Universitatea Dunărea de Jos din Galați

Facultatea : științe penale și criminalistică

Referat : Aplicarea instituției probațiunii în statele Uniunii

Europene

A efectuat: Țurcanu Elena

Masterandă anul I

A verificat: Radion Cojocaru

doctor, conferenţiar universitar

Chișinău 2016
 Planul :
1. Introducere
2. Probațiunea - instituție juridică distinctă în sistemul de drept al
statului
a) Evoluția conceptului de probațiune
b) Principiile probațiunii
c) Tipurile(fazele) probațiunii
3. Reglementări internaționale în domeniul probațiunii
4. Instituționalizarea probațiunii în Romania
5. Instituția probațiunii în – Danemarca, Belgia, Anglia, Franța,
Olanda
6. Concluzie
7. Bibliografie
 1.Introducere

Din punct de termenul vedere etimologic, termenul probațiune provine de

la latinescul ”probatio” – perioadă de încercare. Acei condamnați care în
perioada de încercare și - au schimbat comportamentul, îndeplinind condițiile,
obligațiile și restricțiile impuse, erau iertați sau eliberați.
În documentele ONU probațiunea este definită ca ”suspendarea
condiționată a pedepsei pe o perioadă determinată și stabilirea supravegherii
asupra condamnatului pe de altă parte”.
Probațiunea se aplică unor infractori în funcție de particularitățile de
personalitate, tipul de infracțiune comisă, în relațiile cu un sistem al cărui scop
este de a oferi infractorului o șansă de a - și schimba stilul de viață, de a se
integra în societate fără riscul de a comite noi infracțiuni.
La momentul actual, instituția probațiunii este reglementată în legislațiile
diferitor țări, care desigur că diferă de la un stat la altul în funcție de activitățile
pe care le desfășoară statul respectiv.
Pentru unele țări din familia de drept romano – germanică instituția
probațiunii constituie o inovație, spre exemplu în Franța, aceasta a fost
introdusă prin dispozițiile Codului Penal din 1992, spre deosebire de țările din
familia de drept anglo – saxon probațiunea există de –a lungul multor
decenii(ex: SUA).
Probaţiunea este o rezultantă firească a evoluţiei societăţii umane în
domeniul sancţionării celor care, sub diferite forme, încalcă regulile de
comportament unanim acceptate. Practic, probaţiunea a reprezentat punctul de
trecere la un stadiu superior în domeniul sancţionării, nu prin înlăturarea
vechiului sistem bazat exclusiv pe principiul izolării infractorului de
comunitate, ci prin constituirea unui sistem alternativ, bazat pe principiul
menţinerii și sancţionării infractorului în comunitate, consilierea acestuia în
vederea adaptării și bunei integrări în societate.
Dintr-o altă perspectivă se poate de spus ca probațiunea reprezintă
elementul de legătură dintre pedepsele neprivative de libertate și cele privative.
Probațiunea își găsește aplicabilitatea și în cazul sancționării cu închisoarea,
durata executării sancțiunii în regim privativ de libertate , putând fi redusă
concomitent cu aplicarea probațiunii pe durata ce ar mai fi rămas de executat
din pedeapsă.
 2. Probațiunea – instituție juridică în sistemul de drept al
unui stat

