UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, ECONOMICE ŞI

ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

- DREPT -

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific,

Lect. univ.dr. Costache Gheorghe

Absolvent,

Sulita Gabriela Eliza

BUCUREŞTI, 2024
 UNIVERSITATEA CREŞTINĂ SPIRU HARET

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, ECONOMICE ŞI

ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

- DREPT -

TEMA :

Sistemul legislativ românesc privind executarea

pedepselor privative și neprivative de libertate

Coordonator ştiinţific,

Lect. univ.dr. Costache Gheorghe

Absolvent,

Sulită Gabriela Eliza

BUCUREŞTI, 2024
 CUPRINS:

ARGUMENT...............................................................................................................................

INTRODUCERE.........................................................................................................................

I.Executarea pedepselor privative de libertate

1.1 Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate

1.2 Sistemul penitenciar. Condițiile de detenție.

1.3 Categorii de condamnați

1.4 Drepturile și obligațiile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate

1.5 Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate

1.6 Activități desfășurate în penitenciare în scopul reintegrării sociale a persoanelor

1.7 Recompense posibile pentru persoanele condamnate la pedepse cu privare de libertate

1.8 Abateri și sancțiuni disciplinare aplicabile persoanelor condamnate la pedepse cu privare de
libertate

1.9 Etica și deontologia personalului penitenciar

II. Sistemul legislativ românesc privind executarea pedepselor neprivate de libertate

2.1 Caracterul jurisdicțional al executării

2.2 Executarea pedepsei amenzii aplicabile persoanei fizice

2.3 Executarea pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice

2.4 Executarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi

2.5 Executarea pedepselor complementare

2.6 Măsurile preventive neprivative de libertate

III. Consecințele și fenomenele privării de libertate

3.1 Consecințele privării de libertate
3.2 Fenomenele psiho-sociologice ale mediului privativ de libertate
3.3 Activități și programe organizate în instituțiile penale

IV Studii de caz

CONCLUZII................................................................................................................................
 ARGUMENT

În lucrarea de față mi-am propus să tratez tema ,,Sistemul legislativ românesc privind
executarea pedepselor privative și neprivative de libertate”. Această lucrare nu este aleasă
întâmplător, am luat hotărârea de a studia despre executarea pedepselor privative și neprivative
pentru că acest sistem de executare trebuie să asigure respectarea și protejarea vieții, sănătății,
demnității persoanelor condamnate, drepturile și libertățile premise de lege fără a cauza suferințe
fizice suplimentare și fără a înjosi persoana condamnată.
De aceea mi-am propus să prezint prin lucrare și o comparație din punct de vedere
practice, psihologic, social și de drept comparat a măsurilor privative și neprivative de libertate,
pentru ca cel din urmă să aleagă între o măsură privativă de libertate și alternative neprivativă de
libertate a acesteia să dispună în cunoștință de cauză, reportat la toate implicațiile juridice și
psihologice ce se presupun.
Întâlnim în cadrul acestei lucrări atât elemente de drept penal, cu
ocazia prezentării sancțiunilor penale applicate odată sau ulterior condamnării infractorului dar și
elemente de drept processual penal și executional penal ce privesc modalitatea corectă de punere
în executare a acestora cu ocazia pronunțării hotărârilor judecătorești sau pe parcursul executării
pedepsei. În acest sens am analizat nu numai evoluția, noțiunea și argumentarea
alternativelor detențiunii penitenciare, respectiv aspectele teoretice și practice referitoare la
punerea în executare a pedepselor principale privative de libertate ci și alternativele pedepselor
privative de libertate în România cu distincție între cele applicate încă de la pronunțarea hotărârii
de condamnare (suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, amenda penală și
înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii-aspecte generale, evoluția noțiunii și a
instituției, condiții de aplicare, aspecte procesuale de doctrină și de practică judiciară, efecte,
revocare, anulare, punere în executare, propuneri de lege ferenda), dar și alte măsuri neprivative
de libertate ce pot fi aplicate ca alternative a executării unei pedepse privativă de libertate
ulterior condamnării (liberarea condiționată, amânarea și întreruperea executării pedepselor
privative de libertate, grațierea, amnistia postcondamnatorie, prescripția executării pedepsei).
Toate aceste instituții au fost însoțite de aprecieri
privind aspect de practică judiciară și propuneri de lege ferenda, un capitol separate fiind
rezervat propunerilor de îmbunătățire a cadrului legislative al sancțiunilor neprivative de
libertate în România. În primul capitol am prezentat noile
reglementări introduce prin Codul de executare și Legea cu privire la sistemul penitenciar cât și
regimurile de executare a pedepselor privative de libertate.
În al doilea capitol Sistemul
legislativ românesc privind executarea pedepselor neprivative am prezentat măsurile neprivative
de libertate aplicate în foarte multe cazuri încă de la pronunțarea hotărârii de condamnare dar și
măsurile neprivative de libertate luate în cursul executării unei pedepse privativă de libertate.
În capitolul
trei Consecințele privării de libertate am prezentat urmările deținutului care este supus efectelor
coercitive ale vieții de penitenciar, având un statut de subordonat față de lege. Concluziile
cercetării au dus la compararea percepției pe care o au deținuții asupra viitorului și posibilitatea
acestora de a se reintegra în societate față de persoanele condamnate la o sancțiune penală
neprivată de libertate.
 INTRODUCERE

Într-o societate „globalizată” prin conţinut şi statut, perceperea sensului exact al instituţiei
juridice a drepturilor omului, constituie un curaj în abordarea semnificaţiei, chiar filosofice
a

acestor drepturi, deoarece implicaţiile acestora sunt imposibil de cuantificat, raportate la o

normalitate” în adevăratul sens al cuvântului.
Societatea evoluează, şi apar probleme noi ce produc importante modificări atât
la nivel
de concepţie, cât şi de înţelegere cu privire la drepturile omului. Astfel, au apărut teorii sociale ce

caută să legitimeze prerogativa statului de a interveni prompt pentru apărarea drepturilor şi

libertăţilor, de a lua decizii coerente, de natură a întreţine un climat de pace şi siguranţă.

Dar

dincolo de mesajul teoriilor care au încercat să justifice dreptul statului de a prelua anumite

prerogative privind drepturile omului, de a apăra prin mijloace adecvate interesele unor categorii

sociale mai dezavantajate, există şi exemple concrete care demonstrează şi

caracterul ,,totalitarist” al unor asemenea teorii.
O asemenea contradicţie flagrantă cu aceste considerente sunt cunoscutele revoluţii care
De aceea, putem afirma ca problematica drepturilor omului a înregistrat în ultimii ani
o

evoluţie demnă de remarcat, atât în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea unor noi proiecte
de
acte normative, cât şi în ceea ce priveşte transpunerea practică a dispoziţiilor legale în vigoare.
Dar nu pot fi ignorate desele violări ale drepturilor omului care ne determină a căuta,
a cerceta, a interpreta şi chiar a cuantifica potenţialul tuturor implicaţiilor produse la nivel global
în

materia respectării drepturilor omului.

Luăm în considerare ca reper importanţa asigurării respectării drepturilor omului
în construcţia europeană, fie ca amintim de Curtea Europeană a Dreptului Omului - organ
judiciar creat de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
- sau că analizăm impactul Curţii Europene de Justiţie mai ales pentru ţările Europei de Est.
Originalitatea cercetării constă într-un alt aspect pe care l-am urmărit, în mod special,
acela

că, într-un stat de drept, respectarea drepturilor omului, fie el în stare de libertate sau într-o
stare

privativă de libertate - constituie o prerogativă a tuturor statelor de drept, cât şi a

organizaţiilor

internaţionale, care militează pentru o corectă înfăptuire a justiţiei.

În cadrul acestei lucrără, care s-a vrut a reprezenta, cel puţin la nivel empiric o cercetare
pluridisciplinară a instituţiei pedepselor executabile în regim neprivativ de libertate şi a modalităţii
în care acestea pot fi puse în executare am analizat din punct de vedere teoretic, doctrinar
sancţiunile penale ce pot fi dispuse în cadrul dreptului penal român şi care nu presupun o privare
de libertate.
Realizarea scopului pedepselor, în principal reeducarea condamnaţilor şi prevenirea
savârşirii de noi infracţiuni se poate efectua nu numai prin eliminarea din societate a celui ce a
săvârşit infracţiunea, ci şi prin aplicarea unor măsuri neprivative de libertate care însă raportat
la fapta comisă, gradul concret de pericol social al acesteia şi persoana infractorului pot
conduce la îndeplinirea acestui deziderat şi fără a se lua măsura încarcerării într-un loc de
detenţie.
În doctrină s-a materializat deja ideea că viaţa socială a demonstrat că în foarte
multe cazuri, reeducarea infractorilor prin mijloace tradiţionale (executarea pedepsei în
penitenciar) nu este eficientă sau nu este utilă în toate situaţiile, iar dacă se are în vedere
scopul pedepsei, reeducarea infractorilor, se impune căutarea şi utilizarea, pe lângă
mijloacele comune (tradiţionale) de individualizare a executării pedepsei, 1folosirea unor
măsuri care să se plieze pe specificul anumitor infractori1.
De aceea s-a admis că anumite categorii de infractori trebuie tratate penalmente în mod

diferit fiind vorba, în primul rând, despre infractorii primari şi despre cei care au săvârşit

infracţiuni puţin periculoase dat fiind faptul că specificul acestor infractori impune un

tratament sancţionator corespunzător, deoarece ei nu vădesc indicii de incorigibilitate sau

antisocialitate acută.

