catre instanta judecatoreasca, pe langa pedeapsa
principala a inchisorii, daca sunt indeplinite si alte conditii ce privesc durata pedepsei
pronuntate, aprecierea necesitatii acesteia de catre instanta de judecata, etc. Potrivit art.53
pct.2 lit.a C.pen. si art.64 C.pen., pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi
consta in interzicerea pe o perioada cuprinsa intre 1 si 10 ani a unuia sau a mai multor
drepturi din cele prevazute de lege. Se pot interzice, ca pedeapsa complementara: dreptul de
a alege si de a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective publice (art.64 lit.a
C.pen.); dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat (art.64 lit.b
C.pen.); dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o
Activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii
(art.64 lit.c Cp); drepturile parintesti; dreptul de a fi tutore sau curator.
„Degradarea militara” este pedeapsa complementara ce consta in pierderea
gradului militar si a dreptului de a purta uniforma. Potrivit naturii sale, degradarea militara
este o pedeapsa privativa de drepturi, care se poate aplica numai acelor condamnati care au
calitatea de militari activi sau rezervisti. Degradarea militara ca pedeapsa complementara
privativa de drepturi se deosebeste de interzicerea unor drepturi unde exercitarea drepturilor
este numai temporar interzisa (intre 1 si 10 ani), prin aceea ca gradul militar si dreptul de a
purta uniforma sunt pierdute pentru totdeauna, pedeapsa constand tocmai in pierderea
acestora. Sfera subiectilor carora li se poate aplica aceasta pedeapsa este mai restransa decat
in cazul interzicerii unor drepturi. Degradarea militara se aplica in mod obligatoriu in cazul
infractiunilor grave care au atras aplicarea pedepsei cu inchisoarea mai mare de 10 ani sau
detentiunea pe viata. Este facultativa, cand pedeapsa aplicata de instanta de judecata este
inchisoarea de cel putin 5 ani si cel mult 10 ani si a fost pronuntata pentru o infractiune
savarsita cu intentie. Pedeapsa complementara a degradarii militare se executa si se duce de
indeplinire dupa ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare.

133
Pedeapsa accesorie decurge din executarea pedepsei privative de libertate si
presupune ca pe timpul executarii acesteia condamnatului ii sunt interzise – de drept –
urmatoarele drepturi:
„a) dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective
publice;
b) dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat;
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o
activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea
infractiunii”.
Interzicerea drepturilor prevazute la art.64 lit.d si e C.pen. roman, „d) drepturile
parintesti; e) dreptul de a fi tutore sau curator” se aplica tinandu-se seama de natura si
gravitatea infractiunii savarsite, de imprejurarile cauzei, de persoana infractorului si de
interesele copilului ori persoanei aflate sub tutela sau curatela.
Spre deosebire de pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi, care putea
consta si in interzicerea unuia sau a mai multor drepturi, pedeapsa accesorie consta in
interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a-c C.pen. fara a fi nevoie de indeplinirea
vreunei conditii. In cazul in care executarea pedepsei cu inchisoarea este suspendata
conditionat sau suspendata sub supraveghere, se suspenda si executarea pedepselor
accesorii.
Ca particularitati ale aplicarii pedepsei penale atat in Romania cat si in
Republica Moldova amintim:
„La stabilirea si aplicarea pedepselor se tine seama de dispozitiile partii generale a
acestui cod, de limitele de pedeapsa fixate in partea speciala, de gradul de pericol social al
faptei savarsite, de persoana infractorului si de imprejurarile care atenueaza sau
agraveaza raspunderea penala.
(2) Cand pentru infractiunea savarsita legea prevede pedepse alternative, se tine
seama de dispozitiile alineatului precedent atat pentru alegerea uneia dintre pedepsele
alternative, cat si pentru proportionalizarea acesteia”.
Conform definitiei art.72 C.pen. roman, operatiunea de individualizare judiciara a
pedepsei, este o activitate desfasurata de instanta de judecata, in cadrul prevazut de lege,
avand in vedere personalitatea faptuitorului si gravitatea faptei savarsite.
Urmare a savarsirii tot mai multor infractiuni contra vietii, integritatii corporale si
sanatatii, savarsite din culpa, personal, subliniez importanta deosebita a acestei misiuni a
judecatorului care solutioneaza cauzele penale. Pentru realizarea unei practici judiciare
unitare in materie, in activitatea de individualizare judiciara a pedepselor trebuie urmati o
serie de pasi, si anume: determinarea scopului pedepsei, stabilirea si analiza criteriilor de
individualizare judiciara a pedepsei, evaluarea finala a imprejurarilor savarsirii faptei.
A) Determinarea scopului pedepsei este primul pas in activitatea de individualizare
judiciara, intrucat numai dupa ce se lamureste acest aspect se poate aprecia in ce masura
sunt relevante anumite realitati de fapt si modalitatea de evaluare a acestora.
Individualizarea pedepsei trebuie sa aiba ca scop determinarea aplicarii unei
pedepse juste, corecte, atat sub aspectul restabilirii ordinii de drept incalcate, cat si prin
punctul de vedere al nevoii de reeducare a faptuitorului. In aceasta maniera, retributia justa
realizeaza si scopul pedepsei, cel de preventie generala si speciala. Cu atat mai mult, in
cazul infractiunilor savarsite din culpa, trebuie avute in vedere, in egala masura persoana

134
infractorului si, respectiv, reeducarea si reintegrarea sa sociala, cat si dimensiunea
fenomenului infractional si asteptarile societatii fata de mecanismul justitiei penale, pentru
a realiza o proportionalitate reala intre cele doua aspecte. Aceasta nu inseamna ca este
agreata ideea aplicarii unor pedepse exemplare, sau cu efect intimidant, asa cum s-a
exprimat jurisprudenta in materie, ci a unor pedepse juste, echitabile, atat pentru infractor
cat si pentru societate. Cred insa ca, prin urmarirea tuturor pasilor propusi pentru activitatea
de individualizare judiciara a pedepselor aplicate in savarsirea infractiunilor care
intereseaza - din culpa si, in mod special, prin stabilirea scopului pedepsei ce urmeaza a fi
aplicata, practica judiciara in materie va cunoaste un grad mai mare de uniformitate si
previzibilitate. In acest context, este util a le reaminti judecatorilor responsabilitatea
speciala ce le revine si care are ca obiectiv principal aplicarea sanctiunilor de drept penal
celor care au savarsit infractiuni si ca obiectiv secundar stoparea altor persoane de a mai
comite acest gen de infractiuni si restabilirea ordinii de drept pentru constrangerea si
reeducarea persoanelor care au savarsit infractiuni.
B) Stabilirea si analiza criteriilor de individualizare judiciara a pedepsei
A doua actiune ce se impune a fi desfasurata de judecatori este stabilirea si analiza
criteriilor de individualizare judiciara a pedepsei, respectiv, evaluarea acelor circumstante
concrete ale faptei care au importanta pentru stabilirea genului si duratei sau cuantumului
pedepsei. Analiza criteriilor generale de individualizare prevazute de art.72 C.pen. roman,
este obligatorie si trebuie facuta cumulativ; avand in vedere faptul ca primele doua criterii –
dispozitiile Partii Generale ale Codului penal roman si limitele de pedeapsa fixate in partea
speciala a acestuia – vizeaza legalitatea operatiunilor de individualizare judiciara, cred ca
trebuie insistat asupra celorlalte criterii - si anume gravitatea faptei savarsite, persoana
faptuitorului si imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala. Apreciez ca
analiza ultimelor trei criterii generale amintite trebuie efectuata, de asemenea, cumulativ,
intrucat ele se interconditioneaza reciproc, fara a da o pondere mai mare aspectelor care
contureaza personalitatea infractorului sau, dimpotriva, celor care caracterizeaza fapta
savarsita. Aceste criterii sunt deopotriva obligatorii, atat pentru stabilirea si aplicarea
pedepselor principale, cat si a celor complementare.
Gradul de pericol social al faptei savarsite trebuie analizat in mod deosebit de catre
judecator, nu in detrimentul celorlalte criterii de individualizare, iar analiza trebuie sa fie
reflectata in considerentele hotararii judecatoresti pronuntate. Simpla limitare, in continutul
hotararii judecatoresti, la dispozitiile art.72 C.pen. si implicit la gradul de pericol social al
faptei, echivaleaza cu o lipsa de motivare a hotararii sub aspectul individualizarii judiciare a
pedepsei.
Pe de alta parte, se impune precizarea ca simpla constatare a gradului de pericol
social generic crescut al infractiunilor de coruptie nu reprezinta o motivare a mecanismului
de individualizare judiciara a pedepsei ce urmeaza a fi aplicata, iar judecatorul are obligatia
analizarii gradului de pericol social concret, alaturi de celelalte criterii de individualizare.
Pentru a putea aprecia in mod concret gravitatea concreta a faptei si pentru a realiza
o justa individualizare a pedepsei, judecatorul trebuie sa raporteze fapta dedusa judecatii la
sistemul general de valori, acceptat de societate si care ar trebui sa se reflecte in
jurisprudenta (in acest context apare ca fiind importanta si cunoasterea practicii judiciare in
materie).
Totodata, se impune a cerceta continutul concret al faptei – actiunea sau inactiunea

135
concreta, mijloacele folosite, urmarea imediata si in egala masura, caracterul si importanta
obiectului infractiunii, caracterul si gravitatea urmarilor acesteia, prejudiciul efectiv produs,
atunci cand este cazul, aspecte care trebuie sa se reflecte si in continutul hotararii
judecatoresti. Evaluarea gravitatii faptei nu se poate realiza in absenta unei analize serioase
a vinovatiei infractorului, a atitudinii psihice a acestuia fata de fapta comisa si de urmarile
acesteia.
Desi legea nu distinge in acest sens, cred ca analizarea componentei cognitive
(intelective) – capacitatea infractorului de a-si reprezenta elementele infractiunii – poate
justifica ideea unei gradari a vinovatiei spre un maxim atunci cand aceasta reprezentare este
clara, certa si diminuata, succesiv, atunci cand reprezentarea respectiva devine indoielnica.
In acelasi sens, cred ca se impune analizarea gradului de cunoastere a ilicitului
penal, ca si a gradului de adeziune psihologica a infractorului la fapta, sau a complexitatii si
duratei procesului deliberativ. Gravitatea concreta a faptei este influentata si de mobilul si
scopul acesteia; analizarea acestora apare ca deosebit de utila in procesul de individualizare
judiciara a pedepselor aplicate in cazul infractiunilor savarsite din culpa, astfel ca
judecatorul, inca din etapa cercetarii judecatoresti, va trebui sa le aiba in vedere in procesul
de administrare a probelor.
Persoana infractorului este un alt criteriu de individualizare judiciara a pedepselor
care trebuie sa fie adecvate si proportionale fata de fiecare infractor in parte (raportat la
periculozitatea sociala a acestuia si trasaturile sale specifice care ii definesc personalitatea).
Subliniez ca acest criteriu nu trebuie sa aiba caracter preponderent, in defavoarea celorlalte
criterii si se impune a fi analizat prin raportare la conduita sa infractionala.
Cel mai important mijloc de proba ce poate fi utilizat ca baza de analiza a acestui
criteriu de individualizare il reprezinta referatul de evaluare intocmit de serviciul de
probatiune de pe langa tribunale. Apreciez ca acesta poate oferi cele mai complete
informatii care sa circumstantieze persoana infractorului, ca si nevoia sa de reeducare si
posibilitatea de reinsertie sociala dupa executarea unei sanctiuni de drept penal. starea
psiho-fizica a infractorului, particularitatile psihice ale acestuia, mediul social in care a
crescut si a trait, sfera relatiilor sale pe diverse planuri, comportamentul infractorului
inainte si dupa savarsirea infractiunii.
Fara indoiala ca, pentru a avea in vedere toate aceste aspecte, instanta trebuie sa
aiba la dispozitie o baza cat mai larga de informatii cu privire la persoana faptuitorului
(declaratii de martori, caracterizari, anchete sociale, concluziile unor rapoarte de expertiza,
referatul de evaluare psiho-sociala), mijloace de proba ce se impun a fi administrate, atat la
propunerea infractorului, cat si din oficiu, in masura in care instanta are nevoie de
informatii suplimentare pentru circumstantierea persoanei fata de care exista posibilitatea
aplicarii unei pedepse.
Toate aceste aspecte trebuie reflectate in considerentele hotararii judecatoresti ce
urmeaza a fi pronuntate – analiza cumulativa a criteriilor de individualizare si coroborarea
probelor care furnizeaza informatiile respective, precum si indicarea temeiurilor care
fundamenteaza proportionalitatea intre scopul reeducarii infractorului, prin caracterul
retributiv al pedepsei aplicate, si asteptarile societatii fata de actul de justitie realizat sub
aspectul restabilirii ordinii de drept incalcate.
C) Evaluarea finala a imprejurarilor savarsirii faptei
Finalizarea procesului de individualizare a pedepsei presupune o activitate de

136
cantarire a tuturor imprejurarilor care caracterizeaza fapta si persoana infractorului in
scopul stabilirii unei pedepse care sa asigure realizarea scopului acesteia. In aceasta
activitate, judecatorul trebuie sa asigure un echilibru intre criteriile de individualizare a
pedepsei si scopurile pedepsei. O judecata echitabila trebuie sa aiba ca finalitate realizarea
unei proportionalitati juste, corespunzatoare faptei comise si vinovatiei infractorului,
reeducarea si reinsertia sociala a acestuia, in restabilirea ordinii de drept prin stabilirea
pedepsei de o maniera in care sa functioneze ca o forta sociala pedagogica in societate.
Cat priveste imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala sau
cauzele modificatoare de pedeapsa,si care sunt prezentate generic mai jos, insa se impune
precizarea ca instanta de judecata are obligatia evaluarii si mai ales a motivarii constatarii
acestora si a efectelor lor, in cadrul operatiunii complexe de individualizare a pedepselor,
cu atat mai mult in situatia in care acestea se afla in concurs. Daca pasii mentionati ar trebui
sa conduca la stabilirea unei pedepse juste, nu mai putin importanta este si operatiunea de
individualizare a executarii pedepsei aplicate, bazata pe aceleasi criterii amintite anterior.
Observatiile personale expuse nu conduc, in mod obligatoriu, la concluzia ca, in
cazul infractiunilor contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, savarsite din culpa,
singura modalitate acceptabila ar fi executarea efectiva a pedepselor aplicate, insa
subliniaza necesitatea motivarii minutioase de catre instanta de judecata care opteaza pentru
suspendarea executarii pedepsei, in mod special.
Apreciez totusi ca, date fiind observatiile anterioare, suspendarea executarii
pedepsei ar trebui dispusa, in cazul infractiunilor de coruptie, doar in situatia faptelor
caracterizate de un grad foarte redus de pericol social concret, comise de persoane a caror
atitudine fata de fapta si de urmarile produse denota o periculozitate sociala scazuta si
posibilitatea reeducarii lor chiar si fara privarea de libertate – pentru care simpla aplicare a
unei pedepse reprezinta un avertisment extrem de serios, de natura a sta la baza schimbarii
unor mentalitati eronate.

Codul penal al RM, in art.75 stabileste criteriile de individualizare a pedepselor,


iar instanta de judecata este obligata sa se conduca in procesul stabilirii pedepselor si
aplicarii ei inculpatului, dupa aceste cerinte.
„ (1) Persoanei recunoscute vinovate de savirsirea unui infractiunii i se aplica o
pedeapsa echitabila, in limitele fixate in partea speciala a prezentului cod si in stricta
conformitate cu dispozitiile partii generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei si
termenului pedepsei, instanta de judecata tine cont de gravitatea infractiunii savirsite, de
motivul ei, de persoana celui vinovat, circumstantele cauzei care atenueaza ori agraveaza
raspunderea, precum si de influenta pedepsei aplicate asupra corectarii si reeducarii
vinovatului si de conditiile de viata ale familiei sale.
(2) O pedeapsa mai aspra din numarul celor alternative, prevazute pentru
savirsirea infractiunii, se stabileste numai in cazul in care o pedeapsa mai blinda din
numarul celor mentionate nu va asigura atingerea scopului pedepsei.
(3)Pentru savirsirea unei infractiuni usoare sau mai putin grave, pedeapsa se
aplica minorului numai daca se apreciaza ca luarea masurii cu caracter educativ nu este
suficienta pentru corectarea minorului.”
Din dispozitiile ar.75 alin.1 se desprind trei criterii generale cu valoare de principiu.
Pedeapsa aplicata inculpatului trebuie sa fie echitabila, legala si individualizata. Ele

137
raspund la intrebarea „cum trebuie sa fie pedeapsa aplicata?”. Celelalte criterii privind
aplicarea pedepsei – gravitatea infractiunii savarsite, motivul acesteia, persoana
infractorului, circumstantele cauzei, influenta pedepsei aplicate asupra corectarii ulterioare
si reeducarii inculpatului, conditiile de viata ale familiei acestuia, sunt cerinte de care
instanta de judecata trebuie sa se calauzeasca la stabilirea pedepsei. Ele raspund la
intrebarea „ce trebuie luat in seama la stabilirea pedepsei pentru ca pedeapsa aplicata sa
fie echitabila, legala si individualizata?”.
Dreptatea reprezinta o valoare suprema in societate si este garantata de art.1 alin.3
din Constitutia Republicii Moldova. In dreptul penal, dreptatea isi are expresia in scopul
pedepsei penale de a restabili echitatea sociala si se realizeaza prin cerinta de a-i aplica
inculpatului o pedeapsa echitabila. Pedeapsa este echitabila cand ea impune inculpatului
lipsuri si restrictii ale drepturilor lui, proportional cu gravitatea infractiunii savarsite si este
suficienta pentru restabilirea echitatii sociale, adica a drepturilor si intereselor partii
vatamate, statului si intregii societati, perturbate prin infractiunea savarsita. Pedeapsa este
echitabila si atunci cand este capabila sa contribuie la realizarea altor scopuri ale pedepsei
penale, cum ar fi corectarea inculpatului si prevenirea savarsirii de noi infractiuni, atat de
catre inculpat, cat si de catre alte persoane. Practica judiciara a Republicii Moldova
demonstreaza ca o pedeapsa blanda genereaza dispret fata de ea si nu este suficienta nici
pentru corectarea inculpatului, nici pentru prevenirea savarsirii de noi infractiunii. De
asemenea, o pedeapsa prea aspra, genereaza aparitia unor sentimente de nedreptate, jignire,
inraire si neincredere fata de lege si fata de instanta de judecata, fapt care duce la consecinte
contrare scopului urmarit.
De aceea, personal, consider ca cerinta art.75 alin.1 C.pen. moldovean de a aplica o
pedeapsa echitabila constituie o cerinta a principiului echitatii in dreptul penal moldovean,
care obliga instanta de judecata sa-i aplice inculpatului o pedeapsa legala si individualizata,
capabila sa restabileasca echitatea sociala si sa realizeze celelalte scopuri ale pedepsei
penale.
Conform altui criteriu, prevazut in art.75 alin.1, pedeapsa aplicata
inculpatului trebuie sa fie legala. Legalitatea pedepsei constituie un aspect al principiului
legalitatii, care impune instantei de judecata obligatia de a stabili pedeapsa in limitele fixate
in partea speciala a codului penal si in stricta conformitate cu dispozitiile partii generale ale
acestuia.
Cerinta de a stabili pedeapsa in limitele legale, obliga instanta de judecata: sa
califice corect fapta ca infectiune sanctionata de norma penala; sa aleaga pedeapsa
principala cand sanctiunea prevede pedepse principale alternative; sa stabileasca termenul
sau marimea pedepsei principale in limitele prevazute de sanctiunea in baza careia a fost
calificata fapta ca infractiune; sa stabileasca pedeapsa complementara daca este prevazuta
de sanctiunea normei penale (daca pedeapsa complementara nu este obligatorie, atunci sa
solutioneze chestiunea privind stabilirea sau nestabilirea ei).
Este imposibil a stabili o pedeapsa echitabila si legala in limitele sanctiunii
articolului din partea speciala, fara a lua in seama si a aplica normele partii generale a
codului penal. In acest sens, se au in vedere normele referitoare la: scopul si principiile legii
penale; natura juridica a pedepsei penale si scopurile ei; categoriile, felurile, limitele
generale ale pedepselor, precum si specificul fiecareia dintre ele; criteriile generale si cele
speciale de stabilire a pedepsei, prevazute in partea generala; reglementarile liberarii de

138
pedeapsa penala; masurile de siguranta; cauzele care inlatura raspunderea penala si
consecintele condamnarii.
Strans legate de stabilirea pedepsei sunt si normele care reglementeaza pregatirea si
tentativa de infractiune, infractiunea unica si pluralitatea de infractiuni sau participatia
penala. Toate criteriile expuse, trebuie luate in seama si solutionate de catre instanta de
judecata la stabilirea pedepsei ce i se va aplica inculpatului in fiecare caz concret.
Prevederile art.75 alin.1 cer ca pedeapsa aplicata inculpatului sa fie nu numai
echitabila si legala, ci si individualizata.
Individualizarea pedepsei consta in obligatiunea instantei de judecata de a stabili
masura pedepsei concrete inculpatului, necesara si suficienta pentru realizarea scopului
legii penale si pedepsei penale. Ea se realizeaza de catre instanta de judecata prin
respectarea cerintelor din art.75 alin.2 de a tine cont – la stabilirea categoriei si marimii
pedepsei – de gravitatea infractiunii savarsite, de motivul acesteia, de persoana celui
vinovat, de circumstantele cauzei care agraveaza sau atenueaza raspunderea, de influenta
pedepsei aplicate asupra corectarii si reeducarii inculpatului, precum si de conditiile de
viata ale familiei acestuia.
Conform codului penal moldovean, gravitatea infractiunii este determinata de
caracterul si gradul prejudiciabil al faptei, prin limitele pedepsei pentru fapta comisa. Pentru
stabilirea gradului de pericol social, instanta de judecata trebuie sa porneasca de la pedeapsa
medie care poate fi stabilita pentru savarsirea unei infractiuni, si, tinand cont de celelalte
cerinte prevazute de art.75, sa sporeasca sau sa micsoreze marimea pedepsei medii,
stabilindu-i astfel inculpatului pedeapsa concreta necesara si suficienta pentru realizarea
scopului pedepsei.
In legea penala moldoveana, importanta motivului infractiunii in reglementarea
juridico-penala are diferite aspecte. Cand motivul infractiunii constituie un semn
obligatoriu al laturii subiective a infractiunii savarsite, instanta de judecata trebuie sa-l ia in
seama la stabilirea pedepsei ca cerinta obligatorie si ca si criteriu ce determina gradul de
pericol social concret al acelei infractiuni. Daca motivul infractiunii nu constituie un semn
obligatoriu al laturii subiective a infractiunii savarsite, si nici nu este prevazut de art.76 sau
art.77 din C.pen. moldovean ca circumstanta atenuanta sau agravanta, atunci el se ia in
calcul la stabilirea pedepsei ca o cerinta a art.75 alin.1 si ca semn ce determina gradul de
pericol social al infractiunii savarsite. In sentinta pronuntata, instanta de judecata este
obligata sa indice concret motivul infractiunii si care a fost rolul lui la stabilirea pedepsei.
Datele despre persoana inculpatului au in dreptul penal moldovean mai multe
semnificatii: responsabilitatea, varsta si unele calitati speciale ale persoanei care servesc
drept semne care caracterizeaza persoana ca subiect al infractiunii; semnele ce
caracterizeaza persoana ca subiect a infractiunii, reprezinta unul dintre criteriile care
determina gravitatea acesteia; unele date despre persoana inculpatului se considera
circumstante atenuante sau agravante; datele despre persoana inculpatului sunt luate in
seama de catre instanta de judecata conform art.75 alin.1 C.pen. moldovean si drept criteriu
de individualizare a pedepsei.
La judecarea cauzei, instanta de judecata trebuie sa studieze multilateral, in deplina
masura si obiectiv, toate circumstantele si datele prezentate care caracterizeaza atat negativ
cat si pozitiv persoana inculpatului si care au o importanta deosebita si esentiala pentru
stabilirea categoriei si marimii pedepsei.

139
In practica judiciara, la stabilirea pedepsei, instanta de judecata tine cont de multiple
date privind personalitatea inculpatului. Principalele elemente care sunt luate in seama de
catre instanta de judecata pentru a-si exprima convingerea in legatura cu personalitatea
inculpatului la individualizarea pedepselor, se refera la: datele despre starea psiho-fizica a
inculpatului (varsta, starea sanatatii psihice si fizice, caracteristica lui psihologica si
morala); caracteristica sociala a infractorului pana la savarsirea infractiunii (starea materiala
si familiala, ocupatia si modul de viata, nivelul intelectual si de pregatire profesionala,
atitudinea fata de alti membrii ai societatii, antecedentele penale nestinse,
etc.); caracteristica inculpatului dupa savarsirea infractiunii si atitudinea acestuia fata de
fapta savarsita (recunoasterea vinovatiei si sincera cainta, contribuirea lui la aflarea
adevarului in cauza si la descoperirea altor participanti la infractiune, repararea
prejudiciului material, etc.).
La stabilirea pedepsei, instanta de judecata trebuie sa tina cont
de circumstantele care atenueaza sau agraveaza pedeapsa si efectele lor prevazute in art.76-
8 din C.pen. moldovean – expuse pe larg, mai jos. De asemenea, se cere ca instanta de
judecata sa tina cont la stabilirea pedepsei si de influenta acesteia asupra corectarii si
reeducarii inculpatului.
Ca o opinie personala, a se tine cont de influenta pedepsei asupra corectarii
ulterioare a condamnatului, nu poate constitui in sine un criteriu de individualizare.
Influenta pedepsei asupra corectarii ulterioare a condamnatului, poate fi evaluata numai
dupa cercetarea datelor despre persoana acestuia si pronosticata in baza acestor date
raportate la categoria si termenul pedepsei care urmeaza sa fie aplicate. De aceea, consider
ca aceasta cerinta are menirea de a atrage atentia instantei de judecata asupra cercetarii
persoanei din punct de vedere al aptitudinilor lui de a se corecta si de a-i stabili o pedeapsa
care sa contribuie la realizarea scopului pedepsei si la reintoarcerea condamnatului la o
viata sociala normala.
La stabilirea pedepsei, instanta trebuie sa tina cont si de conditiile de viata ale
familiei inculpatului. Astfel, instanta de judecata trebuie sa verifice daca inculpatul are
familie, componenta ei si rolul acestuia in asigurarea existentei materiale a familiei sale,
comportamentul inculpatului in familie si influenta acestui comportament asupra educarii
copiilor si a conditiilor de trai. Deoarece pedeapsa are caracter personal si se aplica in
scopul restabilirii echitatii sociale, corectarii inculpatului si prevenirii savarsirii de noi
infractiuni, conditiile de viata ale familiei inculpatului pot influenta asupra atenuarii sau
agravarii pedepsei, numai in limitele in care pedeapsa aplicata nu este contrara acestor
scopuri.
Conform art.75 alin.2 din C.pen. moldovean, instanta este in drept sa stabileasca o
pedeapsa mai aspra dintre cele alternative prevazute pentru savarsirea infractiunii, numai
in cazul in care o pedeapsa mai blanda, din numarul celor mentionate, nu va asigura scopul
pedepsei. Individualizarea categoriei pedepsei incepe de la pedeapsa cea mai blanda care
este inscrisa intotdeauna prima in sanctiune conform ierarhiei pedepselor. Dupa alegerea
categoriei pedepsei ce urmeaza a fi stabilita inculpatului, instanta de judecata
individualizeaza termenul sau marimea pedepsei alese. Cerinta mentionata se refera si la
pedeapsa complementara, atunci cand sanctiunea articolului o prevede, sau cand aplicarea
pedepsei complementare prevazute nu este obligatorie.
Conform art.75 alin.3 pentru savarsirea unei infractiuni usoare sau mai putin grave,

140
pedeapsa se aplica minorului numai daca se apreciaza ca luarea masurii cu caracter educativ
nu este suficienta pentru corectarea minorului.
Consider ca in dispozitiile. art.75 alin.3 C.pen. moldovean, este legiferat, de fapt, un
criteriu de individualizare a raspunderii penale a minorului, care a savarsit o infractiune
usoara sau mai putin grava, de catre instanta de judecata la judecarea cauzei in fond pana la
adoptarea sentintei penale. Ori, in procesele penale ale minorilor, instanta de judecata,
conform art.483 alin.5 C.pr.pen. moldovean, este in drept sa inceteze procesul penal in
temeiurile prev. de art.4183 alin.1 C.pr.pen. moldovean, si sa-l elibereze pe minor de
raspundere penala in baza art.54 C.pen. moldovean, cu aplicarea masurilor de constrangere
cu caracter educativ. Mai mult, daca instanta de judecata nu aplica prevederile art.483
alin.5 C.pr.pen. moldovean, ea, potrivit art.483 alin.1 C.pr.pen. moldovean, trebuie sa
examineze, la adoptarea sentintei penale, mai intai posibilitatea liberarii de pedeapsa a
minorului conform art.93 C.pen. moldovean. In acest caz, art.93 C.pen. moldovean obliga
instanta de judecata sa examineze posibilitatea liberarii minorului de pedeapsa penala nu
numai pentru infractiuni usoare sau mai putin grave, ci si pentru infractiuni grave.
La solutionarea acestei chestiuni de drept, instanta de judecata se calauzeste de
criteriile prevazute de art.75 lit.c C.pen. C.pen. moldovean, luand in seama si
circumstantele stabilite in cadrul urmaririi penale si al judecarii cauzei in baza cerintei
art.475 C.pr.pen. moldovean. Numai daca se constata ca scopurile pedepsei penale (art.61
alin.2 C.pen. moldovean) nu pot fi atinse prin aplicarea masurilor de constrangere cu
caracter educativ – art.104 C.pen. moldovean, instanta de judecata individualizeaza
pedeapsa – categoria, termenul sau marimea ei – care urmeaza a fi aplicata minorului
utilizand criteriile prevazute de art.75 C.pen. moldovean.
In opinia mea, criteriul de individualizare a raspunderii penale a minorului prevazut
de art.75 alin.3 C.pen. moldovean, este adresat si procurorului, deoarece acesta, in baza
art.53 lit.a C.pen. moldovean si in conditiile art.54 C.pen. si art.483 C.pr.pen. moldovean,
poate sa dispuna solutionarea chestiunii privind liberarea minorului de raspundere penala cu
aplicarea masurilor de constrangere cu caracter educativ pentru savarsirea unei infractiuni
usoare sau mai putin grave. Tinand cont de cerintele acestui alineat, procurorul este in drept
– in cazul infractiunilor usoare sau mai putin grave – sa trimita cauza penala a minorului cu
rechizitoriul respectiv in instanta de judecata pentru a fi judecata in fond, numai cand se
considera ca efectul corectarii minorului nu poate fi obtinut fara a-l trage la raspundere
penala.
La stabilirea pedepsei, instanta de judecata trebuie sa respecte toate criteriile ce
asigura aplicarea fata de inculpat a unei pedepse echitabile, legale si individualizate.
Neglijarea unora din aceste criterii, la stabilirea pedepsei, constituie temei pentru casarea
sentintei penale de catre instanta ierarhic superioara in procedura prevazuta de legea
procesual penala pentru caile de atac. Aplicarea unei pedepse inechitabile poate avea drept
consecinta si violarea drepturilor omului, protejate de Conventia din 04.11.1950.

VII. Procedura de contestare a deciziilor administraţiei penitenciarului

d. Temeiul de contenstare a deciziei administraţiei


e. Procedura de examinare a plîngerii
141
f. Consecinţele deciziei după examinarea plîngerii condamnatului

VIII. Concepţia dezvoltării sistemului penitenciar

e. Scopul reformei sistemului penitenciar


f. Căile de reformare a sistemului penitenciar
g. Reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii
h. Informatizarea şi asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar

I. Istoricul dezvoltгrii sistemului penitenciar.

Procesul constituirii unui stat democratic şi de drept impune reformarea radicală a politicii
lui în domeniul punerii în executare a pedepselor de drept penal, precum şi, soluţionarea
mai multor chestiuni ce ţin de combaterea elementelor criminale şi învingerea dificultăţilor
din sfera socială, inevitabile în sistemul execuţional penal.
Ca structură de instituţii ce asigură aplicarea sancţiunilor privative de libertate, a măsurii
arestului preventiv, sancţiunii arestului contravenţional, precum şi a măsurilor dec siguranţă
aplicate deţinuţilor, sistemul penitenciar, avînd ca sarcina primordială asigurarea ordinii de
drept şi siguranţei în instituţiile de detenţie şi societate, a parcurs o cale anevoioasă de
reformare.
Reforma sistemului penitenciar a început cu anul 1996, imediat după trecerea Direcţiei
Instituţiilor Penitenciarelor în subordinea Ministerului Justiţiei, transformîndu-se în
Departamentul Instituţiilor Penitenciare al Republicii Moldova, acest proces generînd
reforme cardinale în sistemul de executare a pedepselor privative de libertate şi executarea
altor sarcini ai instituţiilor sistemului penitenciar impuse prin lege.
Această acţiune a vizat, în principal, umanizarea regimului de deţinere, urmărindu-se
respectarea demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de orice discriminare bazată pe
naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi convingere religioasă; îmbunătăţirea cantitativă şi
calitativă a normelor de alimentare; suplimentarea drepturilor acordate persoanelor private
142
de libertate, accesul neîngrădit la mijloacele de informare în masă şi asigurarea
transparenţei sistemului penitenciar.
În procesul desfăşurării reformelor, instituţiile sistemului penitenciar au preluat funcţiile de
pază şi escortare a deţinuţilor, de asistenţă medicală, construcţie capitală, de asigurare
materială şi tehnică şi de pregătire a cadrelor etc. Nu în ultimul rînd, reformarea sistemului
penitenciar funcţiile, care anterior erau de competenţa altor instituţii de stat.
În fiecare an, în a treia sîmbătă a lunii decembrie (tradiţia urmată ani de ani), sistemul
penitenciar va sărbători aniversarea sa. În aceasta perioadă activitatea sistemului penitenciar
a fost marcată de evenimente importante. Multiplele reformări de ordin socio-politic şi
economic din ţară şi-au lăsat amprenta şi asupra sistemului penitenciar.
Astfel, în această perioadă a fost pusă temelia cadrului normativ-legislativ al sistemului
penitenciar, orientat spre standardele euroconforme a unui stat democratic şi de drept, fiind
adoptate şi ulterior completate şi/sau expuse într-o redacţie nouă: Legea cu privire la
sistemul penitenciar; Codul de executare; Statutul executării sancţiunilor penale de către
condamnaţi; Concepţia reformării sistemului penitenciar, precum şi un şir de acte normative
menite să pună în aplicare prevederile normative elaborate şi să asigure promovarea
reformelor.
Concomitent cu crearea cadrului legislativ-normativ, reforma penitenciară a fost axată pe
ameliorarea condiţiilor de detenţie. Deşi, realizarea acestui obiectiv este unul din cele mai
dificile, în ultimii 15 ani, cu suportul mai multor parteneri, s-a reuşit: reconstrucţia
Penitenciarului nr.1 – Taraclia; ameliarea substanţială a condiţiilor de detenţie în cadrul
Penitenciarului nr. 16 – Pruncul, inclusiv crearea Casei mamei şi copilului în cadrul acestui
penitenciar; reconstrucţia Penitenciarului nr. 7 – Rusca, precum şi alte reconstrucţii vital
necesare sistemului penitenciar. Procesul de evoluţie a sistemului penitenciar a generat
schimbări elocvente în diverse domenii de activitate: A fost modificat şi perfecţionat
sistemul de pregătire a cadrelor pentru sistemul penitenciar, care să permită completarea
efectivului de personal cu colaboratori bine pregătiţi sub toate aspectele.
A fost intensificatг cooperarea internaюionalг єi bilateralг cu sistemele penitenciare
ale югrilor europene єi limitrofe - România, Ucraina, Rusia, Azerbaijan, Olanda, Belgia,
Letonia, Polonia, Turcia, Israil, Luxemburg, Franţa, Marea Britania, Germania, Italia, etc.,
prin înrudirea subdiviziunilor noastre şi acordarea asistenţei tehnice drept suport ţării
noastre în reformarea sistemului şi ajustarea la standardele internaţionale. Referindu-ne la
ultimii ani - circa 20 organizaţii, cum ar fi: Misiunea OSCE în Republica Moldova, Fondul
Naţiunilor Unite pentru Populaţie, UNICEF, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,
Centrul pentru Drepturile Omului, Institutul de Reforme Penale, Societatea Internaţională
pentru Drepturile Omului, inclusiv diverse confesiuni religioase din ţară, au fost umăr la
umăr cu sistemul penitenciar, contribuind semnificativ la promovarea reformelor
penitenciare.
Astгzi sistemul penitenciar a devenit deschis. În tendinţa continuă de deschidere şi
democratizare a sistemului penitenciar, s-au depus eforturi considerabile cu privire la
sporirea gradului de transparenţă a activităţii sistemului, în mod special cu mass-media,
urmărindu-se scopul creării unei imagini veridice şi corecte a sistemul penitenciar. Sistemul
penitenciar a trăit o perioadă dificilă cu multe obstacole, însă cu eforturi comune s-a obţinut
ca activitatea sistemului să fie consecventă, constructivă, iar reformele ireversibile,
asigurîndu-se o continuitate în realizarea lor.

143
În final, ţinem să menţionăm că, zi de zi, umăr la umăr, Conducerea Departamentului
împreună cu angajaţii săi contribuie la realizarea sarcinilor puse de către conducerea
statului, la renovarea sistemului de funcţionare a instituţiilor penitenciare, precum şi, la
reeducarea şi resocializarea deţinuţilor.
II. Lacunele sistemului penitenciar.

1. Siguranţa deţinerii şi regim penitenciar

a. Bugetul insuficient nu permite dezvoltarea sustenabilă a sistemului administraţiei


penitenciare potrivit legislaţiei actuale privind regimurile de executare a pedepselor
privative de libertate şi creearea de noi spaţii de cazare;

b. Sistemul de siguranţă, pază şi escortare dispune de mijloace materiale învechite,


fiind necesară introducerea în sistemul penitenciar românesc a noilor progrese tehnologice
în domeniu, care să consolideze siguranţa detenţiei pentru toţi deţinuţii, protejând, în acelaşi
timp, personalul din sistem, dar şi populaţia;

c. Necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie pentru deţinuţi;

d. Normele şi instrucţiunile privind siguranţa deţinerii şi a regimului penitenciar


necesită formare iniţială şi continuă a personalului în vederea aplicării prevederilor
acestora, însoţită de un control riguros din partea factorilor de conducere.

