Referat

La Disciplina: DREPT EXECUTIONAL PENAL

Tema: Clasificarea condamnaţilor.Aspecte Naţionale şi Internaţionale

Cuprins:

I N T R O D U C E R E ............................................................................ 2

I. Conţinutul regimului în penitenciare .................................................. 5

II. Regimul penitenciar special (diferenţiat)............................................ 9

 CONCLUZIE............................................................................................. 18

BIBLIOGRAFIE....................................................................................... 20

INTRODUCERE

Problematica sistemului execuţional penal – în afara de dreptul procesual penal s-au

purtat discuţii cu privire la existenţa unui drept penitenciar sau sistem execuţional penal. O
mare parte din doctrinari au înclinat să tăgăduiască existenţa unui asemenea sistem,
socotindu-se „temeinică opinia dominantă” care considera normele privitoare la executarea
pedepselor ca fiind norme de drept penal, cu sediul firesc în cadrul dreptului formal
(procedural). Executarea pedepselor face parte din activitatea care realizează reacţiunea
1
represivă şi întregeşte disciplinarea acestei reacţiuni şi aparţine, deci, domeniului dreptului
penal1.

Desigur, pentru acel timp, faţă de stadiul de dezvoltare socială şi al dezvoltării

dreptului penal, inclusiv al ştiinţei dreptului penal, opinia menţionată pare logică şi
consecventă. În actuala etapă însă sunt mai justificate opiniile care s-au pronunţat în
favoarea existenţei sistemului execuţional penal şi chiar şi a dreptului penitenciar.

Faţă de denumirile diferite care s-au vehiculat în legătură cu sistemul executării

sancţiunilor de drept penal precizăm:

a) denumirea de sistem execuţional penal pare mai exactă şi mai corespunzătoare

fiindcă, pe de o parte, ca fond, ea exprimă ideea corectă că această ramură de drept
(drept execuţional penal) are ca obiect executarea pedepselor şi a celorlalte sancţiuni
de drept penal, pe de altă parte, ca formă, această denumire este mai des folosită şi
cunoscută în literatura de specialitate.
b) denumirea de drept penitenciar, cînd este vorba de executarea tuturor sancţiunilor de
drept penal, cum este în cazul de faţă, nu poate fi acceptată, fiind prea îngustă, ea
referindu-se numai la executarea pedepselor privative de libertate.
Factorii dezvoltării sistemului execuţional penal – factorul principal al dezvoltării
sistemului execuţional penal este, în primul rînd, existenţa unor relaţii sociale pri-

vind executarea sancţiunilor penale. Aceste relaţii s-au amplificat pe măsura progresului
legislaţiei în materie şi a apariţiei de noi sancţiuni penale şi de noi moduri de executare a
acestora, ceea ce a contribuit implicit la dezvoltarea sistemului execuţional penal 2.

Concomitent, în politica statului nostru, în această materie, s-a dezvoltat interesul

pentru perfecţionarea şi justa orientare a activităţii de executare a sancţiunilor penale; ca
urmare, a crescut şi s-a dezvoltat şi legislaţia privind executarea acestora, ceia ce constituie
un nou factor care a determinat apariţia şi dezvoltarea unui nou sistem – sistemul
execuţional penal. De asemenea a crescut interesul statului nostru pentru intensificarea
procesului de reeducare şi reintegrare socială a celor condamnaţi penal, ceea ce a contribuit
la dezvoltarea şi perfecţionarea normelor de drept execuţional penal şi la sistematizarea mai
buna a acestora.

1
V. Dongoroz „ Drept penal, partea generală”, Bucureşti 1939, p. 32
2
I. Oancea, Dreptul execuţional penal, o nouă ramură de drept penal în „Revista de drept penal”, an II, nr. 1, p. 36
2
 La dezvoltarea sistemului execuţional penal contribuie, în al treilea rînd, şi rolul, nu
numai al statului în general, dar şi al organelor speciale ale statului (de exemplu, organul de
stat pentru executarea pedepselor – Departamentul de executare a deciziilor judiciare,
Institutul de Reforme Penale), care au atribuţii în îndreptarea şi reeducarea persoanelor
aflate în executarea pedepselor.

Perfecţionarea legislaţiei în materie este ilustrată şi de diversificarea crescîndă a

sancţiunilor penale. Alături de pedepse, ca sancţiuni de drept penal, s-au dezvoltat măsurile
de siguranţă, precum şi măsurile educative.