Ca atare în aceste cazuri se impune luarea unor măsuri denumite de noi în

continuare “ măsuri neprivative de libertate” ce pot fi încadrate în diferite categorii în funcţie de

raportarea la mai multe criterii.

Astfel, după cum se dispune prin hotărârea de condamnare asupra acestor

măsuri, putem constata că există măsuri neprivative de libertate aplicate încă de la pronunţarea

hotărârii de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate şi măsuri neprivative de libertate

luate în cursul executării unei pedepse privativă de libertate.

Detaliind cele expuse mai sus, putem constata că printre

sancţiunile penale şi măsurile neprivative de libertate aplicate încă de la pronunţarea

hotărârii de condamnare se numără suspendarea condiţionată, suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere , executarea pedepsei la locul de muncă precum şi amenda penală.

Primele trei măsuri presupun aplicarea unei pedepse privative de libertate încă de la
pronunţarea hotărârii de condamnare, care prin aplicarea mijloacelor de individualizare a
modalităţii de executare a pedepselor, prin clemenţa instanţei, urmează a nu mai fi
executată în regim de detenţie, executarea ei fiind suspendată fie sub condiţia de a nu mai
săvârşi alte infracţiuni în termenul de încercare stabilit de instanţă potrivit legii

1
Hotca Mihai Adrian, Codul Penal , comentarii şi explicaţii , Editura CH Beck, Bucureşti, 2007, p. 721
(suspendarea condiţionată), fie sub aceeaşi condiţie la care se adaugă şi alte obligaţii
ale condamnatului impuse de către instanţă (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).

Printre pedepsele penale neprivative de libertate dispuse prin hotărârea de

condamnare, a căror nerespectare atrage posibilitatea aplicării unei pedepse privativă de
libertate putem menţiona amenda penală.

Măsurile neprivative de libertate luate în cursul executării unei pedepse privativă

de libertate presupun aplicarea unei pedepse executabilă în stare de detenţie, încă de
la pronunţarea hotărârii decondamnare, ele intervenind ulterior ca modalitate de
individualizare a executării pedepsei sau ca acte de clemenţă din partea organelor statului, ca
subiect pasiv general în cazul săvârşirii de infracţiuni.

Printre măsurile din această categorie, ce au un caracter permanent, se

numără liberarea condiţionată, graţierea, prescripţia executării pedepsei şi amnistia
postcondamnatorie.
Dintre acestea, doar în cazul luării primei măsuri se ţine cont de comportamentul
inculpatului în perioada de detenţie, ea putând fi dispusă numai dupa trecerea unei anumite
perioade de timp considerată de legiuitor îndestulătoare pentru reeducarea condamnatului,
reinserţia acestuia în societate cu evitarea pe viitor a săvârşirii de noi infracţiuni de către acesta.
În cazul celorlalte măsuri , respectiv graţierea, prescripţia executării pedepsei
şi amnistia postcondamnatorie, se constată că acestea sunt prevăzute de lege pentru anumite
categorii de condamnaţi care îndeplinesc anumite condiţii referitoare la natura infracţiunii
săvârşite, perioada de timp scursă de la data săvârşirii acesteia, fără a fi pusă în executare
hotărârea de condamnare sau referitoare la trecutul infracţional ( spre exemplu condiţia de a nu
fi recidivist în cazul aplicării graţierii condiţionate).
Măsurile neprivative de libertate cu caracter temporar ce pot fi luate în cursul executării
pedepselor privative de libertate sunt amânarea executării pedepsei şi întreruperea executării
pedepsei.
Deşi acestea puteau fi încadrate în aceeaşi categorie cu liberarea condiţionată, graţierea,
prescripţia executării pedepsei şi amnistia postcondamnatorie putem observa că acestea ,
sub anumite condiţii, au un caracter definitiv în ceea ce priveşte înlăturarea executării
pedepsei, pe când amânarea executării pedepsei şi întreruperea executării pedepsei au un
caracter temporar, fiind acordate în anumite situaţii speciale, numai pe o perioadă de timp
strict determinată, la împlinirea căreia condamnatul are obligaţia de a relua executarea
pedepsei într-un loc de detenţie.
Lucrarea de faţă tratează în cadrul lucrării atât măsurile şi pedepsele neprivative de
libertate ce pot fi aplicate încă de la pronunţarea hotărârii de condamnare, în vigoare la data
redactării acesteia, respective suspendarea condiţionată, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere , executarea pedepsei închisorii la locul de muncă şi amenda penală, cât şi alte
măsuri neprivative de libertate ce pot fi aplicate ca alternativă a executării unei pedepse
privative de libertate cum ar fi liberarea condiţionată, amânarea şi întreruperea executării
pedepsei, graţierea şi prescripţia executării pedepsei şi amnistia post condamnatorie.

De lege ferenda, considerăm că ar trebui ca odată cu aplicarea măsurii graţierii

sau amnistiei poscondamnatorii ( ca modalitate a amnistiei ce ne interesează raportat la tema
prezentei lucrări) judecătorul desemnat potrivit art. 459 c.p.pen, să aibă posibilitatea de a
obliga condamnatul a se supune unor măsuri de supraveghere cum ar fi să se prezinte, la datele
fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui, la serviciul de reintegrare socială şi
supraveghere sau la alte organe stabilite de instanţă; să comunice informaţii de natură a permite
controlul mijloacelor lui de existenţă.
Şi în acest caz instanţa poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai
multora din urmatoarele obligatii: să desfaşoare o activitate sau să urmeze un curs de
învaţămant ori de calificare; să nu intre în legatură cu anumite persoane; să nu conducă
nici un vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau
îngrijire, în special în scopul dezintoxicării, sa efectueze acţiuni de voluntariat în diverse
instituţii sau fundaţii.
Aceste măsuri de supraveghere sau obligaţii ar trebui să aibă un caracter mai puţin
restrictiv decât cele prevăzute în cazul aplicării suspendării condiţionate ( în formele ei-
simpla, sub supraveghere sau sub supraveghere cu obligaţia condamnatului de a efectua muncă
în folosul comunitaţii), dar să fie suficiente totuşi pentru conştientizarea condamnatului asupra
gravităţii faptelor comise cât şi pentru întărirea încrederii societăţii în aplicarea cu eficienţă a
represiunii şi prevenţiei pedepsei penale.
După cum se poate concluziona raportat la cele prezentate anterior, cadrul legislativ român
deţine relative puţine intrumente care să asigure sancţionarea infractorilor prinmetode neprivative
de libertate.

Important este de reţinut că “stricto sensu” singura pedeapsă penală neprivativă de

libertate din Codul Penal Român în vigoare este amenda, iar celelalte măsuri neprivative
sunt subsecvente aplicării sancţiunilor privative de libertate şi sunt privite ca măsuri de
individualizare a pedepsei închisorii ( suspendarea condiţionată, suspendarea condiţionată sub
supraveghere a pedepsei închisorii sau cu executare la locul de muncă) sau de schimbare în
executarea unor hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii ( amânarea, întreruperea
executării pedepsei sau liberarea condiţionată).
Includerea ca sancţiuni de sine stătătoare a pedepselor neprivative de libertate ar acorda
judecătorului o gamă mai largă de pedepse din care să aleagă cea mai potrivită metodă preventiv,
educativă şi de coerciţie.
În acest sens propun a se include ca pedepse penale de sine stătătoare munca în folosul
comunităţii, amânarea aplicării pedepsei, semidetenţiunea sau semilibertatea, arestul la sfârşit de
săptămână dar şi posibilitatea aplicării unor sancţiuni combinate cum ar fi închisoare în prima
parte a pedepsei urmată de munca în folosul comunităţii, supravegherea de către consilierii de
probaţiune sau amenda dar şi îmbogăţirea gamei de măsuri ulterioare aplicării sancţiunii
privative de libertate .
Propun ca atare introducerea sancţiunilor combinate, instituţie prin care pot fi adaptate
mult mai bine pedepsele aplicate personalitaţii infractorului şi comportamentului acestuia înainte
şi după săvârsirea infracţiunii, instituţie asemănătoare celei din Anglia, ţară în care sunt permise
ordinele combinate, care presupun că un infractor cu vârsta minimă de 16 ani se află sub
supravegherea ofiţerului de probaţiune timp de 1-3 ani şi trebuie să efectueze un număr de la
40 până la 100 de ore în serviciul comunităţii.
De asemenea, propun şi modalitatea combinării pedepsei închisoarii cu cea a
suspendării executării pedepsei închisorii, modalitate care să fie stabilită încă de la data
pronunţării sentinţei, ceea ce ar însemna că judecătorul poate impune o sentinţă în care o
anumită perioadă este fixată pentru arest şi restul va fi suspendată, putându-se adopta
soluţia ca cea din urmă să poată fi combinată cu supravegherea de către consilierii de
probaţiune.
În cazul în care se optează pentru aplicarea suspendării executarii pedepsei sub
supraveghere se poate opta şi pentru introducerea instituţiei ,, garanţiei ” pentru menţinerea
liniştii şi a bunei purtări.