Probațiunea reprezintă o instituție relativ nouă care propagă ideea tendinței

moderate. Probațiunea este o instituție de justiție penală care dispune de
strategii de intervenție în toate etapele procesului de justiție penală.
Probațiunea își are originea în sistemul de drept anglo - saxon, în Legea
Justiției de Pace din anul 1361, care pentru prima dată în istorie a reglementat
instituția suspendării pronunțării hotărârii de condamnare. Este evident faptul că
aceasta a fost rezultatul unor fenomene prin care s-a manifestat dorința de
umanizare a justiției, precum și spiritul novator al unor judecători care, în cadrul
sistemului common – low, dispuneau de o autoritate absolută. Cu privire la
originile probațiunii putem evidenția perioada cînd misionarii cereau de
tribunalele poliției să li se încredințeze spre îndreptare anumiți delicvenți, în
special persoanele care aveau probleme mari cu consumul de alcool(sec al XIX-
lea).
Putem spune că probațiunea reprezintă elementul de legătură dintre
pedepsele neprivative de libertate(amenda) și cele privative de
libertate(închisoarea).
Probațiunea înglobează următoarele activități :
Să sporească eficiența sistemului de justiție penală în măsura în care
aceasta promovează drepturile omului;
 Să mărească importanța conceptului de individualizare și să promoveze
comportamentul adecvat al persoanelor care comit fapte(acțiuni sau inacțiuni)
ce contravin normelor penal;
Totodată probațiunea desfășoară o gamă mult mai largă de activități, cur ar
fi:
Consilierea familiilor persoanelor aflate sub supraveghere sau care sunt în
penitenciar;
Asigurarea asistenței sociale în interiorul unor instituții;
Oferirea de consultanță și programe specializate pentru organizațiile care
au în administrare asemenea așezăminte;
Protecția și asistența victimelor infracțiunilor;
Supravegherea minorilor în cauzele civile.
Principiile care guvernează instituția probațiunii sunt:
1. Intervenția oportună – consilierul de probațiune trebuie să aibă
acces la infractor în toate fazele procesului penal;
 2. Normalizarea – condițiile asigurate infractorilor trebuie să
corespundă cu cele asigurate persoanelor aflate în afara sistemului de justiție
penală;
3. Ajutorul imediat – ofițerul trebuie să ia în primire cât mai repede
cazul, de regulă până la 5 zile din momentul primirii sentinței de condamnare
pentru punerea în executare;
4. Continuitatea – are ca scop minimizarea întreruperii contactului cu
comunitatea pe durata executării pedepsei;
5. Coordonarea – conturează intensificarea colaborării dintre diferite
instituții și birouri atât la nivel național cât și la nivel local;
6. Minima intervenție – nu este nevoie de utilizat mai multă forță și
constrângere decât este necesar.
Probațiunea presentențială
La data de 12 iunie 2003 au intrat în vigoare în Republic Moldova noul
cod Penal și noul Cod de Procedură Penală. Aceste acte normative deși nu
instituționalizează un sistem de probațiune, stipulează anumite prevederi ce
permit, alteori chiar obligă, desfășurarea anumitor activități de probațiune.
Prevederile directe sau indirecte ce permit a iniția activități de probațiune
se conțin în art. 53 CP al RM (liberarea de răspundere penală),art.54 (liberarea
de răspundere penală a minorilor), art. 55(liberarea de răspundere penală cu
tragere la răspundere contravențională), art.176(temeiurile pentru aplicarea
măsurilor preventive) ș.a. În baza prevederilor legale, putem conchide că
legislatorul stipulat importanța circumstanțelor ce caracterizează nu numai
fapta, dar și personalitatea făptuitorului. 1
Evaluarea presentențială este o activitate foarte importantă în procesul
probațiunii. Evaluarea este realizată prin prin întocmirea unor rapoarte (aceste
documente pot fi numite referat, raport, anchetă socială). Utilitatea unor
asemenea rapoarte este indiscutabilă, ele oferind instanțelor de judecată
informații pentru a putea aprecia mai bine nu numai gradul e pericol social al
infractorului în raport cu fapta săvârșită ci și pericolul pe care acesta îl
reprezintă în general pentru societate.
Majoritatea judecătorilor și procurorilor consideră că referatul poate fi un
instrument util în individualizarea pedepsei penale. Conform procurorilor,
referatul contribuie la aplicarea unei pedepse echitabile, deoarece facilitează
cunoașterea personalității făptuitorului, contribuie la circumstanțele care au dus
la săvârșirea infracțiunii, scoate în evidență atitudinile și viziunile făptuitorului.
1
Gheorghe Florian, Victor Zaharia,Probațiunea Presentențială în privința minorilor, Teorie și Practică,
Chișinău 2005, pag.18-19
Cam în aceeași ordine de idei s-au pronunțat și judecătorii, care au menționat că
referatul ne dă o imagine clară dacă infractorul poate fi reeducat fără privarea de
libertate, deci ajută la stabilirea unei pedepse adecvate personalității acestuia.
Din opiniile acestora este foarte clar că accent se pune pe personalitatea
făptuitorului.
Din alt punct de vedere, referatul poate servi pentru identificarea
perspectivelor de reintegrare în societate în cazul aplicării unei pedepse
nonprivative de libertate.2
Probațiunea sentențială
În funcție de sentința pronunțată de către instanța de judecată,
condamnatului i se stabilește planul individual de lucru cu acesta, pe timpul
executării pedepsei. Odată pronunțată și intrată în vigoare sentința, în funcție de
măsura de pedeapsa la care a fost supus condamnatul, se execută.3
a) În comunitate: supravegherea persoanelor care au primit pedepse
neprivative de libertate este o componentă a activității serviciilor de reintegrare
socială și supraveghere. Beneficiari ai serviciilor de probațiune, din comunitate
sunt persoanele condamnate la privațiune de libertate cu suspendarea executării
condiționate a acesteia și deținuți liberați condiționați înainte de termen.
Obiectivele supravegherii sunt: protejarea publicului, prevenirea recidivei,
reintegrarea cu succes în societate.
b) Probațiune penitenciară: în unele stat serviciile de probațiune
cooperează cu personalul penitenciar specializat în activitatea de resocializare a
deținuților, în timp ce în alte state serviciile de probațiune sunt atașate sau
integrate sistemului penitenciar.4 În cadrul penitenciarelor , serviciile de
probațiune acordă suport deținuților. Activitatea de asistență și consiliere se
acordă prin elaborarea și aplicarea unor programe de educație civică, etică și
morală, de educație igienico – sanitară, precum și de programe de terapie
psihosocială.
Probațiunea postsentențială
Activitatea de asistență și consiliere acordată persoanelor eliberate din
locurile de detenție se face de obicei la cererea fostului condamnat. Dar este o
obligație a Serviciului de Probațiune care va desfășura ultimele activități de
probațiune aplicate față de persoanele care și-au ispăși pedeapsa. La această
fază se evaluează: cercurile de persoane în care s-a integrat persoana,