Dacă înainte, normele privind executarea sancţiunilor penale se înscriau, parţial, în

Codul Penal, acum această reglementare s-a extins şi s-a unificat alcătuindu-se o legislaţie
nouă şi unitară prin prevederi speciale privind executarea pedepselor şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal. După cel de-al doilea război mondial şi, îndeosebi, în ultimele
două-trei decenii, în cele mai multe ţări din Europa, au început a se elabora chiar şi legi
speciale privind executarea tuturor sau aproape a tuturor pedepselor şi a altor sancţiuni
penale. Dacă înainte, în materie de legi privind executarea pedepselor prevalau dispoziţiile
privind executarea pedepselor privative de libertate, acum aceste legi au devenit mai
cuprinzătoare, ele cuprinzînd nu numai dispoziţii cu privire la executarea pedepselor
principale (pedeapsa privativă de libertate, amenda), dar şi cu privire la executarea
pedepselor complementare a măsurilor educative etc. Amplificarea legislaţiei executării
pedepselor şi a celorlalte sancţiuni penale se explică şi prin noile concepţii privind scopul şi
funcţiile executării sancţiunilor penale 3. Dacă înainte, scopul executării pedepselor era mai
mult pedepsire, reprimarea condamnaţilor, iar funcţiile acestora erau intimidarea şi
eliminarea celor vinovaţi, acum scopul este apărarea socială şi prevenirea infracţiunilor, iar
funcţia educativă a fost ridicată pe primul plan. În această nouă situaţie, legislaţia
execuţional penală ar trebui să cuprindă dispoziţii noi, menite să asigure o orientare
corespunzătoare activităţilor din acest domeniu fără de care executarea sancţiunilor penale
ar fi lipsită de o bază principală. În aceste noi condiţii perfecţionarea normelor de drept
privind executarea sancţiunilor penale, ca şi gruparea lor în legi speciale sau coduri
speciale privind executarea sancţiunilor penale, ar trebui să constituie un deziderat
primordial pentru legislativ.

3
R.Schmelk, G.Picca „Penologie et droit penetentiaire” Edit.Cujas, Paris. 1997, p.19,135,137
3
 I. Conţinutul regimului în penitenciare

Executarea pedepsei închisorii în penitenciar se efectuează într-un anumit regim, care

poate fi sever sau mai puţin sever, mai greu sau mai uşor.
De exemplu, bătrînii se bucură de un regim penitenciar mai puţin sever, iar tinerii
majori se bucură de un regim în care se pune accentul pe instrucţie şi educaţie, pe cînd
infractorii majori, în special recidiviştii, au un regim penitenciar mai greu, în care se pune
accentul pe izolare, pază, muncă şi disciplină severă. Aşa fiind, regimul penitenciar este o
problemă importantă a executării pedepsei privative de libertate, fiindcă de felul regimului
penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea scopului executării pedepsei
privative de libertate, acela al reeducării condamnatului şi la abţinerea lui de la comiterea de
4
noi infracţiuni. Se poate spune astfel că prin regim penitenciar, în sens larg, se înţelege felul
cum este organizată executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum
este organizată viaţa şi activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării
pedepsei în scopul reeducării şi al prevenirii comiterii de noi infracţiuni4.
În acest regim de viaţă al condamnatului se cuprind multiple elemente juridice,
obligaţii şi drepturi, măsuri disciplinare ce se aplică în caz de încălcări posibile ale
obligaţiilor ce le revin condamnaţilor şi terminînd cu libertatea definitivă. Elementele care
alcătuiesc conţinutul regimului penitenciar sunt:

obligaţia condamnatului de a se supune măsurii internării în penitenciar - primirea