În acest caz infractorului i se poate cere să prezinte o garanţie cu sau fără depunerea
unei cauţiuni constând într-o sumă stabilită de judecător de a păstra liniştea şi a-şi menţine
buna purtare pentru o perioadă delimitată de timp prevăzută de acesta.
De asemenea ar trebui să fie mai des utilizată supravegherea electronică sau
monitorizarea electronică, măsură care presupune obligaţia condamnatului de a nu părăsi
domiciliul său în decursul unei anumite perioade de timp, în anumite ore, ziua sau noaptea,
cu excepţia timpului de lucru, dacă condamnatul lucrează sau îşi caută un serviciu.
Este necesară de asemenea elaborarea unor noi metode de executare a detenţiunii
penitenciare, care în esenţă constituie deja pedepse de sine stătătoare dar îmbină elemente ale
penitenciarului cu libertatea, cum ar fi: semilibertatea - modalitate de executare a pedepsei
închisorii agreată în Franţa; semidetenţiunea - alternativă a detenţiunii penitenciare deja
aplicată în Italia şi Portugalia sau arestul la sfârşit de săptămână (week-enduri penale)
existent deja în Spania, Portugalia, Belgia.
În acord cu dispoziţiile legislative ale ţărilor europene, ar trebui preluate în legislaţia
noastră sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate deja folosite de alte ţări, cum ar fi cele
prevăzute în Codul Penal al Spaniei care plasează arestul la sfârşit de săptămână în categoria
pedepselor în forma privaţiunii de libertate.

Art. 37 al codului penal al Spaniei precizează că arestul la sfârşit de săptămână se aplică

timp de 36 de ore, ceea ce este egal cu două zile (se are în vedere partea luminoasă a zilei), iar
perioada maximală a acestei pedepse este de 24 de săptămâni, cu excepţia cazurilor, când arestul
este aplicat în locul pedepsei în forma închisorii .
Analogic Spaniei, Italia a adoptat norme juridico-penale aparte, care reglementează
modalitatea de substituire a detenţiunii penitenciare, dar spre deosebire de prima nu le-a inclus în
Codul Penal al Italiei, ci în legi speciale, dintre care amintim Legea nr. 689 din 24 noiembrie
1981, numită şi lege de depenelizare2.

2
Pradel J . Droit penal compare . Op. cit., p. 585.
 I. Regimuri de executare a pedepselor privative de libertate

Regimurile de executare a unei pedepse privative de libertate cuprind ansamblul

normelor care stau la baza execuției pedepselor privative de libertate.
Acestea sunt bazate pe sisteme progresive și regresive astfel încât persoanele
condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de lege. Menționez că în
cazurile cazării se aplică principiul separării femeilor de bărbați. Alte criterii, sunt
următoarele: compatibilitatea intelectuală și culturală; interesul de a participa la activități de
resocializare și utilizare la locul de muncă. Munca prestată este desfășurată sub
supravegherea personalului neînarmat dar, dotat cu mijloace de comunicare și legătură.
Deşi uneori pare impersonală, sancţiunea penală este necesară pentru a restabili balanţa
morală, pentru a „neutraliza otrava”, „a repara datoria faţă de societate”, a anula infracţiunea.
Relaţia pedeapsă-rău este de natură contingentă, reprezintă o consolare pentru victimă şi
avertizare pentru restul populaţiei.3 Este important a se respecta proporţionalitatea ca măsură a
ofensei aduse, a vătămării săvârşite.
Prin pedeapsă, societatea comunică aversiunea faţă de comportamentul antisocial, faţă
de anumite fapte şi stabileşte limitele unei comportări acceptabile.
Trebuie să existe o corespondență între faptă şi pedeapsă. Făptuitorii sunt pedepsiţi
nu doar pentru a fi reformaţi sau pentru a determina pe alţii să nu săvârşească infracţiuni,
dar pentru a ţine drept mărturie eficacităţii constrângerilor impuse de morală şi ordinea
legală. Este foarte important însă ca noţiunea de pedeapsă colectivă să fie exclusă. 4
Dreptatea era considerată „virtutea perfectă”5în concepţia lui Aristotel şi „podoaba cea
mai frumoasă a virtuţii”6 de către Cicero. Măsurile prin care sa făcut dreptate au variat de-a
lungul timpului, pedeapsa ocupând un rol important în încercarea de a restabili un echilibru în
societate. Uneori, acest echilibru cerut de justiţie se poate înfăptui, în cazuri concrete, prin
privare de libertate a celui care a încălcat norma juridică şi a tulburat viaţa societăţii prin fapta
sa.
Închisoarea reprezintă o instituţie organizată să protejeze comunitatea împotriva a tot
ceea ce e perceput a fi pericol social premeditat.7 Suferinţa determinată de pedeapsă pentru
fiecare individ a fost considerată ca fiind tocmai preţul satisfacţiei obţinute prin
încălcarea legii8 în cazul infracţiunilor intenţionate.
Înţelegerea instituţiei penitenciare, un univers condus de valori şi reguli
proprii, şi a persoanelor care îşi ispăşesc pedeapsa în cadrul ei au implicat studii venind
dinspre drept, criminologie, psihologie, psihiatrie, sociologie, etică şi filosofie.Pedeapsa văzută
în context etic impune măsuri care vor da roade nu imediat, ci într-o perspectivă de lungă
durată, în acest „univers al aşteptării închise, în care marele supliciu este timpul”.18

3
Paul O’Hara, Discours on Ethics, Ed. Xlibris Corporation, 2012, pp.81-83.
4
Christopher D. Marshall, Beyond Retribution: A New Testament Vision for Justice, Crime and Punishment,Wm
B.Eerdmans, Publishing Co, Cambridge, 2001, p.110.
5
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.106.
6
Marcus Tullius Cicero, Despre îndatoriri, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 233.

7
John J. DiIulio Jr., Governing Prisons – A Comparative Study of Correctional Management, Free Press, New
York, 1990, p. 14.
8
Herbert Lionel Adolphus Hart, Punishment and Responsability, Oxford University Press, Oxford, 2008, p.47.
 În sens juridic, libertate înseamnă a nu fi în detenţie, reţinut, arestat sau
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de instanţele punitive ale statului. Libertatea
poate fi văzută, astfel, în sens negativ, ca absenţă a oricărui gen de contrângeri.Când este
pedepsit un infractor, i se aplică un tratament pe care, în mod normal, în alte circumstanţe, ar
fi greşit să se facă, astfel că, raportat la cadrul moral şi politic existent, devine necesar să
existe o justificare a pedepsei. Cele mai noi, atractive şi plauzibile teorii privind reformarea
morală şi socială sunt motivate de un respect puternic pentru umanitatea condamnatului. Atât
victimei cât şi infractorului trebuie să le fie protejate morală care să fie însușită de condamnat. 9
Tema vizând pedeapsa privativă de libertate are o puternică
conexiune cu domeniul drepturilor omului, în general, şi a celor suspectaţi, arestaţi sau deţinuţi;
vizează tot ce ţine de comportamentul celor aflaţi în penitenciar, raporturile dintre
condamnaţi şi relaţiile dintre aceştia şi celelalte persoane: personal, familie, societate.
Respectarea normelor etice are un rol fundamental în dezvoltarea unui cadru care să ajute
reintegrarea în societate a condamnaţilor la o pedeapsă privativă de libertate.

Istoria pedepsei coincide cu istoria dreptului penal, însă pedeapsa privativă de libertate nu
are rădăcini atât de vechi. Hugo Grotius considera că pedeapsa este răul suferinței pedepsei care
are loc pentru răul faptei.
În jurul anului 1800, condamnaţilor din închisori, ţinuţi separat în general, li se
impunea regula tăcerii depline, la începutul secolului al XIX-lea deţinuţilor li se dădea
posibilitatea să facă mişcare în spaţiul penitenciarului şi să muncească pe grupuri.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, închisorile se specializează,
sunt create penitenciare anume pentru femei, pentru minori şi sunt înfiinţate penitenciare spital
pentru cei afectaţi de boli psihice.
În vechiul drept românesc, reacţia socială contra criminalităţii a
avut un parcurs asemănător celei din spaţiul european. La început, în cazul unei fapte antisociale,
clanurile foloseau răzbunarea ca modalitate de contracarare a criminalităţii. Legea talionului este
specificată la romani în „Legea celor XII table” şi constituie un remarcabil progres întrucât a
reprezentat prima formă de cenzurare a utilizării revanşei şi implica apelul la nişte autorităţi ce