2
Igor Dolea, Probațiunea în Republica Moldova, Raport de monitorizare, Chișinău 2011, pag.48-49
3
Dr. Xenofon Ulianovici, Ghidul Consilierului de Probațiune, Chișinău 2004, pag.69
4
Dr. Xenofon Ulianovici, Probațiunea alternative la detenție, Chișinău 2004, pag.20
 atitudinea familiei față de fostul condamnat, petrecerea timpului liber,
încadrarea persoanei în cîmpul muncii, ș.a.

3.Reglementări internaționale în domeniul probațiunii

Declaraţia universală a drepturilor omului, în Preambul, prevede:

„Considerând că recunoașterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei
umane și a drepturilor egale și inalienabile constituie fundamentul libertăţii,
dreptăţii și păcii în lume; ... Considerând că este esenţial ca drepturile omului să
fi e protejate de un sistem de drept, pentru ca omul să nu fi e constrâns, ca
mijloc suprem, la revolta împotriva tiraniei și a asupririi; Considerând că în
Cartă popoarele Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, în
egalitatea în drepturi a bărbaţilor și femeilor și că s-au hotărât să favorizeze
progresul social și să instaureze condiţii mai bune de viaţă în cadrul unei
libertăţi mai mari; Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze, în
cooperare cu Organizaţia Naţiunilor Unite, respectul universal și efectiv al
drepturilor omului și al libertăţilor fundamentale, ... Adunarea Generală
proclamă prezenta Declaraţie universală a drepturilor omului...”. Art. 3 dispune:
„Orice fi inţă umană are dreptul la viaţă, la libertate și la securitatea sa”. Art. 5
specifi că: „Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante”. Art. 8 menţionează: „Orice persoană are
dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva
actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin
constituţie sau prin lege”.5 Art. 9-11, mai apropiate subiectului analizat:
„Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar. Orice persoană
are dreptul, în deplină egalitate, să fi e ascultată în mod echitabil și public de un
tribunal independent și imparţial, care va hotărî fi e asupra drepturilor și
obligaţiilor sale, fi e asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptată împotriva ei. Orice persoană acuzată de un delict este prezumată
nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui
proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării
sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul
în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului naţional
sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât
aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos”.
5
Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la New York, la 10 decembrie 1948.
Adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10.12.1948.
 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice2, în art. 8,
prevede: „...Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau
obligatorie; [...] c) nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul
prezentului paragraf: [...] (i) orice muncă sau serviciu, [...] cerute în mod normal
unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat
condiţionat în urma unei asemenea decizii; [...]”. În continuare, art. 9 dispune:
„Orice individ are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu
poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de
libertatea sa decât pentru motivele legale și în conformitate cu procedura
prevăzută de lege...6
Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să
constituie regulă, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii
asigurând înfăţișarea lor la ședinţele de judecată, pentru toate celelalte acte de
procedură și, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii...”.