deţinuţilor în penitenciar reprezintă unul din momentele importante ale complexului proces
de executare a pedepsei cu închisoarea, constituind de fapt punctul de pornire al activităţilor
destinate reeducării şi pregătirii pentru reintegrarea profesională a persoanelor care prin
faptele grave comise au intrat sub incidenţa legii penale. In acest context, problemele pe
care le ridică primirea deţinuţilor în penitenciar (verificarea legalităţii depunerii,
identificarea, activităţile medico-sanitare, prelucrarea principalelor norme ale regimului
execuţional penal), presupun o atitudine de mare răspundere atît pentru ofiţerul de serviciu,
cît şi pentru celelalte cadre, care potrivit legii, au sarcini pe această linie. Astfel, ofiţerul de
serviciu procedează la stabilirea identităţii deţinuţilor nou veniţi, folosind metoda
interogării şi a verificării răspunsurilor cu privire la: nume şi prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele părinţilor, domiciliu, ocupaţia, antecedentele penale etc., apoi
verifică legalitatea actelor de deţinere şi conţinutul dosarului de penitenciar, care trebuie să
fie complet şi să conţină toate piesele de procedură. Percheziţia se execută de către o
persoană de acelaşi sex cu arestatul, ridicîndu-se toate obiectele personale aflate în plus
asupra deţinuţilor, banii şi lucrurile de valoare. Odată terminată percheziţia, ofiţerul de
serviciu ia măsurile necesare pentru îndeplinirea cu stricteţe a măsurilor igienico-sanitare
(tuns deparazitare, baie), după care îi prezintă la vizita medicală şi se confirmă
prescripţiilor date de medic cu privire la eventuala separare a celor cu boli contagioase sau
suspecţii de asemenea afecţiuni;

obligaţia de a respecta şi suporta un anumit regim de deţinere, de privare de libertate

- condamnatul, după emiterea mandatului de executare a pedepsei

4
Traian Pop „ Drept penal comparat Penologie şi şti inţă penitenciară ", Cluj 1924, pag. 98.

5
închisorii, este internat în penitenciar, fiind privat de libertate şi izolat de lumea din afară,
liste o primă privare şi limitare a libertăţii. Deţinerea condamnatului în penitenciar este
cunoscută în istoria şi teoria dreptului penal şi a dreptului penitenciar sub 4 forme mai
importante şi anume:

• regimul de deţinere în comun - în penitenciar persoanele condamnate sunt ţinute

împreună ziua şi noaptea; ele iau masa în săli comune, dorm şi lucrează în spaţii
comune. Bineînţeles, femeile sunt ţinute separat de bărbaţi. Acest regim este
consacrat în legislaţie şi practica majorităţii ţărilor din Europa şi de pe alte continente.
Avantaje - acest regim este mai uşor de organizat - clădiri, structuri interne mai
simple.

În al doilea rînd, din punct de vedere psihologic, este mai uşor de suportat, deoarece
se păstrează elementele vieţii sociale; condamnaţii, deşi sunt persoane obligate să sufere o
pedeapsă, ca oameni, rămîn în contact unul cu alţii şi, în felul acesta, se întreţine la
condamnaţi tendinţa de viaţă socială, firească, aceea de a fi împreună şi de a comunica între
ei. Dezavantaje - acest regim presupune contacte între condamnaţi de diferite feluri
(primari şi recidivişti, periculoşi şi ocazionali). Or, condamnaţii recidivişti şi periculoşi
exercită aproape întotdeauna o influenţă negativă asupra infractorilor ocazionali sau
primari. Din această cauză, în literatura de specialitate s-a susţinut opinia precum că
regimul de detenţie comun este, în multe cazuri, „o şcoală de pregătire a crimei" 5. Mai
există dezavantajul că deţinerea în comun poate genera promiscuitatea între condamnaţi,
relaţii vicioase între aceştia, mai cu seamă cele de natură sexuală (homosexualitate). De
asemenea, regimul de deţinere în comun favorizează în „lumea condamnaţilor" din
penitenciar, posibilitatea ca unii condamnaţi periculoşi, agresivi, să dezvolte relaţii de
dominare şi aservire asupra unor condamnaţi mai slabi, relaţii bazate pe forţă ameninţare,
şantaj. Cu toate măsurile ce se iau în penitenciare (interzicerea şi sancţionarea disciplinară
a folosirii unor condamnaţi mai slabi de către condamnaţii violenţi, agresivi), astfel de
relaţii de forţă nu pot fi întotdeauna eliminate;