9
Antony Ellys, The Philosophy of Punishment, Imprint Academic Philosophy Documentation Center,
Charlottesville, 2012, p.2.
aveau puterea de a obliga victima şi agresorul să respecte un anumit nivel de răzbunare. Revanşa
privată a fost urmată de sancţiunea religioasă, apoi de pedeapsa de stat sau publică. 10
Din timpul lui Mihai Viteazul datează un
înscris grecesc care atestă o primă închisoare pe teritoriul românesc, închisoare sub formă de
temniţă, situată în Cetatea Bistriţei, iar din anul 1640 este consemnată înfiinţarea unui spaţiu de
detenţie în Bucureşti.
Pedeapsa privativă de libertate era în dreptul feudal sub o multitudine de forme cu diverse
denumiri date în funcţie de fapta antisocială săvârşită, lipsirea de libertate era ispăşită în închisori
sub formă de ocnă, temniţă, gros, varta, surghiunul, izgonirea. Ocna pe viaţă sau pe o anumită
perioadă de timp era sancţiunea ce presupunea munca silnică, executarea sa era efectuată de
condamnaţi în salină, tăind sare. Pedeapsa cu moartea era sancţiunea penală cea mai grea, iar
după aceasta urma trimiterea la muncă în ocnă care era utilizată pentru infracţiuni ca: bigamia,
tâlhăria, „răpirea de femei sau de fecioare” ori viol. Surghiunul (în limba turcă surgun înseamnă
deportare, azil) consta în alungarea făptuitorului din localitatea şi din casa lui, din sat, târg, oraş,
moşie, pentru toată viaţa sau pentru o perioadă determinată de timp şi forţarea sa să se
stabilească într-un anumit loc, în special la mănăstire. Pentru infracţiunea de omor săvârşită de
clerici sau copii se apela la o serie de sancţiuni precum „izgonirea din sat” ori „izgonirea de pe
moşie”, pedepse care se aplicau până în secolul al XVII-lea. Ca pedeapsă neobişnuită era raderea
bărbii, barba fiind podoabă masculină şi semn de cinste, raderea ei zilnică era socotită „ocară
mare” şi aplicată pentru infracţiuni precum „jurământul mincinos” şi „neascultarea”. 11
Pedeapsa privativă de libertate nu reprezenta iniţial o
sancţiune în sine, nu era cunoscută ca măsură de tragere la răspundere, ci era utilizată ca măsură
preventivă, de izolare pe parcursul procesului. Făptuitorii actelor antisociale erau închişi în acest
timp în mine, gropi sau canale. Nu existau închisori propriu-zise, ci locuri de pază şi siguranţă
pentru datornicii neglijenţi sau pentru cei în curs de urmărire şi judecată care-şi aşteptau sentinţa.
Asemenea locuri de privare de libertate erau situate în turnuri vechi, în cetăţi ruinate, în pivniţele
caselor, în zidurile de fortificaţie ale cetăţilor, în canale uscate ori în mine părăsite.
În Noul cod penal român ( Legea nr.286/2009 privind Codul penal ), la capitolul pedepse
principale, sunt prevăzute detenţiunea pe viaţă (art. 56- 59), închisoarea (art.60) şi amenda
10
Ioan Băla, Evoluţia sistemului de executare a pedepselor privative de libertate în dreptul românesc, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 16.
11
Ibidem, p. 167.
(art.61-64). Detenţiunea pe viaţă este cea mai grea dintre pedepse, fiind prevăzută pentru cele
mai grave infracţiuni, de obicei alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani. Totuşi,
pentru infracţiunea de genocid săvârşită în timp de război, pedeapsa este numai detenţiunea pe
viaţă, conform articolului 438 alin.2 Noul cod penal. Spre deosebire de alte state în care există
controversata pedeapsă perpetuă cu închisoarea, în România, detenţiunea pe viaţă nu se aplică
inculpaţilor care, la data pronunţării hotărârii de condamnare, au împlinit vârsta de 60 de ani, ci
se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor
drepturi pe durata ei maximă.
Pedeapsa principală cu închisoarea este prevăzută la articolul 60 Noul cod penal, constă
în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută în
conformitate cu legea privind executarea pedepselor. Pedeapsa închisorii este cea mai aplicată
pedeapsă principală, ea fiind prevăzută de lege pentru cele mai multe dintre faptele antisociale
condamnabile penal, fie ca pedeapsă principală unică, fie ca pedeapsă principală alternativă
alături de pedeapsa amenzii sau alături de pedeapsa detenţiunii pe viaţă.12
Detenţia sau arestarea reprezintă o măsură luată de organele competente ce are ca efect
privarea unei persoane de libertate. Între privarea de dreptul la libertate şi restricţia autorizată de
libertate nu există decât o diferenţă de stadiu sau de intensitate şi nu afectează natură ori esenţă
măsurii luate.138 În pofida lungii istorii a sancţiunii privative de libertate, există şi opinii care
contestă eficienţa sa şi susţin că este imposibil să-l înveţi pe om să trăiască în libertate tocmai
privându-l de libertate.139 În sens juridic se poate spune că există stare de libertate şi stare de
lipsire de libertate, ce presupune mai multe tipuri de afectare a acestui drept cum ar fi semi-
libertatea, libertatea sub supraveghere şi eliberarea condiţionată.

1.1 Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli

care stau la baza executării pedepselor privative de libertate și sunt bazate pe sistemele progresiv
şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condiţiile prevăzute de
Legea 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

12
Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Anda Crişu – Ciocântă, Mihai Dunea, Ruxandra Răducanu, Sebastian
Răduleţu, Noul cod penal – Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp. 136-139.
I, nr. 514 din 14.08.2013. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate asigură
respe ctarea şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii persoanelor condamnate, a drepturilor şi
libertăţilor acestora, fără să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea
descrescătoare a gradului de severitate, următoarele: a) regimul de maximă siguranţă; b) regimul
închis; c) regimul semideschis; d) regimul deschis. Regimurile de executare a pedepselor
privative de libertate se diferenţiază în raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a
persoanelor condamnate, modul de acordare a drepturilor şi de desfăşurare a activităţilor, precum
şi cu condiţiile de detenţie. În fiecare penitenciar se constituie o comisie pentru stabilirea,
individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate,
alcătuită din: directorul penitenciarului, care este şi preşedintele comisiei, şeful serviciului sau
biroului pentru aplicarea regimurilor şi şeful serviciului sau biroului educaţie ori şeful serviciului
sau biroului asistenţă psihosocială. A) Regimul de maximă siguranţă. Regimul
de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi
persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum şi celor care prezintă
risc pentru siguranţa penitenciarului. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a
infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate
în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin
regulamentul de aplicare a prezentei legi.13 Persoanele condamnate care execută
pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere şi
escortare, sunt cazate, de regulă, individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire
şcolară şi formare profesională, în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul
penitenciarului, sub supraveghere continuă, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a
prezentei legi. Categorii de persoane cărora nu li se aplică
regimul de maximă siguranţă.Regimul de maximă siguranţă nu se aplică următoarelor persoane
condamnate: - care au împlinit vârsta de 65 de ani; - femeilor însărcinate sau care au în îngrijire
un copil în vârstă de până la un an; - persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi
celor cu afecţiuni locomotorii grave. B) Regimul închis. Regimul închis se aplică iniţial

13
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013
persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani.
În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana condamnatului, precum
şi comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare pot determina includerea
persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior sau superior ca grad de severitate,
în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care
execută pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun, prestează muncă şi desfăşoară
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-
religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub
pază şi supraveghere, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis pot presta munca şi pot desfăşura
activităţi educative şi culturale în afara penitenciarului, sub pază şi supraveghere continuă, cu
aprobarea directorului penitenciarului. C) Regimul semideschis. Regimul
semideschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an,
dar care nu depăşeşte 3 ani. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii,
persoana condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la stabilirea regimului de
executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat
inferior sau imediat superior ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis
sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în zone prestabilite din interiorul penitenciarului,
prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, sub
supraveghere, în grupuri, în spaţii din interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul
zilei, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate
care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta muncă şi desfăşura activităţi educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire
şcolară şi formare profesională, în afara penitenciarului, sub supraveghere inclusiv electronică.
D)
Regimul deschis. Regimul deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii
de cel mult un an. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana
condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare pot
determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat superior ca grad de
severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. 14
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun, se
pot deplasa neînsoţite în zone prestabilite din interiorul penitenciarului, pot presta munca şi pot
desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în afara penitenciarului, fără
supraveghere, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. Regimul de
executare a pedepsei privative de libertate se stabileşte de către comisia de individualizare, la
prima întrunire a acesteia, după terminarea perioadei de carantină şi observare sau după aplicarea
regimului provizoriu. 15
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat
inferior ca grad de severitate se poate dispune, ţinându-se seama de natura şi modul de săvârşire
a infracţiunii, dacă persoana condamnată:
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi
sancţiunile aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a comportamentului;
b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în Planul
individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul
mai sever se poate dispune, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana condamnată a
comis o infracţiune sau a fost sancţionată disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte gravă
sau pentru mai multe abateri disciplinare grave.
Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate se stabileşte în funcţie de durata condamnării, conduita, personalitatea, gradul de risc,
vârsta, starea de sănătate, nevoile identificate şi posibilităţile de reintegrare socială a persoanei
condamnate. Persoana condamnată este inclusă, ţinând seama de criteriile mai sus mentionate, în
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-
religioase, instruire şcolară şi formare profesională, realizate de personalul calificat al serviciilor
de educaţie şi asistenţă psihosocială din cadrul penitenciarelor, cu participarea, după caz, a
consilierilor de probaţiune, a voluntarilor, a asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi a altor
reprezentanţi ai societăţii civile. Pentru fiecare persoană condamnată, specialiştii serviciului de
14
Art. 77 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal.
15
Ion Oancea, Drept executional penal, Editura All Educational S.A., Bucuresti, 1998
educaţie şi asistenţă psihosocială întocmesc un Plan individualizat de evaluare şi intervenţie
educativă şi terapeutică, în care consemnează activităţile şi programele recomandate, în funcţie
de riscurile şi nevoile identificate. Tinerii condamnaţi sunt incluşi, pe durata executării pedepsei,
în programe speciale educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, în funcţie de
vârsta şi de personalitatea fiecăruia. În sensul prezentei legi, se consideră tineri persoanele
condamnate care nu au împlinit vârsta de 21 de ani. La mutarea într-un penitenciar de adulţi a
tinerilor condamnaţi, sunt reevaluate nevoile de educaţie şi asistenţă psihosocială ale persoanei
condamnate.