2. Reintegrare socială

a. Dificultăţi în asigurarea implicării tuturor deţinuţilor în demersuri recuperative


adaptate nevoilor identificate, în contextul deficitului de personal specializat şi al
constrângerilor bugetare, calitatea intervenţiilor educaţionale, de asistenţă psihologică şi
asistenţă socială, fiind în strânsă interdependenţă cu existenţa şi gradul de utilizare a
resurselor.

b. Atractivitatea programelor de formare profesională derulate în colaborare cu


furnizorii autorizaţi este redusă, o cauză fiind lipsa unei politici de reintegrare socio-
profesională coerente, adaptată nevoilor deţinuţilor şi cerinţelor mediului extern, care să
permită accesul acestora la o ofertă diversificată de programe de formare profesională şi să
contribuie la facilitarea ocupării unui loc de muncă în perioada postdetenţie.

c. Standardizarea domeniului de reintegrare socială este un proces continuu, aflat în


derulare, care reclamă consolidarea implementării şi, după caz, revizuirea Ofertei de
programe şi activităţi, actualizarea metodologiilor de lucru, precum şi continuarea
demersurilor de procedurizare a activităţilor.

d. Demersurile specifice de educaţie, asistenţă psihologică şi asistenţă socială sunt


destinate pregătirii deţinuţilor în vederea reintegrării sociale şi sunt derulate exclusiv în
perioada executării pedepselor privative de libertate, fiind necesară continuarea acestora în
perioada postdetenţie. La momentul actual, nu au fost definitivate demersurile de asumare,

144
la nivel guvernamental, a unui mecanism interinstituţional, articulat, care să statueze
responsabilităţi clar delimitate pentru instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale
implicate în etapele succesive ale procesului de reintegrare socială a persoanelor care au
executat o pedeapsă privativă de libertate.

3. Asistenţă medicală

a. Personalul medical este insuficient în raport cu numărul deţinuţilor, în condiţiile


în care conform standardelor internaţionale aceştia trebuie să beneficieze de asistenţa
medicală, în mod gratuit, ori de câte ori este necesar sau la cerere. În prezent legislaţia
medicală permite efectuarea de către un medic a 20 de consultaţii pe zi iar în sistemul
medical penitenciar există situaţii când un medic acordă şi 100 de consultaţii pe zi.

b. Fondurile alocate (bugetul de stat si casa de asigurări) sunt insuficiente


comparativ cu necesităţile sistemului penitenciar;

c. Dualitatea penitenciarelor - spital (atât penitenciar cât şi spital) impune


obligativitatea acestor unităţi de a respecta pe lângă legislaţia sistemului penitenciar şi pe
cea a reţelei sanitare publice care intră de multe ori în contradicţie cu legislaţia de executare
a pedepselor.

4. Comunicare (Relaţii publice şi mass-media)

Dificultăţi în asigurarea reflectării adecvate către opinia publică a activităţilor


desfăşurate la nivelul sistemului penitenciar şi asigurarea reacţiei prompte în gestionarea
evenimentelor cu potenţial mediatic negativ.

5. Cooperare şi programe

Atragerea şi implementarea fondurilor externe nerambursabile se realizează cu


dificultate datorită cadrului normativ instabil şi insuficienţei personalului cu atribuţii
economice în domeniul gestionării resurselor alocate prin proiecte.

6. Economico-administrativ

Din totalul bugetului alocat sistemului penitenciar, ponderea cheltuielilor cu


bunurile şi serviciile precum şi cele de capital s-au diminuat constant, cu influenţe directe
asupra asigurării funcţiilor de bază şi calităţii activităţilor specifice.

Insuficienta dezvoltare a activităţilor de producţie la nivelul întregului sistem


penitenciar care să determine creşterea veniturilor obţinute prin folosirea la muncă a
deţinuţilor.

Insuficienta valorificare a patrimoniului (terenuri agricole şi clădiri).

8. Inspecţia penitenciară

145
a. Inspecţiile se derulează cu dificultate pe fondul deficitului de personal specializat
de la nivelul direcţiei şi insuficienţa resurselor financiare şi logistice;

b. Lipsa unui sistem de indicatori de performanţă la nivelul administraţiei


penitenciare care să permită compararea activităţii unităţilor inspectate/controlate cu o bază
obiectivă de raportare;

c. Lipsa unui sistem informatizat de evidenţă, soluţionare şi monitorizare a petiţiilor,


din perspectiva multidisciplinară, la nivel sistemic.

9. Managementul resurselor umane

Necesarul de resurse umane nu este asigurat în concordanţă cu misiunile şi


obiectivele sistemului penitenciar, din cauza restricţiilor legislative şi financiare;

Nu există o strategie de resurse umane pe termen mediu care să fie elaborată în


colaborare cu managerii din Administraţia Penitenciarelor şi unităţile penitenciare;

Instrumentele de lucru pentru asigurarea managementului carierei funcţionarilor


publici cu statut special nu sunt suficient dezvoltate

Instituţiile de învăţământ proprii şi cele colaboratoare nu acoperă necesităţile de


formare profesională a personalului în toate domeniile sistemului penitenciar.

10. Prevenirea criminalităţii şi terorismului în mediul penitenciar

a. Insuficienta dezvoltare calitativă şi cantitativă a instrumentelor specifice


de obţinere, verificare, prelucrare, gestionare şi valorificare a datelor şi informaţiilor din
mediul penitenciar;

b. Grad de operaţionalizare scăzut al Compartimentului Studii şi Programe


Preventive din cadrul Direcţiei Prevenirea Criminalităţii şi Terorismului.

11. Protecţia informaţiilor clasificate

Lipsa unei autorităţi de securitate desemnate cu impact asupra coordonării şi


controlului activităţilor referitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat, conform
legislaţiei în vigoare.

Necorelarea unor acte normative specifice care reglementează activitatea


administraţiei penitenciare cu actuala legislaţie privind protecţia informaţiilor clasificate.

12. Protecţia Muncii

Insuficienta dezvoltare a culturii de prevenire a riscurilor în domeniul sănătăţii şi


securităţii în muncă.

146
Neasigurarea corespunzătoare a tuturor condiţiilor de muncă pentru personal şi
deţinuţi.

13. Psihologia personalului

Asistenţa psihologică (profilactică, primară sau recuperatorie) pentru personalul din


sistemul penitenciar nu poate fi acordată la nivelul solicitărilor, în condiţiile existenţei unui
număr foarte redus de posturi de psiholog de personal în unităţile penitenciare şi la nivel
central, şi, chiar şi în acest context, a neîncadrării tuturor posturilor prevăzute în statele de
organizare.

Totodată, activitatea de evaluare psihologică periodică ori în vederea selecţiei de


personal se desfăşoară cu foarte mare dificultate, fiind posibilă testarea simultană a unui
număr redus de candidaţi, pe fondul restricţiilor bugetare.

Imposibilitatea desfăşurării de studii şi cercetări ştiinţifice în domeniu, completate şi


validate în timp, care să vină în sprijinul actului managerial, prin formularea de
recomandări privind posibilităţile de utilizare eficientă a resurselor umane şi modalităţile
eficiente de motivare a personalului pentru optimizarea performanţelor profesionale.

14. Secretariat şi arhivă

Slaba gestionare a fondului arhivistic este datorată în principal insuficienţei spaţiilor


şi personalului pentru arhivarea fizică a documentelor la nivelul sistemului penitenciar,
precum şi a lipsei unor instrumente de arhivare electronică.

Din prezentarea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar se


conturează, astfel, patru mari domenii de intervenţie:

1. Management organizaţional – în acest domeniu sunt cuprinse intervenţiile de


remediere şi anticipare a problemelor din zona sistemului organizaţional şi al funcţiilor
suport. Intervenţiile de natură strategică asupra acestui domeniu, dispuse de managerul
instituţiei publice, trebuie să fie subsumate unor principii precum coerenţă, profesionalism,
eficienţă, eficacitate şi economicitate.

2. Siguranţa deţinerii şi regim penitenciar – reprezintă pilonul de bază al executării


pedepselor privative de libertate. Garantarea siguranţei locurilor de detenţie si a aplicării
corecte a regimului penitenciar este una dintre responsabilităţile principale ale
Administraţiei Penitenciarelor. Siguranţa locului de deţinere este un concept care se referă
la toate activităţile desfăşurate de administraţia penitenciară în scopul supunerii deţinuţilor
unor restricţii legale în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, astfel încât să fie împiedicată
sustragerea lor de la executarea sancţiunilor privative de libertate, precum şi pentru
protejarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătatea acestora, a personalului şi a altor
persoane care intră în contact direct cu sistemul administraţiei penitenciare.

Activităţile desfăşurate de administraţia penitenciară pentru realizarea siguranţei

147
deţinerii constau în luarea măsurilor de pază, escortare, însoţire şi supraveghere, precum şi
de menţinere a ordinii şi disciplinei în rândul deţinuţilor, care urmăresc ca:

a) toate penitenciarele să fie conforme în ceea ce priveşte sistemele de siguranţă a


perimetrului, a secţiilor de deţinere şi a locurilor în care au acces deţinuţii;

b) accesul şi circulaţia deţinuţilor în interiorul şi în afara penitenciarului să se


efectueze în conformitate cu dispoziţiile legii;

c) accesul şi circulaţia altor persoane şi a autovehiculelor în interiorul


penitenciarului să fie limitat la strictul necesar;

d) locurile şi momentele vulnerabile din penitenciar să fie gestionate în mod


eficient;

e) percheziţiile pentru descoperirea obiectelor interzise şi descurajarea ameninţărilor


la adresa securităţii penitenciarului să fie executate periodic;

f) controlul antiterorist şi de specialitate să se efectueze asupra tuturor persoanelor şi


autovehiculelor care intră în penitenciar;

g) folosirea mijloacelor de constrângere şi imobilizare să fie autorizată numai în


cazurile strict prevăzute de lege.

Regimul penitenciar este un proces în care deţinutul, în mod planificat, organizat şi


controlat, fără discriminare pe principii de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică
sau de alt ordin, origine naţională sau socială, proprietate, naştere sau alt statut, îşi exercită
drepturile, îşi realizează interesele legitime, îşi îndeplineşte obligaţiile şi beneficiază de
facilităţile oferite în scopul contactării mediului de suport, în conformitate cu regimul de
executare în care este inclus.

3. Reintegrare socială – reprezintă pilonul de bază al asigurării tranziţiei între


perioada de detenţie şi cea de reintegrare în comunitate. Implicarea specialiştilor din
domeniul reintegrare socială, în organizarea şi desfăşurarea intervenţiilor educaţionale, de
asistenţă psihologică şi asistenţă socială, în colaborare cu personalul din celelalte sectoare
de activitate, condiţionează creşterea şanselor de reintegrare socială a beneficiarilor,
diminuând riscul de recidivă. Este nevoie de o nouă abordare, orientată deopotrivă către
deţinut şi către finalizarea demersurilor de incluziune socială, iniţiate încă din perioada
detenţiei, prin contribuţia instituţiilor publice şi a organizaţiilor neguvernamentale, al căror
obiect de activitate îl reprezintă asistența postdetenţie. Rezultatul trebuie să se concretizeze
într-o strategie coerentă, asumată la nivel naţional, de instituţiile publice cu atribuţii sau cu
vocaţia de a activa în etapele succesive ale procesului de reintegrare socială a persoanelor
care au executat o pedeapsă privativă de libertate.

4. Asistenţă medicală – condiţiile specifice mediului privativ de libertate impun


existenţa unor politici de sănătate adaptate acestui sistem. Viitoarele intervenţii trebuie să

148
aibă un caracter strategic, asistenţa medicală fiind un domeniu prioritar al sistemului
administraţiei penitenciare.

III. Dezvoltarea umanг оn penitenciare.


Mare parte din cei care ajung în închisori, nu sunt dintre cei mai buni cetăţeni:

au un nivel de cultură redus, deseori nu au familie, nu au locuinţă şi nici o bună

sănătate. La acestea se adaugă uneori învăţări patologice şi dependenţă de alcool

sau droguri. Cu alte cuvinte „De profesie: disperat".

Ca urmare, ideologia tratamentului penitenciar a afirmat cu putere ideea că

omul, deci şi delincvenţii, reprezintă o valoare pentru societate. De aceea, pedeapsa

este lipsită de conţinut şi însemnătate şi nu are o justificare morală dacă nu-i ajutăm pe toţi
deţinuţii să devină membrii utili ai societăţii. Instituţia penitenciară exercită atâta putere
asupra celor privaţi de libertate încât este justificat să ne întrebăm ce este bun şi util pentru
ei.

„Psihologia devianţei nu ar trebui să se limiteze numai la studiul schizofrenie,

ea ar trebui să includă şi cinismul, autoritarismul, pierderea „valorilor,


prejudecăţile,lăcomia, egoismul împreună cu fenomenele şi caracteristicile acestora. Din
punctul de vedere al sistemului de valori, acestea sunt cele mai serioase maladii.

În toate domeniile principiul eficienţei pare să convină tuturor, deoarece se pune


accent doar pe rezultatele imediate. Acest lucru este cerut şi de la închisoare, iar atunci când
evaluarea activităţilor culturale şi educative nu oferă motive de optimism în privinţa
reducerii ratei de recidivă, este blamat întregul sistem penitenciar. Astfel, se aşteaptă prea
mult de la închisoare în condiţiile în care cauzele recidivei (cel puţin) se află în afara ei.

O altă problemă actuală în ce priveşte dezvoltarea umană în penitenciare,

este posibilitatea existenţei penitenciarelor fără tratament: dacă se exagerează

măsurile de securitate în virtutea unei anexietăţi nejustificate decât subiectiv, va fi

afectată comunicarea educativă dintre personal şi deţinuţi cu toate consecinţele

care decurg de aici. Doar relaţiile umane purtătoare de valori pot ameliora scara de

valori a deţinuţilor.

Toate aceste probleme ar trebui să preocupe publicul larg şi nu numai personalul de


educaţie din penitenciare.

- Nevoile educaţionale ale deţinuţilor

Plictiseala şi monotonia par să fie dominante în toate închisorile de oriunde:

149
şansa de a munci nu există decât pentru puţini deţinuţi şi de obicei pentru perioade

scurte de timp. în general, între 80 şi 90 % din deţinuţi stau în penitenciare fără să

facă ceva deosebit: programul de dimineaţă inclusiv micul dejun, ieşirea la curtea de
plimbare aproximativ o oră, masa de prânz, masa de seară, discuţiile interminabile cu
colegii de cameră şi mai ales, privitul la televizor. Şi asta, ani şi ani de zile....

După câţiva ani de şedere în penitenciar, liberarea devine într-adevăr o

problemă de adaptare: cunoştinţele, opiniile, regulile învăţate în penitenciar, modul

în care concep viaţa lor viitoare, devin obstacole pentru ceea ce numim competenţa

de viaţă în lumea actuală. Şi să nu uităm că mulţi deţinuţi au carenţe educaţionale,

şcolare şi psihologice care deseori explică infracţiunile comise în mod repetat.

Deţinuţii pot fi clasificaţi în diverse moduri: bărbaţi şi femei, adulţi şi minori,

recidivişti şi ne-recidivişti, cu familie şi fără familie, sănătoşi şi bolnavi somatic, cu nivel


de cultură ridicat şi cu nivel de cultură scăzut, români şi străini, apţi de muncă şi inapţi de
muncă, din mediu urban şi din mediu rural etc. Ca urmare, nevoile lor educaţionale,
psihologice, sociale şi terapeutice sunt imense. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că
mulţi sunt abandonaţi de familiile lor şi nu au minime posibilităţi de întreţinere după
liberarea din închisoare, vom avea imaginea completă a ceea ce personalul educativ şi
specialiştii în probleme umane - psihologi, sociologi şi asistenţi sociali - au de corectat,
amplificat, tratat, modelat în ce-i priveşte pedeţinuţi.

Pedeapsa penală nu are nimic de-a face cu educaţia: ea nu face altceva

decât să „fixeze" individul într-un loc o anumită perioadă de timp. Dar în tot acest

interval sunt atâtea de făcut în registru uman, încât nu reuşeşti să faci

ceva într-adevăr folositor decât pentru puţini deţinuţi. Mă refer la ameliorarea

cunoştinţelor şcolare, la optimizarea deprinderilor sociale, la creşterea abilităţilor

fizice, la descoperirea sau amplificarea unor aptitudini. Dar cea mai importantă

construcţie va fi desigur voinţa morală -voinţa de a fi un tată bun, un soţ bun, un

cetăţean bun, un fiu bun şi chiar un deţinut bun .... O asemenea „calificare" nu este

atestată printr-un certificat official, dar ea contribuie la dezvoltarea unui om întreg

într-un context instituţional care nu pare potrivit acestui scop. De aceea, educatorii

din penitenciare au un rol atât de important în umanizarea acestei instituţii.

-Ce sunt programele corecţionale

150
Toate sistemele penitenciare din orice ţară urmăresc să amelioreze condiţia

umană a deţinuţilor, oferindu-le cunoştinţe, tratându-le diferitele tulburări fizice şi

psihice, dezvoltându-le competenţe, utile pentru o viaţă cinstită după liberare.

Ca urmare, programele oferite de administraţia unui penitenciar pot fi

clasificate în programe de educaţie, programe de formare (profesională, în principal) şi


programe de terapie. Finalitatea acestor programe este comună: să-i ajute pe deţinuţi să
gândească şi să se comporte într-un mod acceptat social astfel încât să nu mai recidiveze.

Înţelegerea unui program corecţional depinde în mare măsură de viziunea

asupra rolului instituţiei penitenciare în comunitate şi desigur, a cauzelor

criminalităţii. în acest context, James McGuire - profesor la Universitatea din

Liverpool, Anglia ne oferă câteva definiţii asupra programelor corecţionale: prima,

concepe programele ca fiind un ansamblu de activităţi având un obiectiv precis şi

implicând un număr de elemente interlegate; a doua definiţie, le concepe ca o serie

planificată de ocazii de învăţare pentru deţinuţi cu scopul general de a le reduce

riscul de recidivă. „Pentru a ajunge să operăm o schimbare de comportament, este

necesar să adoptăm o abordare constructivă, adică să moderăm comportamentele

nedorite aplicând o metodă axată pe întărirea pozitivă şi tehnică de creştere a

repertoriului. Un punct de vedere interesant propune D.L. MacKenzie care clasifică

intervenţiile în domeniul penal în şase categorii:

• neutralizarea: a reduce capacitatea delincventului de a mai comite o infracţiune,

de obicei prin încarcerare;

• disuasiunea: pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenţii să renunţe

la infracţiuni;

• readaptarea: delincventul participă la programe care îi schimbă modul de gândire,

sentimentele şi comportamentul;

• măsuri de control în comunitate: prin supraveghere şi alte măsuri asemănătoare

delincventul este împiedicat să participe la proiecte infracţionale;

• structură, disciplină şi stimulare: se referă la activităţi fizice şi uneori mentale,

151
concepute să influenţeze pozitiv atitudinile persoanei şi dorinţa sa de a comite

infracţiuni;

• readaptare şi măsuri de control: implică o combinaţie de metode de tratament, de

supraveghere şi restrângere a libertăţii, astfel încât persoana să fie forţată să

respecte normele

Autorul menţionat consideră că trebuie făcută o distincţie între acţiunile justiţiei


penale care decurg direct din stabilirea pedepsei şi eforturile serviciilor penitenciare şi altor
organizaţii de a introduce factori activi de schimbare într-un mediu definit. El continuă
spunând că deseori publicul crede că pedepsele impuse de tribunale au efecte asupra
comportamentului delincvenţilor. Or pedeapsa în sine, nu are astfel de rezultate: pedeapsa
este doar punctul de plecare pentru programele de intervenţie.

Ca urmare, programele pentru deţinuţi se pot diferenţia după obiectivul urmărit


(eliminarea nevoilor criminogene), după numărul şi durata activităţilor desfăşurate, după
locul întâlnirilor (în penitenciar sau în comunitatea liberă), după categoria deţinuţilor
participanţi (cu pedepse lungi sau scurte etc), după gama de programe oferite de o unitate
de detenţie (unităţi specializate în diminuarea violenţei, unităţi specializate în prevenirea
sinuciderii etc.)

Personalul care asigură desfăşurarea programelor trebuie să aibă o pregătire

aprofundată, iar resursele materiale puse la dispoziţia sa să fie suficiente.

-Utilitatea programelor educative din penitenciare

Dacă scopul aşteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este

reducerea recidivei, se va considera că eficienţa programelor educative şi

terapeutice va fi măsurată prin numărul deţinuţilor reveniţi în închisori. Punând astfel


problema, se va eluda rolul factorilor criminogeni, lungimea carierei infracţionale şi
caracteristicile personalităţii delincvenţilor, aspecte care cu greu pot fi combătute în
perioada de şedere în penitenciar.

Experienţa practică din penitenciare arată că există o serie de condiţii care au

un rol decisiv în succesul unui program educativ: o bună formare a personalului, o

politică educaţională adecvată, existenţa unei concepţii bazate pe ideea de

tratament şi ameliorare umană, o structură organizaţională gândită pentru suport şi

progres uman. Desigur, sunt necesare evaluări aprofundate ale deţinuţilor înainte, în timpul
şi după programul educativ sau terapeutic în care au fost incluşi. Până la

măsurarea efectelor prin recidivă, par mai importante cele privind adaptarea la

152
normele specifice penitenciarului, atitudinile relevate în relaţiile interpersonale,

modificările apărute în trăsăturile de personalitate. Unii deţinuţi prezintă tulburări de


personalitate care se asociază aproape sigur cu recidiva: impulsivitatea, exprimarea verbală
greoaie, recurgerea la forţă şi minciună pentru a rezolva orice problemă, dizarmonii
evidente ale personalităţii, toate acestea putând explica eşecul oricărei forme de terapie în
mediul carceral. Chiar dacă pe termen scurt programele educative au efect, ele sunt deseori
ineficiente pe termen lung: acest lucru impune măsuri de prevenire a recăderii sub forma
altor programe special concepute.

Toate acestea conduc spre o serie de principii obligatorii pentru programele

corecţionale într-adevăr folositoare: un fundament teoretic solid, intervenţie plecând de la


factorii criminogeni specifici, achiziţionarea aptitudinilor sociale şi a stăpânirii de sine,
motivarea şi formarea personalului potrivit, neutralizarea influenţelor nocive pe perioada
programului, recurgerea la sprijinul familiei, evaluarea schimbărilor observate în
comportamentul deţinutului şi introducerea elementelor de prevenire a recăderilor.

Studiile făcute în diverse ţări referitor la eficacitatea programelor corecţionale, cu un punct


comun în a considera că prin aplicarea lor se reduce cu 10 % recidiva.

„Programele ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la bază un model

psihodinamic non-directiv sau medical, strategii slab axate pe o educaţie sau

formare profesională de grup, acţiuni sau o altă împrejurare care nu a fost

concepută în funcţie de factorii criminogeni.

Factorii care condiţionează realizarea unor programe eficace în penitenciare -

conform lui Paul Gendreau şi şi Claire Goggin - sunt cele referitoare la:

a) evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deţinut (exemplu vârsta) şi a celor

dinamici (criminogeni) care pot influenţa evoluţia tratamentului; cei doi cercetători

propun programe diferenţiate pentru delincvenţii cu risc înalt (programe intensive);

b) caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen lung (3-4

luni) fiind cea mai indicată. Tratamentul va fi personalizat şi axat pe întărirea pozitivă a
comportamentelor prosociale

c) factorii legaţi de contextul general: credibilitatea celui care a conceput programul,


pregătirea personalului şi aptitudinile de consiliere, supravegherea schimbărilor care apar la
deţinuţi în cursul programului şi mai ales după program. Ca regulă generală, programele
derulate în mediul natural al delincvenţilor (modelul socio-ecologic)oferă rezultatele cele
mai convingătoare privind readaptarea.

- Evaluarea programelor corecţionale

153
Cât de utile sunt programele corecţionale reprezintă o problemă la care nu

este uşor de răspuns, întotdeauna deţinuţii şi specialiştii implicaţi în conceperea şi

desfăşurarea lor, vor face aprecieri elogioase la schimbările pozitive determinate şi

la atmosfera optimistă privind viitorul participanţilor. De aceea, revine o mare

răspundere pentru evaluatori să considere că prin munca lor măsoară activitatea

unor profesionişti care lucrează într-o instituţie care experimentează permanent în

folosul comunităţii.

Cel mai frecvent sunt solicitate informaţii cantitative despre programe şi

despre participanţi: câte programe se desfăşoară într-un penitenciar, câţi deţinuţi

participă, câţi au trebuit să fie convinşi că programul este în binele lor... Dar,

evaluarea trebuie fondată întotdeauna pe o teorie care să indice cum intervenţia va

schimba comportamentul uman. Mai mult, furnizorii de programe vor trebui să facă
obiectul unei evaluări calitative.

Astfel, devin importante întrebări precum: ce sentimente trăiesc participanţii,

care sunt punctele forte şi cele slabe ale programului, cum evoluează participanţii

de când sunt în program, care este natura relaţiilor dintre personal şi deţinuţi .

Ca urmare, programele corecţionale sunt într-o permanentă ameliorare

pentru a-şi atinge scopurile pentru care au fost concepute, a fi adaptate la

trebuinţele clientului, pentru a înţelege eşecurile sau succesele practice. În ultimă

instanţă, ceea ce interesează la sfârşitul unui program, este calitatea vieţii fiecărui

participant, progresul pe care acesta simte că 1-a făcut şi gradul în care este

satisfăcut de sine însuşi. Într-un articol foarte interesant, Shelley L. Brown abordează
problema costurilor unui tratament corecţional eficace. Autoarea consideră că lupta pentru
resurse limitate se intensifică şi deci, evaluarea raportului cost-avantaje trebuie să joace un
rol deprim plan în elaborarea politicilor corecţionale. Parcurgând analizele făcute în
penitenciare canadiene şi americane, autoarea găseşte argumente convingătoare în favoarea
continuării programelor corecţionale: fiecare dolar alocat programelor de educaţie de bază
sau formării profesionale generează economii între 1,71 şi 3,23 dolari; de asemenea,
programele de consiliere şi cele privind căutarea locurilor de muncă, aduc economii între
2,84 şi 4 dolari.

Programele de tratament pentru toxicomani au beneficii modeste (1,69-2,18

154
dolari la 1 dolar investit), dar totuşi pozitiv, în ce priveşte analizele cost-avantaje

privind tratamentul delincvenţilor sexuali, studiile realizate în Canada, Australia şi

America sunt contradictorii: unele afirmă că beneficiile care rezultă din tratamentul a 100
de delincvenţi aduc economii între 4 şi 7 milioane de dolari, iar altele că

beneficiul este de doar 25 de cenţi la un dolar cheltuit pentru programe.

Dincolo de avantajele pecuniare trebuie amintite costurile greu de exprimat

cantitativ: dureri, traumă, infirmităţi, nevroze, pierderea vieţii la victimele actuale sau
potenţiale.

Oricum, va merita întotdeauna să cheltuim pentru un program de învăţare a competenţelor


familiale şi parentale pentru a diminua agresivitatea copiilor, decât să luptăm cu efectele
violenţei crescânde a acestora în lipsa unui asemenea program.

Un interesant studiu privind caracteristicile morale ale delincvenţilor, a realizat David


Thornton şi pe care îl prezentăm în continuare. El consideră că există o relaţie între
comportamentul infracţional şi etapa morală în care se află persoana. Pentru a face mai clar
acest lucru, autorul aminteşte cele cinci etape ale dezvoltării morale propuse de Kohlberg.

Prima etapă apare în copilărie în perioada 4-8 ani: copilul nu are o concepţie morală şi se
poartă astfel încât să evite sancţiunile impuse de cei puternici din jurul său; pedepsele şi
teama de a fi etichetat ca un „copil rău" explică la această vârstă conduitele corecte;

II. a doua etapă are la bază înţelegerea motivelor şi intereselor altor persoane: acţiunea bună
este cea care ţine cont de interesele personale dar şi ale altora de care îi pasă. Ca urmare,
dorinţele personale sau ale altora constituie criteriul acţiunii cerute: flirtul va fi considerat
greşit doar dacă există riscul de a fi prins;

III. etapa a treia este centrată pe ideea că un comportament bun este cel care protejează şi
menţine o relaţie: individul caută să fie la înălţimea aşteptărilor persoanelor semnificative;

IV. în etapa a patra, individul consideră că instituţiile sociale sunt baza vieţii şi

relaţiilor cotidiene. Ideea de sistem, roluri şi autoritate binevoitoare sunt înalt valorizate;

V. în etapa a cincea, persoana consideră ordinea socială ca o ierarhie de valori, de drepturi


şi principii pe care se întemeiază orice societate corectă formată din indivizi raţionali.
Autorul acestei structuri consideră că ultimele etape sunt mai solicitante din punct de
vedere intelectual (în general, indivizii mai puţin inteligenţi, au dificultăţi în a le explica).
În consecinţă, persoanele incapabile să explice ideile definitorii pentru o etapă, nu vor putea
elabora în mod spontan argumente morale adecvate acesteia.

Kohlberg consideră că fiecare etapă morală implică o dezvoltare intelectuală

paralelă şi o etapă de adaptare a unei perspective morale: indivizii care au dobândit

155
pre-condiţiile intelectuale specifice unei etape ulterioare celei în care se află, pot

progresa moral printr-o stimulare adecvată.

Astfel, învăţarea morală va fi favorizată dacă persoanei îi vor fi prezentate

argumentele etapei ulterioare sau argumente în conflict. Deşi grupurile de dialog au un


anumit efect asupra învăţării morale, s-a constatat că oamenii se dezvoltă mai rapid în
mediul care le oferă ocazii să îşi asume roluri şi să ia decizii reciproc

avantajoase. Acest lucru se explică prin tendinţa oamenilor de a fi atraşi de argumentele


unei etape superioare pe care le includ în propriul repertoriu moral după ce le înţeleg
funcţionalitatea. De obicei, atunci când oamenii iau decizii în comun, fiecare participant se
expune argumentelor etapei superioare: ca urmare ei

vor valoriza cooperarea şi înţelegerea reciprocă, acestea fiind modalităţi eficiente de a-şi
realiza propriile aspiraţii.

Autorul studiului pe care îl prezentăm în aceste pagini consideră că anumite

grupuri - familie, şcoală, închisoare etc - pot dezvolta o atmosferă morală independentă de
etapa morală în care se găsesc membrii componenţi. El consideră

că natura climatului moral al grupului depinde de procentul membrilor aflaţi în etape


morale avansate şi de puterea socială a celor aflaţi în etape diferite.

Climatul moral dominant va influenţa atât conduita membrilor cât şi judecăţile

morale emise de fiecare în parte.

In general, se consideră că un eu puternic poate fi un mediator între intenţiile persoanei şi


acţiunile pe care le alege astfel încât aspectul lor moral să fie evident.

într-un experiment realizat, subiecţii aflaţi în etape morale superioare au fost mai

puţin înclinaţi să înşele, deşi aveau această posibilitate fără a se expune unor riscuri

mari. Ca o concluzie, etapa a cincea de raţionare morală, fiind mai solicitantă din

punct de vedere intelectual, nu poate fi atinsă de majoritatea oamenilor obişnuiţi.

Abia acum înţelegem prin intermediul lui David Thornton, că circumstanţele în

care cineva se va gândi că încălcarea legii poate fi justificată, depinde de etapa

morală în care găseşte: în prima etapă, încălcarea legii va fi acceptată dacă nu vei fi

pedepsit, în a doua dacă beneficiul va fi mai mare decât riscul, în etapa a treia, dacă

doar astfel se pot păstra relaţiile cu cei apropiaţi, în etapa a patra, dacă infracţiunea

este în folosul colectivităţii, iar în etapa a cincea, dacă promovează justiţia socială

156
sau protejează astfel drepturile de bază ale omului. Ca urmare, persoanele care

utilizează raţionamente din primele trei etape sunt mai predispuşi să comită

infracţiuni decât cele aflate în ultimele două. Aceasta deoarece ultimele două tipuri

de raţionamente morale determină o consecvenţă mai mare între atitudine şi comportament.


Cu alte cuvinte, stilul de viaţă antisocial este frecvent asociat cu

raţionamentele morale pre-convenţionale (primele trei etape).

Studiile experimentale au mai demonstrat că la indivizii stabili emoţional legătura dintre


judecată şi conduită este mai strânsă decât la cei labili. Indivizii care nu au încredere în sine
sunt mai uşor de convins să acţioneze după argumentele altora decât ale lor proprii. S-au
constatat şi frecvente cazuri când indivizii instabili emoţional au acţionat impulsiv şi
iraţional.

Particularizând cele de mai sus la problematica delincvenţilor şi a instituţiei penitenciare se


pot trage mai multe concluzii.

Prima ar fi aceea că raţionamentele delincvenţilor reflectă deseori subculture grupului sau a


închisorii şi mai puţin vederile lor personale. De asemenea, judecăţile pre-convenţionale
sunt mai frecvente în mediile sărace din care provin cei mai mulţi condamnaţi dar şi în
familiile din care lipseşte tatăl. în ce priveşte lumea închisorilor, s-a constatat că deseori
noii deţinuţi îşi modifică atitudinile şi opiniile pentru a le face compatibile cu ale celor în
mijlocul cărora trăiesc sau pentru a-şi justifica retrospectiv infracţiunea comisă.

Toate acestea au desigur o influenţă apreciabilă asupra programelor de tratament care se


desfăşoară în penitenciare şi care urmăresc dezvoltarea lor morală: ele pot fî de patru feluri
şi anume, cele care se desfăşoară sub forma grupurilor de dialog, programe ale comunităţii
corecte, (la care participă deţinuţi, personal şi voluntari din afara închisorii), programe
educative intensificate şi programe de tratament multimodale.

Grupurile de dialog sunt formate clin deţinuţi care dezbat dileme morale astfel

alese încât să creeze un dezacord între participanţi în timpul rezolvării acestora.

Desigur deţinuţii sunt selectaţi de aşa manieră încît unii să aparţină primelor trei etape de
judecată morală, iar ceilalţi ultimelor două etape.unii să aparţină primelor trei etape de
judecată morală iar ceilalţi ultimelor două etape.

Conducătorul acestor grupuri va urmări ca discuţiile să rămână doar în zona dezbaterilor


morale, să le ceară participanţilor să-şi justifice opiniile şi să nu permită ca grupul să fie
dominat de anumite persoane.

Chiar dacă s-a constatat că utilizând această metodă cei implicaţi au progresat de la etapa a
doua la etapa a treia, se consideră totuşi că ambianţa penitenciară nu permite schimbări
profunde în conduita deţinuţilor. Aceasta deoarece subcultura de penitenciar este centrată la
nivel pre-convenţional iar deţinuţii consideră că nu pot acţiona diferit de majoritatea

157
colegilor de detenţie.

Programul comunităţii corecte se desfăşoară pe o secţie a unui penitenciar unde se creează


un mediu receptiv din punct de vedere moral. La o asemenea comunitate participă deţinuţi,
personal sau/şi voluntari din afara unităţii iar atunci când apare o problemă care implică o
decizie, fiecare participant are dreptul doar la un vot. În această comunitate sunt definite
normele de conduită, responsabilităţile şi procedurile disciplinare, deciziile fiind luate în
reuniuni obişnuite sau de urgenţă.

Efectele nu au întârziat să apară: deţinuţii considerau regimul ca fiind corect iar personalul
aprecia că deţinuţii s-au schimbat în bine. De asemenea, au diminuat

agresiunile, actele de vandalism şi tentativele suicidere. Mai mult, deţinuţii liberaţi au


recidivat în mai mică măsură decât cei care nu participaseră la un astfel de

program.

Acest tip de program are totuşi câteva limite: schimbările comportamentale reflectă mai
degrabă modificările aduse mediului penitenciar pe secţia pe care se desfăşoară decât
schimbările produse în gândirea morală a deţinuţilor. Deţinuţii -

majoritatea voluntari -s-au dovedit sensibili la ameliorările administrative. Unii

membrii ai personalului cuprinşi în program au considerat că îşi pierd prestigiul în

faţa deţinuţilor: de aceea succesul unui asemenea program este condiţionat de un

personal înţelegător şi format adecvat.

Programele educative intensificate amplifică avantajele relevate de „comunităţile corecte".


În esenţă aceste programe au două componente: predarea unor cursuri umaniste intensive
care să favorizeze dialogul moral şi asumarea de roluri şi stabilirea unor relaţii speciale
între educatori şi deţinuţi, care să le confere acestora din urmă puteri decizionale în
probleme de interes pentru ei. Efectele pe termen lung asupra deţinuţilor au fost evidenţiate
prin numărul mult mai mic de reîncarcerări comparativ cu cei care nu au parcurs un
asemenea program.

Programele multimodale desfăşurate în penitenciare combină o componentă a educaţiei


morale cu elementele altor tratamente precum egalarea emoţională şi autocontrolul,
formarea deprinderilor sociale, terapia de familie. La adolescenţii care au parcurs asemenea
programe s-au constatat ameliorări importante în rezultatele şcolare, în relaţiile cu
profesorii şi chiar cu poliţia.

Componenta cea mai importantă a acestui tip de program este asumarea de roluri

sociale importante pentru evoluţia viitoare a persoanei.

Când aceste programe şi altele de acelaşi tip, sunt o constantă în regimul penitenciar, ele
contribuie la dezvoltarea şi menţinerea unei atmosfere morale constructive pentru marea
masă a deţinuţilor.