Convenţia cu privire la drepturile copilului, 7în art. 3, prevede: „În toate

deciziile care îi privesc pe copii, fi e că sânt luate de instituţii publice sau
private de ocrotite socială, de către tribunale, autorităţi administrative sau de
organe legislative, interesele copilului trebuie să fi e luate în considerare cu
prioritate...”. Art. 37 specifică: „...niciun copil nu va fi privat de libertate în
mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie
să fi e conformă cu legea și se va folosi numai ca măsură extremă și pentru cea
mai scurtă posibil perioadă de timp; orice copil privat de libertate va fi tratat cu
omenie și cu respectul datorat demnităţii persoanei umane și de o manieră
care să ţină seama de nevoile persoanelor de vârsta sa. În special, orice copil
privat de libertate va fi separat de adulţi, cu excepţia cazurilor în care se
apreciază ca fi în interesul major al copilului să nu se procedeze astfel, și va
avea dreptul de a menţine contactul cu familia sa prin corespondenţă și vizite, în
afara unor cazuri excepţionale;...”. Prevederi directe referitor la probaţiune se

6
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la
New York. Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a ONU la 16 septembrie 1966 prin
Rezoluţia 2200 (XXI). Intrat în vigoare la 23 martie 1967. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului
Republicii Moldova nr. 217-XII din 28.07.1990. În vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie
1993. Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 1998, volumul I, pag. 30.
7
Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20
noiembrie 1989 la New York. A intrat în vigoare la 20 septembrie 1990. Republica Moldova a aderat
la convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr. 408-XII din 12.12.1990. În vigoare pentru Republica
Moldova din 25 februarie 1993. Publicată în ediţia ofi cială „Tratate internaţionale”, 1998, volumul I,
pag. 51.
conţin în art. 40: „Statele părţi recunosc oricărui copil suspectat, acuzat sau cu
privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale, dreptul la un
tratament conform cu simţul demnităţii și al valorii personale, care să întărească
respectul sau pentru drepturile omului și libertăţile fundamentale ale altora și
care să ţină seama de vârsta sa, precum și de necesitatea de a promova
reintegrarea copilului în societate și asumarea de către acesta a unui rol
constructiv în societate... Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziţii, cum
sunt cele referitoare la îngrijire, orientare și supraveghere, îndrumare, verificare,
plasament familial, programe de educaţie generală și profesională și alternative
la îngrijirea instituţională, pentru a asigura copiilor un tratament corespunzător
bunăstării lor și proporţional cu situaţia lor și cu infracţiunea comisă”.

Recomandarea nr. R (87) 18 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului

Europei către statele membre cu privire la simplificarea justiţiei penale
prevede: „5. Organele competente, la exercitarea puterii sale, trebuie să se
conducă, în conformitate cu legea naţională, de principiul egalităţii tuturor
cetăţenilor în faţa legii și individualizării justiţiei penale, în special de:
− gravitatea, natura, circumstanţele și consecinţele infracţiunii;
− personalitatea infractorului;
− sentinţa posibilă a instanţei;
− efectele acuzării asupra infractorului; și
− poziţia victimei.