1.2 Sistemul penitenciar. Condițiile de detenție

În toate locurile de deținere se amenajează spații de primire care să asigure
condiții pentru identificarea persoanei și verificarea documentelor, efectuarea percheziției
corporale amănunțite, echipare, efectuarea vizitei medicale sumare, luarea măsurilor igienico-
sanitare, precum și posibilitatea separării până la repartizarea în camerele de deținere.
Deținuții sunt primiți în locurile de deținere în baza mandatului de
executare a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, în original sau în forma primită de la
instanța de judecată prin fax, poștă electronică ori prin orice mijloc în măsură să permită
stabilirea autenticității. Deținuții sunt primiți cu dosarele individuale întocmite de organele
de executare a mandatului de executare a pedepselor privative de libertate, ce conțin următoarele
documente: a) mandatul de executare a pedepsei privative de libertate, în original sau în forma
primită de la instanța de judecată prin fax, poștă electronică ori prin orice mijloc în măsură să
permită stabilirea autenticității, semnată, datată și ștampilată de organul de poliție care îl pune în
executare;
b) actul de identitate valabil sau procesul-verbal de stabilire a identității întocmit de
organul de executare;
c) copia procesului-verbal privind data și ora la care a fost înmânat
deținutului mandatul de executare;
d) adresa de predare a deținutului.
În condițiile legii, deținuții sunt obligați să se supună amprentării,
fotografierii și prelevării probelor biologice, în vederea introducerii profilurilor genetice în
sistemul național de date genetice judiciare, cu ocazia primirii în locurile de deținere și ori de
câte ori se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, instanțele de judecată și organele de
urmărire penală. În cazul în care se schimbă fizionomia deținutului pe
perioada executării pedepsei, în vederea operaționalizării documentelor de evidență,
administrația penitenciarului ia măsuri de fotografiere a acestuia. La primire, deținuții sunt
supuși percheziției corporale amănunțite. Înainte de efectuarea acesteia, deținuții sunt
informați cu privire la bunurile care pot fi păstrate asupra lor, bunurile care sunt interzise și
consecințele care decurg din nedeclararea și deținerea lor în alte condiții decât cele legale și
regulamentare. În termen de 72 de ore de la primire,
medicul locului de deținere efectuează examenul clinic complet, putând fi solicitate investigații
paraclinice, astfel încât, în cel mult 21 de zile, să se stabilească starea de sănătate și cerințele de
asistență medicală și de hrană, precum și aptitudinea de muncă, consemnând constatările în fișa
medicală. Mențiunile privind leziunile
traumatice observate la depunere se consemnează în registru, iar cele privind aptitudinea de
muncă se consemnează și în documentele operative stabilite prin regulament. Perioada de
carantină și observare se realizează pentru persoanele primite de la organele de poliție sau venite
din întreruperea executării pedepsei. În perioada de
carantină și observare se studiază comportamentul și personalitatea deținuților, se efectuează
examene medicale, se desfășoară activități de educație sanitară și se 27 evaluează nevoile
educaționale, psihologice și sociale, în scopul stabilirii ariilor de intervenție și asistență.
La
finalizarea perioadei de carantină și observare, pentru fiecare deținut, serviciul de educație și
asistență psihosocială întocmește Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și
terapeutică, prin care se precizează activitățile și programele în care acesta urmează a fi inclus pe
perioada deținerii. Acesta se completează și se modifică ori de câte ori este necesar.
Spațiile destinate cazării deținuților trebuie să respecte demnitatea umană, ținându-se
cont de condițiile climatice și, în special, de suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, surse
de încălzire și ventilație. Deținuții sunt cazați individual sau în comun. La rămânerea definitivă a
deciziei de stabilire și schimbare a regimului de executare, deținuții sunt cazați în secții de
deținere de profil, inițial în camere destinate adaptării la regimul de executare stabilit, Camerele
de cazare sunt dotate cu mobilier și cazarmament, astfel încât să asigure deținuților pat
individual, condiții pentru dormit, păstrarea bunurilor, a obiectelor personale, precum și servirea
hranei. Deținuții sunt obligați să respecte regulile de igienă individuală și colectivă, precum și
măsurile stabilite de medicul locului de deținere. Fiecărui deținut i se asigură condiții de folosire
a surselor de apă curentă și a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei. Deținuților li se
asigură posibilitatea să facă baie, cu apă caldă, de cel puțin două ori pe săptămână. Au
posibilitatea îmbăierii zilnice cei care își desfășoară activitatea în locuri cu risc epidemiologic
crescut sau în orice alte locuri, dacă situația o impune.
Deținuții folosesc îmbrăcăminte și încălțăminte personală
adecvată. Deținuților care nu posedă îmbrăcăminte și încălțăminte personală adecvată și care nu
au dispus în ultimele 30 de zile de mijloacele bănești necesare, în lei sau valută, care pot fi
utilizate pe perioada executării pedepsei, li se asigură de către administrația locului de deținere
ținută, în funcție de climă și anotimp Administrația locului de deținere asigură deținuților, de 3
ori pe zi, o hrană variată, corespunzătoare calitativ și cantitativ regulilor de igienă a alimentației,
conform vârstei, stării de sănătate și naturii muncii prestate, cu respectarea convingerilor
religioase asumate de deținut, după caz, cu ocazia depunerii în penitenciar sau a aderării liber
consimțite și dovedite la alte culte recunoscute de statul român, în perioada executării pedepsei.
Pentru deținuții bolnavi se asigură numărul de mese
și regimul alimentar recomandat de medicul locului de deținere Deținutelor însărcinate sau celor
care alăptează, precum și copiilor care rămân cu mama până în momentul plasării lor în mediul
familial ori în instituții de ocrotire specializate li se asigură hrana corespunzător stării fiziologice,
la recomandarea medicului locului de deținere.
Unul dintre cele mai importante drepturi ale
unei persoane libere sau private de libertate, din punctul meu de vedere, îl reprezintă acela de a
nu fi supus torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante. Este de notorietate
faptul că violenţa este un element inerent al vieţii de zi cu zi. Omul, însă, spre deosebire de
celelalte vietăţi ale planetei este posesorul conştiinţei, acelui element preeminent care-i conferă o
notă de superioritate. Conştientizând efectul profund negativ al utilizării forţei fizice sub orişice
formă în procesul de soluţionare a crizelor şi divergenţelor interpersonale sau interstatale,
omenirea a încercat în repetate rânduri să scoată în ilegalitate fenomenul războiului - ca formă
superlativă de manifestare a violenţei.
1.3 Categorii de condamnați
Pe de o parte, întâlni în penitenciar o categorie variată de deținuți, ca de exemplu:
adulți, minori, tineri, femei, iar pe de altă parte, categorii de deținuți cu nevoi speciale cum ar fi
vârstnicii, cei cu dizabilități, dependenții de alcool sau subtanțe interzise și persoanelor violente.
Diferitele categorii de deţinuţi trebuie să fie introduse în aşezăminte sau secţii de aşezăminte,
separat, ţinându-se cont de sexul lor, de vârsta lor, de antecedentele lor, de motivele detenţiei lor
şi de necesităţile tratamentului lor.
Astfel: a)Bărbaţii şi femeile trebuie să fie ţinuţi pe măsura posibilităţii în
aşezăminte diferite; în aşezăminte care primesc în acelaşi timp bărbaţi şi femei, ansamblul
încăperilor destinate femeilor trebuie să fie complet separate. b)Deţinuţii în prevenţie trebuie să
fie separaţi de condamnaţi. c)Persoanele închise pentru datorii sau condamnaţi la o altă formă de
închisoare civilă, trebuie să fie separaţi de deţinuţii pentru infracţiuni penale. d)Deţinuţii tineri
trebuie să fie separaţi de adulţi.