158
IV. Colaborarea sistemelor penitenciare .
În prezent, dezvoltarea şi promovarea colaborării cu sistemele penitenciare din
străinătate şi organizaţiile internaţionale ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul executării
pedepselor penale a căpătat o amploare deosebită prin schimbul de experienţă şi practicilor
pozitive care au contribuit esenţial la intensificarea procesului de reformare şi ajustare la
standardele internaţionale a sistemului penitenciar naţional.
În acest context, a fost impulsionată colaborarea internaţională cu sistemele
penitenciare din Norvegia, Germania, România, Turcia, Polonia, Letonia, Lituania,
Ucraina, precum şi organizaţiile internaţionale din Germania, Norvegia, Turcia ş.a.
La acest capitol, se observă o strînsă colaborare cu Consiliul Europei, unde au fost
efectuate un şir de vizite de lucru, toate fiind axate pe familiarizarea sistemului penitenciar
naţional cu reglementările şi condiţiile de detenţie din instituţiile penitenciare din alte ţări.
Ulterior, pe marginea acestor obiective a fost elaborat un Program de colaborare
între Departamentul Instituţiilor Penitenciare din Republica Moldova şi Direcţia Generală
de Afaceri Juridice a Consilului Europei, bazat pe următoarele domenii prioritare:
* Tratamentul (reglementarea normativă şi crearea condiţiilor corespunzătoare de detenţie)
persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă şi pedeapsa închisorii pe termene mari;
 Tratamentul deţinuţilor minori şi reintegrarea acestora în societate;
 Instruirea şi formarea personalului penitenciar;
 Construcţia de noi instituţii penitenciare (case de arest), care să corespundă
exigenţelor standardelor internaţionale;
 Implementarea în legislaţie şi practica naţională a noilor Reguli penitenciare
europene;
 Aplicarea pe scară largă a pedepselor alternative detenţiei şi a probaţiunii, care în
prezent sunt în proces de realizare, etc.

Un aspect important în acest context constituie colaborarea cu agenţiile Organizaţiei


Naţiunilor Unite, graţie eforturilor cărora s-a realizat un şir de acţiuni menite să asigure
realizarea de către instituţiile sistemului penitenciar a sаrcinilor impuse prin lege: Fondul
Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF); Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie
(UNFPA); Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD); Oficiul Naţiunilor Unite
pentru Droguri şi Crime (UNODC), Programul Naюiunilor Unite privind HIV/ SIDA
(UNAIDS).
O altă latură pozitivă a activităţii de colaborare a sistemului penitenciar naţional este
colaborarea cu organizaţiile non-guvernamentale internaţionale. Un aport esenţial în
dezvoltarea sistemului penitenciar îi aparţine Misiunii Norvegiene pentru Promovarea
Supremaţiei Legii în Republica Moldova (NORLAM); Fundaţiei germane pentru
Colaborare Juridică Internaţională (IRZ); Fundaţiei SOROS Moldova, Societăţii
Internaţionale a Drepturilor Omului, Secţia din Republica Moldova (SIDO-SRM) etc.
În cadrul proiectelor bilaterale între sistemul naţional şi sistemele penitenciare din
străinătate au fost organizate un şir de seminare instructive pentru personalul penitenciar cu
acordarea asistenţei de expertiză şi consultanţă, bazată pe problemele ce ţin de reformarea
sistemului penitenciar al Moldovei prin prisma experienţei specialiştilor din străinătate la
compartimentele: Managementul în instituţiile penitenciare; Asistenţa medicală a
deţinuţilor; Reintegrarea socială a condamnaţilor; Rolul psihologilor în corijarea deţinuţilor;

159
Relaţii între personal şi deţinuţi; Drepturile şi obligaţiunile deţinuţilor (seminar cu
participarea experţilor din Olanda); Tratamente aplicate deţinuţilor, Asigurarea pazei şi
securităţii (în cadrul centrelor de instruire a Poloniei); Managementului penitenciar,
mecanismul de ajustare a sistemului penitenciar moldovenesc la standardele penitenciare
europene în contextul proceselor de integrare europeană etc.
Începînd cu anul 2000, în conformitate cu Programul de pregătire şi perfecţionare a
cadrelor de penitenciar din ţara noastră, stabilit şi semnat de Administraţia Naţională a
Penitenciarelor din România şi Departamentul Instituţiilor Penitenciare din Moldova, în
cadrul Şcolii de Formare şi Pregătire Profesională a Agenţilor „Tg.Ocna” au fost instruiţi
100 de colaboratori ai sistemului penitenciar din Moldova, ce constituie o contribuţie
esenţială în susţinerea reformelor desfăşurate în sistemul penitenciar al ţării noastre, în
special în contextul resocializării şi facilitării integrării în societate a persoanelor deţinute.
În contextul relaţiilor de colaborare cu partenerii din străinătate, o deosebită atenţie
a fost acordată reformării domeniului de resocializare a condamnaţilor. Astfel, în anul 2006,
în cadrul unui proiect bilateral între sistemele penitenciare moldo-lituaniene a fost elaborat
„Modelul de resocializare a condamnaţilor.
Departamentul Instituţiilor Penitenciare a stabilit o relaţie fructuoasă de colaborare
cu Confederaţia Elveţiană. În acest context, Departamentul Instituţiilor Penitenciare cu
suportul Agenţiei Elveţiene pentru Dezvoltare şi Cooperare din Republica Moldova au
reuşit în toamna anului 2007, realizarea proiectului implementat cu un an mai tîrziu, care
avea drept scop crearea unor condiţii euro în Penitenciarul nr. 7 - Rusca.
Concomitent, în cadrul proiectului comun cu Fundaţia Leopold Bachmann-Stiftung,
Servicii de Dezvoltare din Lihtenstein, Fundaţia Caritas Elveţia, Fundaţia Caritas
Luxembourg, UNICEF-Moldova, Ambasada Republicii Federale din Germania, Agenţia
Suedeză de Dezvoltare Internaţională, A.O.”ADRA”, în anul 2009 a fost inaugurată "Casa
mamei şi copilului" din cadrul Penitenciarului nr.16 Pruncul, unde se deţin mamele cu copii
de pînă la trei ani.
Reformarea sistemului penitenciar din Republica Moldova cu suportul Misiunii
Norvegiene pentru Promovarea Supremaţiei Legii în Republica Moldova (NORLAM) prin
crearea unei instituţii corecţionale pentru minori, ţinînd cont de practicile pozitive europene
din domeniu şi respectarea drepturilor omului.
În final ţinem să menţionăm că relaţiile de cooperare internaţională continuă să se ramifice
în contextul prosperării sistemului penitenciar naţional.
În ultimii ani au fost obţinute progrese notorii în activitatea Departamentului
Instituţiilor Penitenciare, iar performanţa profesională a personalului penitenciar s-a
îmbunătăţit constant.

Cooperarea cu organizaţiile non-guvernamentale şi societatea civilă atestă o îmbunătăţire a


arealului de activitate al sistemului penitenciar din Republica Moldova.
Departamentul Instituţiilor Penitenciare întreţine o relaţie frumoasă de cooperare cu
societatea civilă. În scopul susţinerii reformelor penitenciare şi îmbunătăţirii condiţiilor de
detenţie în instituţiile penitenciare, în acest proces au fost antrenate mai multe organizaţii
non-guvernamentale, cum ar fi:

- Societatea Internaюionalг a Drepturilor Omului, Secюia din Republica Moldova (SIDO-

160
SRM);
- Centrul de Dezvoltare оn Sгnгtate „AFI”;
- Institutul de Reforme Penale (IRP);
- Asociaюia obєteascг “ADRA”;
- Asociaюia obєteascг “Viaюa Nouг”;
- Centrul Medical de Reabilitare a Victimelor Torturii "MEMORIA";

- ONG “Proiecte Inovatoare în Penitenciare” strîns colaborează cu Departamentul


Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova din anul 2002.
Organizaţia neguvernamentală activează prin intermediul unei echipe de profesionişti în
domeniile asistenţei medicale, psihosociale şi de promovare a drepturilor deţinuţilor, avînd
ca scop îmbunătăţirea sănătăţii fizice şi spirituale în beneficiul persoanelor privative de
libertate şi a sănătăţii societăţii în general.
ONG are o bogată experienţă în realizarea activităţilor de reducere a noxelor în toate
penitenciarele: distribuirea medicamentelor, dezinfectanţilor, prezervativelor, soluţiilor
antiseptice, shimb de seringi, suport informaţional al deţinuţilor şi a colaboratorilor din
penitenciare.
Organizaţiile nonguvernamentale menţionate efectuează periodic vizite în instituţiile
penitenciare, scopul cărora este acordarea asistenţei juridice deţinuţilor, pregătirea lor către
eliberare, desfăşurarea unor treninguri pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă
aceştia.

Totodată, este de menţionat parteneriatul cu reprezentanţii diverselor confesiuni religioase,


cum ar fi: Biserica Ortodoxă, Uniunea Bisericilor Creştinilor Evanghelişti-Baptişti, Biserica
Adventiştilor de Ziua a şaptea, Cultul Penticostal, Comunitatea "Biserica Păcii", Cultul
Carismatic, Biserica Biblică, Armata Salvării şi altele.
Reprezentanţii confesiunilor religioase efectuează vizite în instituţiile penitenciare,
susţinînd prelegeri şi discuţii, concerte de muzică religioasă şi mese de binefacere.
Deasemenea, în contextul cooperării cu confesiunile nominalizatte, sistemul penitenciar a
beneficiat de numeroase ajutoare umanitare.
IX. Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate

g. Principii şi condiţii de transferare


h. Cereri şi răspunsuri
i. Consecinţele transverării pentru statul de condamnare şi statul de executare
j. Schimbarea executării, graţiere, amnistia sau comutarea
k. Tranzitul şi cheltuielile de transferare
l. Raporturile cu alte convenţii şi acorduri

I . Notiune. Definitie. Reglementare.

Spre deosebire de toate celealte forme de cooperare international in materie


penalaexaminate in prezenta lucrare, transferarea persoanelor condamnate are un scop
special:facilitarea reintegrarii sociale a infractorilor, care se poate realize mult mai usor
in tara de originea condamnatului.Prin conventii multilateral sau prin tratate bilaterale, se
stabileste o procedura detransferare a unui condamnat din statul strain de condamnare in
161
tara de cetatenie – stat deexecutare.Sunt cunoscute doua sisteme de transferare
a condamnatilor : sistemul continuariiexecutarii pedepsei aplicate in statul de condamnare
si sistemul conversiunii condamnarii.In aceasta sectiune vom analiza procedura transferarii
persoanelor condamnate astfel cumeste reglementata in Conventia europeana asupra
transferarii persoanelor condamnate,Strasbourg, 21 martie, 1983 si Protocolul aditional din
18 decembrie 1997 si in Titlul VI dinLegea nr. 302/ 2004 privind cooperarea judiciara
internationala in materie penala, legea internace faciliteaza aplicarea de catre Romania a
celor doua instrumente ale Consiliului Europei indomeniu, precum si a celor catorva tratate
bilaterale incheiate de tara noastra in aceasta materie.2.Conventia Consiliului Europei
asupra transferarii persoanelor condamnate, adoptatala Strasbourg la 21 martie 1983 (1) si
Protocolul sau aditional din 18 decembrie 1997 (2).

Scopul Conventiei il constituie facilitarea transferului detinutilor straini in tarile lor


deorigine. Dupa cum se arata in Raportul explicativ, aceasta Conventtie a urmarit sa
reglementezeo procedura mai rapida de transferare a condamnatilor si, in acest sens,
intentia a fost de a ficomplementara Conventiei europene privind valoarea internationala a
hotararilor represive, careprezinta doua dezavantaje : a fost ratificata de un numar redus de
state si procedura este maicomplicata.Pag 102Conventia tine seama de tendintele moderne
in politica penala, respectiv importantareintegrarii sociale si reabilitarii infractorilor, care se
pot mai usor reanaliza in tara de originedecat intr-o tara straina. De asemenea, sunt avute in
vedere considerente umanitare : dificultatilede comunicare din cauza barierelor lingvistice,
indepartarea de cultura si traditiile locale siabsenta contactelor cu rudele.Conventia se
distinge de Conventia europeana privind valoarea internationala ahotararilor represive sub
patru aspecte :- o procedura mai simpla ;- transferul poate fi solicitat nu numai de statul
de condamnare, cu si de statul al caruicetatean este condamnatul, permitand astfel ultimului
sa ceara repatrierea condamnatilor ;- transferul este conditionat de consimtamantul
condamnatului ;- Conventia prevede o procedura de transferare, nu instituie o obligatie
pentru stateleparte sa dea curs unei cereri de transfer, fapt pentru care nici nu a fost necesar
sa se prevada olista de motive de refuz si nici nu se cere statului solicitant sa isi motiveze
respingerea unei cereride transfer.Analiza principalelor articole ale Conventiei :Articolul 1
defineste patru termeni esentialai pentru mecanismul de transferare :a) “condamnare” -
in sensul Conventiei, numai o pedeapsa sau masura care implicaprivarea de
liberatate, indifferent daca executarea a inceput sau nu;b ) “ h o t a r a r e ” -
d e c i z i e p r o n u n t a t a d e o i n s t a n t j u d e c a t o r e a s c a ; c) “stat de condamn
are” statul in care sa pronuntat hotararea de condamnare;d) “stat de executa
re” statul unde executarea pedepsei urmeaza sa fie transferata.Articolul 2
contine, in primul alineat, principiul general care guverneaza aplicareaConventiei, cea mai
larga cooperare in vederea transferarii persoanelor condamnate. Dupa cumam aratat si mai
sus, alin. (3) contine o prevedere importanta, potrivit careia transferul poate fisolicitat nu
doar de statul de condamnare, ci si de statul de executare.Pag 103Articolul 3 enumera, in
primul alineat, sase conditii care trebuie indeplinite pentru catransferarea sa se
realizeze.Prima conditie este ca persoana in cauza sa fie resortisant al statului de executare.
Pentrua face aplicarea Conventiei mai usoara, s-a preferat folosirea acestui termen in locul
unor notiunicare, in practica, pot da loc la probleme de interpretare, precum, “resident
obisnuit in celalaltstat” si “stat de origine”, utilizate in art. 5 din Conventia europeana

162
privind valoarea internationala hotararilor repressive. Nu este necesar ca persoana
condamnata sa fie doar cetatean al statului

de executare, putand avea si multipla cetatenie. Litera a din alin. (1) trebuie sa fie citita
impreunacu alin. (4), care da Statelor contractante posibilitatea de a define, prin intermediul
uneideclaratii, termenul “resortisant”. Astfel, Romania a declarat ca prin termenul
resortisant vaintelege cetatean al statului de executare sa cetatean al statului de tranzit. Alte
state pot include inaceasta notiune si rezidentul permanent sau persoane fara cetatenie.A
doua conditie este ca hotararea sa fie definitive si executorie, fie pentru ca toate cailede atac
au fost epuizate, fie pentru ca termenele pentru exercitarea unei asemenea cai de atac
auexpirat. Este vorba de cai ordinare de atac, ceea ce nu exclude o revizuire ulterioara a
hotararii,in lumina art. 13.A treia conditie priveste durata pedepsei ramasa de executat, care
sa fie de cel putin 6luni la data primirii cererii de transfer. Introducerea acestei conditii a
avut in vedere douaconsiderente: scopul Conventiei, de a fi un instrument pentru
reintegrarea sociala acondamnatului nu poate fi atins decat daca perioada ramasa de
executat este sufficient de lunga;costurile implicate de transfer, destul de mari, care nu se
justifica daca durata pedepsei ramasa deexecutat este prea mica. Cu toate acestea, alin. (2)
permite Statelor Contractante sa deroge de laaceasta regula si, in cazuri exceptionale, sa
accepte transferul si daca durata pedepsei ramasa deexecutat este mai mica de 6 luni.A patra
conditie, esentiala, este consimtamantul condamnatului. Aceasta conditie, care nuse
regaseste in Conventia europeana privind valoarea international a hotararilor repressive
esteunul din elementele de baza ale mecanismului de transferare stability de Conventie.
Aceastaconditie pleaca tot de la scopul primordial al reintegrarii soaciale a infractorului, a
caruiindeplinire ar fi ingreunata daca transferul s-ar realize impotriva vointei sale. Aceasta
conditiepleaca tot de la scopul primordial al reintegrarii sociale a infractyorului, a carui
indeplinire ar fiingreunata daca transferul s-ar realize impotriva vointei sale. Aceasta
prevedere trebuie citita incorelare cu art. 7, care instituie reguli privind modul in care
consimtamantul trebuie dat siposibilitatea pentru statul de executare de a verifica
respectarea acestor reguli. Consimtamantulpoate fi dat de reprezentantul legal daca unul din
cele doua state considera necesar acest lucru pemotiv de varsta sau de boala psihica.Cea de-
a cincea conditie urmareste respectarea principiului dublei incriminari.A sasea conditie o
constituie acordul celor doua state implicate.Alineatul (3) trebuie coroborat cu art. 9, care
permite statului de executare sa aleaga intredoua procedure: continuarea executarii sau
conversiunea condamnarii. La cerere, statul deexecutare trebuie sa informeze statul de
condamnare pentru care din procedure opteaza. Caregula generala insa, statul de
executare este liber sa aleaga intre cele doua posibilitati. Inpractica, daca statul de
condamnare nu agreeaza variant aleasa de statul de executare nu isi va da acordul la
transferare. La acest alineat, statele contractante pot face declaratii, in sensul de aexclude
una din cele doua proceduri.Articolul 4 instituie obligatia de a furniza informatii in diferite
faze ale procedurii.Potrivit alin (1), orice persoana condamnata eligibila pentru transferarea
potrivit Conventieitrebuie sa fie informata, de statul de condamnare, despre posibilitatea
conferita de Conventie.Aceste informatii ii vor permite condamnatului sa isi exprime
dorinta de a fi transferat. Trebuiesubliniat ca persoana condamnata nu poate es insasi
formula cererea formala de transferare, ci,potrivit art. 2 alin. (3), aceasta este de competent
numai a statelor, fie statul de condamnare, fiestatul de executare. Informatia trebuie

163
furnizata condamnatului intr-o limb ape care o intelege.Alineatele 2 si 3 se aplica in ipoteza
in care condamnatul si-a exprimat in fataautoritatilor statului de condamnare intentia de a fi
transferat, situatie in care statul decondamnare trebuie sa informeze statul de executare si sa
ii comunice elementele prevazute laalin. (3).Alineatul (4) se aplica in situatia in care
condamnatul si-a exprimat in fata autoritatilor statului al carui cetatean este interesul in a fi
transferat.Alineatul (5) instituie obligatia de a-l tine informat, in scris, pe condamnatul care
si-amanifestat interesul de a fi transferat, despre evolutia demersurilor de
transferare.Articolul 5 reglementeaza forma si canalele de comunicare a cererilor de
transferare,regula fiind ca atat cererile, cat si raspunsurile sunt transmise intre ministerele
de justitie alecelor doua state.Articolul 6 reglementeaza documentele care trebuie sa fie
prezentate de statul decondamnare statului de executare ( alin. 1) si de statul de
executare statului de condamnare (alin.2).Pag 105Articolul 7 reglementeaza modul in
care consimtamantul trebuie dat si in care acest lucrueste verificat, pornind de la faptul ca
acesta este conditia premise pentru realizarea transferului.De aceea, statul de condamnare
trebuie sa se asigure ca darea consimtamantului se face in modvoluntary si in deplina
cunostinta despre consecintele juridice pe care transferarea le are, iar statul de executare are
posibilitatea sa verifice, prin intermediul unui consul sau a altui official,daca aceste conditii
pentru acordarea consimtamantului au fost respectate.Deoarece transferarea se bazeaza pe
consimtamantul condamnatului, nu s-a maiconsiderat necesar introducerea regulii
specialitatii, asa cum este ea reglementata in alteinstrumente, precum Conventia europeana
de extradare si Conventia europeana privind valoareainternational a hotararilor repressive.
Din acest motiv, este foarte important ca printer informatiile care ii sunt furnizate
condamnatului, pentru a-si da consimtamantul in deplina cunostinta de consecintele juridice
ale transferului trebuie sa se afle sic ea legata de inexistentaregulii specialitatii transferarii,
ceea ce presupune ca in statul de executare va putea fi urmarit,judecat, condamnat sau
expus executarii unei pedepse si pentru alte fapte anterioare transferarii.Articolul 8
urmareste respectarea principiului “ne bis in idem”, referindu-se la efecteletransferarii in
statul de executare.Articolul 9 reglememteaza executarea pedepesei in statul de executare,
statuandprincipiile generale care guverneaza executarea, detaliile privind cele doua
procedure fiindreglementate in articolele 10 si 11.Potrivit alineatului 1 din articolul 9, statul
de executare are dreptul sa aleaga dacacontinua executarea imediat sau printr-o decizie
judecatoreasca ori administrativa (art. 10), oridaca schimba condamnarea, printr-o
procedura judiciara sau administrativa, in unacorespunzatoare celei prevazute de legislatia
sa.Diferenta esentiala dintre “continuarea executarii” si “conversiunea condamnarii”,
numitain mod comun “exequatur” este ca in primul caz statul de executare continua sa
aplice pedeapsapronuntata in statul de condamnare, eventual adaptata, in timp ce in al
doilea caz pedeapsa esteinlocuita cu o alta pedeapsa.In ambele ipoteze, executarea este
guvernata de legea statului de executare, inclusive inceea ce priveste conditiile liberarii
conditionate. Alineatul 3 precizeaza expres ca statul deexecutare este competent sa ia toate
masurile corespunzatoare.Alineatul 4 are in vedere situatiile in care niciuna din cele doua
proceduri nu pot fiaplicate in statul de executare deoarece este vorba de masuri de siguranta
impuse pentruconsiderente de sanatate mintala si permite statului de executare ca, printr-o
declarative adresataSecretarului General al Consiliului Europei, sa comunice ce procedura
va aplica in aceste situatii.Articolul 10 reglementeaza prima procedura de transferare
posibila – continuareaexecutarii. Daca opteaza pentru aceasta procedura, statul de executare

164
este tinut de naturajuridical a pedepsei aplicate in statul de condamnare si de durata
acesteia, pe care nu le poateschimba. Aleneatul 2 permite, totusi, adaptarea pedepsei, atunci
cand cele doua state au sistemepenale diferite in ceea ce priveste tipurile de pedepse sau
minimul si maximul acestora. Limiteleadaptarii sunt: pedeapsa adaptata sa corespunda cu
cea impusa in statul de condamnare; sa nuagraveze, prin natura sau durata, sanctiunea
aplicata in statul de condamnare; nu trebuie sadepaseasca maximul prevazut de legea
statului de executare.Articolul 11, “Conversiunea condamnarii”, se refera la procedura
judiciara sauadministrativa prin care statul de executare substituie pedeapsa aplicata in
statul de condamnarecu o sanctiune prevazuta de legea sa. Articolul nu reglementeaza
procedura de urmat, care ramane atributul statului de executare. Cu toate acestea, in ceea
ce priveste limitele conversiunii,alineatul 1 al art. 11 stabileste patru conditii care trebuie
respectate de autoritatea competent astatului de executare.Astfel, o prima limita este aceea
ca autoritatea competent a statului de executare estetinuta de situatia de fapt retinuta in
hotararea pronuntata in statul de condamnare, neavandposibilitatea sa aprecieze asupra
elementelor subiective si obiective ale faptelor ce constituieinfractiune. De aceea, inlocuirea
condamnarii cu o sanctiune de natura sau durata diferita nuimplica modificarea hotararii,
cid oar serveste pentru executarea predepsei in statul de executare.O a doua limita stabileste
ca o sanctiune privative de libertate nu poate fi convertita intr-osanctiune pecuniara.
Aceasta decurge din definitia data condamnarii in art. 1 litera a, ca pedeapsasau masura
privative de libertate. Totusi, aceasta conditie nu impiedica conversiunea intr-osanctiune
fara executarea pedepsei inchisorii.A treia conditie este ca perioada deja executata trebuie
dedusa din pedeapsa astfel cum afost convertita in statul de executare.O a patrula limita este
aceea ca pozitia penala a persoanei condamnate nu poate fiagravata.Conform articolului 12,
gratierea, comutarea sau amnistia pot fi acordate de oricare dintrecele doua state, in timp
ce, in conformitate cu prevederile art. 13, revizuirea condamnarii este decompetent
exclusive a statului de condamnare. Articolul 14 reglementeaza incetarea executarii atunci
cand statul de condamnare ia omasura care conduce la incetarea executarii prdepsei, iar
articolul 15 instituie obligatia deinformare privind executarea, care incumba statului de
executare.Articolul 16 reglementeaza tranzitul, fiind similar articolului 12 din Conventia
europeanade extradare si articolului 21 al Conventiei europene privind valoarea
international a hotararilor repressive.Articolul 17 reglementeaza problemele limbilor
utilizate si a costurilor, celelalte articolereprezentand clauze finale privind intrarea
in vigoare, modificarea, incetarea, etc. Conventiei.

Protocolul aditional din 18 decembrie 1997

Scopul Protocolului additional este de a reglementa transferul executarii pedepselor


indoua situatii diferite:

a) Cand persoana condamnata a fugit din statul de condamnare in statul al c


aruicetatean
este.b) Cand persoana condamnata face obiectul unei masuri de expulzare sa
u dedeportare ca o consecinta a condamnarii.Ca si Conventia mama, nici Protocolul
nu impune statelor obligatia de a aprobatransferul, ci doar instituie cadrul juridic in care
statul de condamnare si statul de executare potcoopera daca vor.Articolele cheie ale
165
Protocolului sunt articolele 2 si 3.Articolul 2 reglementeaza prima situatie prezentata mai
sus, respective cand un cetateanal unui stat A condamnat intr-un stat B, paraseste teritoriul
statului B inainte sau in timpulexecutarii pedepsei si intra voluntar pe teritoriul statului A,
incercand astfel sa se sustraga de laexecutarea pedepsei, mai ales in cazul acelor state care
nu isi extradeaza proprii cetateni.Articolul nu se aplica in situatiile in care
cetateanul statului A este condamnat in absentiain statul B sau cand un cetatean al statului
A este condamnat in statul B cu suspendareaexecutarii, iar suspendarea executarii este
revocata dup ace condamnatul revine voluntar in statulA.Astfel, in situatia prevezuta in
articolul 2, Conventia – mama nu poate fi folosita, pentruca persoana condamnata nu se mai
afla pe teritoriul statului de condamnare, deci nu mai poate fivorba de transferarea acesteia,
forma fireasca de solicitare a unei persoane care se sustragejustitiei – extradarea – nu
poate fi folosita, deoarece multe state nu isi extradeaza cetatenii, iar alte forme de
cooperare, precum cea prevazuta de Conventia europeana privind valoareainternational a
hotararilor repressive sunt dificil de utilizat. Mai mult, ca effect al principiului nebis in
idem, si judecarea persoanei in cauza in statul de cetatenie pentru faptele pentru care
a fostcondamnata in statul de executare, in baza principiului aut dedere, aut judiciare, este
adeseaimposibila, chiar daca intinderea lui ne bis in idem in plan international este diferita
de cea dindreptul intern. Pentru toate aceste ratiuni era nevoie de reglementarea in acest
Protocol apreluarii de catre statul de cetatenie a executarii pedepsei aplicate in statul de
condamnare.Pag. 108Spre deosebire de Conventia – mama, in cazul careia consimtamantul
condamnatului esteo conditie esentiala, in acest caz, consimtamantul nu mai este necesar,
intrucat condamnatul s-asustras de la executare (art. 2, alin. 3).Pentru preluarea executarii
unei condamnari, ca urmare a unei cereri intemeiate dearticolul 2 din Protocol presupune
ca, exceptand art. 3 alin. 1 litera d, Conventia se aplica,inclusive art. 8-11.

Alineatul 2 prevede posibilitatea ca statul de executare sa ia, la cererea statului


decondamnare, inainte de primirea documentelor in sprijinul cererii de preluare a
executariipedepsei sau inainte de decizia finala asupra cererii de preluare a executarii
pedepsei, masuraarestarii preventive a persoanei in cauza sau orice alta masura menita a
preveni fuga acesteia.Articolul 2 nu prevede nici principiul specialitatii, dat fiind prezumtia
ca persoanacondamnata doreste sa ramana pe teritoriul statului A.Articolul 3 reglementeaza
o alta ipoteza in care consimtamantul condamnatului nu maieste necesar pentru transferarea
acestuia in statul de cetatenie: atunci cand, ca urmare a masuriide siguranta a expulzarii sau
deportarii, odata ce pedeapsa ar fi ispasita persoana in cauza nu maipoate ramane pe
teritoriul statului de condamnare. Potrivit Raportului explicative, intelesul datde Protocol
termenilor “expulzare” si “deportare”, menit a raspunde legislatiilor variate alestatelor,
include orice masura ca urmare a careia persoana in cazua este indepartata de peteritoriul
statului de condamnare, inclusive ordine date de autoritati administrative.Transferul in baza
acestui articol poate fi conceput doar dup ace toate caile de atacimportiva expulzarii sau
deportarii au fost epuizate.Desi consimtamatul condamnatului nu este necesar, pornind de
la premise ca oricum laispasirea pedepsei ar fi obligat sa paraseasca teritoriul statului de
condamnare, drepturile acestuiasunt protejate prin solicitarea opiniei acestuia ( alin. 2 si 3)
si prin aplicarea principiuluispecialitatii (alin.4)

166
CONVENTIA EUROPEANA

asupra transferarii persoanelor condamnate

(Strasbourg, 21 martie 1983)

Statele membre ale Consiliului Europei si celelalte state semnatare ale prezentei
conventii,

167
considerand ca scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai stransa intre
membrii sai,

dornice sa dezvolte mai mult cooperarea internationala in materie penala,

considerand ca aceasta cooperare trebuie sa serveasca intereselor unei bune administrati a


justitiei si sa favorizeze reintegrarea sociala a persoanelor condamnate,

considerand ca aceste obiective impun ca strainii, care sunt privati de libertate ca urmare a
unei infractiuni penale, sa aiba posibilitatea de a-si ispasi condamnarea in mediul lor social
de origine,

considerand ca cel mai bun mijloc de a se ajunge la aceasta este de a-i transfera in
propriile lor tari,

au convenit urmatoarele:

ARTICOLUL 1

Definitii:

In intelesul prezentei conventii, expresiile:

a) condamnare desemneaza orice pedeapsa sau masura privativa de libertate, pronuntata


de catre un judecator pentru o durata limitata sau nedeterminata in temeiul unei infractiuni
penale;

b) hotarare desemneaza o hotarare judecatoresasca prin care se pronunta o condamnare;

c) statul de condamnare desemeneaza statul unde a fost condamnata persoana care poate
fi transferata sau care deja a fost transferata;

d) statul de executare desemneaza statul catre care condamnatul poate fi transferat sau a
fost deja transferat, in vederea executarii condamnarii sale.

ARTICOLUL 2

Principii generale

1. Partile se angajeaza sa-si acorde reciproc, in conditiile prevazute prin prezenta


conventie, cooperarea cea mai larga posibil in materia transferarii persoanelor condamnate.

2. O persoana condamnata pe teritoriul unei parti poate, in conformitate cu dispozitiile


prezentei conventii, sa fie transferata pe teritoriul altei parti, pentru a executa aici
condamnarea care i-a fost aplicata. In acest scop, ea isi poate exprima, fie pe langa statul de
condamnare, fie pe langa statul de executare, dorinta de a fi transferata in temeiul prezentei
conventii.

3. Transferarea poate fi ceruta fie de catre statul de condamnare, fie de catre statul de

168
executare.

ARTICOLUL 3

Conditiile transferarii

1. O transferare nu poate avea loc in termenii prezentei conventii decat in conditiile


urmatoare:

a) condamnatul; trebuie sa fie resortisant al statului de executare;

b) hotararea trebuie sa fie definitiva;

c) durata condamnarii pe care cel condamnat o mai are inca de executat trebuie sa fie de
cel putin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau sa fie nedeterminata;

d) transferul este consimtit de catre persoana condamnata sau, daca in raport cu varsta sau
cu starea fizica ori mintala a acesteia unul dintre cele doua state considera necesar, de catre
reprezentantul persoanei;

e) actiunile sau omisiunile care au dat nastere condamnarii trebuie sa constituie o


infractiune penala in raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui sa constituie o
astfel de infractiune, daca ar fi survenit pe teritoriul sau; si

f) statul de condamnare si statul de executare trebuie sa se puna de acord asupra acestei


transferari.

2. In cazuri exceptionale, unele parti pot conveni o transferare chiar daca durata
condamnarii pe care cel condamnat o are inca de executat este inferioara celei prevazute la
paragraful 1 c).

3. Orice stat poate, in momentul semnarii sau depunerii instrumentului sau de ratificare,
de acceptare, de aprobare sau de aderare, sa indice, printr-o declaratie adresata secretarului
general al Consiliului Europei, ca intelege sa excluda aplicarea vreuneia dintre procedurile
prevazute la art. 9 paragraful 1 a) si b) in relatiile sale cu celelalte parti.

4. Orice stat poate, in orice moment, printr-o declaratie adresata secretarului general al
Consiliului Europei, sa defineasca, in ceea ce-l priveste, termenul resortisant in intelesul
prezentei conventii.

ARTICOLUL 4

Obligatia de a furniza informatii

1. Orice condamnat caruia i se pot aplica prevederile prezentei conventii trebuie sa fie
informat de catre statul de condamnare despre continutul exact al prezentei conventii.

2. Daca condamnatul si-a exprimat, pe langa statul de condamnare, dorinta de a fi


transferat in temeiul prezentei conventii, acest stat trebuie sa informeze despre aceasta statul
de executare cat mai curand posibil, dupa ramanerea definitiva a hotararii.

169
3. Informatiile trebuie sa cuprinda:

a) numele, data si locul nasterii condamnatului;

b) daca este cazul, adresa sa in statul de executare;

c) o prezentare a faptelor care au atras condamnarea;

d) natura, durata si data inceperii executarii condamnarii.

4. Daca condamnatul si-a exprimat, pe langa statul de executare, dorinta de a fi transferat


in temeiul prezentei conventii, statul de condamnare comunica acestui stat, la cererea sa,
informatiile prevazute la paragraful 3 de mai sus.

5. Condamnatul trebuie sa fie informat in scris despre orice demers intreprins de catre
statul de condamnare sau de catre statul de executare in aplicarea paragrafelor precedente,
ca si despre orice hotarare luata de catre vreunul dintre cele doua state cu privire la o cerere
de transferare.

ARTICOLUL 5

Cereri si raspunsuri.

1. Cererile de transferare si raspunsurile trebuie formulate in scris.

2. Aceste cereri trebuie sa fie adresate de catre Ministerul de Justitie al statului solicitant
Ministerului de Justitie al statului solicitat. Raspunsurile trebuie comunicate pe aceleasi cai.

3. Orice parte poate, printr-o declaratie adresata secretarului general al Consiliului


Europei, sa indice faptul ca ea va utiliza alte cai de comunicare.

4. Statul solicitat trebuie sa informeze statul solicitant, in cel mai scurt timp, despre
hotararea sa de a accepta sau de a refuza transferarea ceruta.

ARTICOLUL 6
Inscrisurile ajutatoare

1. Statul de executare trebuie, la cererea statului de condamnare, sa furnizeze acestuia din


urma:

a) un document sau o declaratie care sa indice ca persoana condamnata este resortisant al


acelui stat;

b) o copie de pe dispozitiile legale ale statului de executare din care sa rezulte ca actiunile
sau omisiunile care au dat loc condamnarii in statul de condamnare constituie o infractiune
penala in raport cu dreptul statului de executare sau ar constitui o astfel de infractiune, daca
ele ar surveni pe teritoriul sau;

c) o declaratie continand informatiile prevazute la art. 9 paragraful 2.

170
2. Daca se cere o transferare, statul de condamnare trebuie sa furnizeze statului de
executare urmatoarele documente, cu exceptia cazului in care unul sau celalalt dintre cele
doua state ar fi indicat deja ca el nu si-ar da acordul la transferare:

a) o copie, certificata pentru conformitate, de pe hotarare si de pe dispozitiile legale


aplicabile;

b) indicarea duratei condamnarii deja executate, inclusiv informatii asupra oricarei


detentii provizorii, reduceri a pedepsei sau altui act privind executarea condamnarii;

c) o declaratie constatand consimtamantul la trasferare, asa cum se prevede in art. 3


paragraful 1 d);

d) de fiecare data cand va fi cazul, orice raport medical sau social despre condamnat,
orice informatie asupra tratamentului sau in statul de condamnare si orice recomandare
pentru continuarea tratamentului sau in statul de executare.

3. Statul de condamnare si statul de executare pot, atat unul cat si celalalt, sa solicite
primirea oricaruia dintre documentele sau declaratiile prevazute la paragrafele 1 si 2 de mai
sus, inainte de a face o cerere de transferare sau de a lua hotararea de acceptare sau de
refuzare a transferarii.

ARTICOLUL 7
Consimtamant si verificare

1. Statul de condamnare va proceda in asa fel incat persoana care trebuie sa-si dea
consimtamantul la transferare in temeiul art. 3 paragraful 1 d) sa o faca de bunavoie si in
deplina cunostinta de consecintele juridice care decurg din aceasta. Procedura de urmat cu
privire la aceasta va fi guvernata de legea statului de condamnare.

2. Statul de condamnare trebuie sa dea statului de executare posibilitatea sa verifice, prin


intermediul unui consul sau al altui functionar desemnat de acord cu statul de executare, ca
acest consimtamant a fost dat in conditiile prevazute in paragraful precedent.

ARTICOLUL 8

Consecintele transferarii pentru statul de condamnare

1. Preluarea in sarcina a condamnatului de catre autoritatile statului de executare are drept


efect suspendarea executarii condamnarii in statul de condamnare.

2. Statul de condamnare nu mai poate executa condamnarea atunci cand statul de


executare considera executarea condamnarii ca fiind terminata.

171
ARTICOLUL 9

Consecintele transferarii pentru statul de executare

1. Autoritatile competente ale statului de executare sunt datorate:

a) fie sa continue executarea condamnarii imediat sau in baza unei hotarari judiciare sau
administrative, in conditiile enuntate la art. 10;

b) fie sa schimbe condamnarea, printr-o hotarare a acestui stat, data intr-o procedura
judiciara sau administrativa, inlocuind astfel sanctiunea aplicata in statul de condamnare
printr-o sanctiune prevazuta de legislatia statului de executare pentru aceeasi infractiune, in
conditiile enuntate la art. 11.

2. Statul de executare trebuie, daca cererea i-a fost facuta, sa indice statului de
condamnare, inainte de transferarea persoanei condamnate, care anume dintre aceste
proceduri o va urma.

3. Executarea condamnarii este guvernata de legea statului de executare si acest stat este
singurul competent pentru a lua toate hotararile corespuznatoare.