4.Instituționalizarea probațiunii în România

Istoria recentă a probaţiunii din România a consemnat, succesiv, evoluţia

ideii de probaţiune, din faza de proiect pilot, dezvoltat de Penitenciarul de
Maximă Siguranţă din Arad (1996), la cea de proiect dezvoltat în 9 oraşe din
ţară (1998), ca, începând din septembrie 2000, probaţiunea să intre într-o etapă
nouă de dezvoltare instituţională, de extindere la nivel naţional, datorită
reglementării statutului serviciilor de probaţiune şi a activităţii consilierilor de
probaţiune, prin Ordonanţa de guvern 92/2000 privind organizarea şi
funcţionarea serviciilor de reintegrare şi supraveghere.8 Din anul 2000 se
organizează, la nivelul Ministerului Justiţiei, Direcţia de Probaţiune, care are în
subordine 41 de servicii de probaţiune la nivel naţional. Serviciile judeţene de
probaţiune astfel înfiinţate funcţionau pe lângă tribunale şi depindeau din punct
8
Ecaterina Balica, Instituționalizarea Probațiunii în România: practici și strategii situaționale
în contextul (post)aderării la Uniunea Europeană, pag.3
de vedere financiar de tribunale. În acelaşi timp, serviciile de probaţiune se
aflau şi în subordinea Direcţiei de Probaţiune din Ministerul Justiţiei, din punct
de vedere al implementării strategiilor de dezvoltare şi de aplicare a
reglementărilor care vizau activitatea profesională (angajarea personalului,
perfecţionare, formare continuă, supervizare). Situaţia aceasta, de dublă
subordonare în raport cu două instituţii (Tribunalul şi Direcţia de Probaţiune),
părţi componente ale Ministerului Justiţiei, se menţine şi în prezent.
Iniţial, în cadrul serviciilor de probaţiune se desfăşurau, în principal, două
tipuri de activităţi: redactarea de referate de evaluare pentru minorii şi
adulţii care au comis infracţiuni şi supravegherea persoanelor pentru care
instanţa a dispus respectarea măsurilor şi obligaţiilor prevăzute în Codul Penal
la articolele 863 alin.1 lit. a–d şi 863 alin. 3 lit. a–f sau a minorilor condamnaţi în
baza art. 1101 sau faţă de care s-a luat o măsură educativă a libertăţii
supravegheate art. 103 alin. 3 lit. a–c Cod Penal.
Al doilea tip de activitate, cel de supraveghere, presupunea intervenţia
consilierului de probaţiune în sensul asigurării respectării măsurilor menţionate
de lege: prezentarea regulată la Serviciul de Probaţiune, informarea Serviciului
de Probaţiune despre deplasările cu o durată mai mare de 8 zile în afara
localităţii de domiciliu (localitatea în care se deplasează, durata, adresa la care
stă), informaţii despre resursele şi mijloacele de existenţă, motivele schimbării
locului de muncă.
În ceea ce privește categoriile de beneficiari ai serviciilor de probațiune,se
evidențiază prezența mai multor categorii de persoane condamnate pentru
diverse infracțiuni, în general infracțiunile care au un nivel mic de
periculozitate, cele care se află sub supravegherea Serviciului Probațiunii,
persoanele condamnate pentru diverse infracțiuni, aflate în penitenciar și care se
pregătesc pentru liberarea condiționată. Indiferent de vârsta sau motivul pentru
care au intrat în evidenţa serviciilor de probaţiune, beneficiarii sunt trataţi de
consilierii de probaţiune în conformitate cu principiile care fac obiectul
recomandărilor Uniunii Europene, dar şi al altor documente internaţionale, care
reglementează drepturile omului: dreptul la autodeterminare, imparţialitatea,
deschiderea şi respectul, onestitatea, evitarea discriminării pe orice temei,
acceptanţa, confidenţialitatea datelor referitoare la infractor.
În România, instituţia probaţiunii s-a construit în jurul ideii necesităţii
dezvoltării unui sistem de măsuri alternative de sancţionare a infractorilor,
măsuri care să facă posibilă degrevarea sistemului penitenciar de eticheta
supraaglomerării şi, în acelaşi timp, să permită „reabilitarea juridică şi socială a
persoanelor care au comis infracţiuni, scăderea riscului de a se mai comite
infracţiuni şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, protecţia publicului şi a
victimelor/creşterea gradului de siguranţă socială, repararea prejudiciului faţă de
comunitate”9