1.4 Drepturile și obligațiile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de

libertate
Drepturi sunt prevăzute în Legea nr. 254/2013, astfel: libertatea conștiinței, a opiniilor și
libertatea credințelor religioase, dreptul la informație, comunicarea cu mass-media, dreptul la
consultarea documentelor cu caracter personal, asigurarea exercitării dreptului la asistență
juridică dreptul la petiționare, dreptul la corespondență, dreptul la plibare ilnică, cheltuielile
ocazionate de exercitarea dreptului de petiționare și a dreptului la corespondență, organizarea
acordării dreptului la vizită, dreptul de a fi izitați în spitale sau infirmerii, dreptul la vizită intima,
dreptul de a fi informat cu privire la situațiile familiale deosebite, dreptul la primirea unor sume
de bani și a mmedicamentelor, dreptul la cumpărături, dreptul la asistență medical, dreptul la
încheierea căsătoriei, dreptul la odihnă și repausul săptămânal, dreptul de a vota, dreptul la
ănvățăânt și dreptul la muncă.
Obligațiile persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate au
următoarele obligaţii: (a) să se supună percheziţiei cu ocazia primirii în penitenciar, precum şi pe
parcursul executării pedepsei privative de libertate, ori de câte ori este necesar: b) să respecte
regulile stabilite de administraţia penitenciarului pe perioada cât au permisiune de ieşire din
penitenciar sau în cazul desfăşurării de activităţi, fără supraveghere, în exteriorul penitenciarului:
c) să se conformeze dispoziţiilor date de organele judiciare: d) să respecte regulile de igienă
individuală şi colectivă în camera de deţinere şi în alte spaţii comune, precum şi indicaţiile
medicului: e) să întreţină în mod corespunzător bunurile încredinţate de administraţia
penitenciarului şi bunurile din dotarea unităţilor unde prestează munca; f) să respecte programul
zilnic; g) să respecte repartizarea pe camerele de deţinere; h) să manifeste o atitudine
cuviincioasă faţă de orice persoană cu care intră în contact; i) să aibă o ţinută decentă, curată şi
îngrijită; j) să îndeplinească în bune condiţii activităţile la care participă; k) să declare, conform
realităţii, nivelul de instruire şcolară sau pregătire profesională; l) să respecte orice altă obligaţie
care rezultă din lege, din regulamentul de aplicare a acesteia, din ordinele şi deciziile emise în
baza acestora şi din regulamentul de ordine interioară al penitenciarului.

1.5 Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate

Administrația locului de deținere întreprinde demersurile necesare pentru identificarea