4. Orice stat al carui drept intern impiedica sa fie folosita vreauna dintre procedurile
prevazute la paragraful 1 pentru a se executa masurile al caror obiect il formeaza, pe
teritoriul unei alte parti, persoane care, tinand seama de starea lor mintala, au fost declarate
penalmente iresponsabile pentru savarsirea unei infractiuni, si care este dispus sa ia in
sarcina aceste persoane in vederea continuarii tratamentului lor, poate, printr-o declaratie
adresata secretarului general al Consiliului Europei, sa indice procedurile pe care intelege
sa le urmeze in aceste cazuri.

ARTICOLUL 10

Continuarea executarii

1. In caz de continuare a executarii, statul de executare este legat de natura juridica si


durata sanctiunii asa cum rezulta ele din condamnare.

2. Totusi, daca natura sau durata acestei sanctiuni este incompatibila cu legislatia statului
de executare, sau daca legislatia acestui stat o impune, statul de executare poate, prin
hotarare judiciara sau administrativa, sa adapteze aceasta sanctiune la pedeapsa ori masura
prevazuta de propria sa lege pentru infractiuni de aceeasi natura.

Aceasta pedeapsa sau masura corespunde, atat cat este posibil, in ceea ce priveste natura
sa, celei aplicate prin condamnarea de executat. Ea nu poate sa agraveze prin natura sau
durata sa sanctiunea pronuntata in statul de condamnare, nici sa depaseasca maximul
prevazut prin legea statului de executare.

172
ARTICOLUL 11

Schimbarea condamnarii

1. In cazul schimbarii condamnarii, se aplica procedura prevazuta de legislatia statului de


executare. Din momentul schimbarii, autoritatea competenta:

a) va fi legata de constatarea faptelor in masura in care acestea figureaza in mod explicit


sau implicit in hotararea pronuntata in statul de condamnare;

b) nu va putea schimba o sanctiune privativa de libertate printr-o sanctiune pecuniara;

c) va deduce integral din pedeapsa perioada de privatiune de libertate deja executata de


catre condamnat; si

d) nu va agrava situatia penala a condamnatului si nu va fi tinuta de limita inferioara a


sanctiunii eventual prevazute de legislatia statului de condamnare pentru infractiunea sau
infractiunile savarsite.

2. Atunci cand procedura de schimbare are loc dupa transferarea persoanei condamnate,
statul de executare va mentine acea persoana in detentie sau va lua alte masuri in scopul de
a asigura prezenta ei in statul de executare pana la finalizarea acestei proceduri.

ARTICOLUL 12

Gratierea, amnistia, comutarea

Fiecare parte poate acorda gratierea, amnistia sau comutarea pedepsei in conformitate cu
constitutia sa sau cu celelalte reglementari juridice ale sale.

ARTICOLUL 13

Revizuirea hotararii

Numai statul de condamnare are dreptul de a statua asupra oricarei forme de recurs vizand
revizuirea hotararii.

ARTICOLUL 14

Incetarea executarii

Statul de executare trebuie sa puna capat executarii condamnarii de indata ce a fost


informat de catre statul de condamnare despre orice hotarare sau masura care are ca efect
inlaturarea caracterului executoriu al condamnarii.

173
ARTICOLUL 15

Informatii privind executarea

Statul de executare va furniza informatii statului de condamnare in ce priveste executarea


condamnarii:

a) atunci cand considera incheiata executarea condamnarii;

b) in cazul in care condamnatul evadeaza inainte ca executarea condamnarii sa fi luat


sfarsit; sau

c) daca statul de condamnare ii solicita un raport special.

ARTICOLUL 16

Tranzitul

1. O parte trebuie, in conformitate cu propria sa legislatie, sa consimta la o cerere de


tranzit a unui condamnat pe teritoriul sau, daca cererea a fost formulata de catre o alta parte
care ea insasi s-a inteles cu o alta parte sau cu un stat tert asupra transferarii unui
condamnat spre sau dinspre teritoriul sau.

2. O parte poate refuza sa acorde tranzitul:

a) daca condamnatul este unul dintre resortisantii sai; sau

b) daca infractiunea care a dat loc la condamnare nu constituie infractiune conform


legislatiei sale.

3. Cererile de tranzit si raspunderile trebuie comunicate pe caile mentionate prin


dispozitiile art. 5 paragrafele 2 si 3.

4. O parte poate consimti la o cerere de tranzit al unui condamnat pe teritoriul sau,


formulata de catre un stat tert, daca acesta din urma a convenit cu o alta parte asupra
transferarii spre sau dinspre teritoriul sau.

5. Partea careia ii este ceruta tranzitarea poate mentine condamnatul in detentie pe


perioada strict necesara tranzitarii teritoriului ei.

6. Partea solicitata sa acorde tranzitul poate fi invitata sa dea asigurarea ca persoana


condamnata nu va fi nici urmarita, nici detinuta, sub rezerva aplicarii paragrafului
precedent, nici supusa vreunei alte restrictii a libertatii sale individuale pe teritoriul statului
de tranzit, pentru fapte sau condamnari anterioare plecarii sale de pe teritoriul statului de
condamnare.

7. Nici o cerere de tranzit nu este necesara, daca se foloseste calea aeriana pe deasupra
teritoriului unei parti si nu este prevazuta nici o aterizare. Cu toate acestea, fiecare stat
poate, printr-o declaratie adresata secretarului general al Consiliului Europei, in momentul

174
semnarii sau depunerii instrumentului sau de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de
aderare, sa pretinda a-i fi notificata orice tranzitare pe deasupra teritoriului sau.

ARTICOLUL 17

Limbile folosite si cheltuielile

1. Informatiile, in temeiul art. 4 paragrafele 2-4, trebuie sa fie facute in limba partii careia
ii sunt adresate sau in una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei.

2. Sub rezerva paragrafului 3 de mai jos, nici o traducere a cererilor de transferare sau a
documentelor ajutatoare acestora nu este necesara.

3. Orice stat poate, in momentul semnarii sau depunerii instrumentului sau de ratificare,
de acceptare, de aprobare sau de aderare, printr-o declaratie adresata secretarului general al
Consiliului Europei, sa pretinda ca cererile de transferare in limba proprie sau intr-una
dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei, ori in aceea dintre aceste limbi pe care el o
indica. El poate, cu aceasta ocazie, sa declare ca este dispus sa accepte traduceri in orice
alta limba in plus fata de limba oficiala sau de limbile oficiale ale Consiliului Europei.

4. In afara exceptiei prevazute la art. 6 paragraful 2 a), documentele transmise in aplicarea


prezentei conventii nu au nevoie sa fie certificate.

5. Cheltuielile ocazionate de aplicarea prezentei conventii sunt in sarcina statului de


executare, cu exceptia cheltuielilor ocazionate exclusiv pe teritoriul statului de condamnare.

ARTICOLUL 18

Semnarea si intrarea in vigoare

1. Prezenta conventie este deschisa semnarii statelor membre ale Consiliului Europei si
statelor nemembre care au participat la elaborarea ei. Ea va fi supusa ratificarii, acceptarii
sau aprobarii. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse pe
langa secretarul general al Consiliului Europei.

2. Prezenta conventie va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei
perioade de 3 luni dupa data la care trei state membre ale Consiliului Europei isi vor fi
exprimat consimtamantul de a fi legate prin conventie, conform dispozitiilor paragrafului 1.

3. Pentru orice stat semnatar care isi va exprima ulterior consimtamantul de a fi legat prin
conventie, aceasta va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei
perioade de 3 luni dupa data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de

175
aprobare.

ARTICOLUL 19

Aderarea statelor nemembre

1. Dupa intrarea in vigoare a prezentei conventii, Comitetul Ministrilor al Consiliului


Europei va putea, dupa ce va fi consultat statele contractante, sa invite orice stat nemembru
al consiliului si care nu este mentionat in art. 18 paragraful 1 sa adere la prezenta conventie,
printr-o hotarare luata cu majoritatea prevazuta la art. 20 lit. d) al Statutului Consiliului
Europei si cu unanimitatea reprezentantilor statelor contractante avand dreptul sa ocupe un
loc in comitet.

2. Pentru orice stat aderent, conventia va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza
expirarii unei perioade de 3 luni dupa data depunerii instrumentului de aderare pe langa
secretarul general al Consiliului Europei.

ARTICOLUL 20

Aplicarea teritoriala

1. Orice stat poate, in momentul semnarii sau in momentul depunerii instrumentului sau
de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, sa desemneze teritoriul sau teritoriile
carora li se vor aplica prevederile prezentei conventii.

2. Orice stat poate, in orice alt moment urmator, printr-o declaratie adresata secretarului
general al Consiliului Europei, sa extinda aplicarea prezentei conventii la orice alt teritoriu
desemnat in declaratie. Conventia va intra in vigoare cu privire la acest teritoriu in prima zi
a lunii care urmeaza expirarii unei perioade de 3 luni dupa data primirii declaratiei de catre
secretarul general.

3. Orice declaratie facuta in virtutea celor doua paragrafe precedente va putea fi retrasa, in
ceea ce priveste orice teritoriu desemnat in aceasta declaratie, prin notificare adresata
secretarului general al Consiliului Europei. Retragerea va produce efect in prima zi a lunii
care urmeaza expirarii unei perioade de 3 luni dupa data primirii notificarii de catre
secretarul general.

ARTICOLUL 21

Aplicarea in timp

Prezenta conventie se va aplica executarii condamnarilor pronuntate fie inainte, fie dupa
intrarea sa in vigoare.

176
ARTICOLUL 22

Raporturile cu alte conventii si acorduri

1. Prezenta conventie nu va aduce atingere drepturilor si obligatiilor care decurg din


tratatele de extradare si din alte tratate de cooperare internationala in materie penala, care
prevad transferarea detinutilor in scop de confruntare sau de depunere de marturie.

2. Atunci cand doua sau mai multe parti au incheiat sau vor incheia un acord sau un tratat
asupra transferarii condamnatilor, ori atunci cand au stabilit sau vor stabili in alt mod
relatiile lor in acest domeniu, ele vor avea facultatea sa aplice sus-mentionatul acord, tratat
sau aranjament in locul prezentei conventii.

3. Prezenta conventie nu va aduce atingere dreptului statelor care sunt parti la Conventia
europeana asupra recunoasterii internationala a hotararilor represive de a incheia intre ele
acorduri bilaterale sau multilaterale privind problemele reglementate prin aceasta conventie,
pentru a-i completa dispozitiile sau pentru a facilita aplicarea principiilor din care ea se
inspira.

4. Daca o cerere de transferare cade in domeniul de aplicare al prezentei conventii si al


Conventiei europene asupra recunoasterii internationale a hotararilor represive sau al
vreunui alt acord sau tratat asupra transferarii condamnatilor, statul solicitant trebuie, atunci
cand formuleaza cererea, sa precizeze in temeiul carui instrument este formulata cererea.

ARTICOLUL 23

Reglementarea amiabila

Comitetul european pentru problemele criminale va urmari aplicarea prezentei conventii


si va facilita, la nevoie, reglementarea amiabila a oricarei dificultati de aplicare.

ARTICOLUL 24

Denuntarea

1. Orice parte poate, in orice moment, sa denunte prezenta conventie, adresand o


notificare secretarului general al Consiliului Europei.

2. Denuntarea va produce efecte din prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei perioade
de 3 luni dupa data primirii notificarii de catre secretarul general.

3. Cu toate acestea, prezenta conventie va continua sa se aplice executarii condamnarilor


persoanelor transferate in conformitate cu sus-mentionata conventie, inainte ca denuntarea
sa-si produca efectul.

177
ARTICOLUL 25
Notificari

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului


Europei, statelor nemembre care au participat la elaborarea prezentei conventii, precum si
oricarui alt stat care a aderat la aceasta:

a) orice semnatura;

b) depunerea oricarui instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare;

c) orice data de intrare in vigoare a prezentei conventii in conformitate cu art. 18


paragrafele 2 si 3, art. 19 paragraful 2 si art.20 paragrafele 2 si 3;

d) orice alt act, declaratie, notificare sau comunicare avand legatura cu prezenta
conventie.

Drept pentru care, subsemnatele, fiind special autorizate in acest scop, au semnat prezenta
conventie.

Adoptata la Strasbourg la 21 martie 1983, in limbile franceza si engleza, cele doua texte
avand valoare egala, intr-un singur exemplar care va fi depus in arhivele Consiliului
Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copii de pe aceste texte,
conforme cu originalul, fiecaruia dintre statele membre ale Consiliului Europei, statelor
nemembre care au participat la elaborarea prezentei conventii si oricarui stat invitat sa adere
la aceasta.

PROTOCOL

la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate

PREAMBUL

Statele membre ale Consiliului Europei şi celelalte state semnatare ale prezentului
protocol,

dornice să faciliteze aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor


condamnate, care a fost deschisă spre semnare la Strasbourg la 21 martie 1983 (denumită în
continuare convenţie), şi, în special, să urmărească obiectivele enunţate de a servi
intereselor unei bune administrări a justiţiei şi de a favoriza reinserţia socială a persoanelor
condamnate,

conştiente de faptul că numeroase state nu îşi pot extrăda proprii cetăţeni,

considerând că este de dorit completarea convenţiei în anumite privinţe,

178
au convenit următoarele:

ARTICOLUL 1

Dispoziţii generale

1. Termenii şi expresiile folosite în prezentul protocol trebuie interpretate în sensul


convenţiei.

2. Dispoziţiile convenţiei sunt aplicabile în măsura în care sunt compatibile cu prevederile


prezentului protocol.

ARTICOLUL 2

Persoanele evadate din statul de condamnare

1. Atunci când un cetăţean al uneia dintre părţi, faţă de care o hotărâre de condamnare
definitivă a fost pronunţată pe teritoriul unei alte părţi, vizează să se sustragă executării sau
urmăririi executării condamnării în statul de condamnare, refugiindu-se pe teritoriul primei
părţi înainte de a-şi fi executat condamnarea, statul de condamnare poate să adreseze primei
părţi o cerere prin care să îl solicite ca aceasta să se ocupe de executarea condamnării.

2. Partea solicitată poate, la cererea părţii solicitante, înainte de primirea documentelor în


sprijinul cererii sau în aşteptarea hotărârii privind cererea, să procedeze la arestarea
persoanei condamnate sau să ia orice altă măsură corespunzătoare, menită să asigure că
aceasta nu îi va părăsi teritoriul. Orice cerere în acest sens va fi însoţită de informaţiile
menţionate în paragraful 3 al art. 4 din convenţie. Arestarea, cu acest titlu, a persoanei
condamnate nu poate duce la agravarea situaţiei sale penale.

3. Transferul executării condamnării nu necesită consimţământul persoanei condamnate.

ARTICOLUL 3

Persoane condamnate cărora li s-a aplicat mpsura expulzării

sau aceea a conducerii la frontieră

1. Statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării


prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate
fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva
acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o
măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia
acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul
statului de condamnare.

179
2. Statul de executare nu îşi va da acordul în scopul paragrafului 1 decât după ce a luat în
considerare avizul persoanei condamnate.

3. În scopul aplicării acestui articol statul, de condamnare pune la dispoziţie statului de


executare:

a) o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate, în privinţa transferării sale


prevăzute; şi

b) o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontiere sau de pe orice altă


măsură, în baza căreia persoanei condamnate, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi
permisă şederea pe teritoriul statului de condamnare.

4. Orice persoană care a fost transferată în urma aplicării prevederilor acestui articol nu va
fi nici urmărită, nici judecată şi nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă, nici nu va fi supusă oricărei alte îngrădiri a libertăţii sale individuale
pentru un fapt oarecare anterior transferării, altul decât cel care a motivat condamnarea în
curs de executare, cu excepţia următoarelor cazuri:

a) când statul de condamnare o autorizează, o cerere va fi prezentată în acest scop,


însoţită de actele doveditoare şi de un proces-verbal judiciar, în care sunt consemnate
declaraţiile condamnatului; această autorizare va fi acordată atunci când infracţiunea pentru
care a fost cerută ar atrage ea însăşi extrădarea potrivit legislaţiei statului de condamnare
sau dacă extrădarea ar fi exclusă numai din cauza cuantumului pedepsei;

b) când persoana condamnată care a avut posibilitatea să părăsească teritoriul statului de


executare nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la eliberarea sa definitivă sau
când s-a reîntors pe teritoriul acestui stat după ce îl părăsise.

5. Statul de executare poate să ia măsurile necesare în conformitate cu legislaţia sa


internă, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă în vederea întreruperii prescripţiei, dacă
aceste măsuri nu contravin prevederilor paragrafului 4 al prezentului articol.

6. Orice stat contractant poate, printr-o declaraţie adresată secretarului general al


Consiliului Europei, să arate că nu va lua în sarcină executarea condamnărilor în condiţiile
enunţate de prezentul articol.

ARTICOLUL 4

Semnarea şi intrarea în vigoare

1. Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei şi
altor state semnatare ale convenţiei. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un
semnatar nu poate ratifica, accepta sau aproba prezentul protocol fără să fi ratificat, acceptat
sau aprobat, simultan sau anterior, convenţia. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau
de aprobare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Consiliului Europei.

2. Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei
180
perioade de 3 luni de la data depunerii celui de-al treilea instrument de ratificare, de
acceptare sau de aprobare.

3. Pentru orice stat semnatar care va depune ulterior instrumentul său de ratificare, de
acceptare sau de aprobare, protocolul va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează
expirării unei perioade de 3 luni de la data depunerii.

ARTICOLUL 5

Aderarea

1. Orice stat nemembru care a aderat la convenţie va putea să adere la prezentul protocol
după intrarea lui în vigoare.

2. Pentru orice stat aderent protocolul va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează
expirării unei perioade de 3 luni de la data depunerii instrumentului de aderare.

ARTICOLUL 6

Aplicare teritorială

1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său
de ratificare, de acceptare ori de aderare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cărora li se
aplică prevederile prezentului protocol.

2. Orice stat contractant poate, în orice alt moment ulterior, printr-o declaraţie adresată
secretarului general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentului protocol la orice
alt teritoriu desemnat în declaraţie.

Protocolul va intra în vigoare cu privire la acest teritoriu în prima zi a lunii care urmează
expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii declaraţiei de către secretarul general.

3. Orice declaraţie făcută în virtute acelor două paragrafe precedente va putea fi retrasă în
ceea ce priveşte orice teritoriu desemnat în această declaraţie, prin notificare adresată
secretarului general al Consiliului Europei.

Retragerea va produce efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3
luni de la data primirii notificării de către secretarul general al Consiliului Europei.

ARTICOLUL 7

Aplicare în timp

Prezentul protocol se va aplica executării condamnărilor pronunţate fie înainte, fie după
intrarea sa în vigoare.

181
ARTICOLUL 8

Denunţare

1. Orice stat contractant poate, în orice moment, să denunţe prezentul protocol, adresând o
notificare secretarului general al Consiliului Europei.

2. Denunţarea va produce efecte din prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade
de 3 luni de la data primirii notificării de către secretarul general.

3. Cu toate acestea prezentul protocol va continua să se aplice, executării condamnărilor


persoanelor transferate, în conformitate cu prevederile convenţiei sau ale prezentului
protocol, înainte ca denunţarea să producă efecte.

4. Denunţarea convenţiei atrage de plin drept pe cea a prezentului protocol.

ARTICOLUL 9

Notificări

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului


Europei, tuturor semnatarilor, tuturor părţilor şi oricărui alt stat care a fost invitat să adere la
convenţie:

a) orice semnătură;

b) depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;

c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului protocol în conformitate cu art. 4 şi 5;

d) orice alt act, declaraţie, notificare sau comunicare având legătură cu prezentul protocol.

Drept care, subsemnaţii, fiind special autorizaţi în acest scop, au semnat prezentul
protocol.

Adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, în limbile franceză şi engleză, ambele texte


fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului
Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copii de pe aceste texte,
conforme cu originalul, fiecăruia dintre statele membre ale Consiliului Europei, altor state
semnatare ale convenţiei şi oricărui stat invitat să adere la aceasta.

182
X. Transferul persoanelor condamnate pentru prelungirea ispăşirii pedepsei între statele
CSI

e. Dispoziţii generale
f. Organele competente de executarea transferului şi condiţiile transferului
g. Eliberarea parţială sau totală de ispăşire a pedepsei
h. Transportarea condamnaţilor şi soluţionarea conflictelor

183
XI. Executarea hotărîrilor pe cauzele penale în RM şi Ucraina

f. Dispoziţii generale şi premisele preluării executării hotărîrii


g. Examinarea cererii şi refuzul de a prelua executarea hotărîrii
h. Executarea parţială sau totală a hotărîrii
i. Anularea sau modificarea hotărîrilor
j. Corelaţia cu alte tratate

184
XII. Transferul persoanelor condamnate între RM şi România

f. Principii generale
g. Condiţiile transferului
h. Cererea de transfer şi documentele anexate
i. Consimţămîntul la transfer şi modul de legătură
j. Predarea condamnatului şi punerea în executare a pedepsei

I .Prevederi generale privind transferul persoanelor condamnate

Transferarea persoanelor condamnate de către o instanță străină trebuie deosebită de


transferul persoanei străine condamnate în țara a cărei cetățenie o are pentru executarea
pedepsei determinate de instanța statului străin. Deosebirea constă în faptul că statul este în
drept de a cere extrădarea cetățeanului său, care este condamnat la pedeapsă, la închisoare
de către instanța țării sale, dacă acest condamnat a dispărut după ce a intrat în vigoare
sentința. Scopul acestui transfer este executarea sentinței instanței din țara sa.

Transferul persoanelor condamnate are ca scop executarea de către cetățeanul Republicii


Moldova a unei hotărâri judecătoreşti privative de libertate pronunțate de o instanță străină,
pentru o infracțiune comisă în țara respectivă, fie executarea pedepsei, de către un cetățean
străin condamnat de către instanța moldovenească, în țara sa. Temei pentru transferul
persoanei condamnate serveşte cererea acestei persoane, fie a cetățeanului Republicii
Moldova care execută pedeapsa într-un alt stat, fie a unui cetățean străin care execută
pedeapsa în Republica Moldova. De asemenea, ca temei poate fi şi cererea de transferare
înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare. Pentru a asigura
o reabilitare şi resocializare mai eficientă persoana condamnată la privare de libertate într-o
altă țară are dreptul să fie transferată în țara sa de origine. Transferul are ca scop favorizarea
reintegrării sociale a persoanelor condamnate, astfel ca persoanele condamnate într-o țară
străină să aibă posibilitatea de a-şi ispăşi pedeapsa în mediul lor social de origine. În cadrul
procedurii de transferare a persoanelor condamnate la închisoare sunt implicate cel puțin
două state: statul instanța căruia a adoptat sentința de condamnare – statul de condamnare şi
statul în care persoana condamnată solicită să fie transferată pentru a executa pedeapsa cu
închisoare – statul de executare. În cazul în care aceste două state nu au hotare comune mai
pot fi implicate şi alte state – state de tranzit, adică statele pe teritoriul cărora vor fi
transportate persoanele condamnate în procesul de transfer de la statul de condamnare la
statul de executare. Cerere de transfer a persoanelor condamnate pot fi depuse de către
persoanele condamnate la închisoare de către o instanță judecătorească din Republica
Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat, de către persoanele
condamnate la închisoare de către o instanță judecătorească străină de a fi transferată
pentru executarea pedepsei în Republica Moldova; precum şi de către statul de condamnare
sau statul de executare. Astfel pot solicita transferarea persoanei condamnate însăşi

185
condamnatul la închisoare, cît şi rudele acestuia, care pot depune cereri atît către statul de
condamnare cît şi către potențialul stat de executare. Republica Moldova, fie ca stat de
condamnare sau ca stat de executare , poate declanşa procedura transferului persoanei
condamnate atît la cererea acesteia, cît şi la adresarea reprezentanților legali, avocatului,
rudelor apropiate, fraților sau surorilor. Cererea de transfer înaintată fie de statul de
condamnare sau de statul de executare va fi formulată cu indicarea tratatului în al cărui
temei se va efectua transferul solicitat ori cu solicitarea recurgerii la condiții de reciprocitate
convenite şi garantate între state.

1.1 Republica Moldova ca stat de condamnare.

Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza tratatului internațional la


care Republica Moldova şi statul respectiv sînt părți sau în condiții de reciprocitate
stabilite printr-un acord scris între Ministerul Justiției al Republicii Moldova şi instituția
respectivă a statului străin.

Temei pentru transferul persoanelor condamnate poate fi:

1) cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanță judecătorească din


Republica Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat;

2) cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanță judecătorească străină


de a fi transferată pentru executarea pedepsei în Republica Moldova;

3) cererea de transferare înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul
de executare. Atît legea națională cît şi Convenția privind transferul prevăd anumite condiții
pentru ca persoana condamnată să fie transferată. Condițiile de transfer sunt următoarele:

a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare. Conform Legii nr. 69 din
11 martie 2004 pentru rarificarea Convenției europene asupra transferării persoanelor
condamnate, termenul "resortisant" cuprinde cetățenii Republicii Moldova, cetățenii
străini şi apatrizii cu permis de şedere în Republica Moldova.

b) hotărîrea trebuie să fie definitivă, adică, cînd părțile nu au utilizat căile de atac în
condițiile legii procesuale penale naționale, adică nu au atacat hotărîrea de condamnare în
termenul prevăzut de legislația sau cînd toate căile de atac au fost deja folosite. Aceasta nu
exclude posibilitatea revizuirii hotărîrii în lumina unor probe noi.

c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie cel
puțin şase luni la data primirii cererii de transferare, sau să fie nedeterminată; în cazurile
excepționale, unele părți pot conveni o transferare chiar dacă durata condamnării pe care cel
condamnat o are încă de executat este inferioară celei sus-indicate. Această prevedere a
fost inclusă din două considerente: prima este că transferul se face în scop de reabilitare a
condamnaților, ceea ce poate fi atins numai cînd durata pedepsei care mai trebuie să fie
executată, este destul de lungă. Al doilea motiv este că transferul condamnaților este o
procedură costisitoare, şi de aceea cheltuielile suportate de către statele implicate trebuie să
fie proporționale scopului de atins, ceea ce exclude transferul cînd condamnatul deja a
executat o mare parte din pedeapsa. Ca excepție, statele pot să facă o abatere de la această

186
prevedere cînd, de exemplu, efectuarea transferului nu implică cheltuieli mari între statele
învecinate, sau cînd perspectivele de reabilitare sunt bune chiar necătînd la o durată mică a
pedepsei rămase de executat. Tratatul bilateral cu Romînia la art. 85 tocmai permite
transferul condamnaților în cazuri excepționale cînd durata pedepsei rămase de executat
este mai mică de 6 luni.

d) transferul trebuie consimțit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta
sau starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către
reprezentantul persoanei. Consimțământul este elementul de bază al mecanismului de
transfer care reiese din scopul primordial al convenției de a facilita reabilitarea
condamnaților: transferarea condamnatului fără acordul lui ar avea efectele contrare în ceea
ce priveşte reabilitarea.

e) acțiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o


infracțiune penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie astfel
de infracțiune dacă ar fi survenit pe teritoriul său; adică se stabileşte principiul dublei
incriminări. Nu este necesar ca infracțiunea să fie aceeaşi conform ambelor legislații a
statului de condamnare şi a celui de executare. Pot fi diferențe în formularea şi clasificarea
legală a infracțiunii. Ideea principală este că elementele esențiale constitutive ale
infracțiunii trebuie să fie comparabile potrivit legislației acestor state.

f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să dea consimțămîntul asupra acestei


transferări.

Consimțămîntul condamnatului, sau, după caz a reprezentantului lui legal şi al statelor de


condamnare şi de executare este o condiție de bază pentru efectuarea transferului. Totodată
sunt cazuri cînd consimțămîntul inculpatului nu se cere. Acestea sunt cazurile în care
persoana în privința căreia a fost adoptată sentința a evadat din statul în care a fost
pronunțată sentința sau este subiectul unui ordin de expulzare sau deportare a
cesteia.Obligația de a–i explica dreptul condamnatului străin de a fi transferat îi revine
instanței naționale de condamnare.

Dacă condamnatul şi-a exprimat pe lângă statul de condamnare dorința de a fi transferat


acest stat prin intermediul Ministerului Justiției trebuie să informeze despre aceasta statul
de executare cât mai curând posibil după rămânerea definitivă a hotărîrii. Dacă
condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de executare, dorința de a fi transferat, statul de
condamnare comunică acestui stat, la cererea ultimului, informații privind numele, data şi
locul naşterii condamnatului; dacă este cazul, adresa lui în statul de executare; o prezentare
a faptelor care au atras condamnarea; natura, durata pedepsei şi data începerii executării
acesteia.

Orice hotărîre luată pe marginea unei cereri de transfer a persoanei condamnate trebuie să
fie adusă la cunoştința persoanei transferul căreia se solicită.

Orice cerere de transfer urmează a fi depusă în scris şi însoțită de documentele menționate


în articolul comentat. Cererea poate fi depusă de către persoana condamnată, de
reprezentantul ei sau de rude la Ministerul Justiției a statului de condamnare sau a statului
de executare. Dacă cererea vine din partea unuia din aceste două state ea se declară de către
187
Ministrul Justiției al statului respectiv. Cererea declarată de condamnat sau rude adresată
Ministrului Justiției statului de condamnare va fi soluționată de către acesta şi dacă el
consimte transferul, adresează deja din numele său cerere de transfer a condamnatului către
Ministrul Justiției statului de executare cu anexarea tuturor cererilor parvenite şi
documentele menționate. Dacă Ministrul Justiției nu acceptă transferul, el va informa
despre aceasta solicitanții. În statul de executare cererea se soluționează în primul rînd de
către Ministrul Justiției şi dacă acesta consideră că cererea poate fi acceptată o va adresa
prin demers instanței competente pentru soluționare, dacă nu va accepta transferul,
Ministrul Justiției va informa despre aceasta Ministrul Justiției statului de condamnare. La
soluționarea cererii de transfer de către instanța de judecată din statul de executare, instanța
se va expune dacă acceptă sau nu transferul şi în caz de acceptare va indica modalitatea de
executare a sentinței: prin continuare a executării sentinței statului de condamnare sau prin
schimbarea condamnării. Condamnatul trebuie să dea consimțămîntul la transfer
indiferent de la cine a parvenit cererea pentru transfer. Statul de condamnare va proceda în
aşa fel încât persoana care trebuie să-şi dea consimțământul la transfer să o facă de bună
voie şi în deplină cunoştință de consecințele juridice care decurg din acesta. Procedura de
verificare a consimțămîntului condamnatului este guvernată de legea statului de
condamnare. Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea să
verifice că acest consimțământ a fost dat în condițiile sus indicate. Convenția concretizează
că verificarea se va efectua prin intermediul unui consul sau al altui funcționar desemnat de
acord cu statul de executare. Dat fiind că transferul în toate cazurile se va face doar cu
consimămîntul persoanei condamnate, înainte de a da consimțămîntul acesteia urmează să i
se explice că ea nu va beneficia de regula specialității, care o protejează de urmărire ori
condamnare sau deținere pentru infracțiuni pe care le-a săvîrțit pînă la transfer în statul de
executare. Procedura de soluționare a cererii de transfer se reglementează de prevederile
legale ale statului de executare. În caz de acceptare a transferului, cererea de transfer a
cetățenilor Republicii Moldova condamnați în altă țară se transmite de către Ministrul
Justiției cu demersul său pentru soluționare la instanța egală în grad cu instanța statului de
condamnare.

Demersul Ministrului Justiției se soluționează în şedință de judecătorul de instrucție în lipsa


persoanei condamnate, dacă ea se află în statul de condamnare şi execută pedeapsa, cu
participarea reprezentantului Ministrului Justiției şi al apărătorului condamnatului. Dacă
condamnatul nu are apărător ales, acesta este numit din oficiu. În cadrul soluționării
demersului privitor la transfer, judecătorul de instrucție verifică dacă sînt respectate
condițiile pentru transfer prevăzute de prezentul capitol, precum şi de tratatul internațional
în temeiul căruia se solicită transferul sau de acordul de reciprocitate. Examinarea cauzei
începe cu raportul reprezentantului Ministerului Justiției, se audiază explicația persoanei
care a depus cerere, dacă ea participă la şedință, apoi se cercetează materialele prezentate,
după care instanța adoptă o încheiere. În încheiere în afară de chestiunile menționate în
articolul comentat, în caz de admitere a demersului se indica care procedură de executare
se alege: continuarea executării sentinței sau schimbarea condamnării. Cererea transferului
persoanelor condamnate pot fi refuzate în următoarele cazuri:

- persoana a fost condamnată pentru infracțiuni care au sesizat negativ opinia publică din

188
Republica Moldova;

- pedeapsa prevăzută de legislația statului de executare este vădit superioară sau inferioară
în raport cu cea stabilită prin hotărîrea pronunțată de instanța judecătorească din Republica
Moldova;

- persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin comiterea infracțiunii şi nici nu a


plătit sau garantat daunele şi cheltuielile la care a fost obligată prin sentința pronunțată de
instanța judecătorească a Republicii Moldova;

- există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialității, trecînd la


represiunea penală a persoanei condamnate pentru fapte anterioare transferului, altele decît
cele care au motivat aplicarea pedepsei, fără a obține mai întîi, în acest scop autorizația
Republicii Moldova;

- există pericolul expunerii persoanei al cărui transfer se solicită unei atitudini degaradante
sau inumane de către autoritățile statului de executare. În caz de necesitate, autoritățile
competente ale Republicii Moldova pot solicita statului de executare permisiunea verificării
la locul deținerii a condițiilor de deținere existente în acest stat;

- există indicii suficiente că odată transferată persoana condamnată ar putea fi pusă în


libertate imediat sau într-un termen scurt față de durata pedepsei rămase de execuitat
conform legislației Republicii Moldova.

Temeiurile date de refuz a transferului persoanelor condamnate se aplică în situația cind


Republica Moldova este stat de condamnare. Cînd Republica Moldova ca stat de executare
refuzul transferului persoanelor condamnate vor fi din următoarele motive:

- procesul în care s-a pronunțat sentința de condamnare nu s-a desfăşurat în conformitate cu


dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților
fundamentale;

- în Republica Moldova s-a pronunțat o sentință împotriva persoanei condamnate pentru


aceiaşi faptă sau este în curs o procedură penală pentru aceiaşi faptă şi împotriva aceleiaşi
persoane;

- persoana condamnată a părăsit demult Republica Moldova , stabilindu-şi domiciliul în alt


stat, iar legăturile sale cu Republica Moldova nu mai sunt semnificative;

- persoana condamnată a comis o infracțiune gravă care a sesizat negativ opinia publică sau
a întrținut relații strînse cu membrii unor organizații criminale, ceea ce face îndoielnică
reintegrarea ei socială în Republica Moldova;

- transferul poate prezenta pericol pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a statului, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau
a moralei, ori apărarea drepturilor şi libertăților altora. Decizia de refuz al efectuării
transferului persoanei condamnate luată de autoritățile Republicii Moldova ca stat de
condamnare poate fi contestată în procedură în procedură de contencios administrativ la

189
Curtea de Apel Chişinău.

1.2 Republica Moldova ca stat de executare

În cazul cînd se dispune continuarea executării sentinței statul de executare continue să


execute sancțiunea stabilită de către instanța statului de condamnare, chiar dacă această
sancțiune a fost adaptată la legislația statului de executare. În această situație, statul de
executare este legat de natura juridică şi durata pedepsei aşa cum rezultă ele din
condamnare. „Natura juridică” se referă la tipul pedepsei în cazul în care legislația statului
de condamnare prevede diferitele modalități ale privațiunii de libertate. „Durata” înseamnă
că pedeapsa care urmează a fi executată în statul de executare, şi în privința căreia acest stat
poate dispune eliberarea condițională, corespunde mărimii pedepsei stabilite în statul de
condamnare, luând în considerare perioada deja executată în statul de condamnare anterior
transferării.

Totuşi, dacă natura juridică sau durata acestei pedepse sunt incompatibile cu legislația
statului de executare, sau dacă legislația acestui stat o impune, statul de executare poate,
prin hotărîre judiciară, să adapteze această pedeapsă la pedeapsa ori măsura prevăzută de
propria sa lege pentru infracțiuni de aceeaşi gen. Adaptare are unele limite: această
pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte natura
sa, celei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare. Pedeapsa nu poate să agraveze prin
natura sau durata sa sancțiunea pronunțată în statul de condamnare, nici să depăşească
maximul prevăzut prin legea statului de executare. La continuarea pedepsei, instanța
stabileşte termenul pedepsei care nu a fost executat şi urmează a fi executat, precum şi tipul
penitenciarului în care va fi executată pedeapsa în statul de executare. În cazul schimbării
condamnări, se aplică legislația statului de executare. În această situație instanța care
soluționează demersul de transfer:

- va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează în mod explicit sau
implicit în hotărîrea pronunțată în statul de condamnare, deci, instanța nu va putea aprecia
într-un alt mod faptele pe care a fost bazată sentința. Aceasta se aplică atât faptelor
”obiective” care se referă la comiterea faptului sau urmările acestuia, cît şi faptelor
„subiective” care se referă la intenția condamnatului. În acest caz nu se schimbă esența
sentinței, ci numai sancțiunea

- nu va putea schimba o sancțiune privativă de libertate printr-o sancțiune pecuniară


(bănească); aceasta nu exclude aplicarea celorlalte sancțiuni nonprivative de libertate;

- va deduce integral din pedeapsă perioada de privațiune de libertate deja executată de către
condamnat, inclusiv detenția anterioară condamnării, sau detenția în perioada tranzitului;

-nu va agrava situația penală a condamnatului. Această cerință se referă nu numai la durata
pedepsei, dar şi la natura sancțiunii de executat;

- nu va fi legată de limita inferioară (minimă) a sancțiunii eventual prevăzute de legislația


sa pentru infracțiunea sau infracțiunile săvârşite. Această prevedere înseamnă că acest stat
poate să nu respecte acest minim şi poate executa sancțiunea impusă de statul de executare

190
chiar dacă aceasta sancțiunea este mai mică decât minimum stipulat în legislația sa;

- dacă categoria sau durata pedepsei pronunțate în statul de condamnare nu corespunde


Codului penal al Republicii Moldova, instanța de judecată, o poate adapta la pedeapsa
prevăzută de legea națională pentru infracțiuni de aceeaşi categorie. Această pedeapsă
trebuie să fie cît mai adecvată pedepsei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare.
Prin natura sau prin durata sa, această pedeapsă nu poate fi mai aspră decît cea pronunțată
în statul de condamnare şi nici să depăşească limita maximă prevăzută de legea
națională; Deci, în încheierea de schimbare a condamnării, instanța va indica: - încadrarea
juridică a infracțiunii pentru care a fost condamnat, în baza Codului penal al Republicii
Moldova care prevede răspundere pentru o infracțiune similară cu acea comisă de
condamnat; - categoria şi termenul pedepsei principale şi complementare stabilite,
termenul de pedeapsă care urmează să fie executat în Republica Moldova, tipul
penitenciarului şi modul de reparare a prejudiciului în cazul acțiunii civile.