5. Instituția probațiunii în – Danemarca, Belgia, Anglia,

Franța, Olanda
Probațiunea în Europa s-a dezvoltat în mod diferit, în funcție de sistemul
juridic specific anumitor state, dar și în funcție de modul în care au înțeles
inițiatorii instituției probațiunii să promoveze această idee. Analiza realizată de
I. Durnescu asupra modului în care s-a dezvoltat probațiunea în spațiul european
a evidențiat existența a patru modele de sisteme de probațiune, care au ost
descrise de autor după cum urmează:
1. Sisteme de probațiune care au la bază ideea promovării
măsurilor și a sancțiunilor comunitare(Estonia și Turcia);
2. Sisteme de probațiune care funcționează cu scopul de a ajuta
sistemul judiciar(procurorii și judecătorii) să ia cea mai bună decizie
atunci cînd formulează o sentință(Italia, România);
3. Sisteme de probațiune care au la bază modelul
reabilitării/protecției populației (Franța, Austria, Danemarca, Republica
Cehă, Finlanda, Norvegia, Germania, Bulgaria);
4. Sisteme de probațiune care au la bază modelul punishment
or enforcement- pedeapsă sau executare(Marea Britanie).10
În Danemarca, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul
schimbării mentalității cu privire la scopul pedepsei, care nu era privită ca scop
în sine, se acorda o mai mare atenție efectelor sale, respectiv reintegrării sociale
a infractorilor și aceasta, evident, tot datorită existenței unor numeroase asociații
și organizații care se ocupau de asistența persoanelor liberate din penitenciar. În
anul 1951 a avut loc comasarea tuturor organizațiilor de ajutorare a foștilor
deținuți într-o organizație privată, de nivel național – Organizația Daneză de
Binefacere, care era finanțată parțial in fonduri publice, aflându-se într-o
cooperare permanentă cu Administrația Închisorilor.
Aceleași idei novatorii de umanizare a justiției , care au cuprins întreaga
Europă la sfîrșitul sec. XIX-lea, s-au manifestat și în cadrul societăților belgiene
și franceze.
9
Ligia Dumitraşcu, Valentin Schiaucu, Supravegherea în comunitate,pag. 158.
10
EcaterinaBalica, Instituționalizarea Probațiunii în România: practici și strategii situaționale
în contextul (post)aderării la Uniunea Europeană, pag.2
 În Belgia, prin Legea Le Jenus din anul 1888, a fost introdus în dreptul
penal instituția suspendării condiționate a executării pedepsei ce avea
aplicabilitate asupra delicvenților primari, condamnați la pedepse de scurtă
durată, cu scopul de a evita cu mediul carceral, precum și stimularea acestora de
a-și modifica comportamentul.
Aceeași instituție a fost introdusă în Franța, în anul 1891, prin Legea
Berenger, astfel creându-se premise pentru apariția probațiunii moderne
franceze. În anul 1951, s-au efectuat o serie de experimente la nivelul câtorva
tribunale corecționale, pentru ca în anul 1957, prin modificarea Codului penal și
de procedură penală francez, să fie introdusă instituția suspendării sentinței cu
supunerea la probă, fiind, totodată, înființate comitetele de probațiune și
asistență pentru liberați. Aceste comitete au funcționat pînă în anul 1999, cănd
au fost unite cu serviciile socioeducative din penitenciare. În Franța , sistemul
de probațiune a fost introdus în legislația din 31.12.1957 care instituia
suspendarea sentinței cu supunerea la probă și înființarea Comitetelor de
Probațiune și Asistență pentru Liberați(CPAL).
În Olanda, în anul 1823 a fost înființată, pe baza unei inițiative non-
guvernamentale, Societatea Olandeză pentru Ameliorarea Morală a Deținuților,
care avea ca scop asistența persoanelor care au comis infracțiuni. 11
Activând aproximativ un secol și jumătate, această societate este
considerată de majoritatea specialiștilor ca temelie a actualului Serviciu de
Probaţiune olandez. La începutul secolului al XX-lea, pe lângă alte activităţi
înregistrate de societatea olandeză, în domeniul social, evidenţiindu-se
îndeosebi o serie de organizaţii și asociaţii de factură religioasă, au avut loc și
acţiuni specifice probaţiunii. Printre cele mai reprezentative asociaţii putem
menţiona Clinica Olandeză pentru Dezalcoolizare, înfiinţată în anul 1909,
Organizaţia Catolică de Probaţiune, fondată în anul 1916, precum și Organizaţia
Protestantă de Probaţiune, fondată în anul 1928. Încă din anul 1948, devenind
conștient de utilitatea probaţiunii în prevenirea și reducerea criminalităţii,
guvernul olandez a creat cadrul legislativ necesar pentru instituţionalizarea
acestei activităţi, pentru ca abia în anul 1976 să ia fiinţă, la nivel naţional,
Asociaţia Generală pentru Probaţiune și Asistenţă Post penală prin unificarea
Societăţii Olandeze pentru Ameliorarea Morală a Deţinuţilor, a Organizaţiei
Catolice de Probaţiune, a Organizaţiei Protestante de Probaţiune și a Asociaţiei
Mijers, o asociaţie ce se ocupă exclusiv de infractorii cu tulburări psihice.