• regimul de deţinere celular – ţinerea condamnaţilor închişi în celule

separate, ziua şi noaptea; cu alte cuvinte, regimul celular constă în ţinerea
condamnaţilor în izolare totală sau aproape totală. Condamnatul ia masa în
celulă, acolo doarme, acolo, eventual, lucrează. Avantaje - se evită, într-o
5
R.Schmelck, G.Picca „Penologie et droit penitentiaire", Editura „Cujas", Paris, 1967, pag. 135
6
oarecare măsură, influenţele negative, infracţionale, ale condamnaţilor
periculoşi. În plus, regimul celular oferă o mai mare siguranţă contra
dezordinilor şi evadărilor, deşi nici acestea n-au fost eliminate cu totul,
practica arătînd evadări spectaculoase di n penitenciare celulare. Se evită,
în mare măsură, promiscuitatea şi influenţele imorale. Dezavantaje - se
impune construcţia unor penitenciare mari, cu un sistem de celule
individuale; are loc izolarea excesivă a condamnatului, după o astfel de
izolare condamnatul nemaifiind apt de o integrare socială; mai mult ca atît,
izolarea celulară poate duce, în unele cazuri, la resentimente şi ură faţă de
oamenii şi societate. Uneori, ca conduce la tulburări psihice şi la încercări
de sinucidere. Ca rezultat, di n penitenciar poate să iasă un criminal mai
periculos decît a intrat. În celule nu se poate realiza munca condamnatului,
aceasta putîndu-se organiza eficient numai în grupuri. În general, regimul
celular poate fi aplicat şi se aplică condamnaţilor pentru infracţiuni grave,
celor condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată. în multe ţări europene
există penitenciare construite pe acest sistem, care se folosesc pentru
condamnaţii periculoşi, recidivişti, care execută pedepse de lungă durată;

• regimul de deţinere mixt - condamnatul este ţinut ziua în comun, iar noaptea
în celulă. Ideea esenţială a autorilor formei de deţinere mixtă era de a prelua părţile
pozitive şi de înlătura părţile negative de la regimul de deţinere în comun şi de la
regimul de deţinere în celulă. Avantaje - ziua, cînd totul este vizibil, există
posibilitatea de a elimina, cel puţin în parte, posibilitatea unor influenţe negative
d i n partea condamnaţilor înrăiţi, iar pe de altă parte, menţine latura de comunicare
şi trai social al condamnaţilor. Dezavantaje - este totuşi o formă de deţinere
uniformă, rigidă, statică, nestimulatoare la resocializare a condamnaţilor şi
nepregătitoare pentru integrarea în societate a condamnaţilor pentru perioada de
după liberarea definitivă. Forma de deţinere mixtă, ca şi celelalte forme, nu ţine
seama de conduita bună a unor condamnaţi şi nu creează condiţii de adaptare a
formei de deţinere în funcţie de acest element important (conduita în penitenciar)
al deţinerii condamnaţilor. De aceea, a apărut o nouă formă dedeţinere, anume
forma regimului de deţinere progresiv.

7
 • regimul de deţinere progresiv (Anglia şi Irlanda) - s-a constatat că
condamnaţii, pe parcursul executării pedepsei, se schimbă, dînd dovadă, unii, de
bună purtare şi stăruinţă în muncă. Astfel, s-a pus problema ca regimul de deţinere
în penitenciar să se diferenţieze şi să se desfăşoare pe faze, de la faze mai severe
spre faze mai puţin severe, în funcţie de comportarea şi munca condamnaţilor;
cei cu comportarea bună să aibă posibilitatea de a trece de la o fază mai grea spre
o fază mai uşoară pentru a ajunge în final la libertatea definitivă.

obligaţia de se supune unui anumit regim de ordine şi disciplină interioară, a unui

program zilnic de activitate - scopul este de a corecta şi de a disciplina pe condamnat în
timpul executării pedepsei, dar mai ales, de a preveni dezordinea şi încercările de evadare.
În timpul executării pedepsei, condamnaţii sunt obligaţi să respecte: a) programul
zilnic, b) disciplina şi liniştea interioară, c) să se supună percheziţiilor, d) să respecte
regulile de igienă şi prescripţiile medicului locului de deţinere, e) să aibă atitudine
cuviincioasă faţă de personalul penitenciarului şi faţă de orice altă persoană.
Regulamentul penitenciarelor prevede şi o seamă de activităţi interzise, fiind vorba de o
categorie de oameni cu multe deprinderi, din a căror cauză siguranţa penitenciarului ar
putea fi pusă în pericol, activităţi ca de exemplu: a) ascunderea în cameră a unor obiecte
interzise (cuţite), confecţionarea sau deţinerea de obiecte interzise, b) îndemnarea altor
condamnaţi să săvîrşească acte de indisciplină, c) trimiterea sau primirea corespondenţei
sau altor obiecte în afara de cele permise sau pe alte căi decît cele permise.