Instanța va dispune deducerea din durata pedepsei stabilite de instanța națională a părții din
pedeapsă care a fost executată în statul de condamnare, dacă pedepsele sînt de aceeaşi
categorie. În cazul în care instanța națională va stabili o altă categorie de pedeapsă decît
cea aplicată prin hotărîrea statului de condamnare, la determinarea categoriei şi duratei
ei se va ține cont de partea din pedeapsa executată.

Pedeapsa complementară pronunțată prin hotărîrea instanței statului de condamnare se


execută în măsura în care este prevăzută de legea Republicii Moldova şi nu a fost executată
în statul de condamnare.

Necătînd la faptul că numai statul de executare va fi în continuare responsabil pentru


executarea pedepsei, grațierea, amnistia sau comutarea pedepsei poate fi acordată atît de
statul de executare cît şi de statul de condamnare în conformitate cu Constituția sa sau cu
celelalte reglementări juridice ale sale. În caz de casare sau modificare a sentinței statului de
condamnare, precum şi de aplicare a actului de amnistie sau grațiere adoptat de statul de
condamnare cu privire la persoana care execută pedeapsa în Republica Moldova,
chestiunile privind executarea sentinței revăzute precum şi a aplicării amnistiei sau grațierii
se soluționează în condițiile prezentului articol de către judecătorul de instrucție. La apariția
unor circumstanțe care împiedică adoptarea deciziei definitve privind acceptul sau refuzul
transferului solicitat, fie privind efectuarea transportării persoanei condamnate, Republica
Moldova ca stat de condamnare poate decide asupra suspendării procedurii de transfer, care
va fi reluată după înlăturarea cauzelor ce au determinat luarea deciziei de suspendare,
infomînd despre aceste decizii statul de executare şi persoana condamnată.

Procedura de transfer declanşată încetează la retragerea cererii de transfer al persoanei


condamnate sau la refuzul acesteia de a fi transferată, cu informarea reciprocă a statelor
vizate.Atît statul de condamnare cît şi statul de excutare poate acorda grațiere sau amnistie,
poate modifica sau anula sentița aplicată persoanei condamnate.Amnistia şi grațiierea sunt
unele din cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării. Amnistia
este actul prin care se înlătură răspunderea penală sau sau a pedepsei penale prin reducerea
pedepsei aplicate sau comutarea acesteaia. Grațierea prezintă actul prin care persoana
condamnată este liberată în tot sau în parte, de pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este
191
comutată.

2.1. Fundamentul juridic

Convenții internaționale:

- Convenția asupra transferării persoanelor condamnate din 21.03.1983, Strasbourg,

- Protocolul adiȚional la această ConvenȚie, din 18.12.1997, Strasbourg.

Convenții bilaterale:

- Tratatul între RM şi România privind asistența juridică în materie civilă şi penală din
06.07.1996.

Legislația națională:

- CPP, art. 551-557,

- Legea nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006 cu privire la asistența juridicăinternațională în


materie penală. Principiul reciprocității, la fel poate servi drept bază pentru realizarea
transferului unei persoane condamnate. Principiul respectiv se aplică atunci când nu există
niciun instrument internațional în domeniu, la care sa fie părți ambele state. Legislația
procesual-penală expres stabileşte faptul că reciprocitatea, în cazul transferului persoanelor
condamnate, presupune existența unui acord întocmit în forma scrisă între autoritățile
centrale responsabile.

2.2. Procedura transferului persoanelor condamnate

Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza tratatului internațional la care RM


şi statul respectiv sunt părți sau în condiții de reciprocitate stabilite printr-un acord scris
între Ministerul Justiției al Republicii Moldova şi instituția responsabilă a statului străin.
Convenția de la Strasbourg din 21 martie 1983, stipulează că o persoană condamnatăpe
teritoriul unei părți poate să fie transferată pe teritoriul altei părți, pentru a executa aici
condamnarea care i-a fost aplicată. În acest scop, ea îşi poate exprima, fie pe lângă statul de
condamnare, fie pe lângă statul de executare, dorința de a fi transferată.

Prin urmare, procedura transferului poate fi inițiată, atât de către statul de condamnare, cât
şi de către statul de executare. RM, fie ca stat de condamnare, fie ca stat de executare, poate
declanşa procedura transferului persoanei condamnate atât la cererea acesteia, cât şi la
adresarea reprezentanților legali, avocatului, soțului, rudelor apropiate, fraților sau surorilor.
În cazul RM, calitatea de autoritate centrală responsabilă de procedura de transfer îi
aparține Ministerului Justiției.

2.3 Solicitări de informații şi răspunsuri

Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de condamnare, dorința de a fi transferat în


temeiul Convenției de la Strasbourg din 21 martie 1983, acest stat trebuie să informeze
despre aceasta statul de executare cât mai curând posibil, dupărămânerea definitivă a
hotărârii. Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de executare, dorința de a fi

192
transferat în temeiul prezentei Convenții, statul de condamnare îi comunică statului de
executare, la cererea sa, următoarea informație:

- numele, data şi locul naşterii condamnatului,

- dacă este cazul, adresa sa în statul de executare,

- prezentare a faptelor care au atras condamnarea,

- natura, durata şi data începerii executării condamnării.

La fel, statul de executare trebuie să furnizeze la cererea statului de condamnare:

- un document sau o declarație care să indice că persoana condamnată este resortisant al


acelui stat;

- o copie de pe dispozițiile legale ale statului de executare din care să rezulte că acțiunile
sau omisiunile care au dat loc condamnării în statul de condamnare constituie o infracțiune
penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar constitui o astfel de infracțiune, dacă
ele ar surveni pe teritoriul său;

- o declarație referitoare la continuarea executării sau schimbarea condamnării reieşind din


specificul legislației naționale a statului de executare.

În aceeaşi măsură, statul de condamnare trebuie să furnizeze statului de executare


următoarele documente:

- o copie de pe hotărâre şi de pe dispozițiile legale aplicabile, certificată prin aplicarea


semnăturii persoanei care a perfectat copia, precum şi ştampilei organului competent în care
activează aceasta;

- indicarea duratei condamnării deja executate, inclusiv informații asupra oricărei detenții
provizorii, reduceri a pedepsei sau altui act privind executarea condamnării;

- o declarație constatând consimțământul condamnatului la transferare;

- de fiecare dată când va fi cazul, orice raport medical sau social despre condamnat,

În sensul Convenției calitatea de resortisant se referă la persoanele care dețin cetățenia sau
cele care au domiciliu permanent pe teritoriul statului respectiv. - orice informație asupra
tratamentului său în statul de condamnare şi orice recomandare pentru continuarea
tratamentului său în statul de executare.

În acelaşi timp, în cazul RM, persoana condamnată urmează a fi informată în scris de către
Ministerul Justiției, direct sau prin intermediul administrației penitenciare a
Departamentului Instituțiilor Penitenciare, despre orice acțiune întreprinsă de către statul de
condamnare sau statul de executare, precum şi despre orice hotărâre luată de unul dintre
aceste două state în legătură cu o cerere de transfer.

2.4 Procedura de soluționare a transferului

193
În general, procedura transferului constă în câteva etape cum ar fi:

1. inițierea procedurii;

2. colectarea de documente şi informații;

3. autorizarea transferului de către statul de executare;

4. autorizarea transferului de către statul de condamnare;

5. după caz, autorizarea tranzitului de către statul de tranzit;

6. escortarea condamnatului din statul de condamnare în statul de executare.

Procedura autorizării transferului depinde într-o mare măsură de legislația internă a statului
de condamnare şi a celui de executare. Astfel, toate chestiunile interne referitoare la
volumul necesar de informație, modalitatea şi temeiurile de autorizare a transferului sunt
stabilite prin reglementări naționale ale fiecărui stat în parte şi țin în exclusivitate de
autoritățile competente ale acestora. Important este faptul că legislația internă trebuie sa fie
în concordanță cu instrumentul internațional în domeniu. Autorizarea transferului, atât în
statul de condamnare, cât şi în statul de executare, presupune două laturi şi anume:
verificările întreprinse de către autoritatea centrală(Ministerul Justiției în cazul RM) şi
ajustarea pedepsei stabilite în statul de condamnare la condițiile statului de executare. În
cazul în care RM este statul de condamnare, cererea de transfer se adresează Ministerului
Justiției, care urmare a colectării tuturor materialelor necesare, verifică existența motivelor
de refuz al transferului. În lipsa motivelor de refuz, Ministerul Justiției, după examinarea
actelor, organizează traducerea lor conform cerințelor aplicabile fiecărui caz în parte, cu
respectarea rezervelor formulate de statul solicitat la tratatul internațional potrivit căruia se
efectuează transferul, şi le va transmite, împreună cu cererea de transfer, autorității
competente din statul de executare, căreia îi va cere acceptul de efectuare a transferului.

Odată cu transmiterea cererii de transfer şi a documentelor anexate, statul de executare


poate fi solicitat să comunice dacă pedeapsa aplicată în privința persoanei condamnate va fi
schimbată reieşind din specificul legislativ al acesteia sau va avea loc continuarea executării
sentinței deja stabilite.

Dacă statul de executare acceptă cererea de transfer, toate actele, inclusiv cele furnizate de
către statul de executare, sunt supuse de către Ministerul Justiției unei verificări a
corespunderii cu dispozițiile tratatelor internaționale, adică de respectare a condițiilor
pentru efectuarea transferului. Dacă transferul este acceptat definitiv, statul de executare va
recurge la obținerea

autorizației de tranzit (dacă este nevoie), după care se efectuează escortarea. Atunci când
RM are calitatea de stat de executare, primele acțiuni constau în schimbul reciproc de
informații între Ministerul Justiției al Republicii Moldova şi autoritatea centrală a statului
de condamnare, cu formularea de către ultima a acordului prealabil sau refuzului său de
transfer.

După ce primeşte acordul statului de condamnare asupra transferului împreună cu actele

194
necesare, MJ verifică gradul de corespundere al acestuia cu dispozițiile tratatelor
internaționale şi transmite cererea de transfer, împreună cu demersul ministrului justiției şi
actele colectate, spre soluționare instanței judecătoreşti egale în grad cu instanța statului de
condamnare, hotărârea căreia urmează să fie executată. În cazul în care hotărârea statului de
condamnare este adoptată de o instanță judiciară egală în grad cu o instanță judiciară de
gradul I, demersul ministrului justiției şi cererea de transferare se adresează judecătoriei în
raza teritorială a căreia se află MJ, iar dacă instanța statului de condamnare este egală în
grad cu curtea de apel, cererea şi demersul respectiv se adresează Curții de Apel Chişinău.

În urma examinării demersului respectiv, instanța de judecată emite o încheiere motivată, în


care se specifică:

- termenul pedepsei care urmează a fi executată pe teritoriul RM,

- tipul penitenciarului, regimul detenției,

- pedeapsa complementară (după caz),

- modul de reparare a prejudiciului în cazul acțiunii civile (după caz).

Încheierea respectivă este pasibilă de atac în termen de 10 zile de la înştiințare. După ce


rămâne definitivă, încheierea instanței judecătoreşti a RM se transmite prin MJ autorității
centrale competente din statul de condamnare pentru ca transferul persoanei condamnate să
poată avea loc.

Autoritatea centrală a statului de condamnare examinează încheierea transmisă de către MJ


şi îşi exprimă poziția finală vis-a-vis de transfer. De remarcat că în unele cazuri această
examinare se face prin intermediul instanței de judecată al statului respectiv, cu emiterea
unei încheieri (Federația Rusă). În alte cazuri, cum ar fi cel al Ucrainei, examinarea finală
este realizată de către autoritatea centrală. După obținerea acceptului final din partea
statului de condamnare şi a autorizației corespunzătoare de tranzit (dacă este necesar),
predarea-preluarea persoanei condamnate se efectuează de către Departamentul Instituțiilor
Penitenciare al Ministerului Justiției.

În baza Convenției de la Strasbourg din 21 martie 1983, informația comunicată reciproc la


începutul procedurii de transfer se întocmeşte în limba statului căruia îi este adresatăsau în
una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei. La fel, se stabileşte că restul
corespondenței, inclusiv cererile de transferare, pot fi transmise fără nicio traducere. Cu
toate acestea, orice stat poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de
ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, printr-o declarație adresată Secretarului
General al Consiliului Europei, să pretindă ca cererile de transferare să fie însoțite de o
traducere în limba proprie sau într-una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei, ori în
aceea dintre aceste limbi pe care el o indică. RM a făcut o asemenea declarație, insistând
asupra faptului ca cererile de transfer, precum şi actele auxiliare să fie însoțite de traducerea
în limba sa oficială sau în una din limbile oficiale ale Consiliului Europei.

2.5 Consimțământul expres al condamnatului

Una din condițiile transferului este faptul că ultimul urmează a fi consimțit de către
195
persoana condamnată sau, în raport cu vârsta sau cu starea fizică ori mintală a acesteia, de
către reprezentantul persoanei. Statul de condamnare va proceda în aşa fel încât persoana
care trebuie să-şi dea consimțământul la transferare, să o facă de bună voie şi în deplină
cunoştință de consecințele juridice care decurg din aceasta. Procedura, forma şi modul de
exprimare a consimțământului sunt guvernate de legea statului de condamnare.

Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin


intermediul unui consul sau al altui funcționar desemnat de acord cu statul de executare, că
acest consimțământ a fost dat în condițiile indicate mai sus. Potrivit celor indicate în
Protocolul adițional la Convenția de la Strasbourg din 21 martie 1983, statul de executare
poate, la cererea statului de condamnare, să îşi dea acordul pentru transferarea unei
persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea
pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei
condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă
măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să
rămână pe teritoriul statului de condamnare. În situația indicată mai sus, statul de
condamnare va ține cont de opinia persoanei condamnate.

2.6 Cazurile de refuz

Potrivit Convenției de la Strasbourg din 21 martie 1983, o transferare poate avea loc numai
în următoarele condiții:

- condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare;

- hotărârea trebuie să fie definitivă;

- durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie de cel
puțin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;

- transferul este consimțit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu
starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către
reprezentantul persoanei;

- acțiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o infracțiune
penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui săconstituie o astfel de
infracțiune, dacă ar fi survenit pe teritoriul său; şi

- statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei


transferări.

Legea nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006, categoriseşte motivele refuzului, în funcție de
calitatea pe care o are RM. În aşa fel, atunci când RM este stat de condamnare, cererea de
transfer al persoanei poate fi refuzată din următoarele motive:

- persoana a fost condamnată pentru infracțiuni care au sesizat negativ opinia publică din
RM;

- pedeapsa prevăzută de legislația statului de executare este vădit superioară sau inferioară

196
în raport cu cea stabilită prin hotărârea pronunțată de instanța judecătorească din RM;

- există indicii suficiente că, odată transferată, persoana condamnată ar putea fi pusă în
libertate imediat sau într-un termen scurt față de durata pedepsei rămase de executat
conform legislației RM;

- persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin comiterea infracȚiunii şi nici nu


a plătit sau garantat daunele şi cheltuielile la care a fost obligată prin sentinȚa pronunȚată
de instanȚa judecătorească a RM;

- există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităȚii, trecând


la represiunea penală a persoanei condamnate pentru fapte anterioare transferului, altele
decât cele care au motivat aplicarea pedepsei, fără a obține mai întâi, în acest scop,
autorizarea RM;

- există pericolul expunerii persoanei al cărei transfer se solicită unei atitudini degradante
sau inumane de către autoritățile statului de executare. În caz de necesitate, autoritățile
competente ale RM pot solicita statului de executare permisiunea verificării la locul
deținerii, a condițiilor de deținere existente în acest stat.

Calitatea de stat de executare a RM, implică următoarele motive de refuz:

- procesul în care s-a pronunțat sentința de condamnare nu s-a desfăşurat în conformitate cu


dispozițiile pertinente din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăților fundamentale;

- în RM s-a pronunțat o sentință împotriva persoanei condamnate pentru aceeaşi faptă sau
este în curs o procedură penală pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane;

- persoana condamnată a părăsit demult RM, stabilindu-şi domiciliul în alt stat, iar
legăturile sale cu RM nu mai sunt semnificative;

- persoana condamnată a comis o infracțiune gravă care a sesizat negativ opinia publică sau
a întreținut relații strânse cu membrii unor organizații criminale, ceea ce face îndoielnică
reintegrarea ei socială în RM;

- transferul poate prezenta pericol pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a statului, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau
a moralei ori apărarea drepturilor şi libertăților altora. Decizia de refuz al efectuării
transferului persoanei condamnate luată de autoritățile RM ca stat de condamnare poate fi
contestată în procedură de contencios administrativ la Curtea de Apel Chişinău.

2.7 Suspendarea şi încetarea procedurii de transfer

La apariția unor circumstanțe care împiedică adoptarea deciziei definitive privind acceptul
sau refuzul transferului solicitat, fie privind efectuarea transportării persoanei condamnate,
RM, poate decide asupra suspendării procedurii de transfer, care va fi reluată după
înlăturarea cauzelor ce au determinat luarea deciziei de suspendare, informând despre
aceste decizii statul respectiv şi persoana condamnată.

197
Procedura de transfer declanşată încetează la retragerea cererii de transfer de către persoana
condamnată sau la refuzul acesteia de a fi transferată, cu informarea reciprocă a statelor
vizate.

2.8 Cheltuielile legate de transfer

Cheltuielile ocazionate de efectuarea transferului sunt în sarcina statului de executare, cu


excepția cheltuielilor ocazionate exclusiv pe teritoriul statului de condamnare. În acelaşi
timp, potrivit Legii nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006, persoana condamnată,
reprezentanții legali, avocatul, soțul, rudele apropiate, frații sau surorile pot adresa
ministrului justiției solicitarea permisiunii de a transporta pe cont propriu persoana
condamnată, suportând toate cheltuielile de transport fără dreptul de a pretinde statului
rambursarea lor. Asemenea solicitări trebuie să fie motivate. Ministrul justiției poate
accepta astfel de solicitări în situații în care transportul urgent al persoanei condamnate este
determinat de starea nesatisfăcătoare a sănătății ei, de condițiile deplorabile de detenție în
statul de condamnare, de pericolul pentru viață sau sănătate pe care îl prezintă întârzierea
transportului, în alte cazuri similare. Refuzul ministrului justiției poate fi contestat în
procedură de contencios administrativ la Curtea de Apel Chişinău.

2.9 Efectele transferului

Efectele transferului persoanei condamnate dintr-un stat în altul diferă în funcție de calitatea
pe care acestea o au. În cazul statului de condamnare, preluarea persoanei condamnate de
către autoritățile statului de executare are drept efect suspendarea executării pedepsei pe
teritoriul primului. La fel, statul de condamnare nu mai poate executa pedeapsa atunci când
statul de executare consideră, potrivit legislației sale, condamnarea ca fiind executată. Statul
de executare, în dependență de specificul legislativ național, continuă executarea sentinței
sau schimbă condamnarea printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa
aplicată în statul de condamnare printr-o pedeapsă prevăzută de legislația sa pentru aceeaşi
infracțiune.

III. Extrădarea

Extrădarea poate fi solicitată sau dispusă în lumina convențiilor multilaterale sau a unor
tratate bilaterale care RM le-a încheiat cu alte state.

Convenții multilaterale:

- Convenția europeană de extrădare din 13.12.1957, Paris,

- Convenția ONU contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din


20.12.1988, Viena,

- Convenția privind suprimarea finanțării terorismului din 0912.1999, New York,

- Convenția penală cu privire la corupție din 27.01.1999, Strasbourg,

198
- Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate din 15.11.2000,

- Convenția privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și


penale din 22.01.1993, Minsk.

Pe parcursul timpului, s-a observat că, vorbind din punct de vedere practic, Convenția
europeană de extrădare de la Paris din 13 decembrie 1957 este cel mai utilizat instrument
internațional în acest sens. Această Convenție este completată de Protocoalele sale
adiționale care vor fi aplicate numai în relație cu statele care au ratificat această Convenție.

Pe lângă convențiile multilaterale ale CoE și ONU la care RM este parte și potrivit

cărora se poate solicita asistența juridică, de asemenea, țara noastră aplică, în acest

context, și tratatele bilaterale încheiate cu alte state (cele menționate în capitolele

anterioare).

Legislația internă:

- Constituția Republicii Moldova, art.18,

- CP, art. 13,

- CPP, art. 541-550,

- Legea RM cu privire la asistența juridică internațională în materie penală din

01.12.2006, 50

- Hotărârea Parlamentului RM nr.1183-XIII din 14.05.97 de ratificare a

Convenției europene de extrădare din 13.12.1957 de la Paris.

În lipsa unui tratat internațional, extrădarea poate fi solicitată și acordată în baza

principiului reciprocității prin intermediul canalelor diplomatice.

Condițiile de extrădare

Extrădarea este un act bilateral ce intervine între două state: unul pe teritoriul căruia se află
infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi altul care
este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează în acest scop cererea de extrădare
(statul solicitant). Prin finalitatea sa, extrădarea este, deci un act de asistență judiciară
internațională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul
pentru a fi tras la răspundere pentru infracțiunea săvârşită.

La fel, părțile contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi sub
condiții determinate de legislația internă, persoanele care sunt căutate în vederea executării
unei pedepse de către autoritățile judiciare ale părții solicitante.

Condiții privitoare la persoane

199
Potrivit Legii cu privire la asistența juridică internațională în materie penală din 1
decembrie 2006, poate fi extrădat din RM, la cererea unui stat, cetățeanul străin sau
apatridul urmărit penal sau condamnat în acel stat.

Nu pot fi extrădați:

- cetățenii RM,

- persoanele cărora li s-a acordat drept de azil,

- persoanele cărora li s-a acordat statutul de refugiat politic,

- persoanele străine care se bucură în RM de imunitate de jurisdicție, în condițiile şi în


limitele stabilite de tratatele internaționale,

- persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părți, martori sau experți în
fața unei autorități judecătoreşti, în limitele imunităților conferite prin tratat internațional.

Condiții referitoare la fapte:

Dubla incriminare. Extrădarea poate fi admisă, numai dacă fapta pentru care a fost
condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este calificată drept infracțiune atât în
statul solicitant, cât şi în RM. Prin derogare de la dispozițiile anterior menționate,
extrădarea poate fi acordată şi în cazul în care fapta nu este prevăzută de legislația RM,
dacă pentru această faptă este exclusă cerința dublei incriminări printr-un tratat internațional
la care RM este parte. Diferențele existente între calificarea juridică şi denumirea dată
aceleiaşi infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță dacă prin tratatul
internațional sau, în lipsa acestuia, prin declarație de reciprocitate, nu se prevede altfel.

Infracțiuni politice. Extrădarea nu se acordă, dacă infracțiunea pentru care este cerută, este
considerată de statul solicitat ca infracțiune politică sau ca faptă conexă51unei asemenea
infracțiuni. Aceeași regulă se va aplica dacă statul solicitat are motive temeinice de a crede
că cererea de extrădare motivată printr-o infracțiune de drept comun a fost prezentată în
vederea pedepsirii unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naționalitate sau
de opinii politice ori că situația acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul
dintre aceste motive. RM își rezervă dreptul, în lumina Convenției de la Paris din 1957, să
determine, în funcție de circumstanțe, dacă atentatul la viața unui șef de stat sau a unui
membru al familiei sale este sau nu infracțiune politică.

Infracțiuni militare. Extrădarea motivată de infracțiuni militare care nu constituie


infracțiune de drept comun este exclusă din câmpul de aplicare a Convenției de la Paris.
Infracțiuni fiscale. În materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, extrădarea
se va acorda, în condițiile prevăzute de instrumentele internaționale în speță și legislația
națională a statului de executare. Extrădarea nu poate fi refuzată din motiv că legislația unui
stat nu impune același tip de taxe sau impozite, similar legislației celuilalt stat.

Condiții privitoare la pedeapsă

200
Gravitatea pedepsei. În sensul restrâns (cât privește competența MJ în materie) al
conceperii acestui ghid, extrădarea este acordată în vederea judecării numai pentru fapte
pasibile de pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an, potrivit legislației RM, precum
şi a statului solicitant. Extrădarea în vederea executării unei sancțiuni penale se acordă
numai dacă este permisă extrădarea în condițiile tocmai amintite şi dacă urmează a fi
executată o pedeapsă privativă de libertate. În acest caz, extrădarea se va acorda în situația
în care termenul de detenție ce urmează a fi executat sau cumulul termenelor de detenție ce
urmează a fi executate este de cel puțin 6 luni dacăaltfel nu este prevăzut. Persoana
condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării
pedepsei poate fi extrădată în caz de anulare a condamnării cu suspendarea condiționată şi
trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa stabilită prin hotărârea judecătorească,
dacă pedeapsa care a rămas să fie executată răspunde exigențelor de gravitate expuse supra
şi nu există alte impedimente legale la extrădare.

Pedeapsa capitală. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de
către legea statului solicitant, extrădarea va putea fi acordată doar cu condiția ca acel stat să
prezinte asigurări, considerate ca satisfăcătoare pentru statul solicitat, că pedeapsa capitală
nu se va executa.

Condiții privitoare la competență

RM, ca și alte state-părți la Convenția de la Paris din 1957, sau la un alt instrument
internațional, în lumina acestora din urmă, poate refuza să extrădeze persoana reclamată
pentru o infracțiune care, potrivit legislației interne (a RM, în cazul nostru), a fost săvârşită
în totul sau în parte pe teritoriul său. La luarea deciziei se vor examina și cazurile în care
judecarea pe teritoriul statului solicitant este justificată fie de aflarea adevărului, fie de
posibilitatea de a aplica o sancțiune potrivită sau de a asigura reintegrarea socială a
persoanei extrădabile. Când infracțiunea, motivând cererea de extrădare, a fost comisă în
afara teritoriului statului solicitant, extrădarea nu va putea fi refuzată decât dacă legislația
părții solicitate nu autorizează pedepsirea unei infracțiuni de același fel, săvârșită în afara
teritoriului său ori nu autorizează extrădarea pentru infracțiunea formând obiectul cererii.

Condiții privitoare la procedură

Cauze în proces simultan. Dacă o persoană reclamată se află în proces pentru fapta sau
faptele în legătură cu care se cere extrădarea, ori pentru orice alte fapte, pe teritoriul statului
solicitat, acesta poate refuza să extrădeze această persoană. Dacă extrădarea este refuzată
pentru acest motiv, statul solicitat va trebui să înștiințeze statul solicitant despre modul în
care autoritățile celui dintâi au soluționat cauza.

Dreptul la apărare. Potrivit instrumentelor internaționale, RM nu va acorda extrădarea în


cazurile în care persoana reclamată ar fi judecată în statul solicitant de o instant care nu
asigură garanțiile fundamentale de procedură și de protecție a drepturilor la apărare.

Judecarea în lipsă. În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării
unei pedepse pronunțate, printr-o hotărâre judecătorească, împotriva sa in absentia, RM
poate refuza extrădarea în acest scop dacă va considera că procedura de judecată nu a luat
în vedere dreptul la apărare, recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei
201
infracțiuni. Extrădarea se acordă totuşi dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca fiind
suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare se cere dreptul la o nouă procedură
de judecată care să îi garanteze dreptul la apărare. În cazul în care RM comunică persoanei
a cărei extrădare se cere hotărârea judecătorească de condamnare pronunțată în lipsa ei,
statul solicitant nu va considera această comunicare drept un act care produce efecte de
natură procedurală în ordinea sa juridică.

Non bis in idem. Extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată
definitiv de către autoritățile competente ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru
care extrădarea este cerută. Prin derogare de la cele menționate, RM va permite extrădarea
atunci când partea solicitantă va dovedi că noile circumstanțe, care i-au devenit cunoscute,
justifică o reexaminare a cauzei.

Prescripția. Extrădarea nu se va acorda, dacă prescripția acțiunii sau a pedepsei este


împlinită potrivit legislației fie a statului solicitant, fie a statului solicitat. Amnistia.
Extrădarea nu se admite pentru o infracțiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă
acesta avea competență să urmărească această infracțiune potrivit propriei sale legi penale.

Procedura extrădării: extrădarea din/către RM (extrădarea activă/ pasivă) Atunci când


RM este stat solicitat, în afara unor dispoziții contrare prevăzute de instrumentele
internaționale, legea națională a acestuia este singura aplicabilă procedurii de extrădare.
Prin urmare, cea mai relevantă sursă în acest context este Legea cu privire la asistența
juridică internațională în materie penală din 01 decembrie 2006. Dispozițiile menționate
sunt aplicate și în cazul cand RM este stat solicitant, atâta timp cât procedura ține de
aplicarea internă, efectele extrădării fiind diferite, în dependență de stat.

Modul de legătură

Potrivit, celui de-al doilea Protocol adițional la Convenția de la Paris, cât și a Legii RM în
domeniu, precum și conform Convenției de la Minsk, Convențiilor ONU relevante, cererile
de extrădare sunt adresate de statul solicitant statului solicitat prin intermediul Ministerelor
lor de Justiție. Cu toate acestea, nu este exclusă nici calea diplomatică, așa cum este stipulat
expres în Convenția de la Paris din 1957) cererea fiind ulterior oricum transmisă neîntârziat
Ministerului Justiției pentru verificarea corespunderii acesteia cu dispozițiile tratatului
internațional. O altă cale poate fi convenită prin înțelegere direct între statul solicitant și
RM. Cererea de extrădare se întocmește cu respectarea prevederilor instrumentelor
internaționale la care RM este parte.

Cererea de extrădare şi documentele pertinente

Formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, cererea de extrădare se


adresează Ministerului Justiției în cazul în care persoana a cărei extrădare se cere a fost
condamnată de instanța judiciară a statului solicitant (indiferent dacă se aplica Convenția de
la Paris, sau cea de la Minsk sau oricare din instrumentele cu care se operează în acest
domeniu – toate prevăd această cale). Cererea de extrădare trebuie să conțină (în

202
dependență de tratatul în baza căruia se cere):

- originalul sau copia autentică de pe o hotărâre de condamnare executorie, cu mențiunea


rămânerii definitive, ale deciziilor pronunțate ca urmare a exercitării căilor legale de atac
și/sau a altor acte, procedural având aceeași putere,

- expunerea faptelor pentru care se cere extrădarea, cu indicarea, cât de exact posibil a datei
și locului săvârșirii lor, a calificării lor juridice și, în mod obligatoriu, a sancțiunii
aplicabile,

- copia de pe dispozițiile legale aplicabile sau, dacă este imposibil, declarația asupra
dreptului aplicabil, precum ți caracteristicile cele mai precise ale persoanei a cărei extrădare
se cere şi orice alte informații care determină identitatea şi cetățenia acesteia,

- datele privind durata părții neexecutate din pedeapsă, în cazul cererii de extrădare a unei
persoane condamnate, care a executat numai o parte din pedeapsă.

Ca idee generală, aproape toate izvoarele juridice prevăd aceleași acte pertinente ce
urmează a fi anexate, cu mici completări, de la stat la altul (acte necesare numai pentru
extrădarea în faza de judecată).

Dacă informațiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite


RM sau altui stat solicitat să pronunțe o hotărâre în acest sens, acesta din urmă va cere
complinirea informațiilor necesare şi va putea fixa un termen pentru obținerea acestor
informații. Acestea pot fi informații de orice natură ce ar putea cataliza procesul de
soluționare a extrădării.

Cererea, obligatoriu, trebuie să respecte toate condițiile de formă, să fie semnată și


autentificată prin ștampila instituției competente în acest sens.

Concurs de cereri

Atunci când extrădarea este cerută de mai multe state, fie pentru aceeași faptă, fie pentru
fapte diferite, statul moldovenesc decide extrădarea ținând cont de toate împrejurările și,
mai ales, de gravitatea și locul săvârșirii infracțiunilor, de data depunerii cererii, de
cetățenia persoanei și, nu în ultimul rând, de existența reciprocității de extrădare în raport cu
RM şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către un alt stat solicitant.

Limba de comunicare

În aceeași ordine de idei se va verifica dacă actele corespund condiției referitoare la limba
de comunicare între autorități în cadrul soluționării procedurii de extrădare. Potrivit
prevederilor Hotărârii de ratificare a Convenției de la Paris, RM își rezervă ca cererea de
extrădare și documentele anexate la ea să fie întocmite în limba de stat sau în una din
limbile oficiale ale Consiliului Europei ori să fie traduse în una din aceste limbi. În cazul
Convenției de la Minsk, al Tratatului între RM şi Federația Rusă, Tratatului între RM şi
Republica Lituania, Tratatului între RM şi Republica Letonă, Tratatului între RM şi
Ucraina, Tratatului între RM şi Republica Azerbaidjan, se folosește inclusiv și limba rusă.

203
Procedura de tratare a cererilor

Imediat parvenită în adresa MJ, acesta va face neîntârziat verificarea corespunderii cererii
de extrădare cu prevederile tratatului internațional pentru a se constata dacă sunt întrunite
toate condițiile de rigoare (expuse supra). El va verifica dacă există un temei juridic în baza
căruia se solicită extrădarea sau dacă nu cumva există vreun impediment legal de refuz în
acordarea acestei forme de asistență juridică internațională.

În caz de neconcordanțe în procesul de control al regularității internaționale, MJ poate


refuza extrădarea prin decizie motivată, restituind cererea în acest sens. Dacă ministrul
justiției consideră că cererea de extrădare a statului străin sau a instanței internaționale
întruneşte toate condițiile de admisibilitate şi că nu există impedimente pentru extrădarea
persoanei, el înaintează în instanța judecătorească în raza teritorială a căreia se află MJ un
demers, la care se anexează cererea şi actele însoțitoare ale statului solicitant respectând și
condițiile CPP, prevăzute la articolul.

Decizia privind extrădarea din RM se ia de către instanța judecătorească, în acest sens, cu


participarea procurorului, a reprezentantului Ministerului Justiției (în cazul extrădării
persoanelor condamnate), a persoanei a cărei extrădare se cere şi a apărătorului acesteia.

Încheierea instanței de judecată, devenită definitivă, se expediază Ministerului Justiției spre


executare sau informare a statului solicitant. Ulterior, Ministerul Justiției va comunica
autorității centrale a statului solicitant decizia luată privind admisibilitatea cererii de
extrădare de către instanța de judecată.

În această ordine de idei, autorităților centrale ale statului solicitant li se poate permite, la
cerere, să asiste, prin intermediul unui reprezentant desemnat în acest scop, la examinarea
în instanța judecătorească a demersului de extrădare din RM, instanța de judecată fiind în
drept să acorde o asemenea permisiune. În şedința de judecată pe teritoriul RM, inițial,
instanța judecătorească asigură luarea unei declarații de la persoana a cărei extrădare se cere
şi care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un avocat care acordă asistență juridică
garantată de stat dacă nu există un avocat ales. Procedura este publică dacă persoana a cărei
extrădare se cere sau procurorul nu se opune sau dacă interesele justiției o cer, este orală şi
ținută în contradictoriu. După interogatoriu, persoana a cărei extrădare se cere poate să
opteze fie pentru extrădare voluntară, fie pentru continuarea procedurii în caz de opunere la
extrădare.

Mijloacele de probă acceptate de instanța judecătorească vor fi administrate în maximum 15


zile în prezența persoanei a cărei extrădare se cere, asistată de apărător şi, dacă este nevoie,
de interpret, precum şi în prezența procurorului.

Dacă statul solicitat suspendă examinarea cererii de extrădare, organul național care a inițiat
procedura de extrădare va fi informat de autoritățile centrale şi, după expirarea termenului
de suspendare, va înainta repetat materialele necesare extrădării. În orice caz de refuz al
extrădării solicitate, statul solicitant, va avea posibilitatea de a cere, în temeiul tratatelor
internaționale, transmiterea procedurilor penale sau recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești.

204
Arestul provizoriu

După primirea cererii de extrădare, Ministerul Justiției va lua neîntârziat măsuri pentru
arestarea persoanei a cărei extrădare este cerută, potrivit art.547 al CPP. Reprezentanții
organului care a efectuat reținerea sub conducerea procurorului competent vor proceda, în
termen de 72 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexate, la identificarea
persoanei a cărei extrădare se cere, căreia îi înmânează mandatul de arestare, precum şi
celelalte acte transmise de autoritățile statului solicitant.

După identificare de îndată urmează a fi sesizată instanța judecătorească din raza teritorială
a Ministerului Justiției pentru a se decide asupra măsurii arestului provizoriu în vederea
extrădării persoanei cerute şi continuării procedurii judiciare de soluționare a cererii de
extrădare. Arestul provizoriu în vederea extrădării se dispune şi se prelungeşte de către
judecătorul de instrucție învestit cu soluționarea cererii de extrădare, care se pronunță
printr-o încheiere ce poate fi atacată cu recurs doar împreună cu hotărârea judecătorească
pronunțată asupra cererii de extrădare.

Pe parcursul soluționării cauzei, instanța judecătorească va reexamina din oficiu, la fiecare


30 de zile, necesitatea menținerii măsurii arestului provizoriu, dispunând, după caz,
prelungirea ori înlocuirea ei cu măsura de a nu părăsi țara sau localitatea sau cu o măsură de
alternativă arestului neprivativă de libertate, în condițiile prevăzute de CPP. În caz de
urgență, ministrul justiției (în faza de judecată) poate cere din oficiu sau la cererea părții
solicitante arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi
transmiterea cererii formale de extrădare.

Extrădarea simplificată (voluntară) din RM

Persoana a cărei extrădare se cere are dreptul să declare în fața instanței judecătoreşti că
renunță la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de
extrădare şi că îşi dă consimțământul să fie extrădată şi predată autorităților competente ale
statului solicitant. Declarația este consemnată într-un proces-verbal, semnat de preşedintele
completului de judecată, grefier, persoana a cărei extrădare se cere, de avocatul ei şi de
interpret.