11
http://irp.md/library/publications/496-raport-de-monitorizare-probaiunea-n-moldova.html accesat la
data 27.11.2016 ora 22.00
 În Olanda, Serviciul de Probaţiune are în prezent un caracter mixt,
aproximativ 90% din ofiţerii de probaţiune fiind angajaţi ai unor instituţii
private, a căror activitate este subvenţionată și controlată de către statul olandez.
Organizaţiile de probaţiune și asistenţă post penală se implică în toate
fazele procesului penal, începând cu momentul instrumentării cauzei, al
judecării și condamnării, precum și după executarea pedepsei.
Principalul obiectiv al Serviciului de Probaţiune olandez este promovarea
integrării și reintegrării în societate a celor care au fost condamnaţi
conform legii penale.
Daca la început în Anglia sistemul probaţiunii a funcţionat în mod empiric,
ulterior, în anul 1878, acesta a fost instituţionalizat prin lege (First
Offenders Act), în care se prevedea că pe durata termenului de probă, în care
pronunţarea sentinţei este suspendată, inculpatul este obligat la o anumită
conduită și pus sub supravegherea unor persoane de încredere care aveau
datoria de a-l informa pe judecător cu privire la comportamentul acestuia.12
Un pas important în dezvoltarea probaţiunii în această ţară l-a constituit
apariţia, în anul 1907, a Legii probaţiunii infractorilor (Probation of Offenders
Act), care a statuat dreptul judecătorilor de a angaja o serie de persoane pentru a
supraveghea, a asista și a se împrieteni cu infractorii plasaţi sub supravegherea
lor. Acest act normativ stabilea, de asemenea, și condiţiile pe care trebuia să le
îndeplinească supraveghetorul, act care mai constituie, cu toate amendamentele
făcute, baza legală pentru angajarea ofiţerilor de probaţiune, în special în
Republica Irlanda.
Anul 1948 a reprezentat un moment de răscruce în istoria serviciilor de
probaţiune din Anglia și Ţara Galilor, prin apariţia Legii justiţiei penale
(Criminal Justice Act), lege ce a stabilit cadrul operaţional al serviciilor și care
este în vigoare și în prezent în cele două ţări. În Anglia și Ţara Galilor serviciile
de probaţiune sunt plasate sub tutela Home Office-ului (Ministerul de Interne),
în timp ce administrarea fondurilor și monitorizarea la nivel naţional sunt
realizate de către Inspectoratul de Probaţiune al Maiestăţii sale (Her Majesty’s
Inspectorate of Probation).
La nivel teritorial, Serviciul de Probaţiune din Anglia și Ţara Galilor este
organizat în 56 de regiuni care, în general, se suprapun cu regiunile stabilite prin
organizarea administrativă, excepţie făcând Londra, care este împărţită în șase
regiuni de probaţiune, precum și regiunile North Wales și Northumbrie, care
sunt acoperite de o singură regiune de probaţiune.