posibilităților de a asigura folosirea la muncă a unui număr cât mai mare de deținuți. În raport cu
tipul regimului de executare, deținuților li se poate cere să muncească. În acest sens se ține seama
de calificarea, deprinderile și aptitudinile fiecăruia, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de
siguranță, precum și de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.
Folosirea la muncă a deținuților se face cu respectarea procedurii și criteriilor de selecționare și
repartizare la muncă, asigurarea măsurilor de siguranță specifice fiecărui regim de executare,
întocmirea documentelor de organizare și funcționare a punctelor de lucru, pregătirea și dotarea
locurilor de muncă, asigurarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă, întocmirea
documentelor de evidență a muncii și acordarea drepturilor cuvenite pentru munca prestată.
Munca în regim de prestări de servicii. Folosirea la muncă
a deținuților se realizează în baza unui contract de prestări de servicii încheiat între directorul
penitenciarului, în calitatea de prestator, și beneficiarul muncii prestate, denumit în continuare
beneficiar. Tarifele referitoare la activitățile ce urmează a se desfășura
se negociază între administrația penitenciarului și beneficiar și nu pot fi mai mici decât salariul
de bază minim brut pe țară garantat în plată, în raport cu programul de lucru stabilit prin contract.
Prin contract, tarifele pot fi stabilite și în baza
normelor de lucru determinate prin probe de lucru efectuate în prezența persoanelor delegate de
ambele părți contractante. Beneficiarul este obligat să asigure: baza tehnico- materială,
conducerea lucrărilor, spații pentru servirea hranei, apă potabilă, asistența tehnică necesară,
instructajul și condițiile de securitate a muncii, spații pentru grupuri sanitare și, dacă este cazul,
amenajările impuse pentru executarea pazei și supravegherii la locul de muncă.
În ceea ce privește
comunicarea, cercetarea, înregistrarea și raportarea evenimentelor în care sunt implicați deținuți
sunt aplicabile reglementările proprii elaborate de Administrația Națională a Penitenciarelor.
Munca în regie proprie se realizează în cadrul secțiilor și atelierelor de producție aparținând
penitenciarelor, precum și în cadrul lucrărilor de investiții și reparațiilor capitale desfășurate în
penitenciar. Activități cu
caracter gospodăresc necesare penitenciarului se realizează în cadrul următoarelor activități cu
caracter gospodăresc, care nu se remunerează: a) activități
desfășurate pentru prepararea și distribuirea hranei, întreținerea și funcționarea instalațiilor și
utilajelor, întreținerea și conservarea clădirilor, manipularea materialelor, îngrijirea animalelor de
serviciu și întreținerea spațiilor destinate acestora, sprijinirea și suportul activităților religioase,
educative, culturale, ocupaționale, sportive, medicale, precum și pentru menținerea stării de
curățenie și igienă în interiorul și exteriorul locului de deținere, a camerelor de arest de la
instanțele de judecată sau a altor unități aparținând sistemului administrației penitenciare;
b) activități lucrative prestate în cadrul gospodăriilor agrozootehnice;
c) activități de cizmărie, croitorie, tâmplărie, spălătorie, frizerie,
tinichigerie, lăcătușărie și altele asemenea;
d) activități de întreținere a mijloacelor auto, precum și de
întreținere și reparații curente a clădirilor, instalațiilor și utilajelor din dotarea penitenciarului;
e) activități de planton pe timp de noapte la nivelul
camerei de deținere, de întărire a supravegherii la punctele de lucru și pe perimetrele locurilor de
deținere, precum și de sprijinire și însoțire a deținuților cu afecțiuni invalidante sau aflați în stare
de neputință din cauza vârstei sau a altor afecțiuni medicale;
Munca deținuților în caz de calamitate.
Organele administrației publice centrale sau locale pot solicita directorului penitenciarului, prin
adresă scrisă, punerea la dispoziție a unor deținuți, pentru înlăturarea efectelor generate de
calamități. La solicitarea formulată se anexează procesul- verbal de calamitate.
Munca deținuților pe
bază de voluntariat. Deținuții pot presta muncă pe bază de voluntariat, în condițiile stabilite de
administrația locului de deținere, în temeiul unui contract de voluntariat, încheiat pe o perioadă
determinată de până la 3 luni. Administrația penitenciarului ține evidența voluntarilor într-un
registru anume destinat. Durata muncii prestate. Durata muncii este de 8 ore pe zi și nu mai mult
de 40 de ore pe săptămână, cu excepțiile prevăzute de legislația muncii. Femeile însărcinate sau
cele care au născut și au în îngrijire copii cu vârsta de până la 1 an nu pot munci în mediu toxic
sau vătămător și nu li se poate prelungi ziua de muncă peste 8 ore. Deținuții care au împlinit
vârsta de 60 de ani sau care au calitatea de pensionari pentru limită de vârstă sau sunt pensionari
pentru pierderea capacității de muncă gradul III de invaliditate pot presta muncă numai la cererea
acestora. Munca
prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal nu poate fi efectuată fără
acordul deținutului, cu excepțiile prevăzute de legislația muncii. Munca în timpul nopții poate fi
prestată cu acordul scris al deținuților. Se consideră muncă prestată în timpul nopții activitățile
lucrative desfășurate între orele 22-06, indiferent de durata acestora. Femeile însărcinate sau care
au născut și au în îngrijire copii cu vârsta de până la 1 an nu pot presta muncă în timpul nopții.
1.6.
Activități desfășurate în penitenciare în scopul reintegrării sociale a persoanelor În
penitenciare se desfăşoară diverse activităţi, care au ca scop reintegrarea socială a persoanelor
condamnate la pedepse privative de libertate. Urmând
aceeaşi linie de a acorda o atenţie deosebită activităţii educative a condamnaţilor, se urmăresc
trei obiective principale: menţinerea deţinuţilor cât mai mult timp ocupaţi; îmbunătăţirea calităţii
vieţii în detenţie; obţinerea a ceva util. precum abilităţi, cunoştinţe, înţelegere, atitudini,
comportamente sociale. Activitatea socio-educativă
are drept scop atenuarea influenţei negative a privării de libertate asupra personalităţii
deţinuţilor, identificarea şi dezvoltarea aptitudinilor şi abilităţilor care să le permită integrarea
într-o viaţă socială normală după ieşirea din penitenciar. Obiectivele acestei activităţi se referă
la adaptarea la viaţa instituţio-nalizată, pregătirea şcolară şi profesională, susţinerea morală,
reabilitarea comportamentală şi cultivarea respectului faţă de sine. dezvoltarea mijloacelor de
exprimare şi a capacităţii de a comunica cu alţii, asistenţă şi monitorizare în vederea reintegrării
socio-profesionale după punerea în libertate. Pentru realizarea acestor obiective,
în penitenciare se desfăşoară următoarele categorii de activităţi individuale şi colective: a)
cunoaşterea personalităţii deţinuţilor şi evaluarea nevoilor socio-educative ale acestora; b)
instruirea şcolară; c) formarea profesională; d) însuşirea regulilor de comportament în societate;
e) acţiuni cultural-educative. de educaţie fizică şi sport; f) încurajarea şi sprijinirea legăturilor cu
familia şi comunitatea; g) educaţia moral-creştină şi asistenţă religioasă; h) acţiuni permanente
sau temporare pentru recreere şi ocuparea timpului liber. În vederea realizării acestor
activităţi, administraţia penitenciarului asigură, în măsura posibilităţilor financiare, mijloacele,
echipamentele şi personalul de specialitate adecvat. Activităţile educative, de asistenţă
psihologică şi asistenţă socială Activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială
se organizează în fiecare penitenciar şi au ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate.
Activităţile menţionate se desfăşoară cu un
număr corespunzător de specialişti: educatori, preoţi, agenţi tehnici, monitori sportivi, precum şi
psihologi şi asistenţi sociali. Condiţiile privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor
educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruire şcolară, învăţământ universitar şi
formare profesională a persoanelor condamnate se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.
Persoanelor condamnate care prezintă dizabilitâţi li se asigură condiţii
pentru participarea la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, moral-religioase adecvate nevoilor şi personalităţii lor, în funcţie de opţiunile şi
aptitudinile lor. Pentru fiecare persoană condamnată, la depunerea în
penitenciar, în perioada de carantină şi observare, se realizează o evaluare multidisciplinară. din
perspectivă educaţională, psihologică şi socială.
Pentru persoanele condamnate, în funcţie de
concluziile evaluării, se întocmeşte Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi
terapeutică, cu respectarea nevoilor prioritare de intervenţie şi consultarea persoanei condamnate.
Planul individualizat de evaluare şi
intervenţie educativă şi terapeutică se completează şi se modifică ori de câte ori este necesar.
Includerea persoanelor condamnate în activităţile recomandate în Planul individualizat de
evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică se realizează ţinând cont de nevoile identificate,
de regimul de executare a pedepsei privative de libertate şi de momentul traseului execuţional.
Instruirea şcolară şi formarea profesională
Dreptul la învăţământ este asigurat tuturor condamnaţilor care dacă nu au reuşit în viaţa liberă să
îşi completeze studiile, doresc să o facă pe parcursul executării pedepsei privative de libertate.
Astfel persoanele condamnate pot participa.
în funcţie de posibilităţile penitenciarului, la cursuri de instruire şcolară sau universitare, în
condiţiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educaţiei, ţinându-se cont de nevoile
prioritare de intervenţie identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare şi de
măsurile de siguranţă aplicate în sistemul penitenciar se organizează cursuri de şcolarizare
pentru formele de învăţământ general obligatoriu şi pot fi organizate cursuri şi pentru alte forme
de învăţământ prevăzute de legea educaţiei. Cursurile de şcolarizare a persoanelor condamnate se
organizează şi se desfăşoară în condiţiile stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale. împreună cu
Ministerul Justiţiei, cu personal didactic asigurat şi salarizat de inspectoratul şcolar, în condiţiile
legii, prin bugetele unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială este situat
penitenciarul. Cheltuielile legate de instruirea şcolară sunt
suportate de către Ministerul Educaţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Persoanele condamnate pot urma programe
de studii universitare la distantă sau în forma frecvenţei reduse. La programele de studii
universitare în forma frecvenţei reduse pot participa numai persoanele condamnate care execută
pedeapsa privativă de libertate în regimul deschis. Cheltuielile aferente accesului şi participării la
programele de studii universitare sunt suportate de persoanele condamnate sau de alte persoane
fizice ori juridice. în conţinutul diplomelor nu se fac menţiuni cu privire la absolvirea cursurilor
de şcolarizare în perioada executării pedepsei privative de libertate. Formarea profesională a
persoanelor condamnate se realizează, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor, prin programe de
iniţiere, calificare, recalificare, perfecţionare şi specializare, stabilite de administraţia
penitenciarului, în colaborare cu personalul specializat al agenţiilor pentru ocuparea forţei de
muncă, precum şi cu alţi furnizori de formare profesională acreditaţi. în conţinutul certificatului
de absolvire nu se fac menţiuni cu privire la desfăşurarea cursurilor în perioada executării
pedepsei privative de libertate. Cursurile se
organizează în spaţii anume destinate din cadrul penitenciarelor sau ale furnizorilor de formare
profesională acreditaţi, în condiţiile stabilite prin acorduri încheiate între administraţia
penitenciarului şi fiecare furnizor. Cheltuielile legate de formarea profesională sunt suportate de
Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Muncii. Familiei.
Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice. Administraţia Naţională a Penitenciarelor sau
de alte persoane fizice ori juridice. Persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de
libertate în regimul deschis pot participa, în exteriorul penitenciarului, la cerere, cu aprobarea
directorului penitenciarului, şi la alte tipuri de formare profesională decât cele de mai sus.
Cheltuielile legate de formarea profesională în acest caz sunt suportate de persoana condamnată
sau de alte persoane fizice ori juridice. Persoanelor condamnate care prezintă dizabilităţi li se
asigură condiţii pentru participarea la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase adecvate nevoilor şi personalităţii lor. în funcţie
de opţiunile şi aptitudinile lor. Activităţile de formare profesională a persoanelor condamnate
care prezintă dizabilităţi pot fi organizate de administraţia penitenciarului, în colaborare cu
personalul specializat din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor
Vârstnice. în fiecare loc de deţinere se organizează o bibliotecă pentru deţinuţi, cu un număr
suficient de cărţi, ţinând seama de diversitatea nivelului cultural şi de respectarea libertăţii de
alegere, în raport de posibilităţi şi de solicitările deţinuţilor.
Fondul de carte este asigurat de Administraţia Naţională a
Penitenciarelor din subvenţii bugetare, venituri proprii, precum şi din sponsorizări sau donaţii.
Biblioteca poate fi dotată şi cu literatură în alte limbi.
Condamnaţii îşi pot procura, din resurse proprii, ziare, cărţi, publicaţii, reviste şi pot participa la
editarea de reviste. Penitenciarele pot colabora cu bibliotecile locale în vederea împrumutului de
cărţi şi organizării unor acţiuni cultural-artistice şi literare.
Activităţi de instruire şcolară şi formare profesională se
organizează obligatoriu pentru minorii şi tinerii privaţi de libertate. Este obligatorie instruirea
şcolară pentru persoanele analfabete. Pedeapsa este mijloc de constrângere, dar şi de reeducare.
Noţiunea de educaţie este des întâlnită in ştiinţa penitenciară şi în politica penală, ea semnifică
acţiunea de formare, creştere sau îngrijire a unei persoane de către altă persoană sau instituţie
pentru a-şi însuşi trăsăturile psiho-sociale. morale şi regulile de comportare necesare integrării
sau adaptării la viaţa familială, profesională şi în general la viaţa socială. Condamnaţii la
pedeapsa închisorii trebuie organizaţi într-un proces educativ viu şi prezent în actualitate, cu
comentarii asupra faptelor şi oamenilor vieţii contemporane. Educaţia făcută în penitenciar
trebuie să creeze condiţiile pentru obţinerea unui loc de muncă la momentul liberării din
penitenciar, condiţii pentru reluarea legăturilor familiale, a rezolvării unor probleme de familie
etc. Ea trebuie să contribuie la moralizarea şi reformarea condamnaţilor.
Prin sporirea cunoştinţelor se luminează
mintea şi se curăţă conştiinţa, se dobândeşte un capital minim de cunoştinţe pe care condamnatul
le poate folosi în libertate. Educaţia penitenciară constă în educaţia primară, conferinţe şi lecturi
obligatorii după criteriile stabilite de lege în orele planificate sau săptămânal cu tematica de curs
primar, elementar şi gimnazial. Penitenciarele pot avea propriile cadre didactice sau acestea pot
veni din exterior în procesul de educare al condamnaţilor. Elementele proprii acestui proces sunt:
- este un proces asupra unei persoane: - este exercitat sau efectuat de anumite persoane
(educatori); - educaţia presupune o anumită relaţie între educator şi educat şi este o relaţie de
durată; - este un proces conştient, cu scop intenţionat; - implică un anumit conţinut format din
emoţii, deprinderi, convingeri; - un om cu un minim de educaţie se poate integra mai uşor în
viaţa socială, în familie. Particularităţile privind reeducarea se referă la faptul că se desfăşoară
într-un mediu special, mediul penitenciar, mediu impus, unde rolul precumpănitor este
individualist, mai ales pentru recidivişti. Asupra condamnatului există aprecieri negative, de
genul că este un deţinut cu educaţie negativă. Educatorii sunt puţini şi greu de recrutat. Ei trebuie
să exercite o influenţă pozitivă asupra deţinutului. Educatorul nu se identifică cu
supraveghetorul.
Există confuzie şi se creează dezordine dacă se identifică noţiunea de „bun
supraveghetor" cu persoana care munceşte ca un educator şi un „bun educator” cu un psiholog,
ceea ce dovedeşte pentru instituţie o proastă stăpânire a meseriilor necesare.
Acţiunile întreprinse în acest proces sunt convorbiri şi discuţii
libere cu condamnatul, pentru a i se arăta „binele” şi „răul”.
De asemenea, comentarea unor lecturi ori recenzii, a unor
cărţi, realizarea unor conferinţe pe teme de comportament, cu exemple negative şi pozitive, sunt
binevenite în scopul realizării reeducării condamnatului.
Un rol deosebit în această activitate revine şi emisiunilor
TV şi unor filme artistice special alese şi chiar a unor filme documentare.
Unele infracţiuni se comit şi din cauza ignoranţei
făptuitorilor şi, de aceea, se pune accentul pe instrucţia şcolară, pe ridicarea nivelului acesteia,
acolo unde există. Pentru cei care nu au împlinit 45 ani, se va asigura absolvirea învăţământului
primar - gratuitate la cărţi, caiete -, iar cei cu pedepse până la şi peste 10 ani, dar cu vârsta de 25
ani, pot urma cursuri în învăţământul superior, dacă au avut note mai mari de 8 la cel mediu.
Există preocupare în penitenciar pentru ridicarea
nivelului cultural prin accesul la biblioteci, săli de lectură, vizionare de programe la TV şi radio.
În sistemul penitenciar românesc s-au implementat
mai multe programe educaţionale: a) programe obligatorii:
- adaptarea instituţionalizată a
persoanelor aflate în custodie penitenciară (INSTAD); - alfabetizarea deţinuţilor
(ALFAZ); - educaţia bunului
cetăţean (CEB); - iniţierea,
încurajarea, întreţinerea, dezvoltarea legăturilor cu familia şi comunitatea (DIFICIL);