După ce constată că persoana a cărei extrădare se cere este pe deplin conştientă de


consecințele opțiunii sale, instanța judecătorească, luând în considerare şi concluziile
procurorului, examinează existența vreunui impediment care ar exclude extrădarea. Dacă se
constată că extrădarea simplificată este admisibilă, instanța judecătorească ia act despre
acest fapt prin încheiere şi dispune, totodată, asupra măsurii preventive necesare a fi luată
până la predarea persoanei a cărei extrădare se cere. Încheierea este definitivă, se redactează
în 24 de ore şi se transmite de îndată, în copie autentificată, ministrului justiției pentru
emiterea unei decizii legale. Consimțământul dat de persoana care urmează a fi extrădată nu
poate fi revocat odată ce a fost confirmat de către instanța judecătorească.

În acest caz, prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor pertinente acesteia, nu
mai este necesară dacă se prevede astfel prin tratatul internațional aplicabil în relația cu
statul solicitant sau în cazul în care legislația acelui stat permite o asemenea procedură

205
simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de RM.

Opunerea la extrădare a persoanei a cărei extrădare se cere din RM

Persoana care refuză de a fi extrădată va putea formula argumentele sale pentru acest fapt,
totodată fiind în măsură de a aduce probe. În urma audierii persoanei a cărei extrădare se
cere, dosarul cauzei este pus la dispoziția apărătorului ei pentru a putea prezenta în scris, în
termen de până la 8 zile, o opunere motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele
de probă admise de legislația RM. În aceste circumstanțe, persoana în cauză poate aduce
maximum doi martori pentru

argumentarea opunerii sale. Opunerea nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana


arestată nu este cea urmărită sau că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare. După
examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor prezentate de
partea a cărei extrădare se cere şi de procuror, instanța judecătorească:

- dispune, în cazul concursului de cereri, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă fapte
diferite,

- dispune, în cazul necesității de a primi informații suplimentare de la statul solicitant,


amânarea soluționării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea
reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni,

- constată, prin încheiere, dacă sunt sau nu întrunite condițiile extrădării. În cazul în care
constată că sunt îndeplinite condițiile de extrădare, instanța judecătorească hotărăşte
admiterea cererii de extrădare, dispunând, totodată, menținerea stării de arest provizoriu în
vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate.

Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se redactează în cel mult 5 zile de la data
pronunțării. Dacă instanța judecătorească constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru
extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei a cărei extrădare se
cere. Hotărârea se redactează în 24 de ore de la pronunțare şi este transmisă ministrului
justiției.

În termen de 10 zile de la pronunțare, hotărârea judecătorească asupra extrădării poate fi


atacată cu recurs la Curtea de Apel Chişinău de persoana a cărei extrădare se cere. Recursul
declarat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins cererea de extrădare este
suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepția dispozițiilor referitoare la starea
de arest provizoriu în vederea extrădării.

3.1. Efectele extrădării

Predarea persoanei extrădate de către RM

În vederea predării extrădatului este suficient a prezenta un extras de pe hotărârea


206
judecătorească rămasă definitivă, care prevede extrădarea în cauză. Odată intrată în vigoare,
instanța de judecată informează Ministerul Justiției, pentru ca acesta, la rândul său să aducă
la cunoștință statului solicitant despre acea hotărâre prin care este dispusă extrădarea. De
asemenea, odată devenită definitivă hotărârea, se cuvine a fi fixată, în termen de 15 zile,
data predării.

Cât ține de locul predării, de obicei, acesta este un punct de trecere a frontierei de stat a
RM. Persoana extrădată este predată sub escortă. De acest lucru, potrivit art.66 din Legea
RM cu privire la asistența juridică internațională în materie penală, este responsabil MAI,
cu notificarea MJ despre acțiunile întreprinse. Dacă persoana extrădată nu va fi preluată la
data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, calculat de
la această dată, şi, în orice caz, va fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 30 de zile,
calculat de la data stabilită pentru predare, dacă tratatul bilateral nu prevede condiții mai
benefice pentru această persoană.

Amânarea extrădării şi predarea temporară de către RM

Dacă persoana, a cărei extrădare se cere, execută pe teritoriul statului solicitat o pedeapsă
pentru o altă infracțiune, extrădarea poate fi amânată până la ispăşirea pedepsei sau până la
eliberarea ei în baza oricărui alt temei legal. Persoana extrădată poate fi predată temporar în
cazul în care statul solicitant face dovada faptului că amânarea predării ar provoca un
prejudiciu grav cum ar fi împlinirea prescripției, cu condiția ca această predare să nu
dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în RM şi ca statul solicitant să dea asigurări
că, odată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va înapoia
persoana extrădată. Predarea temporară se aprobă prin încheierea instanței judecătoreşti
care a judecat în primă instanță cererea de extrădare.

Preluarea persoanei extrădate în RM

Privitor la primirea persoanei extrădate din alt stat în RM, în termenii extrădării pentru care
este competent MJ, persoana va fi predată de urgență administrației penitenciare. Dacă a
fost condamnată în lipsa ei, persoana extrădată va fi rejudecată, la cerere, cu respectarea
drepturilor prevăzute de legislația procesual-penală, despre care am amintit la capitolul
despre condițiile de extrădare. Dacă, prin hotărâre judecătorească, persoana extrădată a fost
condamnată pentru săvârşirea mai multor infracțiuni, fiind dispus cumulul de pedepse, iar
statul solicitat a acceptat extrădarea numai pentru o singură infracțiune sau pentru mai
puține din cele cumulate, Ministerul Justiției adresează instanței judecătoreşti emitente a
hotărârii de condamnare solicitarea de a disjunge pedepsele stabilite prin hotărârea
judecătorească inițială şi de a dispune asupra modului de executare a pedepselor în vederea
respectării regulii specialității.

Regula specialității

Așa cum subliniam și la începutul acestui capitol, persoana care va fi extrădată, nu va fi nici
urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de
siguranță, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt
207
anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când:

- statul care a predat persoana, consimte,

- când persoana extrădată nu a părăsit în termenul de 45 de zile (după eliberare), teritoriul


statului căruia îi fusese predată, deşi a avut posibilitatea.

Potrivit Convenției de la Minsk din 1993 și a tratatelor internaționale la care RM este parte,
statele se informează reciproc despre soarta persoanelor extrădate.

3.2. Reextrădarea

Sunt cazuri când, după ce a fost predată statului solicitant, persoana extrădată evadează
înainte de soluționarea cauzei. Dacă aceasta este identificată din nou pe teritoriul RM,
urmează a fi arestată şi predată din nou în baza unui mandat emis de o autoritate
competentă a statului solicitant, numai dacă aceasta nu a încălcat condițiile în care a fost
acordată extrădarea.

Pe de altă parte, consimțământul RM este necesar pentru a permite statului solicitant să


extrădeze unui alt stat persoana care i-a fost extrădată de RM şi care este căutată de către
statul terț pentru infracțiuni anterioare extrădării. În asemenea situație, RM poate cere toate
actele necesare unei extrădări, precum şi să procedeze la examinarea lor potrivit procedurii
extrădării.

3.3. Tranzitul

Fiecare stat autorizează reciproc, la cerere, transportarea pe teritoriul său a persoanelor care
sunt extrădate unui stat de către un al treilea stat. În cazul tării noastre, dacă persoana
extrădată are cetățenia RM, tranzitarea este posibilă numai atunci când extrădarea este
aprobată pentru propriii cetățeni. Cerea de tranzit se formulează în aceeași formă şi este
examinată după aceiaşi procedură ca şi cererea de extrădare, și în aceleași condiții privind
modul de transmitere a ei. Tranzitul se soluționează de către MJ, care la rândul său
comunică neîntârziat decizia luată Ministerului Afacerilor Interne pentru organizarea
propriu-zisă a tranzitării persoanei extrădate. În cazul tranzitului aerian, atunci când nu este
prevăzută o aterizare pe teritoriul RM, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea
competentă a statului solicitant Ministerului Justiției al RM.

3.4. Cheltuieli

Soluționarea procedurii de extrădare pe teritoriul RM nu implică anumite cheltuieli pentru


statul solicitant. Prin urmare, statul solicitat nu va cere restituirea cheltuielilor ce țin de
acordarea asistenței juridice în acest context. Statele suportă singure toate cheltuielile ce țin
de acordarea asistenței juridice pe teritoriul său. Cât ține de cheltuielile de tranzit, acestea
sunt puse în sarcina statului solicitant.

208
XIII. Probaţiunea în sistemul execuţional penal

j. Noţiuni generale privind instituţia Probaţiunii


k. Activităţile de Probaţiune
l. Probaţiunea presedenţială
m. Probaţiunea presedenţială în privinţa minorilor
n. Probaţiunea sentenţială
o. Probaţiunea penitenciară
p. Probaţiunea postsentenţială
q. Serviciul de Probaţiune şi consilierul de Probaţiune
r. Baza legală de funcţionarea a instituţiei Probaţiunii

Conceptul şi natura juridică a probaţiunii

1. Noţiunea instituţiei de probaţiune

În cadrulpoliticiiminimalizăriinumăruluicondamnaţilor la privaţiune de libertate sînt


elaborate metode alternative de sancţionare. Dacă se compară sistemele de sancţiune
actuale cu cele de acum treizeci de ani, trebuie să concluzionămcă, în
209
majoritateaţărilor,sistemulanalizat desancţionaresimplu (avînd închisoarea şi amenda ca
cele mai des-aplicabile sancţiuni) a dispărut, lista sancţiunilor penale fiind completată cu o
serie de sancţiuni nonprivative de libertate. Scopul acestor metode nonprivative estede
a pedepsiinfractorulîntr-un mod adecvat, limitîndu-iîntr-
omăsurăoarecarelibertatea.Larealizareaacestui scop, „partea leului” revine unei sancţiuni
care este denumită probaţiune. Probaţiuneaexistăpretutindeniînlume,înţăridintre cele
maidiferite din punct devedere politic şi cultural. Chiar şi cuvântul“probaţiune”esteutilizat
cauntermeninternaţionalcare depăşeştediferenţeledelimbăsau sistemjuridic.Dinacest motiv,
o definire simplă şi coerentă a probaţiunii se dovedeşte a fi aproape imposibil de realizat.
Diferenţele din domeniul probaţiuniisînt şimaimult accentuate deproceselecontinue de
schimbare, ceea ce implică o serie de dificultăţi în definirea instituţieide probaţiune1.
O altădificultate în definirea probaţiuniiconstă în faptul căacest concept
estedeterminat deprincipiilefilosofieidreptului, propriu fiecăreiţăriîn parte, care sînt foarte
relative, precum şi în dependenţă decultura juridicăşipoliticajustiţieipenale, care,
deasemenea,diferădelastat lastat. Explicaţiaar fică„sistemele
deprobaţiunereflectăparticularităţiledetimpşispaţiu, culturale, economice, ale politicilor
şipracticilor penaledintr-un anumit

stat, păstrînd, în acelaşi timp, cîteva trăsături fundamentale comune, precum şi identitatea şi
orientarea profesională a consilierilor de probaţiune”2. Următoarea dificultate rezidă în
incoerenţa interpretării noţiunii de probaţiune de către înşişi practicieniicare o aplică. Ca de
fiecare dată, există o diferenţă între teorie şi practică. Problema esenţială rezultă în
finalitatea probaţiunii, ce devine determinantă în definirea teoretică a procesului, finalitate
care, în liniigenerale, serezumă astfel: un nivelde viaţă decent pe care delincventul şi-l oferă
sie însuşi şi protecţia comunităţii3.
Toate aceste circumstanţe ale domeniului probaţiunii
sporescdificultateaofeririiuneidefiniţiisimple. Există, totuşi, şi uneleîncercăridea
definiprobaţiuneaîntr-o formă succintă. La nivelul Naţiunilor Unite, spre exemplu, se
menţionează că probaţiunea „este o sancţiune şio metodă delucru cu infractori special
selectaţi, care constă în suspendarea condiţionată a pedepsei pentru o perioadă de timp în
care aceştea sînt supravegheaţişiprimescconsiliere individuală şitratament”4.
Probaţiunea a fost definită, în termeniceva maigenerali, ca fiind “o metodă de
sancţionare cu bază sociopedagogică, caracterizată de o combinaţie între supraveghere şi
asistare. Această metodă este aplicatăîntr-un sistem liber (fără taxe) infractorilor selectaţi în
conformitate cu personalitatea infracţională, tipulinfracţiuniişireceptivitateadecaredau
dovadă şiînrelaţiecu unsistemalcăruiscopestedea-ioferiinfractorului şansa modificării
atitudinii sale faţă de viaţa în societate şi oportunitatea de a se integra în mediul social fără
riscul de a încălca din nou normele sociale şi penale”.5
Menţionăm că probaţiunea poate fi definită atît în sens larg, cît şiîn sens îngust. În
sens larg, noţiunea probaţiunii este privită, concomitent, camăsură de drept penalşica
activitate a serviciului de probaţiune.Aiciaducem exempluldlui Xenofon

Ulianovschi, autorulautohton care susţine că probaţiunea este o „modalitate de intervenţie


prin activităţi cu fundament sociopedagogic, caracterizate printr-ocombinaţie între

210
supraveghere şi asistenţă. Ea este aplicată delicvenţilor selecţionaţiînfuncţie de
personalitatealorcriminologică, scopul principal fiind cel de a oferi subiectului posibilitatea
de a-şi modifica atitudineafaţă de viaţa în societate şi de ase reintegra în mediulsocial, la
libera sa dorinţăşifără risculdea încălca din nou norma penală”6.
În sensîngust probaţiunea este privită doar ca sancţiune de drept penal sau ca
alternativă a privării de libertate, fiind definită ca „o procedură de sancţionareprin
intermediul căreia persoana condamnatăla privaţiune de libertate, fiind subiectul obligaţiilor
impusede curte, este liberatăînainte dea fitrimisăîn închisoare”7. O definiţie asemănătoarear
fi: „hotărîrea instanţei deaplasainfractorulsubsupraveghereaofiţeruluideprobaţiune pentru o
perioadă de la şase lunipînă la treiani impusă (numai cu acordulpersoaneivinovate)
înloculsancţiuniicu închisoare”8. În acest sens menţionăm părerea savantuluiDean J.
Champion care defineşteprobaţiunea ca fiind „menţinereaîn comunitate a infractorilor
condamnaţi cu suspendarea condiţionată a pedepsei,evitîndu-seastfelîncarcerarea celor
caredau dovadă, sub supravegherea unui ofiţer de probaţiune, de un bun comportament”9.
La definirea probaţiunii au fost utilizate noţiunile de
„sancţiune”şiexpresiile„înloculsancţiuniicuînchisoare”,„înainte de a fitrimisă în
închisoare”etc. Deci, în primulcaz, este vorba de pedeapsă independentă, iar încelde-
aldoilea, de alternativă la privaţiunea de libertate. Aceste concepte necesită a fi diferenţiate.
În calitatede sancţiune independentă, probaţiunea se presupune a fi o măsură de
constrîngere statală, ce este aplicată în baza sentinţei şi prevăzută ca pedeapsă în legea

penală. Iar ca alternativă, probaţiunea presupunemodalităţi de executare apedepseicu


închisoare sau aalteipedepse privative de libertate ce nu implică detenţia persoanei, adică
instituţii menite areducenumărulde sentinţe ceprevăd executarea reală a pedepseiprivative
de libertate.
Astfel, încalitate de alternativă, probaţiuneaeste definită ca „o sentinţă care este
considerată o amînare în timp ce nu necesităcainfractorulsăfiepermutat
dincomunitateşiîncarcerat pentruoanumităperioadă.Întimpulprobaţiuniiinfractorultrebuie să
îndeplinească unelecondiţiiale libertăţii, astfelîncît să nu fie reîntors curţiipentru a-
ifiimpusăsancţiuneatradiţională”10.
În majoritatea ţărilor, probaţiunea este prevăzută în legislaţie atît ca sancţiune
independentă, cît şica alternativă a pedepselor privative de libertate, iar în Republica
Moldova această instituţie este prevăzută doar în calitate de alternativă. În acest sens,
consecinţele sociale şi juridice vor fi, practic, identice, indiferent defaptul dacă probaţiunea
va fi aplicată ca sancţiunesau caalternativă. Diferenţa esenţialăse face evidentă în procesul
stabiliriipedepsei ce urmează a fiaplicată. În ceea ce priveşte aplicarea probaţiunii ca
alternativă, judecătorul stabileşte pedeapsa şi, dacă sînt întrunite unele condiţii şi este
stabilit cadrul legal, este în drept a aplica măsura probaţiunii. Iar în cazul prevederii
probaţiunii ca pedeapsă independentă, ea va fistabilită drept sancţiune pentru infracţiunea
concretă şi, implicit, judecătorul va filegat de această sancţiune stabilită în partea specială a
legii penale. În consecinţă, concluzionăm că probaţiunea va fi aplicată „mai uşor” şi mai
des dacă va fi prevăzută casancţiune independentă. În calitate de alternativă, aplicarea
probaţiunii, pelîngă condiţiile pe carele întruneşte, va depinde şi de cultura juridică, politica
penală, discreţia judecătorului - particularităţi care, în unele cazuri, vor servi drept piedici
suplimentare în aplicarea acestei modalităţi de
211
sancţionare.
Trebuie săsubliniemcă în multe cazuri probaţiunea este definită ca o metodă sau
proces, de exemplu „proces de supraveghere şi control al delincventului, care poate urma
încarcerarea”11, „metodă prinintermediul căreia pedeapsa este condiţional
suspendată”12 sau „evaluare psihosocială, control alpersoanelor aflateîn conflict cu
legeapenală şiresocializarea lor, adaptareapersoanelor liberatedinlocurilededetenţie, pentru
preîntîmpinarea săvîrşiriide noi infracţiuni”13. În alte definiţii probaţiuneaestetratatăcao
staredefapt: „libertatecondiţionată acordată de cătrejudecător unuiinfractor selectat atîta
timp cît va întruni anumite condiţii ce ţin de comportament”14.Aceste definiţii nu reflectă
ceva deosebit sau contrar definiţiilor sus- menţionate, dar redau unele aspecte (mijloace de
realizare) şi unele consecinţesociale ale realizăriiinstituţieiprobaţiunii. Deşi
merităatenţie,credemcăstudiulnoţiuniideprobaţiunenutrebuie centrat pe studierea unor
definiţii separate sau unilaterale. De exemplu, conformunor legislaţii probaţiunea este o
sancţiune ce „implicăun an de supraveghereurmate de o perioadăde doi ani în care dosarul
este încă deschis, dar lipseşte supravegherea”15, deciobservămcă procesulde supraveghere,
deşi pare a fi important, nu este o condiţie sine qua non. Pe lîngă acest fapt, cunoaştemcă
supravegherea, sub o formă sau alta,esteprezentăşiîntimpulexecutăriialtorsancţiuni.
Dinaceste considerente, nuputemdefiniprobaţiuneacentrîndu-neexclusiv pe procesul de
supraveghere sau alte procese.
Următorul aspect aldefinirii probaţiuniiconstă în faptul
dacăinstituţialiberăriicondiţionatedepedeapsăînaintedetermen estesau
nucuprinsădeaceastănoţiune. Menţionămcăînsistemul anglo-saxon pentru aceste
instituţiisînt folositenoţiuni diferite („probation” şi „parole”). Dar, pe de altă parte,
serviciile de probaţiune existente în aceste ţări, de altfel ca şi în Republica

Moldova, se ocupă cu supravegherea şiasistarea persoanelor eliberate condiţionat înainte de


termen. Pe lîngă acest fapt, activitatea serviciilor respective se realizează şi în instituţiile
penitenciare, adică sînt efectuate rapoarte privind posibilitatea de recidivare a unor
condamnaţi. Eliberarea condiţionată de pedeapsă cu executarea unor obligaţii
esteelementul-cheie în definirea probaţiuniiatît în cazul cînd persoana n-a executat o parte a
pedepsei cu închisoarea, cît şi atunci cînd a executat o parte apedepsei, acest element fiind,
practic, identic. Totodată, uneledefiniţiicaracterizeazăprobaţiuneacaunproces ce „poate
urma încarcerarea”16 sau pedeapsă care este aplicată deseori „în loculprivaţiuniide
libertate, iar uneoriincluzînd sentinţa cu închisoare”17, adică se aplică după ce persoana a
executat o parte maimaresau mai mică, din pedeapsacu închisoare. Deci noţiunea de
probaţiune, conform definiţiilor sus-menţionate, ar trebuisă includă şiinstituţia
liberăriicondiţionate de pedeapsă înainte de termen. Această concluzie este bazată şi pe
textul LegiiRM cu privirela probaţiune.
În unele definiţii de probaţiune analizate se operează cu noţiunea de „persoană
condamnată”. Credem că corect ar fi noţiunea de „persoană” sau „persoană în conflict cu
legea penală”. Noţiunea de„condamnat” presupune, conform art.65 Cod de procedură
penală, persoana faţă de care s-a dispus o sentinţă de condamnare rămasă definitivă. În
acest ultim caz, probaţiunea n-ar cuprinde cazurile de liberare condiţionată de răspundere

212
penală, prevăzută de art.60 Cod penalal Republicii Moldova, fiindcă această instituţie este
aplicată doar pînă la pronunţarea sentinţei de condamnare de către instanţă unei persoane
care nu este încă recunoscută vinovată. În această ordine de idei, dorim să menţionăm că, în
literatura de specialitate18, liberarea de răspundere penală este tratată ca o alternativă
procesului penal oficial şi nu ca alternativă unei şi

sancţiuni penale. Totodată, serviciile de probaţiune cuprind şi realizarea unor programe


alternative procesuluipenal19, iar unii autorimenţioneazăîncalitatedeaspect (dinceledouă)
alnoţiunii de probaţiune ca alternativă la privarea de libertate ce se manifestă înamînarea
procesuluipenal20.
Legislaţiile multor ţări prevăd instituţia suspendării în stabilirea pedepsei (în Franţa-
„l ajournement”, în ţările anglofone - „suspended sentence”)21. Această modalitate de
individualizarearăspunderiipenalesubînţelegefaptulcăinstanţa
sepronunţăasupravinovăţieipersoaneişi,dacăesterecunoscută ca vinovată, stabilirea pedepsei
este suspendată pe o perioadă determinatădetimp. Dacăinfractorulîndeplineştetoatecerinţele
stabilite, pedeapsa nu va mai fi determinată şi, implicit, nu va maifiexecutată. În
cazulacestei instituţiisînt prezente aceleaşi condiţii ca şi la probaţiune. Deci considerăm că
instituţia suspendăriiîn stabilirea pedepsei este cuprinsă de noţiunea de probaţiune.
Conform opiniei unor practicieni americani22, în unele legislaţii, în general, actulde
probaţiune:
1) suspendăexecutarea pedepseistabilite anterior: „Eute găsesc vinovat desăvîrşirea
infracţiunii şi tecondamn la cinci ani deînchisoare. Totuşi suspend impunerea acestui
termen şi, în loc, te plasez sub probaţiune pe termen de cinci ani. “
2)suspendăimpunerea sentinţei: „Eu te găsesc vinovat de săvîrşirea infracţiunii,
dar suspend emiterea sentinţei şi te plasez sub probaţiune pe termen de cinci ani. “
3)amînăstabilireavinovăţieidupăcompletareacu succes a termenului de probaţiune:
„Sînt probe suficiente pentru a stabili vinovăţia ta în cazul dat, dar voi amîna procesul ce
urmează şi te voi plasa sub probaţiune pe termen de cinci ani.”
Înţaranoastrăesteutilizat termenulde“probaţiune”, care

s-a înrădăcinat şi este utilizat chiar şi în unele acte normative (Cod de executare al
Republicii Moldova, Legea cu privire la probaţiune), dar care poate fi considerat impropriu.
Sensul termenuluide“probaţiune” are şialteînţelesuri, elsereferăşila
sistemulprobelorreglementateîncadruldreptuluiprocesualcivil şi procesualpenaletc. În
această ordine de idei, menţionăm că în Codul de procedură penală, cînd se face referire la
sistemul probelor, sînt utilizate noţiunile de probatoriu, probare şi, nicidecum, probaţiune.
În România s-a recurs la termenul
“reabilitareşisupravegherecomunitară”.Traducereatermenului de “probation”prin
“reabilitare şisupraveghere”reflectă parţial conţinutulşinaturainstituţieişinu cuprindeo
trăsăturăesenţială a acestuitip de sancţiune, cea de perioadă de încercare la care este supus
infractorul. Probabil din acest motiv în legislaţia României s-arevenit la noţiunea
„probaţiune”.
Totodatămenţionămcă„probaţiuneaaparecao sancţiune şi, cu toate acestea, în noua
abordare a penalizării infractorilor este vorba de un proces asistenţial al individului

213
infractor în vederea reintegrării luisociale”23. Definirea probaţiuniiîn sens îngust, adică ca
sancţiune de drept penal este doar o parte a probaţiunii. Pelîngă acest fapt, credemcă analiza
multilaterală a uneisancţiuniesteimposibilă fărăstudierea organelor abilitate cu
executareaprobaţiunii, fărăactivitateaacestora,fărăimpactul social al acestei măsuri penale
asupra comunităţii şi asupra criminalităţii. Datorită specificuluiacestei măsuri, importanţă
primordială au nu numai condiţiile de fond, dar şi activităţile serviciuluiîmputernicit cu
executareaacesteisancţiuni.

Studiind literatura de specialitate, putem observa că


noţiuneadeprobaţiuneesteutilizatăînmultiplesensuri: sancţiune penală independentă,
alternativă la privarea de libertate (sub diverseformederealizare)
şiactivitateaunororganespecializate. Iar referitor lautilizarea acestui termen înlegislaţiile
interne se

observă o tendinţă modernă şi anume: noţiunea „probaţiune” esteutilizatăînlegăturăcu


activitateaunororgane, iar sancţiunile penale şialternativele privăriide libertate (pe care
teoreticienii şipracticieniileinclud în noţiuneadeprobaţiune) sînt prevăzute în legislaţiile
penale şi au denumiri distincte. Despre această tendinţă nemărturisesc şischimbările
înlegislaţia MariiBritanii şia României. Legea cu privire laîmputernicirile instanţelor de
judecată a Marii Britanii, iniţial (anul 2000), prevedea aşa sancţiune independentă cum este
„ordinul de probaţiune” (probationorder), iar pentru definitivareaserviciilor specializate se
utiliza în lege expresia „servicii de probaţiune”. În a prima jumătate a anului2006 au
intervenit unele schimbări prin care denumirea ordinuluide probaţiuneafost înlocuită cu
denumirea „ordinulde reabilitare comunitară” (community rehabilitation order), iar
denumirea serviciilor de probaţiune a rămas neschimbată. ÎnRomânia,în2005, afost
adoptatăLegeaprivind sistemulnaţionaldeprobaţiune,princares-arenunţat laexpresia „servicii
reabilitare şi supraveghere comunitară” în favoarea expresiei „servicii de probaţiune”.
Astfel, şi în România legislatorul utilizează pentru activitatea specifică noţiunea de
probaţiune, iar pentru alternativele la privareade libertate (care seinclud în
noţiuneadoctrinarădeprobaţiune) utilizeazănoţiuni distincte (de exemplu, libertatea sub
supraveghere etc.).
Este interesant faptul că legislatorul autohton „a urmat” aceeaşi cale. Astfel, Codul
penal autohton, de asemenea, utilizeazănoţiunidistinctepentru liberareaderăspunderepenală
şiliberarea depedeapsa penală. Iar pentru referire la activitatea specifică, conform Legiicu
privire la probaţiune, se recurge la noţiuneadeprobaţiune. De asemnea, prinHotărîrea
Guvernului nr.44 din 12 ianuarie 2007, Direcţia de executare a documentelor penale
nonprivative de libertate a fost reorganizată în Direcţia probaţiune. Deci şi în Republica

Moldova se manifestăaceastă tendinţă modernă.


Unalt impediment înelaborareauneinoţiunideprobaţiune constă în faptul că este greu
de închipuit ca două aspecte contrare să fie cuprinse în aceeaşi noţiune. Primul aspect, cel
de sancţiune penală, plasează probaţiunea în contextul reacţiei sociale faţă de încălcarea
unor norme statuate penal. Celde-al doilea aspect, asistenţa şi consilierea, situează
probaţiunea în domeniulsolidarităţiiumanitareasocietăţiireferitoarelamembrii delincvenţi. În
consecinţă, este firesc ca un astfelde concept să fiegreu dedefinit şiindividualizat în
214
aplicareasa, avîndînvedere contradicţiile dintre pedepsirea şi ajutorarea persoanei.
Deci putem defini probaţiunea ca o măsură de constrîngere juridico-
penală dispusă printr-o hotărâre a unui organ competent care este aplicată anumitor
categorii de infractori, ce constă în executarea unei sau mai multor obligaţii stabilite cu
sau fără punerea lor sub supravegherea ori asistarea socială a organelor special
abilitate, în scopul reintegrării sociale a infractorului în comunitate şi a prevenirii
comiterii de noi infracţiuni.
Această definiţie, fiind o sinteză aproblemelorsus-menţionate, cuprinde instituţiilede
liberare condiţionată înainte de termen, amînarea stabiliriipedepsei.
Analizînd multitudinea definiţiilor, putem evidenţia caracteristicile probaţiunii, mai
bine zis, condiţiile necesare ce determină valabilitatea probaţiunii: această instituţie se
aplică persoanei condamnate, adică recunoscute ca vinovată sau persoanei liberate de
răspundere penală; impunerea de către instanţa de judecată a unei sau mai multor
obligaţii24; supravegherea şi/sau asistarea socială din partea unor organe abilitateînacest
sens;executarea obligaţiilor respectiveîncadrul comunităţii; limitarea perioadei de timp în
care persoana este supravegheată şisupusă obligaţiilor (acest termenvariază de la

şase lunipînă lacinciani,în dependenţă de sistemullegislativ, în RM acest termen este de


launu pînă la cinciani); unele condiţii referitoare la fapta penală şi personalitatea
infractorului (de exemplu, pericolulsocial redus al faptei, lipsa antecedentelor penale etc.),
acestea fiind diferite de la stat la stat; stabilirea obligaţieidereparare a pagubei
cauzatevictimeiprin săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost declarată vinovată (îndeosebi în
ultimul timp această circumstanţă serveşte ca o modalitate juridică de apărare a drepturilor
victimei); toate limitările şi obligaţiile trebuie stabilite delincventului exclusiv în scopul
reintegrăriisocialeşipreveniriicomiteriiinfracţiunilor.O condiţie sinequanoneste ca
implementareaacesteisancţiunicomunitare să aibă o bază largă, stabilită pe existenţa unei
organizaţii, instituţii, alecăreimetodedelucru, declaraţiidemisiune, scopuri şi atitudini sînt în
strînsă legătură cu conceptele necesare întru realizarea cu succes a probaţiunii25.

Credem că în calitate de condiţie necesară ar trebui să fie şi acordul infractorului de


a fi supus probaţiunii, părere reflectată şiîn literatura juridică26. În acest sens, atare
sancţiuni diferă esenţial de pedepsele tradiţionale, deoarece necesită cooperarea
infractorului. Paradoxal, dar pot fi întîlnite cazuri cînd infractorul va prefera să fie supus
privării de libertate, arestuluiladomiciliu, amenziişinicidecumsăexecuteobligaţiile stabilite
în cadrulprobaţiunii sau, din alte motive, să execute această pedeapsă. În consecinţă,
întocmind raporturile presentenţiale, acordul persoanei este o condiţie fără de care ofiţeriide
probaţiune nu ar putea stabiliaviz favorabil aplicării măsurii date, deoarece dacă persoana
nu va dori să execute obligaţiile în cadrulcomunităţii, adică nu va dori „să-şi repare
greşealaînsocietate”,atuncinicidecumnuvaputeafiatinsscopul probaţiunii - reintegrarea
socială, căci de dorinţa persoanei depinde dacă aceasta va stabili contactul cu comunitatea
sau

nu, ea neputînd fiimpusă să se reintegreze într-un mediu social anumit27. Din aceste
considerente, deşi în multe ţări nu sînt prevederi legislative referitoare la această problemă,
practica consideră consimţămîntul infractoruluidrept condiţie sine qua non. Fără acordul
215
inculpatului este imposibilă regenerarea legăturilor dintre infractor şi comunitate
(societate). Această regenerare presupune28: reabilitarea legăturilor cu familia; susţinerea
întru obţinerea unui loc de muncă şi finalizarea proiectuluideeducaţie;dezvoltarealainfractor
aideiideutilitate în viaţa socială. Ţinem să menţionămcălegislaţia RM prevede acordul
persoanei, dar doar în cazul liberării de răspundere penală, conformal.6/1 art.285
alCoduluidepreocedurăpenală, şi în cazulprobaţiunii penitenciare, conform al.1 art.3 al
Legii RM cu privire la probaţiune.
Probaţiunea presupune că infractorul trebuie să se schimbe, dar mai recunoaşte şi
faptul că anumiţi factori dininteriorulcomunităţii-careîncurajeazăcomportamentulcriminal-
trebuieschimbaţisimultan29. Întimp ce modelulreabilităriieste centrat peimperfecţiunile
psihologiceşisocialealecriminalului, modelul probaţiunii (adică modelul reintegrării)
subliniază influienţa la fel de mare pe care o au condiţiile sociale din comunitate asupra
conduiteiinfractorului. Totodatămenţionăm că sancţiunea de probaţiune are un loc
predefinit în sistemul sancţionării penale.Această măsură se aplică prioritar pentru
săvîrşireainfracţiuniloruşoareşinupreagrave,iarîncazulliberării condiţionate înaintede termen
şiinfracţiunilor grave şideosebit de grave. În cadrul prezentului studiu a fost stabilit că în
Republica Moldova această modalitate de sancţionare este aplicată, în mod prioritar, pentru
sustrageri, în specialfurtul şi jaful. De asemenea, prin modalitatea dată se sancţionează, în
unele cazuri, infracţiunile nu prea grave legate de traficul de droguri şi infracţiunile de
corupţie, portul ilegal de arme,

huliganismul şiinfracţiunea de încălcare a regulilor circulaţiei rutiere (al.1 art.264 Cod


penal al RM).
Totodată dorim să menţionăm că executarea sancţiunii de probaţiune presupune
realizarea următoarelor activităţi: supraveghere, asistenţăşiconsiliere. Desigur
căacesteactivităţi, fiind realizate într-un mod indispensabil, sporesc eficienţa probaţiunii.
Totuşi, îndependenţădemaimulţifactori, îndiferite ţări, se pune accent sau pe supraveghere,
sau pe asistenţă şi consiliere.
Supravegherea constă în monitorizarea procesului de executare de către persoana
supusă probaţiunii a obligaţiilor stabilite. Deciinstanţa de judecată stabileşte unele obligaţii
ce urmează a fiexecutate de către infractor, iar controlul acestei executăridecătre ofiţerulde
probaţiuneconstituie activitate de supraveghere. Supravegherea propriu-
zisăse realizeazăprintr- o serie de activităţi, pornind de la observarea pînă la contactul direct
cu infractorul. De asemenea, aceasta sepoate realiza atît prin prezentareainfractoruluila
sediulserviciuluide probaţiune sau înlocuristabilite,cît şiprinefectuareadecontroale inopinate
la domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile şi mediile frecventate anterior de către
infractor, încareprezenţa acestuia a fost interzisăprin condiţiile stabilite
deinstanţă.Activitatea de supraveghere sepoate realiza şi printr-o strînsă colaborare cu
organeledepoliţie,organizaţiineguvernamentalesaucu voluntari [66, p.14].
Activitateadeasistenţăşiconsiliereareuncaracterdeosebit de complex, ea presupunînd
evaluarea, ca proces de apreciere formalăşianalizăprimarăaproblemelorşinevoilor
delicventului, precumşiarisculuipecare-lreprezintăpentrusocietate, urmată
apoidediagnosticare, pebaza căreiasînt apoistabilite strategiile
deacţiuneşiformeleconcretedeacţiune[66, p.17].

216
Activităţile de asistenţă constau în acordareaunuiajutor

infractorilor supuşila probaţiune pentru a facilita reintegrarea socială şi prevenirea comiterii


de noi infracţiuni. Deseori, persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau de
studii, nu au unde locui etc. În acest moment ofiţerul de probaţiune, în limita competenţelor,
poate ajuta persoana să găseascăunlocdemuncă,uncăminpentrutraietc.Deasemenea,
infractorului îi poate fi acordată şi asistenţă psihologică. Activităţiledeasistenţănu includ,
deregulă, acordareasprijinului financiar prin intermediulofiţeruluideprobaţiune.
Totodată dorim să menţionăm că executarea sancţiunii de probaţiune presupune
realizarea următoarelor activităţi: supraveghere, asistenţăşiconsiliere. Desigur
căacesteactivităţi, fiind realizate într-un mod indispensabil, sporesc eficienţa probaţiunii.
Totuşi, îndependenţădemaimulţifactori, îndiferite ţări, se pune accent sau pe supraveghere,
sau pe asistenţă şi consiliere.
Supravegherea constă în monitorizarea procesului de executare de către persoana
supusă probaţiunii a obligaţiilor stabilite. Deciinstanţa de judecată stabileşte unele obligaţii
ce urmează a fiexecutate de către infractor, iar controlul acestei executăridecătre ofiţerulde
probaţiuneconstituie activitate de supraveghere. Supravegherea propriu-
zisăse realizeazăprintr- o serie de activităţi, pornind de la observarea pînă la contactul direct
cu infractorul. De asemenea, aceasta sepoate realiza atît prin prezentareainfractoruluila
sediulserviciuluide probaţiune sau înlocuristabilite, cît şiprinefectuareadecontroaleinopinate
la domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile şi mediile frecventate anterior de către
infractor, încareprezenţa acestuia a fost interzisăprin condiţiile stabilite
deinstanţă.Activitatea de supraveghere sepoate realiza şi printr-o strînsă colaborare cu
organele de poliţie, organizaţii neguvernamentale sau cu voluntari30.