12
Alexandru Spoială, Probațiunea și reintegrarea socială a infractorilor, Chișinău 2009, pag. 27
 Orice Serviciu de Probaţiune se află în subordinea unui Comitet de
Probaţiune (Probation Committee), care este alcătuit din magistraţi și cel puţin
un judecător de la tribunalul regal (Crown Court), în cadrul acestuia fiind, de
asemenea, cooptaţi, pe baza unor criterii stricte, membrii marcanţi ai
comunităţii locale, precum și specialiști în domeniul muncii sociale. Serviciile
regionale de probaţiune sunt conduse de un șef de serviciu (Chief Probation
Officer), direct răspunzător de funcţionarea serviciului în faţa Comitetului, fiind
ajutat în regiunile mari de un adjunct (Deputy Chief Officer).

6.Concluzie
Probaţiunea este o rezultantă firească a evoluţiei societăţii umane în
domeniul sancţionării celor care, sub diferite forme, încalcă regulile de
comportament unanim acceptate. Practic, probaţiunea a reprezentat punctul de
trecere la un stadiu superior în domeniul sancţionării, nu prin înlăturarea
vechiului sistem bazat exclusiv pe principiul izolării infractorului de
comunitate, ci prin constituirea unui sistem alternativ, bazat pe principiul
menţinerii și sancţionării infractorului în comunitate, consilierea acestuia în
vederea adaptării și bunei integrări în societate.
Probaţiunea este o alternativă la condamnarea la închisoare, un caz special
al condamnării cu suspendare, pentru unele infracţiuni mai puţin periculoase.
Condamnatul poate primi suspendare simplă sau, în unele cazuri, suspendare cu
probaţiune - adică suspendare condiţionată de participarea la anumite programe
timp de câţiva ani. La aceste programe condamnaţii învaţă să comunice fără
agresivitate, învaţă unele lucruri despre legislaţie, despre comportament, despre
maniere.
Gabriel Oancea spunea“Limita dintre normalitate şi delincvenţă este uneori
extrem de subţire, este ca o linie. Trăieşti normal, ai grijă să respecţi legile şi
regulile şi apoi se întâmplă ceva, faci ceva şi te trezeşti cu un proces şi o
condamnare”.
Bibliografie
1. Gheorghe Florian, Victor Zaharia,Probațiunea Presentențială în
privința minorilor, Teorie și Practică, Chișinău 2005;
2. Igor Dolea, Probațiunea în Republica Moldova, Raport de
monitorizare, Chișinău 2011;
3. Dr. Xenofon Ulianovici, Ghidul Consilierului de Probațiune,
Chișinău 2004;
 4. Dr. Xenofon Ulianovici, Probațiunea alternative la detenție,
Chișinău 2004;
5. Ecaterina Balica, Instituționalizarea Probațiunii în România:
practici și strategii situaționale în contextul (post)aderării la Uniunea
Europeană;
6. Ligia Dumitraşcu, Valentin Schiaucu, Supravegherea în
comunitate;
7. Alexandru Spoială, Probațiunea și reintegrarea socială a
infractorilor, Chișinău 2009;
Tratate internaționale:
1. Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la New York,
la 10 decembrie 1948;
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
adoptat la 16 decembrie 1966 la New York;
3. Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 la New York;

Site web
http://irp.md/library/publications/496-raport-de-monitorizare-probaiunea-
n-moldova.html