obligaţia de a suporta şi executa anumite sancţiuni disciplinare în caz de comitere de

încălcări ale ordinii şi disciplinei în penitenciar - sancţiunile ce se aplică, în cazul săvîrşirii
unor abateri, sunt următoarele:

 avertismentul — comunicat personal sau în faţa grupului de deţinuţi, care se aplică

pentru abateri mai uşoare şi constă în dojenirea condamnatului şi în avertizarea
făcută acestuia că, dacă va mai săvîrşi o nouă abatere , i se va aplica o sancţiune
disciplinară mai severă;
 retragerea unei responsabilităţi încredinţate, de exemplu, supravegherea altor
condamnaţi la muncă;
 oprirea de la muncă, pe o perioadă de pînă la 5 zile;
 suspendarea alternativă sau cumulativă a dreptului la vizită sau la pachete pe o

8
 anumită perioadă;
 izolarea de grup la izolatorul de pedeapsă pînă la 20 zile cu avizul medicului şi fără
diminuarea drepturilor la hrană.

II. Regimul penitenciar special (diferenţiat)

Regimul penitenciar general cuprinde elemente comune, care se aplică, în principiu,

tuturor condamnaţilor care execută pedeapsa închisorii. Cu toate acestea, există categorii
de condamnaţi pentru care, datorită particularităţilor de vîrstă, sex, antecedente penale,
natura infracţiunii săvîrşite, durata pedepsei aplicate etc., trebuia să se creeze un regim
penitenciar mai adaptat acestor categorii de condamnaţi, un fel de regim special. De
exemplu, pentru femei, regimul penitenciar nu poate fi la fel cu cel al bărbaţilor, în special
regimul muncii. Pentru recidivişti, regimul penitenciar nu poate fi la fel cu cel al
condamnaţilor primari. În felul acesta, regimul penitenciar devine individualizat, mai
adaptat, în funcţie de datele individuale, sociale sau cele legate de modul de comportare al
diferitelor categorii de condamnaţi, spre a se oferi mai multe şanse de atingere a scopului
de îndreptare şi reeducare a acestora.

Astfel, categoriile de condamnaţi, pentru care se prevăd regime penitenciare

speciale, sunt:

1. condamnaţii la pedeapsă privativă de libertate de lungă durată;

2. condamnaţii la pedeapsă privativă de libertate de scurtă durată',
3. condamnaţii recidivişti, condamnaţii primari;
4. condamnaţii minori (şi tineri - majori);
5. condamnaţii vîrstnici;
6. condamnatele femei;
7. condamnaţii bolnavi şi inadaptaţi social6.
În funcţie de astfel de categorii de condamnaţi, se creează regimuri penitenciare
speciale, regimuri care constituie forme de adaptare, de individualizare ale regimului
penitenciar general, pentru aceste grupe de condamnaţi, se creează regimuri penitenciare

6
P.Cuche „Trăite de science penitentiaire et de legislation penitentiaire", Paris, 1905

9
diferenţiate, pentru unii, regimuri cu multă severitate (recidiviştii) şi pentru alţii cu mai
puţină severitate (de exemplu: bolnavi, bătrîni).

Condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate de lungă durată aceşti

condamnaţi au comis infracţiuni grave, ei prezintă un pericol social mai mare şi tratamentul
lor este mai dificil. Astfel, cu privire la privarea de libertate propriu-zisă, adică la regimul
de deţinere, acesta se înăspreşte.

Condamnaţii sunt cazaţi în camere cu un număr mic de paturi, nu pot presta munca
în afara locurilor de deţinere sau în regim de semilibertate şi nu pot fi folosiţi la
supravegherea altor condamnaţi, beneficiază de pachete, vizite, corespondenţă, ţigări la
intervale mai mari şi în cantităţi mai mici decît cele stabilite pentru celelalte categorii de
persoane. Programul de muncă poate fi prelungit, dar nu va putea depăşi 8 ore pe zi.
Reeducarea acestor condamnaţi este o activitate importantă şi complexă. Fiind vorba de
infractori care au comis infracţiuni greve (omoruri, distrugeri, violuri, furturi grave), aceştia
pot fi supuşi unui proces de reeducare, cu două condiţii: în primul rînd, să fie observaţi şi
cercetaţi din punct de vedere fiziologic, psihologic şi psihiatric şi, în al doilea rînd,
procesul reeducativ să fie diferenţiat în funcţie de caracteristicile de personalitate ale
condamnaţilor. Drepturile condamnaţilor sunt, în principiu, aceleaşi pentru toţi
condamnaţii, inclusiv pentru condamnaţii la închisoare de lungă durată, mai cu seamă
drepturile referitoare la masă, adăpost, odihnă, sănătate.