Activitatea de asistenţă şi consiliere are un caracter deosebit de complex, ea


presupunînd evaluarea, ca proces de apreciere formală şi analiză primară a problemelor şi
nevoilor delicventului, precum şi a riscului pe care-lreprezintă pentru societate,
urmatăapoidediagnosticare, pe bazacăreia sînt apoi stabilite strategiilede acţiune şiformele
concrete de acţiune31.
Activităţile de asistenţă constau în acordareaunuiajutor infractorilor supuşila
probaţiune pentru a facilita reintegrarea socială şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
Deseori, persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau de studii, nu au unde
locui etc. În acest moment ofiţerul de probaţiune, în limita competenţelor, poate ajuta
persoana să găseascăunlocdemuncă,uncăminpentrutraietc.Deasemenea, infractorului îi
poate fi acordată şi asistenţă psihologică. Activităţiledeasistenţănu includ, deregulă,
acordareasprijinului financiar prin intermediulofiţeruluideprobaţiune.
Privită în contextul integrării europene, introducerea elementelor de probaţiune
constituie un pas în armonizarea legislaţiei autohtonecu principiile justiţieipenaleconsacrate
pe plan european şi mondial. Legislaţia penală existentă în multe state europene
reglementeazăinstituţiaprobaţiunii, instituţie cu vechi tradiţii în dreptul anglo-saxon şi
adoptată în dreptul continental în specialdupă cel de-aldoilea război mondial32.
Dinperspectivadreptuluiintern, elementeledeprobaţiune
tindsădeaunrăspunsreacţiilor, prezenteînmultesistemepenale, împotriva sistemului

217
prisonocentric şi să promoveze o nouă orientare în sistemul sancţiunilor penale, în sensul că
autorul infracţiuniiparticipăla realizarea reintegrăriisaleîncomunitate, aceeaşi comunitate ale
cărei valori le-a periclitat sau vătămat prin săvârşirea infracţiunii şi ale cărei valori urmează
să le asimileze. În acest context, apare problema argumentării
necesităţiiacesteimăsuripenale şi, deasemenea, priorităţilor ei

faţă de alte sancţiuni penale.


Este evident că argumentele pentru introducerea probaţiuniiîn sistemuljuridic
autohtonnu pot fialtele decît cele existenteînstatelecu o
bogatăexperienţăîndomeniulprobaţiunii (diferenţaconstădoar înacordarea
priorităţiiunuiargument faţă de celelalte).
Unprimargument este celrezultat dinexperienţastatelor avansate în domeniul
sancţionării care a demonstrat că încarcerarea nu reprezintă, aşa cum iniţial s-a crezut, o
soluţie eficientă pentru protejarea membrilor comunităţiişi, în special, pentru resocializarea
infractorilor33. Promovarea şi reglementareajuridicăasancţiunilor neprivativedelibertateeste
strîns legată de reacţiile, existente în multe sisteme penale, împotriva sistemului
prisonocentric, a încarcerării şi efectelor sale.Astfel,
uniiautori34 identificăcelpuţinşaseefectecolaterale ale încarcerării: 1) reducerea şanselor
celui care a ispăşit o pedeapsă privativăde libertatesă-şigăsească unloc de muncă; 2)
producerea efectelor pe termen lung asuprasănătăţiifizice şi mintaleaceluiîncarcerat; 3)
posibilitateaizolăriişimarginalizării familieideţinutului;4) închisoareaestecriminogenă;5)
pericolul ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie „exportate” în comunitate; 6) reacţia la
mediulpenitenciar determină, deseori, stărişitendinţe autolitice.
Deşiargumenteleînfavoareaalternativelorrămînaceleaşi, totuşi în prezent se schimbă
accentul pus pe acestea: dacă anterior se foloseau, cu preponderenţă, argumente penologice,
acumnecesitateaalternativelor se argumentează, maimult, prin prisma
supraaglomerăriiînchisorilor.Actualmente urmărimşio schimbare aabordării acestei
probleme. În trecut, era tendinţa de a evita sentinţele de privare a libertăţii pe termen scurt,
în acest sens,probaţiuneatradiţionalăeraprivităcavariantăoptimă
şierautilizatădoarpentruînlocuireaîncarcerăriipetermenscurt.

În prezent, conştientizînd faptul că metodele tradiţionale de sancţionare nu maisînt


efeciente, se tindespre elaborarea unor noi modalităţi care nu numai ar permite evitarea
încarcerării persoanei, dar care ar rezolva concomitent şi unele sarcini de sine stătătoare. În
general, putem constata că argumentele în favoarea probaţiuniisînt, „în esenţă, o oglindire a
argumentelor contraîncarcerării”35 persoanei. Reieşinddinacesteconsiderente
menţionămurmătoareleargumenteînfavoarea acesteiinstituţii: seconsiderămult
maiadecvatăpentru uneletipurideinfracţiune şipentru unelepersoanecareau săvîrşit fapte
socialpericuloase; din cauză că se evită încarcerarea, probaţiunea facilitează
reintegrareaînsocietateşireabilitareasocialăşidinacestemotive este o măsură mult mai umană;
în general, este mai puţin costisitoare ca pedepsele privative de libertate;obţinîndu-
se micşorarea populaţiei carcerale, se stopează procesul de suprapopulareaînchisorilor
şiadministraţiainstituţieidatepoate acorda tratamentul necesar şi adecvat celor rămaşi în
închisoare.36

218
În argumentarea necesităţiiinstituţieiprobaţiuniiaducem studiul realizat sub egida
Naţiunilor Unite de către Institutul Interregionalpentru Cercetarea şi Prevenirea Crimelor,
în care sînt propuseurmătoarele argumente în favoareaprobaţiuniişia măsurilorcomunitare:
a)măsurile comunitare sînt mult mai potrivite pentru anumite tipuri de infracţiuni şi
infractori. În cazul dat putem menţiona infracţiunile din imprudenţă, când persoana n-a avut
scopul de a acţiona ilegal şi nu avea orientarea antisocială a comportamentuluisău.
b)deoarece evită privarea de libertate şi încarcerarea, măsurile date sînt centrate pe
reintegrare în comunitate şi reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai umane şi mai
potrivite. Prin intermediul probaţiunii se va putea evita

încarcerarea persoanelor care au comis infracţiuni dinimprudenţă(sus-


menţionate)şiainfractorilorocazionali(desigur încazulcomiteriiunor
infracţiuniuşoare,maipuţingrave),aceste persoane secaracterizează şiprin uneletrăsături
negative care nu se referăatât la personalitatea lor, cît la manifestările acestei persoane în
situaţii concrete: lipsă de prudenţă, nepăsare, superficialitate etc. În asemenea situaţii,
aceste persoanenu-şi vor ispăşipedeapsaînpenitenciare, dezvoltându-şisauîntărindu- şi
orientările antisociale, pe care în viitor să le realizeze in societate.
c) sînt,îngeneral, maipuţincostisitoaredecât sancţiunile privative de libertate (un
argument foarte important şi pentru situaţia în care se află Republica Moldova).
După cum putemobserva, argumentelesus-menţionate coincid, în special, referitor
la costurile pe care le implică sancţiunea de probaţiune. În acest sens putem argumenta prin
„încredereacăînchisoareacapedeapsă„normală”areunevident preţ umanitar, etic şi social”37.
De asemenea, există şi unele cifre concrete, de exemplu, conform unor cercetări efectuate
de Serviciul corecţional canadian, s-a constatat că costul supravegheriiunei persoaneîn
cadrulprobaţiuniitimp de un an este de aproximativ 10.900 dolari americani, iar deţinerea în
închisoaretimp deun ana uneipersoane condiţionezăcheltuieli statuluide circa52.000
dolariamericani38. ÎnRomânia, „pentru un deţinut, cheltuielile cu închisoarea depăşesc de
două ori salariulmediu pe economie şi este de cel puţin douăzecide ori maiscump decît
supravegherea în comunitate decătre unofiţer de probaţiune”39.

Deci pe baza acestor date putem concluziona că


probaţiuneanecesitădecircacinciorimaiputinecheltuielistatului comparativcu
sancţiuneaînchisorii. Cercetătoriiamericanisusţin că probaţiunea devinemairentabilă
maitîrziu, iar beneficiile„se

adună” prioritar întimpulurmăriitratamentuluisocial40.


Un set de argumente ar fi cel rezultat din fenomenul de supraaglomerare a
instituţiilor penitenciare. Prin descreşterea
număruluidecondamnaţidinînchisoriseevităsupraaglomerarea,facilitîndu-se administrarea
acestora, precum şi tratamentul corecţional aplicat adecvat celor care rămîn în detenţie. Este
eficient a micşora numărul deţinuţilor, creşterea căruia, spre regret, e continuă. O muncă
corecţională şi educativă este şi maieficientă cu un număr maimic decondamnaţila
închisoare.

219
Creşterea criminalităţiia generat efecte deaceeaşinatură şi în ceea ce priveşte
populaţia încarcerată. Cu alte cuvinte, intensificarea combaterii infracţionalităţiia implicat
creşterea sentinţelor cu închisoare. În acelaşi timp, capacitatea penitenciarelorpracticn-
asuferit schimbări.Deciînacest răstimp s-aprodus un decalaj mare între capacitatea legală a
penitenciarelor şinumărulrealde deţinuţi, creîndu-se astfel un indice de suprapopulare.
Soluţia aparent firească şi cea mai simplă pentru rezolvarea
supraaglomerăriiar reprezenta-o construirea de noi penitenciare (şi, nicidecum, introducerea
instituţiei de probaţiune), însă această soluţie necesită sume uriaşe pentru
construcţieşiîntreţinere,lacaresevoradăugaşisumelenecesare pentru întreţinerea infractorilor.
Pe de altă parte, datorită surplusului de deţinuţi existent în celelalte penitenciare,
construirea de noi penitenciare ar duce la completarea lor imediată, astfelpomenindu-se în
situaţia, în celmaibun caz, că întoateînchisorilenumăruldeţinuţilor vacoincidecucapacitatea
legală. Dar această situaţie nu va dura mult timp, deoarece condamnaţiivorveniîncontinuu.
Instituţia probaţiuniia fost acceptată de multe state atît pentru soluţionarea
problemei suprapopulării cît şi pentru realizarea unor alte sarcini. Despre faptulacceptării
instituţiei

probaţiunii ne vorbesc şidatele statistice.Astfel, conformunui inventar al Naţiunilor


Unite41, care cuprinde perioada anilor 1990-1994,serelevăurmătoareasituaţiestatistică:
înanul1994, în Republica Moldova, au fost traşi la răspundere penală cu suspendarea
condiţionată a pedepsei 435 de persoane, ceea ce constituie 10 persoane plasate sub
probaţiune la 100.000 locuitori, faţă de117.12 persoane în Scoţiasau 79,14 persoane în
Olanda.
În concluzie, putemafirma că implementarea sancţiunii de probaţiuneatît
încalitatedepedeapsă penală, cît şiîn calitate de alternativă reprezintă multiple avantaje
pentru Republica Moldova. Executareapedepseisubforma privaţiuniidelibertate cu
respectarea tuturor standardelor naţionale şi internaţionale este mult mai costisitoare
comparativ cu probaţiunea. Probaţiunea este mult mai potrivită pentru anumite tipuri de
infracţiunişiinfractori. Iar datorită faptului căevită privarea de libertate şi încarcerarea,
probaţiunea este centrată pe reintegrarea încomunitate şireabilitare, fiind din aceste motive
mult mai umană. Totodată, prin descreşterea numărului de condamnaţidin închisorise evită
supraaglomerarea, facilitîndu- se administrarea acestora, precum şi tratamentul corecţional
aplicat celor care rămîn în detenţie.Aplicarea acestei instituţii va conduce la evitarea
efectelor colaterale ale încarcerării (de exemplu, reducerea şanselor celor care au ispăşit
privarea de libertate să-şi găsească un loc de muncă, afectarea sănătăţii fizice şimentale,
izolareaşimarginalizareafamilieilor, pericolul ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie
„exportate” în comunitate etc.).

2. Evoluţia şi caracteristica modelelor de probaţiune

Reacţia socială faţă de criminalitate a cunoscut,de-a lungul timpului, mai multe


forme de manifestare, care s-au conturat camodeledistincte: represiv,
preventivşicurativ.Toate aceste modele, combinate, au contribuit la formarea unor tendinţe
noi ale reacţiei sociale. Conform doctrinelor criminologice, o tendinţă nouă a reacţiei
220
sociale reprezintă tendinţa moderată. Această nouă orientare
abordeazăproblematicapreveniriişicombateriicriminalităţiiîntr-omanieră structurală,
sistematică, apreciind că reducerea diferenţelor sociale, economice şiculturale dintre
indivizi estede natură să contribuie la o maimare implicare a cetăţenilor în soluţionarea
problemelor comunităţii din care fac parte103. În cadrul schimbăriipoliticiipenale, teoriilor
criminalităţiişireacţieisociale erau dezvoltate unele măsuri penale noi sau metode noi de
executare a celor deja cunoscute. Aceasta a fost şi calea de apariţie a probaţiunii.
Este evident căprobaţiunea nu a apărut dintr-o dată, cia fost rezultatul unei
succesiuni de fenomene prin cares-a manifestat dorinţa de umanizare a justiţiei, precum şi
spiritul novator al unor judecători care, în cadrul sistemului common law, dispuneau de o
autoritate absolută104. Dificultatea în stabilirea originii probaţiunii rezidă în faptul că
aceasta este determinată de o serie de alte instituţii a căror origine, de asemenea, este greu
de stabilit.
Cercetările efectuate pînă în prezent plasează originea probaţiunii înAnglia, statul în
cadrul căruia a fost elaborată şi
dezvoltatăunadinpremiseleprobaţiunii,suspendareapronunţării sentinţei de condamnare,
instituţie a cărei geneză se găseşte în Actul Justiţiei de Pace (Peace Justice Act) din anul
1361105.

Două nume sînt indisolubil legate de instituţia probaţiunii: Matthew Davenport Hill,
barrister şi judecător englez, şi John Augustus, cizmar din Boston106.
Totuşi patria acestei sancţiuni este Marea Britanie, mai exact Anglia şi Ţara Galilor.
În calitatea sa de tînăr specialist, Matthew Davenport Hill autentifica trimiterea, pe o
perioadă de timp, a minorilor condamnaţipărinţilor sau tutorelui, pentru a-i supraveghea
îndeaproape. Ulterior, devenind Recorder al Birmingham-ului107, post de magistrat,
continua să utilizeze această practică faţă de persoanele care nu păreau a fi definitiv
„alterate”. Dacăinfractoriiarătau uneleperspectivedereabilitare, eierau plasaţisub
supravegherea tutorilor, care de bunăvoie îşi asumau aceastăobligaţie.Hillafăcut
capoliţiasăvizitezeregulat aceştitutorişisăfielacurent cuactivităţilelorînscopulreeducării
persoanelor respective.

În SUA, începuturile probaţiunii se regăsesc în faptele


unuiadinceimaiinovatorijudecători,PeterOxenbridgeThacher, de la tribunalul din Boston,
Massachusetts, care a utilizat îngăduinţa judiciară în pedepsirea infractorilor. Ela stabilit că
anumiţiinfractoriputeau fieliberaţipepropria recunoaşterepînă sau după examinarea cauzei.
Liberarea dată era pe o perioadă indeterminată de timp şi, astfel, se consideră că acest fapt
să motivezeinfractoriipentru uncomportament legalşirenunţarea la faptele infracţionale108.
Înpofidacelor menţionate, „părinteleprobaţiunii”şiprimul ofiţer de probaţiune este
considerat JohnAugustus. Din 1829, domiciliat în Boston, devine proprietar al unui
business de confecţionare aîncălţămintei. Faptul care l-aadus în instanţele de judecată a fost
calitatea sa de membru în Asociaţia de Abstinenţă Totală dinWashington. Membrii acestei
asociaţii, abţinîndu-se de la consumul de alcool, erau convinşi că persoanele cu probleme
de acest gen puteau fi reabilitaţi şi

221
corectaţi prin înţelegere, bunătate şi convingere morală, dar nicidecumprinpedepsire şi
întemniţare.
În 1841, John Augustus a reuşit să primească sub supravegherea sa un beţiv
obişnuit.Acestuia îi era ordonat să se prezinte în instanţă după trei săptămîni de la
pronunţarea sentinţei109. Els-areîntors un omtreaz şide necunoscut, însoţit de John
Augustus. Spre mirarea tuturor, ţinuta şi comportamentul primei persoane supuse
probaţiunii s-a schimbat radical, astfel,Augustus şi-aînceput cariera de ofiţer voluntar de
probaţiune, carieră care a durat 18 ani. Nu toate persoanele plasatesub supravegherea sa
erau alcoolici, precum nu toate persoanele erau acceptate să fie controlate de către John
Augustus. O atenţie sporită era acordată evaluării probabilităţii faptului dacă persoana va fi
un subiect de succes alprobaţiunii.
Dezvoltarea probaţiunii în sistemul anglo-saxon a fost
posibilădatorităfaptuluicăinstanţaeracompetentăsăexamineze mulţifactori(mult
maimulţidecît înţărilesistemuluicontinental) referitor la infracţiune şiinfractor pînăla
pronunţarea sentinţei. În acest fel a fost permisă evitarea severităţii unor pedepse, evitare
bazată pe valorile societăţii luate împreună cu situaţia infractorului110.
După o aplicare neformală, această instituţie a fost consfinţită legal în SUA. În
1878 a fost adoptată Legea Infractorilor Primari (First OffenderAct) în care se prevedea că,
pe duratatermenuluide probă, încare pronunţarea sentinţei era suspendată, inculpatuleste
obligat la o anumită conduită şi pus subsupravegherea unor persoane de încredere care
aveau datoriadea-linformape judecător cu privirelacomportamentul acestuia.
Principiul profesional care a caracterizat activitatea de probaţiune, în
primeleetapededezvoltare, afost celde asistenţă

şi protecţie socială. Mult mai tîrziu, misiunea serviciilor de probaţiune se va schimba din
asistenţă în pedeapsă.
Un pasimportant în dezvoltarea probaţiuniiînAnglial-a constituit apariţia în 1907 a
Legii Probaţiunii Infractorilor (Probation ofOffendersAct).Adoptarea acestuiact normativ
este răspunsul la succesul misionarilor care se ocupau de „infractorii alcoolici”
încredinţaţisub supraveghere. Prin acest act s-a statuat dreptul judecătorilor de „a angaja” o
serie de persoane a căror sarcină era de a supraveghea, asista şi de „a se împrieteni”cu
infractorii plasaţi subsupravegherea lor. Cele maiimportanteinfluenţeasupra începuturilor
probaţiunii,laacel moment, au fost exercitate de către creştinism şi abstinenţă (decizia de a
nu consuma alcool), influenţe ce au continuat să joace un rolimportant în dezvoltarea
serviciilor de probaţiune. Acest act normativ stabilea, de asemenea, şicondiţiile pe care
trebuia săle îndeplinească supraveghetorul. Prin această lege a fost instituită baza legală
pentru angajarea ofiţerilor de probaţiune111.

Totodată, menţionăm că probaţiunea a început să se aplice cu preponderenţă faţă de


infractoriiminori, fapt despre care nemărturiseşte şiadoptarea înanul1910 a Legiicu privire
lacombatereainfracţiunilor.Acest act împuterniceşte oficialităţile
închisoriisăplasezeinfractoriisublicenţă înorice moment după şase luni, dacăeste temeide
ase crede că deţinutulse va abţine de la săvîrşirea crimelor şi va duce un mod normalde
viaţă112. În calitate decondiţie a uneiasemeneaeliberăriservea plasarea minorilor sub
222
supravegherea sau autoritatea uneiinstituţii ori persoane, obligatoriu fiind acordul acestor
persoane.
În SUA, statul Massachusetts (1878) a fost primul stat careaadoptat o
legeîndomeniulprobaţiunii,legecareprevedea, printre altele, dreptul primarului de a angaja
primul ofiţer de probaţiune113.Atît înMarea Britanie, cît şiîn SUA, dezvoltarea

instituţiei ca pedeapsăşi ca instituţie cu atribuţiiproprii a avut loc deopotrivă.


Prima jumătate a sec. XX este remarcată de un progres moderat
alinstituţieiprobaţiunii, pentru ca ultimele decade ale acestuisecolsăcunoascăo
dezvoltarevertiginoasăînmajoritatea ţărilor sistemuluicommon law şi romano-germanic. În
acest context remarcăm că probaţiunea a apărut în statele Europei Continentale pe
fonulaceloraşiideide umanizare ajustiţieişide schimbare a concepţiilor cu privire la utilitatea
pedepselor privativedelibertate.Desigur căaceastăinstituţieafost preluată de către statele
europene de la Marea Britanie şi SUA, însă „spre deosebire de aceste state, mai tîrziu au
apărut primele reglementări legislative şi apoi însăşi activitatea de probaţiune”114.
De-a lungulultimuluisecol, probaţiunea a parcurs calea delacevaaplicat
neformalpînălaunsistemfoartebineorganizat. Toate acestease datorează, în mare parte,
faptuluică o dată cu creşterea populaţiei încarcerate, ce presează sistemul corecţional,
probaţiunea a apărut ca cea mai optimă resursă publică115.
Important estefaptulcă instituţia probaţiuniia progresat în mod diferit de la ţară la
ţară, în funcţie de mai mulţi factori, printre care: rolulpe care sistemul penal îlîndeplineşte
în acel stat116; semnificaţia dată pedepsei; acceptarea sau respingerea acesteia de către
societate117; locul pe care individul îl are în societatea respectivă118.
Astfel, înprimulrînd, în uneleţăriinstituţiile deprobaţiune sînt incluse în categoria
organelor de stat, în timp ce în altele acesteaau uncaracter privat, statulexercitîndnumaio
activitate de coordonare şi control. În al doilea rînd, au rezultat şi numeroaseaspecte, cumar
fi: integrarea acestoraîncadrulunor instituţiiale statului(MinisterulJustiţiei, Ministerulde
Interne,

Departamentul penitenciarelor); forma de organizare (servicii, birouri,


departamente)etc.Înacest felputemdistingedouătipuri
istoricealeserviciuluideprobaţiune:tipulexclusivdestat şimixt.
Tipul exclusiv de stat se caracterizează prin aceea că activităţile de probaţiune se
exercită, în mod exclusiv, de către organespecializatealestatului.
Înasemeneacaz,statulîşiasumă în mod unilateral rolul de a gestiona, coordona şi finanţa
activitatea de aplicarea probaţiuniila nivelnaţional. Evident că serviciile de probaţiune se
află un subordinea unor ministere, departamente, de exemplu: în subordinea Administraţiei
penitenciare a Ministerului Justiţiei (Danemarca, Norvegia, Franţa, Italia, Suedia);direct
însubordineaMinisteruluiJustiţiei (Spania); sub autoritatea Procurorului General al Statului
(Luxemburg).
Totodată, este demn de remarcat faptulcă, şiîn cazul în care activitatea de
probaţiune este exercitată, în mod exclusiv, de organelestatului, există o puternicăcooperare
cu organizaţii nonguvernamentale, voluntaridinrîndulcomunităţii, precumşi
reprezentanţiaisocietăţiicivile, tocmaidatorităfaptuluicăjustiţia nu poatefiadministrată
223
eficient în afaracomunităţii, înserviciul căreia se află.
Din motivulsus-menţionat, în alte ţăris-a dezvoltat tipul mixt alactivităţiide
probaţiune.Aşa cumrezultă din denumirea acestuitip,
caracteristicestefaptulcăstatulnumaiestesingurul responsabil de gestionarea şi coordonarea
activităţii de probaţiune.Astfel, „statele fie au menţinut caracterul privat al acestor instituţii,
avînd în vedere că probaţiunea aapărut şis-a dezvoltat prin activitatea desfăşurată de
uneleinstituţiiprivate, fie au instituit numai un control, prin preluarea administrării acestora,
ori în alte cazuri au delegat această activitate unor asemenea instituţii”119. Ca o
particularitate a acestuitip putem
menţionaşifaptulcăexistănupuţinecazuriîncare,deşiactivitatea

deprobaţiunese desfăşoară deinstituţiiprivate, statulcontribuie uneorisubstanţialla finanţarea


lor.
Un exemplu al acestui tip de implicare a statului în activitatea de probaţiuneeste
sistemulexistent înAnglia şiŢara Galilor. În aceste ţări serviciile de probaţiune sînt plasate
sub tutela Ministerului de Interne (Home Office), în timp ce administrarea fondurilor
şimonitorizarea la nivelnaţional este realizată ServiciulNaţionalde Probaţiune, iar la
nivelteritorial- deComiteteledeProbaţiune(ProbationCommittee). Finanţarea comitetelor
locale este asigurată din bugetele locale, care au resurse în proporţie de 80 la sută din
subvenţiile guvernului central120.
Dar mult maidiversşicomplicat auevoluat politicapenală şi accentele puse pe o
atribuţie sau alta a serviciului de
probaţiune.Iniţial,atribuţiadebazăconstaînasigurareaprezenţei persoaneila proces,apoi,
încazulîncareeraeliberat, infractorul erasupusunuitratament
contraalcoolismului,deoarecelaînceput probaţiunea se aplica prioritar acestei categorii de
persoane, fiind supuse„influenţeiSpirituluiluiDumnezeu,princaresufletele lor vor fi
salvate”121.
Spre sfîrşitul anilor ,20 ofiţerii de probaţiune au început
sădevinăinteresaţideteoriilepsihologice. Iarpeparcursulanilor ,30 s-a consolidat
modelulmunciicu cazul(casework) care era subsumat ideii de tratament, adică modelului
social122. De-a lungul istoriei probaţiunii au fost stabilite o multitudine de programe, dar
toate fac parte din unul din cele trei modele: social, de reabilitare şi medical, sau constituie
o combinare a acestora. În funcţie de factorii cărora li se acordă atenţie prioritară,
acestemodelecorespund teoriilor sociale, psihologice şi, respectiv, biologicede cauzalitate a
criminalităţii.
La începutul ultimuluisfert al sec. XX a fost elaborată scala de „funcţionare
socială”. Într-un studiu realizat pe o

perioadă de cinci ani asupra tinerilor fără loc de muncă s-arelevat faptul că „cei care
„funcţionează” în societate -comparativ cu ceicarenu funcţionează - auo
trăsăturăcomună, şianume ceaa satisfacţieiresimţite la nivelsubiectiv, satisfacţie care
corespundeniveluluide frustrare căruia îi pot rezista”123.
Astfel, afost construită o scalădestinatămăsurăriirelaţiei dintre satisfacţia şi
frustrarea pe care o persoană le simte la un moment dat, fiind identificate cinci domenii în
224
care succesul şi eşecul au fost exemplificate: muncă şi interese; securitate financiară; relaţii
de prietenieşi relaţii sociale; viaţă familială; sexualitate124. Deasemenea, au fost
identificatecincidomeniiîn care frustrarea blocheazăsau paralizează activitatea: depresia;
alienarea; sentimentuldepersecuţie; simptomelepsihosomatice; posibilităţile de„evadare”
(de exemplu, consumuldealcool)125. Aplicareaacesteimetodeproduceunscor
pozitivşiunulnegativ: pentru fiecaresucces în domeniilesus-menţionatese adaugă un punct,
iar pentru fiecare eşec se scade un punct.Astfel, dacă se obţineunscor pozitiv, atît
risculderecidivare, cît şiefortuldepus laconsilierevafimaimic.
Iarprinintermediulrelevăriidomeniului care blocheazăactivitatea poate fi
direcţionată activitatea consilieruluideprobaţiune.
Un timp, serviciile de probaţiune au investit resurseîn această metodă, dar, ca şi în
cazul altor metode depăşite, şi aceasta a supravieţuit izolat, fiind utilizatăde acei practicieni
care erau motivaţi maidegrabădecredinţa că prin ease reduce infracţionalitatea, decît de
existenţa unor probe empirice care să dovedească acest lucru.
Un alt model apărut ceva mai tîrziu este modelul „modificării comportamentale”.
Există puţine exemple de modificarecomportamentală, realizateîncadrulcomunităţii,care
să fie validate empiric126.Înesenţă, abordareapleacă dela ideea că, în ceea ce fac, oamenii
sînt influenţaţi de consecinţele

rezultante din acţiunile lor, iar în munca cu infractorii


recompenseleşistimulenteleartrebuisăfiemai„degrabăpozitive decît negative şi, cel puţin la
început, acestea ar trebui să fie oferite cît mai repede posibil”127.
De asemenea, promotorii acestui model consideră că consolidarea modificărilor
comportamentale trebuie să fie relevantă şi că oferirea de aprobare sau recunoaştere pentru
comportamentul pozitiv trebuie să poată firepetată mai tîrziu („condiţionare
repetată”)128.Accentul este pus şi pe procesul de angajare ainfractorului- care
implicăstabilirea unor scopuri observabile, tangibile şi conforme nevoilor acesteia - şi, de
asemenea,peutilizareaunor programebineconcepute. Conform lui Hall, în planificarea
programului ar trebuisă se regăsească următoarele trei etape: „prima presupune analiza
comportamentală a problemeispecifice”, a doua, „identificarea unuifactor
eficacedeîntărire”, iar atreia, „legareaconsecinţelor comportamentului de sarcina care
trebuie realizată”129. Deşi a fost argumentat că astfel de programe dau rezultate în ceea ce
priveştereabilitareainfractorilorînMareaBritanie, demonstrarea s-a bazat mai mult pe
concreteţea şi claritatea acestui tip de programe decît pe probe empirice.
Metodele sus-menţionate se bazau pe idealuriprecum ar ficorectarea (reeducarea)
şi reabilitarea infractorului, însă cercetările criminologicela aceltimp demonstrau că
abordarea centratăpereabilitareainfractorilornu esteeficientă130.Analizînd
maimulteprograme desfăşurateîn penitenciareleamericane, s- a ajuns la concluzia că „nimic
nu merge” („nothing works”), acestafiindunalt curent apărut
înrezultatulincapacităţiiserviciilor de probaţiune de a reintegra infractorii. Din momentul
acestei constatăridezvoltareaprobaţiuniiareloc îndouădirecţii. Prima direcţie constă în
schimbarea metodicilor, tehnicilor de lucru pentru aatinge scopul final-
reabilitareainfractorului, iar în cea

225
de-adouadirecţieserenunţălaacestscop,orientîndu-seprioritarspre problemele contextuale ale
persoanelor ce comit infracţiuni”131.
În cadrul curentului„Nothing Works” apare concepţia
noiipenologii.Aceastăconcepţie a formulat o nouă strategie în domeniulpracticiipenale
concentrată pe: a) înlocuirea vechilor idealuri de reabilitare a infractorilor cu un nou ideal,
cel al controlului şi managementului; b) utilizarea unui limbaj al probabilităţilor
şialrisculuiîn loculunuia specificdiagnosticului şijustiţiei retributive;c) abordarea
infractorilor cagrupurişinu ca individualităţi; d) soluţionarea cu preponderenţă a
problemelor sociale; e) acordarea unor importante atribuţii ofiţerilor de probaţiune132.
În aceste condiţii a apărut Lucrul Centrat pe Sarcină(„Task-Centered Casework”).
Probabil că este cea mai credibilă metodă, deoarece se bazează pe rezultatele empirice ale
cercetărilor133. Modelul acesta se concentrează prioritar, dar nu exclusiv, pe probleme
pragmatice, deordin practic, cum ar fi banii, locul de muncă, traiul, şi a dat rezultate
pozitive în cazulinfractorilor carenu au comis infracţiunigrave, dar aveau multiple
probleme.
Această metodăse mai caracterizează şiprin faptul că analiza domeniilor de
probleme posibile se poate realiza cu claritate prin existenţa unui acord între infractor şi
ofiţerul de probaţiune referitor la cercul problemelor ce urmează a fi soluţionate şi la
modalităţile de soluţionare a lor. „Metoda centrăriipe sarcină oferă o structură ordonată, în
cadrul căreia profesionistul se poate baza pe această metodă, oride cîte ori estenevoie,
pentruaseasigura căprogreseazăexact sprescopul propus”134.
Bineînţeles, soluţionareaproblemelor infractoruluieste de un real folos în
prevenirea recidivei. Însă limitarea doar la

această activitate va avea efect asupra persoanei respective numai pentru o perioadă scurtă
de timp, fiindcă apariţia unei probleme care a fost deja soluţionată sau aalteia poate implica
comiterea uneinoiinfracţiuni. De exemplu, o persoană care nu avea un loc de muncă şi era
condamnată pentru furturi este angajată în cîmpul munciicu ajutorulofiţerului de
probaţiune. Atît timpcît eaare unserviciu şimijloacedeexistenţă, nu comite nici un furt, dar,
fiind concediată, iarăşi comite furturi. Deci această metodă este dependentă de existenţa sau
inexistenţa problemelor135. Mai mult decît atît, nu putem transforma un serviciu de
probaţiune într-un serviciu pentru soluţionarea problemelorpersoanelorcarenu sînt
înstaresălerezolvesingure.
Este mult mai eficient ca în veriga„problemă-persoană” să se acţioneze şi asupra
persoanei, adică infractorul să fie reabilitat, reeducat (corectat). În acest mod, după
constatarea ineficienţei acestor idealuri136, adică reabilitarea socială, reeducare
(corectare),au continuat cercetările înaceste direcţii. Dar, deja, pentru atingerea
scopurilor sus-enumerate erau folositealtemetodici.Astfel,
îndezvoltareainstituţieiprobaţiunii apare o perioadă nouă, denumită „what works” (”ce
lucrează”)137.
Începînd cu ultimuldeceniu alsec. XX, atenţiedeosebită se acorda studiilor cu
privire la impactul diferitelor intervenţii asupra vieţii infractorilor138. În acea perioadă
cercetările erau centrate pe infractor, întrebarea principală fiind: de ce oamenii se abţin de la

226
comiterea infracţiunilor?Scopulacestor cercetări era de areleva modalităţile prin care se
poate intervenieficient în procesul de luare a deciziei pentru a preveni săvîrşirea unor
noiinfracţiuni. Deasemenea, acest curent afost utilizat şipentru studierea influenţei
probaţiunii asupra schimbării comportamentului persoanei139, astfel, fiind constituită baza
teoretică a curentului“What Works”.

Modelul „What Works” care a dominat practica de probaţiune din MareaBritanie la


sfîrşitulsec. XX s-a bazat peabordareacognitiv-
comportamentală.Aşacumînsăşidenumireaeiarată, abordarea cognitiv-comportamentală are
labază ideea relaţieidintregîndireşicomportament şieste construită pornind de la orientări
diverse ale psihologiei comportamentale şi cognitive.
Modelul dat are următoarele caracteristici definitorii: 1) este îndreptat spre factorii
cognitivi ce contribuie la comportamentul criminal; 2) este organizat pentru a corespundere
la maxim caracteristicilor infractorului; 3) este orientat spre capacităţile ce ar facilita
reabilitarea sa; 4) pune accentulnu pe supravegherea infractorului, dar pe schimbările în
motivaţia persoanei140.
În cadrulacestuicurent au fost stabiliteanumite reguli, şi anume:
1.principiulriscului- presupune căintensitatea şidurata sancţiuniideprobaţiunesînt
stabiliteînfuncţiederisculderecidivă acondamnatului.Risculderecidivăesteprobabilitatea
comiterii uneinoiinfracţiunide către condamnat;
2.regula necesităţilor criminogene - presupune ca programele deprobaţiune să fie
orientateprioritar spre factorii dinamici de risc ai infractorului (aceşti factorişi sînt necesităţi
criminogene)141, care includ atitudinileantisociale, dependenţa deconsumulunor
substanţeşiinsuficienţaaptitudinilor cognitive;
3.regula corespunderii- prevedenecesitatea dea acorda atenţie sporită
caracteristicilor personalităţii şi motivaţiei persoanei. Cu alte cuvinte, programele de
probaţiune trebuie să fie cît mai„apropiate” de stilulde viaţă alinfractorului142.
Modelul în cauză a fost criticat sub motivaţia că îi sînt estecaracteristice
conservatismul,patologizareainfractorilor şi ignorarea cauzelor sociale ale infracţiunii.Acest
model a fost

numit „un model simplist, care izolează comportamentul individual de contextulsău


economic, social şipolitic. Este un model medical ce etichetează persoanele care au comis
infracţiuni”143. Însă chiar şi o examinare sumară a unor instrumente menite săestimeze
necesităţile infractorilor pentru reabilitare ne va arăta că mulţi factori luaţiîn consideraţie
sînt de natură socială. Nu există nici o programă de activitate a serviciilor de probaţiune
care ar ignora cauzele sociale ale infracţiunilor.
Unii autori144 corect au menţionat că utilizarea cu preponderenţăafactorilor
socialiînevaluarearisculuiderecidivă ar dezavantaja păturile social - vulnerabile dacă
asemenea evaluare ar include o mai mare severitate a pedepsei sau chiar condamnarea,
deoarece, pentru această categorie a populaţiei, factoriisocialisînt,practicîntotdeauna,
„maibuni”(deexemplu, cîştigul lunar mic, lipsa spaţiului locativ creează impresia că
persoana dată se va hotărî la o infracţiune mai repede decît cea
careposedăolocuinţă,unsalariubun,familieetc.).Dartotuşiacolo

227
undefactoriisocialisîntutilizaţipentruafacilitareabilitareaşiasistenţa,
pericoluldeadezavantajapopulaţiasăracăesteredus.
Reabilitarea este necesară, preponderent, infractorilor persistenţi care sînt
condamnaţi de maimulte ori. Majoritatea absolută dintre aceştiaau dificultăţiîn ceea ce
priveşte dirijarea comportamentului, soluţionarea problemelor, deprinderile sociale, precum
şi dezavantajele (inconveniente) sociale145. Primele pot deriva din inconvenientele sociale
sau pot să contribuie la acestea. Diferite persoane încircumstanţe sociale similaresepot
comporta în mod diferit. Încadrulacestuicurent, una din sarcinile principale este de a
deosebi pe cei ce comit infracţiuni„uşor”de ceicecomit infracţiuni„maigreu”.
În acelaşi timp, s-a demonstrat că cele mai reuşite programe în cadrul modelului
„what works” sînt cele care

combină atenţia acordată oportunităţilor sociale cu atenţia acordată factorilorcognitivi,


cumar fiatitudineaşimotivaţia146. Deciacest modelutilizeazăatît factoriicognitivi, cît
şiceisociali, dar punînd accentulpe cei cognitivi.
Un exemplu de combinare a factorilor cognitivişi sociali esteprogramulSTOP
(„Straight Thinking OnProbation”), care a fost identificat de unii autori ca fiind un program
evaluat în manieră adecvată. Programul STOP s-a bazat pe rezultatele cercetărilor potrivit
cărora unele dintre persoanele ce comit infracţiunipentru o perioadămailungădetimptind să-
şirezolve problemeleîntr-o manieră impulsivă, atribuie vinamaides altor persoane decît lor
înşişi, au dificultăţi în comunicarea cu alţi oameni, adică aceste persoane posedă un nivel
scăzut de dezvoltare a abilităţilor de gîndire147. La baza programului a
stat unmodelcognitiv-comportamental,care nu este considerat drept o teorie
ainfracţionalităţii, dar una areabilitării148.Această teorie nu explicădin
cemotiveoameniicomit crime, dar susţine căgîndireaşivalorile uneipersoanesînt
strînslegatede conduita infracţională. Modeluldat a fost criticat,considerîndu-se că se
concentreazănumaipeindivid, ignorînd, astfel,contextulsocial şi culturalîncare acesta
trăieşte.
Observămcămodelulsus-menţionat, de asemenea, pune accent pe reabilitarea
infractorului, totuşi o atenţie mai mare fiind acordată cauzei infracţiunii, dar „nu s-aavut în
vedere problemele contextuale alepersoanelor ce comit infracţiuni”.
Totodată, în ultimul timp majoritatea programelor de
probaţiunesebazeazăpefactoridediferit gen(social, psihologic şide altă natură). În acest sens
aducemdrept exemplu modelul „Broken Windows” (din engl. geamurile stricate), care a
fost elaborat în 1999 de Consiliul de Reinvenţie a Probaţiunii (Reinventing Probation
Council) şiInstitutuldin Manhattan149.
Trăsăturadefinitorieaacestuiprogramconstăînfaptulcăscopul

debazăîlconstituiesecuritateapublică.Consiliulsus-menţionat a aplicat timp de mai mult de


doi ani şia dezvoltat următoarea strategiedin7 treptepentru „reinvenţiaprobaţiunii”,
şianume: I treaptă: plasarea securităţii publice pe primul loc; II treaptă: supravegherea celor
condamnaţi la probaţiune în mediul lor social, nu înoficiu;III treaptă:
resursefinanciarealocateraţional; IV treaptă: asigurarea strictă a executăriicondiţiilor
probaţiunii şi reacţionarearapidă la încălcarea acestor condiţii; V treaptă: dezvoltarea
228
parteneriatului în comunitate pentru facilitarea executăriiprobaţiunii; VI treaptă: stabilirea
iniţiativelor bazate pe date empirice; VII treaptă: întărirea spiritului de lider a ofiţerului de
probaţiune150.
Acest consiliuaînceput cu examinareamultiplelor,deseori contrare, sarcini ale
probaţiunii (responsabilitatea, reducerea
recidivismului,reabilitareainfractoruluietc.)şiaajunslaconcluzia că „activitatea practicienilor
nu corespunde afirmaţiei potrivit căreia securitatea publică este scopul lor primar şi
acţionează conform unor practici ce nu sînt în rezonanţă cu principalele valoriale
comunităţii”151.Autoriiacestuiprogram continuă cu argumentarea precum că majoritatea
agenţiilor de probaţiune au o viziune vagă despre securitatea publică,concentrîndu-şi atenţia
exclusivasupra infractoruluişiignorînd contextulsocial al crimeişivictimizării. S-a stabilit că
„serviciile de probaţiune trebuie să înceapă a gîndi mai amplu pentru prevenirea
infracţiunilor şibinele comunităţii”152.
Supraveghereacelor condamnaţila probaţiune în mediul lor social şi nu în oficiu este
argumentată prin faptul că o supraveghere eficientă trebuieefectuată acolo unde infractorul
trăieşte, lucrează, îşipetrece timpul liber sau are alte activităţi. În acest caz apare însă o
neclaritate: de ce o întrevedere în comunitate dintre ofiţerul de probaţiune şiinfractor va
întări securitatea publică, iar aceeaşiîntrevedere în oficiu ar avea un

rezultat contrar?În termeniisecurităţiipubliceloculîntrunirilor nu prezintă mare importanţă.