- educaţia pentru sănătate (EDUCUSAN);

-educaţia juridică (EDUCOLEX);
- pregătirea pentru liberare (PROLIB);
- asistenţa specială, ajutor terapeutic şi recuperator pentru deţinutele vulnerabile
(STRADAV); - diminuarea agresivităţii deţinutelor violente (VAAD);
- diminuarea depresiei la deţinuţii expuşi la risc înalt de suicid
(DERIS); b) programe opţionale:
- formarea şi dezvoltarea profesională (PROFORD);
- educaţia pentru viaţa de familie (EDUCOFAM);
- menţinerea tonusului fizic şi psihic prin activităţi de educaţie fizică şi sport
(EDUCUSPORT); - completarea nivelului de şcolarizare (CONIS);
- educaţia în sprijinul muncii (SME);
- educaţia religioasă şi moral-creştină (EDUCOREL);
- susţinerea morală (SUM);
- combaterea ideilor iraţionale la deţinuţi (CIID);
c) programe facultative:
- activităţi de club (ACTIV CLUB):
programul hobby. Cunoaşterea deţinuţilor. Cunoaşterea deţinuţilor este o activitate necesară şi
obligatorie, atât pentru planificarea individuală a executării pedepsei, cât şi pentru o intervenţie
educativă adecvată, conformă cu cerinţele ce decurg din personalitatea şi evoluţia
comportamentală a acestora. Cunoaşterea începe din momentul depunerii în penitenciar şi se
desfăşoară pe tot parcursul executării pedepsei, fiind realizată de către un personal
profesionalizat, anume desemnat. Cunoaşterea fiecărui deţinut, condamnat definitiv, se
concretizează întru-un plan de individualizare. Planificarea individuală a executării pedepsei se
referă la stabilirea. împreună cu deţinutul, pe baza cunoaşterii acestuia, a şanselor de
îmbunătăţire a comportamentului, a dezvoltării cunoştinţelor culturale, şcolare şi profesionale, a
condiţiilor pe care să le îndeplinească pentru a beneficia de avantajele pe care le prevede legea
pentru scurtarea timpului de privare de libertate şi mai ales pentru reuşita sa după punerea în
libertate. Activitatea religioasă. Acordarea asistenţei
religioase în penitenciare constituie o îndatorire pastoral-misionară a bisericii, întemeiată pe
învăţătura, tradiţia, canoanele şi legiuirile bisericeşti: începând cu data de 1 iulie 1990, această
activitate a fost reluată oficial în penitenciarele din România.
Constatând că prezenţa şi activitatea
preoţilor în penitenciare răspund cerinţelor spirituale şi de îndreptare a persoanelor care execută
pedepse privative de libertate, Ministerul Justiţiei a aprobat înfiinţarea unor posturi în care să fie
încadraţi preoţii care acordă asistenţa religioasă. În anul 1993, a fost încheiat între
Ministerul Justiţiei şi Patriarhia Română un protocol cu privire la acordarea asistenţei religioase
în unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Pe baza experienţei
acumulate privind acordarea asistenţei religioase în penitenciare, în anul 1997 s-a constatat
necesitatea actualizării dispoziţiilor respectivului protocol. Ca urmare, avându-se în vedere rolul
important pe care biserica l-a avut în istoria poporului nostru, precum şi faptul că ea ajută la
îndreptarea celui ce a încălcat legile divine şi pe cele omeneşti, în acord cu prevederile generale
ale Constituţiei României privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, între
Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei s-a încheiat un nou protocol privind desfăşurarea acestei
activităţi. Persoanele private de libertate pot să primească, să păstreze şi să folosească obiecte de
cult şi publicaţii cu caracter religios.16 Activitatea
sportivă. Administraţia locului de deţinere asigură practicarea individuală sau în colectiv a unor
jocuri şi activităţi sportive, în raport de starea de sănătate a deţinuţilor, de aptitudini. vârstă şi
preferinţe, în locuri special amenajate. Toate
activităţile sportive se organizează şi se desfăşoară sub îndrumarea şi supravegherea unui
personal special instruit şi autorizat (monitori de sport). Administraţia Naţională a
Penitenciarelor poate autoriza organizarea unor întreceri sportive între diferite locuri de deţinere
sau participarea la manifestări în cadrul unor întreceri pe plan local ori naţional.

16
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor judiciare în cursul procesului penal, art. 78
 1.7 Recompense posibile pentru persoanele condamnate la pedepse cu privare de
libertate
Recompensele constituie un mijloc de individualizare a regimului de executare a
pedepsei privative de libertate ce se acordă deținuților care au o bună conduită și au dovedit
stăruință în muncă sau în cadrul activităților educative, culturale sau terapeutice, de consiliere
psihologică și asistență socială sau de instruire școlară și formare profesională, precum și celor
care au prevenit producerea unor situații de risc pentru siguranța penitenciarului sau a
personalului, pentru alți deținuți, sau alte persoane.
O recompensă poate fi acordată unui deținut o singură dată
în cursul unei luni calendaristice. Deținuții pot fi recompensați de mai multe ori în cursul unei
luni calendaristice. Propunerile formulate de personalul care desfășoară activități directe cu
deținuții sunt consemnate în rapoarte de recompensare.
Rapoartele de recompensare, avizate de către șeful secției,
se înaintează comisiei, pentru acordarea recompenselor. Avizele negative se motivează.
Directorul penitenciarului desemnează prin decizie,
la începutul fiecărui an, secretarul comisiei pentru acordarea recompenselor. Recompensele se
acordă, de regulă, în mod gradual, astfel încât să se asigure o creștere treptată a gradului de
responsabilizare și libertate de mișcare a acestora, în context stimulativ, precum și punerea în
valoare, în egală măsură, a tipurilor de recompense. Deținuții împotriva cărora a fost declanșată
procedura disciplinară care nu a fost finalizată, precum și cei care se află sub efectul unei
sancțiuni disciplinare nu pot fi recompensați. În sistemul penitenciar sunt cunoscute
următoarele tipuri de recompense: - recompensa cu ridicarea unei
sancțiuni disciplinare aplicate anterior - recompensa cu
suplimentarea numărului convorbirilor on-line - recompensa
cu suplimentarea drepturilor la pachete și/sau vizite - recompensa cu
suplimentarea dreptului la vizită intimă - permisiunea de
ieșire din penitenciar.

1.8 Abateri și sancțiuni disciplinare aplicabile persoanelor condamnate la pedepse

cu privare de libertate
 Constituie abateri disciplinare foarte grave încălcarea unor dispoziții prevăzute de legea
nr. 254/2013, determinarea cu intenție a altei persoane condamnate să săvârșească unele fapte,
precum și încălcarea altor obligații și interdicții prevăzute ca abateri foarte grave în alte acte
normative. Sancțiunile care pot fi aplicate în cazul săvârșirii abaterilor disciplinare
sunt: a) avertismentul;
b) suspendarea dreptului de a participa la activități culturale,
artistice și sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;
c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă
de cel mult o lună; d) suspendarea dreptului de a primi și de a cumpăra bunuri,
cu excepția celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare,
petiționare, corespondență și asistență medicală, pe o perioadă de cel mult două luni;
e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o
perioadă de cel mult 3 luni; f) izolarea pentru maximum 10 zile.

1.9 Etica și deontologia personalului penitenciar

Un rol destul de important în ceea ce priveşte garantarea păstrării unui echilibru
social şi de formare a unei atitudini corecte a deţinuţilor faţă de valorile sociale, faţă de ordinea
de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială îl reprezintă personalul penitenciar.
Relaţionarea personalului din penitenciar cu deţinuţii este
determinată de scopurile detenţiei şi are la bază principiul respectului reciproc, umanismului şi
respectării stricte a legii. Mediul carceral, în prima fază, impune integrarea şi
adaptarea persoanei private de libertate la un anumit stil de viaţă, acţionat de legi cu totul aparte,
iar pentru stabilirea de relaţii interumane, personalul penitenciar joacă un rol primordial.
Corupţia în penitenciar, ca şi impact nu doar
asupra deţinuţilor, cât şi asupra societăţii, favorizează riscurile şi vulnerabilităţile din sistem şi
aduce atingere credibilităţii acestei instituţii pe plan intern şi internaţional. Corupţia este
considerată de către organizaţiile criminale o strategie cheie pentru întărirea mijloacelor de
acţiune proprii şi pentru diminuarea eficacităţii instituţiilor competente în aplicarea legii. 17

17
Ioan Dascalu, Nicolae Ghinea, Florin Popa, Bogdan Ciobanu, Cătălin Şerban, Combaterea corupţiei, Editura
Sitech, Craiova, 2008, p.16