Acestor condamnaţi, cu toată gravitatea infracţiunilor comise, nu li se pot ridica

aceste drepturi.

Condamnaţii la pedeapsa privativă de libertate de scurtă durată - în privinţa

regimului de deţinere al condamnaţilor de scurtă durată (1-2-5 ani) se poate observa că
condamnaţii, care sunt stăruitori în muncă şi disciplinaţi, pot presta muncă fără pază în
afara locului de deţinere sau în regim de semilibertate şi pot fi folosiţi la supravegherea
altor condamnaţi la locurile de muncă, pot fi propuşi a fi liberaţi condiţionat, dacă au
executat partea de pedeapsă prevăzută de Codul penal şi îndeplinesc şi celelalte condiţii
privind comportarea şi antecedentele penale, pot beneficia de permisii şi de învoiri,
beneficiază de pachete, vizite, corespondenţă la intervale mai scurte decît condamnaţii la
închisoare pe lungă durată7. Regimul penitenciar al acestor condamnaţi se mai

7
P. Zidaru, op. Cit. , pag. 99
10
caracterizează prin accentul care se pune pe muncă, mai cu seamă în cazul celor care fură,
înşeală, lenevesc. În ceea ce priveşte calificarea profesională, pentru cei ce nu au o
asemenea calificare, munca este şi mai necesară. Dificultatea constă în aceea că pentru cei
condamnaţi pe termen scurt (cîteva luni sau un an-doi) nu este timp suficient pentru un
proces de reeducare şi de calificare profesională completă. Dar pentru cei condamnaţi peste
un an sau doi, reeducarea şi recalificarea se poate efectua. În cadrul regimului penitenciar
trebuie să se dea atenţie sporită muncii şi calificării profesionale a acestor condamnaţi.
Drepturile acestor condamnaţi în cadrul regimului penitenciar, sunt cele legale, adică se
respectă dreptul la întreţinere, petiţionare, ocrotirea sănătăţii şi vizite, corespondenţă.

Condamnaţii recidivişti - este evident că recidiviştii constituie o categorie

deosebită de condamnaţi. Trăsătura lor caracteristică este aceea de persistenţă în
infracţionalitate, cu toate sancţiunile aplicate sau executate pentru infracţiunile comise mai
înainte. O condiţie principală pentru aplicarea unui regim penitenciar special corespunzător
pentru recidiviştii este cunoaşterea psihosocială a acestora. Este evident că persistenţa în
infracţionalitate a unor infractori are la bază unele trăsături ale personalităţii recidivistului,
fiindcă altfel nu se explică rezistenţa şi indiferenţa acestuia la pedeapsa închisorii şi la
executarea pedepsei. Cercetarea ştiinţifică distinge mai multe feluri de recidivişti: agresivi,
orgolioşi, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de stăpînire de sine, nesociabili, fără simţ moral, crescuţi,
de regulă, în familii dezorganizate şi defavorizate. Recidiviştii vor fi ţinuţi separat de
ceilalţi condamnaţi din penitenciar, în special de condamnaţii deosebit de periculoşi, dar
regimul acestora va fi asemănător cu cel pentru condamnaţii periculoşi. Regimul de
deţinere constă în munca prestată în locuri special amenajate care să ofere condiţii de
pază şi supraveghere sigure; ce sunt folosiţi la activităţi care presupun un efort fizic mai
ridicat în procesul muncii (la încărcări de vagoane, la săpat de drumuri). Recidiviştii nu pot
presta munca fără pază în afara penitenciarului sau în colonii penitenciare cu regim de
semilibertate; ei nu beneficiază de permisii şi învoiri. Ei sunt supuşi unui regim de
ordine şi disciplină mai severă. De altfel, o caracteristică principală a majorităţii
recidiviştilor este indisciplina, refuzul de a se supune la un program de viaţă şi de
muncă ordonată. Aşa fiind, condamnaţii trebuie puşi la un regim sever de ordine şi
disciplină în penitenciar. Cel mai important instrument al regimului penitenciar este
regimul de muncă. Deoarece recidiviştii trăiesc din furturi, înşelăciuni, falsuri,
vagabondaj, obligaţia la muncă trebuie să fie impusă cu orice preţ, dacă e nevoie - şi peste