Ceea ce are importanţă crucială este conţinutulacestor întruniri. Conformopinieiunor autori,
controlul socialneformal(adică familia, prietenii, colectivulde muncă etc.) poate
oferimaimult pentru securitatea comunităţii decît controlulsocialformal153.
În ceea ce priveşte alocarea resurselor financiare menţionăm că acest punct este o
parte indispensabilă a tuturor programelor de activitate a serviciilor de probaţiune, dar
problema e de natură maimult economică decît de drept penal sau execuţional-penal.
Acest programpromoveazăstabilireaunor condiţiistricte
şireacţionarearapidălaviolareacondiţiilorprobaţiunii. Conform programului „broken
windows”, ofiţerul de probaţiune va supraveghea infractorii pentru a-i identifica pe cei ce
nu se conformează condiţiilor probaţiunii154. Estefireascăo asemenea prevedere, deoarece
pentru încălcarea regulilor persoana plasată sub probaţiune trebuie să fie pedepsită, dar în
cadrul acestui program, pentru orice încălcare se recomandă „revocarea
probaţiuniişitrimiterea în închisoare”155.
În acest context menţionămcă ultima decadă a sec. XX a fost marcatănu numaiprin
schimbarea strategiei în stabilirea pedepselor, care expunea foarte multe persoane
încarcerării, dar şiprincreşterea număruluişitipurilor condiţiilor probaţiunii stabilite pentru
infractori156. Esteevident căcreştereanumărului de obligaţii puse în sarcina infractorului
implică şi creşterea număruluideîncălcărialeacestor condiţii,chiar dacămodalitatea de
supraveghere esteaceeaşi. Pe de o parte, datorită numărului enorm de obligaţii, încălcările
sînt destulde frecvente, iar pe de altă parte, reacţionarea la fiecare încălcare, în conformitate
cu principiile programuluidat, ar duce laîncarcerarea unuinumăr mare de persoane.

Această problemă are următoarele două soluţii: a) să nu fie stabilite condiţiile ce nu


au efect direct asupra securităţii publice; b) elaborarea şi implementarea unuisistem

229
structurat desancţiunicevor fiaplicate încazulnerespectăriicondiţiilor157.
Programul „broken windows” include şi prevederi cu privire la locul ofiţerului de
probaţiune. Astfel, ofiţerul de probaţiune trebuie săfie un specialist pregătit îndiverse
domenii pentru a avea aptitudini de lucru cu infractori dependenţi de consumul unor
substanţe, infractori violenţi şi nonviolenţi, infractori cu boli psihice (se are în vedere bolile
psihice ce nu exclud responsabilitatea). În această activitate lise recomandă să utilizeze
metodade intermediar întrepersoanăşiinstituţia de tratament158. Deasemenea,
conformacestuiprogram, consilierii de
probaţiunetrebuiesăfieimplicaţinunumaiînsupraveghereaşi
controlulinfractorilorsupuşiprobaţiunii,darşiînprevenireacrimelor,
înuneleformedeasistenţăjuridică,înviaţacomunităţiietc.
După o analiză minuţioasă a acestui program putem conchide că acesta este „un pas
înapoi” comparativ cu programele elaborate în ultimul timp. Aici se pune accentul,
prioritar, pe supravegherea şi nu pe reabilitarea infractorului. Asemenea schimbare de
accente a avut loc în anii 80 - înc. anilor 90, însă atunci scopul principal era supravegherea
strictă ainfractorilor pentru prevenirea recidivei, iar ofiţerii de probaţiune
aveauatribuţiifoartemari, uneoridublîndu-lepecele ale poliţiei. Astfel, acest program ţine de
modelul „nothing works”.
Actualmente, practictoateprogramele sînt orientate spre obţinereaunor
schimbăricomportamentaleainfractorului, adică spre reeducarea persoanei,
accentul punîndu-se pe abilităţilecognitiv-comportamentale şi particularităţile psihologice.
Accentuldat este o particularitatedistinctivăa modelului„what works”159.

Înacest context, aducemdrept exempluprogramul„think first”(maiîntîigîndeşte),


careeste:a) o parteasancţiuniiimpuse infractorului de către instanţa de judecată; b) un
program de probaţiune pentru cei condamnaţi la probaţiune160. Programul dat are acelaşi
scop prioritar ca şi toate programele acestui model, şianume -
prevenirearecidivei, accentuîndu-se ajutorul în soluţionarea problemelorşiînschimbarea
comportamentului infractorului.
Acest programeste foarte asemănător cu cele existente în cadrulmodelului„what
works”, trăsătura definitorie constă
înfaptulcăîntrevederiledintreofiţeruldeprobaţiuneşiinfractori au
locîngrupurişiamintescconsultaţiilepsihologiceoccidentale. În cadrul acestor întrevederi
persoanele discută despreinfracţiunilecomise,încearcăsă-
şianalizezefapteleşisăaccepteresponsabilitatea, totodată, lucrează asupra unor aspecte cum
ar fi: modul de a gîndi, munca în societate, recunoaşterea problemei, schimbareaviziunilor
asupra unor lucrurietc.Astfel, important în cadrul acestui program sînt schimbările produse
asupra persoanei, adică reeducarea acesteia.
Înmultesituaţii,drept cauzăainfracţiuniipotfiunelecalităţi
alepersoanei,pecaresetindealeschimbaîncadrulprogramelor modelului „what work”.
Deseori, infracţiunile sînt comise de persoane dependentede consumulunor substanţesau fac
abuz de aceste substanţe, maiales la sfîrşitulsec.XX, cînd abuzul de
substanţenarcoticedeveniseo problemădetaliemondială.Acest fapt a influenţat politica
penală în domeniu şi, drept consecinţă, au fost elaborate programe specialepentrulucrulcu
persoanele respective supuse probaţiunii.
230
Estecunoscut faptulcăsimplapedepsirenu estesuficientă pentru o abordare completă
a acestei probleme şi că trebuie dublată de existenţa unor strategii de educaţie şi
tratament161. Dinacest motiv, în ordinele deprobaţiune au început afiincluse

obligaţia infractoruluidea urma un tratament de specialitate şi, mairar, obligaţiasupuneriila


testeprincareseverifică consumul unor substanţe. În ultimul timp, supunerea unui tratament
a devenit condiţia de bază a sancţiunii de probaţiune pentru persoanele ce abuzează de
diferite substanţe. În acest fel au apărut programeledin cadrulmodeluluiclinic,
conformcărora, cauza principalăainfracţiuniieste abuzuldesubstanţe alcoolice sau cu efect
narcotizant, adică boala respectivă (alcoolismul, narcomania). Astfel, pentru a preveni
săvîrşirea unei noi infracţiuni persoanatrebuie să fie tratatăde boala respectivă.
Analizînd multitudinea programelor modelului clinic, putem concluziona că din
punct de vedere juridic ele pot fi divizate în două grupe. Din prima grupă fac parte
programele conformcărorainfractorulestesupus unor condiţiigeneraleale probaţiunii,
supravegheriidin partea ofiţeruluideprobaţiune şi obligaţieide aurma un
tratament.Adouagrupă este constituită deprogramelecareprevăd
doarobligaţiadeaurmauntratament şi unele obligaţii adiacente (de exemplu, de a se supune
examenului medical pentru a verifica prezenţa diferitelor substanţe în sînge etc.). Se
consideră că sînt mai reuşite acele programe în care se combină tratamentul medical cu o
supraveghere strictă din partea ofiţerului de probaţiune162. În acest context menţionămcă
uniiautori163 au remarcat reducerea recidivismului cu 20%-30% în programele în care
persoanele au fost supusesupravegheriişitratamentuluimedical.
Scopul primar al acestor programe este de a determina infractorul să urmeze
programul de tratament, „ceea ce i-ar permite să accepte un mod deviaţă corect”164. Este
necesar să subliniemcăacest rezultat (adicăabstinenţadelaconsumulunor substanţe) este greu
de obţinut, deoarece tratamentulmedical este anevoiosşinu întotdeauna areun finalreuşit.
În cadrul programelor de tratament au fost elaborate

diverse sancţiuni. Astfel, în unele state se aplică cu succes următoarele


sancţiuni:preîntîmpinarea verbală, preîntîmpinarea în scris, preîntîmpinarea verbală de către
instanţa de judecată, mărirea duratei fazei de tratament, mărirea gradului de supraveghere
etc165. Aceste sancţiuni se deosebesc după subiectul care le aplică şi faptele pentru care se
aplică. Unele sînt aplicate de serviciile de probaţiune, iar altelede instanţa de judecată. De
regulă, serviciile de probaţiune sînt în drept să aplice sancţiunidoar pentru „violările
tehnice”ale programului de tratament, adică doar pentru încălcareaobligaţiilor stabilite
nemijlocit de ofiţerulde probaţiune înscopul realizării hotărîrii instanţei de judecată. Iar
instanţa de judecată aplică sancţiuni pentru încălcarea obligaţiilor stabilite în hotărîrea
acesteia (de exemplu, săvîrşirea unei noi infracţiuni, abuzulrepetat faţă de unele substanţe
etc.). În asemenea caz judecătorul are următoarele opţiuni:1)
stabilireauneisancţiunicareînrăutăţeşte situaţia infractorului, dar menţine programul de
probaţiune; 2) revocarea măsuriide probaţiune şistabilirea uneipedepse noi, care, în
majoritatea cazurilor, este privareade libertate.
Realizarea programelor detratament necesită implicarea nu numaiaserviciilor
deprobaţiune, dar şiainstituţiilor medicale respective. Uneori numai ofiţerii de probaţiune

231
realizează programul, însă,înmajoritateacazurilor, tratamentulesterealizat nemijlocit de
instituţiispeciale, care au un acord specialîn acest sens cu autorităţile statului. Şeful
oficiuluide probaţiune este împuternicit săîncheiecontractecu instituţiileprivatesau publice
înscopuldepistăriişitratăriipersoaneidependente de consumul unor substanţe166. Totodată,
menţionăm că rolul primordial aparţineofiţerilor deprobaţiune,
deoarecetratamentulpersoanei nu esteun scop însine,ţelulfinalfiind reintegrareapersoanei. În
asemenea caz, persoana nu poate fi reintegrată reuşit fără o motivare respectivă. „Motivarea
infractorilor este un aspect

important în realizareaprogramelor destinate infractorilor care abuzează de alcool/droguri,


trebuind să fie incluse şi strategii prin care să se îmbunătăţească motivaţia pentru
schimbare”167.
Totuşiabordărileutilizate înactivităţilecu infractoriicare
consumăabuzivunelesubstanţevorfidependenteîntr-o anumită măsură delegislaţiacare
reglementează atît tratamentulacestor persoane, cît şi procesul penal şi sancţionarea din
cadrul sistemuluidejustiţie penală.
La sfîrşitul sec.XX, sistemul de justiţie american avea posibilitatea să utilizeze
monitoringul electronic, această posibilitateapus începuturileunor noiprograme de
probaţiune. Monitoringulelectronicsereferălaunechipament tehnic,utilizat pentru a verifica
executarea obligaţieicarecere infractoruluisă se afle untr-un loc anumit, de regulă la
domicili168.Aflarea la domiciliu poate fipermanentă, în anumite perioadeale zileisau în
anumite ore169.
Echipamentul tehnicutilizat în aceste programe este, în general, de două tipuri:
semnalarea continuă şi echipamentul pentru contact.
Semnalarea continuă este constituită din trei părţi componente.
Emiţătoruldesemnale, prima parte componentă, este purtat de infractor, deseori în acelaşi
mod ca şiceasul de mînă. Receptorulelectronic, adouapartecomponentă, primeşte semnalele
continue de la emiţător şi, prin indermediul firului telefonic, transmite informaţia
computerului, a treia parte componentă. În memoria calculatorului este introdus regimul
persoanei monitorizate şi el verifică automat toate plecările infractorului. De exemplu,
persoana este la serviciu de la 8.00 pînă la 17.30, decila 8.00 ea poate părăsi locuinţa.
Receptorul electronic notifică computerul principal şi acestaverifică dacă plecarea este
permisă, apoi se face o însemnare într-un registru special. La ora sosirii (17.30) calculatorul
este programat să

verificeexistenţasemnaluluidela receptorulelectronic,deoarece o
datăcuieşireainfractoruluidinîncăpereamonitorizatăsemnalul se întrerupe. Dacă semnalul
lipseşte, automat este înştiinţat serviciuldeprobaţiune, maiexact
ofiţerulrespectivdeprobaţiune. „În acest mod, echipamentulelectronic înştiinţeazăserviciulde
probaţiune dacă persoana monitorizată este în încăperea respectivă sau nu şi nicidecum ce
face aceasta în încăpere sau unde se află dacă nu este acolo”170.
Modalitatea de contact constă în verificarea periodică a infractorului de către
ofiţerul de probaţiune prin intermediul telefonului. Verificarearespectivă poate
firealizatăprin diferite modalităţi. Prinmijloacele tehnice inserateînaparatulde telefon poate

232
fiînfăptuită „îmbrăţişarea electronică”171, înacest caz este stabilită şi identitatea persoanei.
Următoarea modalitate se rezumălaaceeacăinfractorulesterugat săpronunţeunelecuvinte
acărortonalitatesecomparăcuceleiniţiale(adicădelaînceputul monitorizării)
decătreunaparatajspecial.Totodată, menţionăm că modalităţile tehnice prin care se
realizează monitoringul electronicsînt încontinuă dezvoltare şiperfecţionare. Deaceea,
enumerarea şi caracterizarea exhaustivă a acestora pare a fi imposibilă.
Din punct de vedere juridic, monitoringulelectronic este o obligaţie conformcăreia
infractorul plasat trebuie să se afle într-un loc anumit, de regulă, la domiciliu. Pînă în
prezent nu estestabilit loculmonitoringuluielectronicînsistemulprobaţiunii.
Uniiautori172 susţincă măsuradatăesteun programoperaţional independent, conformaltor
opinii173, monitoringulelectroniceste o parte componentă în cadrul sentinţeideprobaţiune.
În unele cazuri, măsura respectivă este utilizată ca o sancţiune pentru unele încălcăriale
cerinţelor sentinţei de probaţiune174.Trebuie
sămenţionămcămonitoringulconţineînsinetoatecaracteristicile pozitive ale probaţiunii, de
asemenea, argumentele invocate

pentru utilizarea acestei măsuri sînt aceleaşi ca şi în cazul probaţiunii.


Desigur, această măsură are şi unele dezavantaje, de exemplu,
monitoringulnupoatefiaplicat încazulcînd infractorul nu posedă telefon fix, deoarece se
realizează prin intermediul firelor telefonice175; înunele ţăritot echipamentuleste plătit de
condamnat, ceea cear putea implica o discriminare la aplicarea acestei măsuri, adică ea ar
putea fi aplicată doar celor care au sumele necesare de bani176. Totuşi în cadrul acestui
program sînt utilizate pe larg rezultatele progresuluiştiinţific, datorită acestuifapt, un ofiţer
de probaţiunepoate supraveghea eficient
maimulţiinfractori.Astfel,menţionămcă„monitoringulelectronic este un instrument de a mări
abilitatea de supraveghere a ofiţerilor, dar nu un instrument dea-isubstitui”177.
Făcînd abstracţie de toate aspectele pozitive şinegative, putem sublinia faptulcă
această măsură s-adovedit a fi foarte reuşită. Conform unor date, rata de recidivare a
persoanelor cărora li s-a aplicat monitoringul este foarte mică şi constituie ccirca 10-11 la
sută178.
În finaldorimsă menţionămcăo enumerare exhaustivă a tuturor programelor de
probaţiune care au fost elaborate şi/ sau
aplicateesteimposibilă,motivpentrucareînprezentalucrare au fost elucidate doar acele
programecare au fost aplicatepe o scară largăşiau dat rezultatepozitive. În acelaşitimp
apariţia şi realizarea programelor întotdeauna va fi dependentă de teoria de cauzalitatea
infracţionalităţii, predominantă laacelmoment, de politica şi legislaţia penală, precum şi de
cultura juridică a societăţii respective.

3.Reglementarea juridică a probaţiunii în legislaţia Republicii Moldova

Primele elemente de probaţiune au existat, în mod surprinzător am putea spune, în


legea penală adoptată în anul 1961, în care erau prevăzute aşa instituţii ca: condamnarea
condiţionată;liberareaderăspunderepenalăcutrimitereacauzei judecătorieitovărăşeştisau

233
liberareacu încredinţarepe chezăşie etc. Pe lîngă faptul că erau prevăzute, aceste instituţii
erau pe larg aplicate, deoarece în acea perioadă comunitatea avea o influenţă foarte
mareasupra comportamentului persoanelor şi, respectiv, puteafi atrasă în
executareasancţiunilor neprivative de libertate.
La 12 iunie 2003, în Republica Moldova au intrat în vigoare Codul penal şi Codul
de procedură penală, care se remarcăprintr-oreglementareextremdeflexibilăaalternativelor la
detenţie încă din faza de urmărire penală, precum şi prin crearea unuisistemsancţionator
preponderent educativ pentru minori. Noiinstituţii, precummedierea şiîmpăcarea în cauzele
penale, metodade reparaţiişicompensaţiiacordate victimelor pentru daunele materiale
cauzate prin săvîrşirea infracţiunii şi
muncaneremuneratăînfolosulcomunităţiireprezintădoarcîteva exemple în acest sens90.
Apariţia acestor inovaţiieste condiţionată, înmare parte, de politica penală a statului,
care este orientată spre crearea unor alternative reale la pedeapsa închisorii în scopul evitării
costurilor şi consecinţelor negative ale încarcerării excesive. Totodată menţionăm că
legislaţia naţională reglementează majoritatea aspectelor instituţieiprobaţiunii.
Deciputemafirma că necesarul pentru realizarea instituţiei probaţiunii este reglementat de
legislaţia naţională. După cum am menţionat,

legea autohtonă conţine doar unele elemente ale probaţiunii. Dar care sînt ele? Unii
autori91 susţin opinia conform căreia condamnarea condiţionată (cuprinde liberarea
condiţionată de răspunderepenală şicondamnareacu suspendarea condiţionată a
executăriipedepsei) şiprobaţiunea sînt identice. Fapt cu care nu sîntem de acord, deoarece în
paragraful 1 capitolul I al prezenteilucrăriam expus şi argumentat opinia potrivit căreia
instituţia probaţiuniiîn calitate de măsură penală poate include şi asemenea instituţii cum ar
fi: amînarea emiterii sentinţei; liberarea condiţionată înaintede termen etc.
În acelaşi timp subliniem că Codul penal al Republicii Moldovanu
recunoaşteprobaţiuneacasancţiuneindependentă, ci doar ca alternativă la privarea de
libertate, deciprobaţiunea poate fiaplicată doar în procesulindividualizării pedepsei. De
asemenea, elementele probaţiunii existente trebuie să corespundădefiniţieişicaracteristicilor
elucidate înparagragful 1capitolulIalprezenteilucrări.Conformcelormenţionateputem afirma
că elemente ale probaţiunii în calitate de alternativă la privarea de libertate sînt următoarele:
liberarea de răspundere a minorilor (art.54 CP); liberarea condiţionată de răspundere penală
(art.59 CP);condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP);
liberarea condiţionată de pedeapsă înaintede termen (art.91 CP); liberarea de pedeapsă a
minorilor (art.93 CP); amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şifemei care au
copii în vîrstă de pînă la opt ani (art.96 CP).
În unele surse enumerarea respectivă este mai amplă92, opinie cu carenu sîntemde
acord. În acest context menţionăm că liberarea de răspundere penală în legătură cu
renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii şi liberarea de răspundere în
legăturăcucăinţaactivăseaplicăţinîndu-secont decomportarea benevolă a infractorului în
timpul sau imediat după comiterea infracţiunii, adică acţiunile întreprinse de persoana
respectivă sînt consecinţavoinţeiei, dar nuconsecinţaobligaţiunilor impuse de instanţă, aşa
cum este necesar în cazul probaţiunii.
Conform legii penale actuale, despre probaţiune putem vorbiîncazulaplicăriiunor
modalităţialeliberăriide răspundere penală (art. 54, 59 Cod penal al RM) şi unor modalităţi
234
ale liberării de pedeapsa penală (art. 90, 91, 93, 96 Cod penal al RM).
Liberarea de răspundere penală constă în refuzul judecătorului de a da o sentinţă de
condamnare persoanei vinovatedesăvîrşireainfracţiuniişi, implicit, înrefuzuldeaaplica
acesteia pedeapsa respectivă (sancţiunile juridico-penale)93.
Conform unei opinii94, unele modalităţi a liberării de răspundere sînt măsuri de
siguranţă sau măsuri de apărare socială, căcinu
arecarestabilireaechităţiisocialeoriintimidarea infractorului sau altor persoane, caracterul de
măsură de siguranţă rezultă şi din aceea că măsura dată apare ca un „tratament
criminologic”, destinat readaptăriila viaţa socială.
Conform unor opinii95, liberarea de răspundere penală este un mijloc de
individualizare a pedepsei. Modalitatea dată de individualizare a răspunderii penale poate fi
considerată probaţiune, deoarece condiţiile necesare acesteia sînt, practic, identice cu cele
necesare aplicării probaţiunii. Decila aplicarea liberăriide răspundere penală este necesar:
prezenţa persoanei învinuite, stabilirea unor condiţii obligatorii pe o perioadă de timp,
îndeplinirea cerinţelor obligatorii în cadrul comunităţii; cerinţe cu privire la infractor şi
faptă fiind aceleaşi. Astfel, liberareaderăspundere penalăpoate ficonsiderată o modalitate a
probaţiunii.
Totuşiuniiautori96susţincăliberareaderăspunderepenală este o alternativă a
procesuluipenal, dar nu o alternativăa unei sancţiuni privative de libertate. Nu negămfaptul
că realizareaprocesuală a acestei instituţii materiale poate şi reprezintă o alternativă
aprocesuluipenalformal, dar, menţionăm, totodată, că liberarea derăspundere penală este o
instituţie materială cu implicaţii juridico-penale şiexecuţional-penale şi considerăm că
această măsură penală se înscrie în noţiunea de probaţiune.
Ordineadeaplicarea liberăriiderăspundere penală poate fi redată shematic în modul
următor: instanţa de judecată stabileşte căsînt suficiente probe pentru a demonstra vinovăţia
persoanei (dar fără a emite o sentinţă în acest sens); instanţa ajunge la concluzia că
condamnatul poate fi reeducat fără stabilirea şi executarea reală a pedepsei; instanţa
eliberează persoana vinovată de răspundere penală, stabilind în acelaşi timp un termen de
încercare (termen de probare). Termenul de încercare este o perioadă de timp în care
condamnatul trebuie să demonstreze printr-un comportament respectiv corectarea sa97.
Scopulprincipalaltermenuluideprobăconstăînnecesitatea organizăriiînaceastăperioadă a
lucruluieducativ cu infractorul şideaseconvingedespreoportunitateaadoptăriiuneiasemenea
hotărîri de către instanţa de judecată.
Conform art. 54 al Codului penal al RM, persoana în vîrstă de pînă la 18 ani care a
săvîrşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de
răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că
corectareaeieste posibilă fără a fi supusă răspunderiipenale. De asemenea, minorilor liberaţi
de răspundere penală, în conformitate cu alin. 1 alart. 54, lise pot aplica măsurile de
constrîngere cu caracter educativ, prevăzute în art. 104 Cod penal.
În articolul menţionat legiuitorul foloseşte sintagma „persoana care a săvîrşit pentru
prima oară o infracţiune”. Această expresie trezeşte unele confuzii. Dinpunct de vedere
juridic, aceasta poate fi orice persoană care a săvîrşit pentru

prima oară, în viaţa sa, o infracţiune sau o persoană care a mai săvîrşit şialteinfracţiuni, dar

235
antecedentele penaleau fost stinse sau ridicate. Situaţiadată are loc datorităfaptuluică
„persoana nu poaterăspundededouăşimaimulteoripentru aceeaşifaptă” (art.4 al protocolului
adiţional nr. 7 al Convenţiei Europene pentruApărareaDrepturilor şiLibertăţilor
Omului)98.Astfel, un minor care a fost supus deja unei sancţiunipenale sau liberării
condiţionate, poate fi iarăşi supus liberării condiţionate de răspundere penală(cu condiţia că
înperioada executăriiprimeiliberăriminoruln-acomisvreoinfracţiune).Acesteitezesealătură
şipracticileunor statestrăine99. Dinpunct devederecriminologic situaţia dată nu este
adecvată. Conform unor opinii100, dacă persoana a săvîrşit din nou o infracţiune, aceasta
înseamnă că liberarea condiţionatăsau sancţiunea executată anterior nuşi-a atins scopulde
reeducare şi prevenire specială, iar asemenea scopurinu maipot firealizatecu
ajutoruluneiaşainstituţiicum este liberarea condiţionată de răspundere penală.

În asemenea cazuri, instanţa de judecată,conducîndu-se de legislaţia în vigoare,


poate libera condiţionat de răspundere penală un minor faţă de care asemenea măsură sau
una mai aspră (adică pedeapsa reală)şi-a demonstrat deja ineficienţa. Deciconsiderămcă
liberarea de răspunderepenală a minorului ar trebui aplicată, de regulă, cînd persoana care
nu a împlinit vîrstade18 aniacomisînadevăr pentru primadatăo infracţiune, sau în cazul în
care această infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru
infracţiunea anterior săvîrşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la
răspunderepenală. Situaţia datăintră încontradicţiecu noţiunea „infracţiune comisăpentru
prima oară”, deoarece nu cuprinde cazulcînd aufost stinseantecedentelepenalepentru o
infracţiune comisăanteriorceleipentru săvîrşireacăreiaestepornit procesul. Totuşi credem că
în această situaţie este raţional să acceptăm

punctul de vedere criminologic asupra noţiunii „infracţiune comisă pentru prima oară”.
O condiţie obligatorie pentru liberarea condiţionată a
minoruluiestegradulprejudiciabilalinfracţiunii,adicăinfracţiunea săvîrşităsăfie uşoară sau
maipuţin gravă. Conformal.2 art. 16 Cod penal, infracţiuni uşoare se consideră faptele
pentru care legea penalăprevede în calitate depedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un
termen de pînă la 2 ani inclusiv, iar infracţiuni mai puţin grave, conform al. 3 art. 16 Cod
penal, se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare
pe untermen de pînă la 5 ani inclusiv.
Instanţa trebuie să ajungă la concluzia că corectarea persoanei este posibilă fără a fi
supusă răspunderii penale. În contextulproblematiciidinprezentalucrare, aceastaar însemna
că „în rezultatul cercetării cauzei şi calităţilor individuale ale vinovatuluis-
aformatconvingereafermăînposibilitateaatingerii scopului răspunderii penale fără izolarea
de societate, dar în condiţiile unui control profilactic al comportării persoanei
respective într-o perioadă de timp stabilită”101. De asemenea, conform opiniei unor
autori102, în calitate de temei pentru constatarea posibilităţiică minoruldelincvent poate
ficorectat fărăa fisupus răspunderiipenale, printrealtele,ar fiurmătoarele împrejurări: căinţa
sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a
pagubei pricinuite sau înlăturareadauneicauzate etc.
Un alt aspect alliberăriiderăspunderepenală a minorilor sereferălafaptuldacă
instanţapoate, în ipoteza încare termenul de încercare depăşeşte momentulîmpliniriivîrstei
de 18 ani de către condamnat, să stabilească numai obligaţiile prevăzute de art. 104 Cod
236
penal, sau este obligată să impună şi respectarea după majorat a altor măsuri prevăzute de
legea penală sau ceaprocesual-penală. Credem că s-a optat corect„apreciindu-se

că dacăinstanţaa considerat necesarăimpunereaunor obligaţii, acest lucru să persiste pe toată


duratatermenului de încercare, chiar şidupă împlinirea vîrsteide18 ani, deoarece nuexistă
nici o raţiune care să justifice stabilirea în sarcina condamnatului a unor obligaţii
executabile doar pînă la majorat, atîta vreme cît termenul de încercare se prelungeşte şi
după acest moment, chiar dacăconţinutul acestor obligaţii semodifică la împlinirea vîrstei
de 18 ani”103.
Conform al. 2 art. 54 Cod penal, persoanelor liberate de răspundere penală, în
conformitate cu al. 1 art. 54, li se pot aplica măsurilede constrîngere cu caracter educativ
prevăzute în art.104 Cod penal.Articolul respectivprevede următoarele măsuri de
constrîngere cu caracter educativ: a) avertismentul;
b)încredinţarea minorului în supravegherea părinţilor, persoanelor careîiînlocuiesc sau
organelor specializate de stat;
c)obligareaminoruluisă repare daunele cauzate; d) obligarea minoruluide aurma un curs de
tratament medicalde reabilitare psihologică; e) internareaminoruluiîntr-o instituţiespecială
de învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.
În ceea ce priveşte natura juridică a acestor măsuri, ne
raliemopinieiconformcăreiaele„pot ficonsideratedrept măsuri de alternativă pentru
pedepsele penale”104, iar în alte surse, măsurile de constrîngere cu caracter medical sînt
definite ca „măsuri de influenţă prevăzute a fi aplicate de instanţa de judecată ...”105.
Ţinînd cont de definiţia probaţiuniidescrisă în prezenta lucrare, măsuriledate sînt
aceleobligaţiicare se impun persoanei supuse probaţiunii. Cu atît maimult, măsurile date
sînt aplicateîn scopulcorectăriişireeducăriiinfractorilor minori,
precumşipreveniriisăvîrşiriide noiinfracţiuni, dupăcumputem observa, aceleaşi scopuri sînt
urmărite de probaţiune prin stabilirea diferitelor obligaţiuni. Totuşi măsurile respective

nicidecum nu pot ficonsiderate pedepse, deoarece nu implică apariţia antecedentelor penale.


Mai mult decît atît, aplicarea acestora duce la liberarea minorului atît de pedeapsa penală,
cît şide răspunderea penală.
Conform al.3 art.104 Cod penal,minorului îi pot fi aplicate concomitent citeva
măsuri de constrîngere cu caracter educativ, această prevedere a fost stipulată pentru
aacorda instanţelor o „libertate”încombinareamăsurilor, combinarecese efectuează în scopul
atingerii scopurilor sus-menţionate. Totodată menţionămcă,potrivit al.2 art.104 Codpenal,
listaobligaţiunilor este exhaustivă. Înredacţia LegiiRM nr.985-XVdin 18 aprilie 2002,
Codul penal prevedea că lista dată a măsurilor nu este exhaustivă şiinstanţelede judecată
erau în drept să aplice orice alte obligaţii ce ar putea contribui la reeducareaminorului şi la
prevenirea săvîrşiriinoilor infracţiuni. În acest context, salutăm
decizialegiutoruluidinurmătoarelemotive: 1)stabilireaunuicerc strict de obligaţiiva proteja
minoruldeîncălcarea sau limitarea unor drepturişi libertăţifundamentale aleomului, limitare
care s-ar părea necesară, dar incompatibilă cu legislaţia în domeniul drepturilor omului; 2)
stabilirea unui cerc strict de obligaţii va proteja minorulsupus acestor măsuride posibilele
abuzuri sau destabilireaunorobligaţiiinutile,caredoarvor îngreunaprocesul de reeducare a

237
delicventului minor; 3) prevederea unei liste exhaustive a obligaţiunilor este în concordanţă
cu cerinţele Recomandăriinr.22(2000)cuprivirelaimplementareaRegulilor Europene privind
Măsurile şiSancţiunile Comunitare106.
În acelaşi timp, atenţionăm că posibilitatea acordată instanţei, conform art.104 Cod
penal (în redacţia Legii RM nr.985-XV din 18 aprilie 2002), de a limita timpul liber şi
stabilireaunor cerinţespecialeprivind comportamentulminorului a fost, de asemenea, exclusă
din motivele enumerate anterior.
Avertismentulprevăzut la lit.a) al.1 art.104 presupune o apreciere negativă de drept a
acţiunii făptuitorului şi concomitent o reacţie din partea societăţii în scopul educării şi
reeducării acestuia107. Pentru a obţine unefect maimare alacesteimăsuri, în toate
cazurileavertismentultrebuie să fieanunţat public, dar, suplimentar, poate fi realizat şi în
formă scrisă, adică prin înmînareahotărîriiinstanţeicontrasemnătură.
Încredinţarea minoruluipentru supraveghere părinţilor, persoanelor careîiînlocuiesc
sau organelor de stat specializate presupune punerea în sarcina lor a obligaţiei de a urmări şi
a direcţiona comportamentulminorului. Pentru aplicarea acestei măsuri, „instanţa urmează
să se convingă de posibilitatea reală a acestora de a asigura măsura de constrîngere cu
caracter educativ”108. Legea penală nu conţine prevederi referitor la acordul acestor
persoane de a realiza supravegherea
delicventuluiminor.Totuşinealăturămopiniei109conformcăreia necesitatea
acorduluiesteunrezultat firesc alnaturiişiscopului acestei măsuri educative. Cu toate acestea,
modalitatea de exprimare a acordului nu prezintă importanţă principială, dar din punct de
vedere procesual, ar fi binevenităforma scrisă. În acest context menţionăm că prin măsura
respectivă, adică încredinţarea minorului pentru supraveghere organelor specializate de stat,
Codul penal stabileşte bazele activităţii serviciilor de probaţiune. În acest caz trebuiesă
existe „organe specializate de stat” şi în acelaşitimp instanţa este în drept să pună
minorulsub supraveghere. Deciîn cazulminorilor putem vorbidespreposibilitatea
aplicăriiprobaţiuniiatît ca sancţiune, cît şi ca activitate a unor instituţii specializate. Mai
mult decît atît, supravegherearespectivă poatefidispusăîmpreună cu alte măsurieducative.
Următoarea măsură educativă este repararea daunelor cauzate.
Obligareaminoruluideareparadaunacauzatăseaplică în următoarele cazuri: 1) cînd minorul
este obligat să întoarcă

persoanei vătămate obiectul sustras sau alt obiect echivalent celuidispărut, dacă
persoanavătămatăacceptă;2) cînd minorul poatereparaînbanicostulobiectuluisaudauna
cauzatăstabilită de către materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3) cînd dauna cauzată
urmează să fie reparată de către făptuitor prin munca lui proprie110.
Amenda aplicată minoruluinu se răsfrînge obligatoriu asuprapărinţilor sau
persoanelor careîlîntreţin, deoareceexistă şi minori care au bunuri proprii111. Deci măsura
dată poate fi dispusă ţinîndu-se cont de starea materială a minorului. Prin stare materială a
minorului se înţelege prezenţa unei surse de venit sau patrimoniu carei-ar permiteacoperirea
daunelor, de exemplu, salariul,bursaetc. Dispunereaacesteimăsurieducative este posibilă şi
în cazul cînd părinţii sînt de acord, la înţelegere cu part