11
8 ore pe zi. Potrivit legii, recidiviştii se bucură de toate drepturile acordate condamnaţilor:
hrană, cazare, asistenţă sanitară, legătura cu familia. În ceea ce priveşte acţiunea de
reeducare8 şi de calificare, acestea trebuie intensificate şi supravegheate îndeaproape, dat
fiind faptul că majoritatea recidiviştilor, înainte de a reveni în penitenciar, nu şi-au
cîştigat existenţa prin muncă. Ştiinţa criminologiei şi cea penitenciară arată că mulţi
recidivişti fac parte d i n categoria infractorilor inadaptaţi social, adică a celor care suferă de
anumite tulburări psihice sau instabili emoţional. În sfîrşit, pentru condamnaţii recidivişti
este necesar să se facă apel şi la sancţiunile disciplinare. Este cunoscut că recidiviştii sunt
în general indisciplinaţi, nu respectă programul zilnic de activitate în penitenciar, disciplina
şi ordinea în muncă. Dar administrarea acestora trebuie să se facă cu respectul
demnităţii condamnatului şi a dispoziţiilor legale în materie.

Condamnaţii minori - pentru intrarea şi repartizarea condamnaţilor minori în

penitenciar au fost prevăzute dispoziţii speciale de protecţie, astfel că în cel mai scurt timp
de la încarcerare, administraţia penitenciarului are obligaţia să înştiinţeze pe părinţi sau pe
avocat despre încarcerarea minorului condamnat. La repartizarea condamnaţilor minori,
instanţa ar trebui să ia în vedere ca aceştia să execute pedeapsa într-un penitenciar cît mai
aproape de domiciliu, trebuie să fie repartizaţi separat de majori, spre a-i feri de influenţa
negativă a acestora. In ipoteza în care secţiile pentru condamnaţii minori sunt organizate în
penitenciare pentru majori, acestea vor fi strict delimitate. Regimul de deţinere al minorilor
este mai uşor, spre deosebire de cel al condamnaţilor adulţi, fiindcă ei, dacă trebuie să
termine şcolarizarea ori învăţămîntul obligatoriu, nu sunt obligaţi să muncească, iar dacă
muncesc, sunt folosiţi mai mult la treburi gospodăreşti interne, beneficiază de bani,
pachete şi vizite mai multe, pot fi propuşi la liberare condiţionată. Ei nu pot munci în
afara locului de deţinere fără pază, datorită vîrstei, iar nesupravegherea lor în afara
locului de deţinere este periculoasă. În penitenciare, condamnaţii minori au un regim
special de deţinere, în care se ţine seama de particularităţile şi necesităţile fizice şi psihice
proprii vîrstei acestora, de protecţia şi asistenţa specială care trebuie asigurată, în scopul
dezvoltării acestora. Condamnaţii minori au toate drepturile prevăzute de lege pentru
condamnaţii majori, dar şi unele drepturi speciale acordate minorilor: primesc hrană zilnică
în cantităţi mai mari decît adulţii, li se asigură 8 ore de somn neîntrerupt, precum şi
programul zilnic de exerciţii fizice în aer liber şi de sport, pot primi vizite şi pachete la

8
I. Băcioiu „Deţinuţii reveniţi în penitenciar subiect de analiză şi particularuzare a activităţilor reeducative". Bucureşti, 1982,
pag.120.
12
intervale mai scurte şi în cantităţi mai mari decît adulţii, vor fi facilitate contactele cu
familia şi cu reprezentanţii organelor de resocializare şi reintegrare a minorilor.
Condamnaţii minori care nu au absolvit ciclurile de învăţămînt obligatoriu sunt obligaţi să
urmeze cursurile organizate în cadrul penitenciarului. Ceilalţi minori care nu au o
calificare şi se apreciază că este necesar să se recalifice, sunt obligaţi să urmeze formele
de calificare sau recalificare organizate în penitenciar. Munca în cadrul unei pedepse
privative de libertate constituie un element pozitiv, în sensul că ajută la menţinerea
sănătăţii fizice şi psihice (capacitate intelectuală, voinţă), care apoi va ajuta la
încadrarea în muncă şi posibilitatea cîştigării existenţei pr i n munca proprie. Condamnaţii
minori, îndeosebi cei care nu au terminat cursurile de învăţămînt obligatoriu şi apoi cei
care nu au o calificare profesională, în timpul executării pedepsei, în principiu, sunt
obligaţi să muncească. Nu sunt obligaţi să muncească: a) condamnaţii minori care urmează
o formă de învăţămînt sau o calificare profesională şi b) minorii care nu pot fi folosiţi la
muncă în mediul toxic sau vătămător, iar tinerii, în cazurile prevăzute de normele de
protecţie a muncii, vor fi folosiţi în raport cu calificarea profesională pe care o au şi
conform cerinţelor de forţă de muncă ale locului de deţinere. Ei pot fi folosiţi în munca
productivă, în fabrici sau ateliere din sistemul penitenciar ori în interesul locului de
deţinere. O componenţă importantă a

regimului penitenciar al condamnaţilor minori o constituie acţiunea de educare şi reeducare

ce trebuie dusă în timpul executării pedepsei. Ceea ce se subliniază în dispoziţiile privind
acţiunea de reeducare a minorilor este, în primul rînd, caracterul ştiinţific al acestei
acţiuni, în sensul că trebuie să se ducă o muncă de cunoaştere a minorilor sub aspect fizic şi
psihic, dar şi sub aspect social, nivel de instrucţie şi cultură. În funcţie de aceste elemente
se va trasa un program de educaţie a condamnaţilor minori; în al doilea rînd, se
preconizează o individualizare reală a acţiunii de educaţie, pe baza analizării şi
examinării personalităţii condamnatului minor. În ceea ce priveşte ridicarea nivelului
cultural, al nivelului de cunoştinţe al condamnaţilor minori, aceasta este o obligaţie
importantă ce revine administraţiei penitenciarului, fiindcă: a) mulţi condamnaţi minori,
îndeosebi cei în vîrstă de 14- 16 ani, dar mulţi şi în vîrstă de 16-18 ani, nu au un nivel de
instrucţie, de cunoştinţe, de cultură. Ei sunt într-un proces de dezvoltare, de formare
neterminată. Unii nu au şcoala elementară terminată, nu au cunoştinţe despre muncă,
despre comportarea necesară în societate, nu au cunoştinţe şi atitudini morale esenţiale,

13
nu cunosc legea şi respectarea ei. Pentru toate aceste motive, minorii trebuie supuşi nu
numai şcolarizării, dar şi unui intens proces de instrucţie şi de ridicare a nivelului lor de
cultură elementară, fără de care nu există respect faţă de valorile sociale primare - respect
faţă de semenul lor, respect faţă de bunuri, faţă de societate. De asemenea, faţă de
condamnaţii minori se vor lua şi folosi cu precădere, mijloacele educative, instructive,
muncă şi calificare profesională. În cazurile în care acestea nu sunt suficiente şi eficace,
este necesar să se aplice şi mijloace de stimulare cum sunt premiile sau recompensele. Dar
mai greu este cu condamnaţii minori indisciplinaţi, care nu muncesc, care comit mereu acte
de încălcare a obligaţiilor ce le revin în timpul executării pedepsei închisorii; faţă de aceştia
este necesar să se aplice măsuri disciplinare -avertisment, ridicarea unor drepturi şi chiar
izolarea. Faţă de minorii condamnaţi sancţiunile disciplinare trebuie aplicate cu multă grijă,
în limite absolut necesare. Condamnaţii vîrstnici - o categorie de condamnaţi căreia i
se aplică un regim penitenciar special este aceea a condamnaţilor vîrstnici. Se are în
vedere la condamnaţii vîrstnici starea sănătăţii fizice şi psihice, împrejurări care justifică
unele forme de tratament şi regim de deţinere potrivit stării lor. În principiu, legislaţia
privind executarea pedepsei privative de libertate se aplică şi condamnaţilor
bătrîni. În penitenciar, ei au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi condamnaţi. Regulile
privind regimul de deţinere, ordinea şi disciplina în penitenciar sunt obligatorii şi pentru
condamnaţii în vîrstă. Cu toate acestea, există unele situaţii şi unele obligaţii care pentru
vîrstnici ar fi mai greu de îndeplinit. Astfel, condamnaţii vîrstnici sunt trataţi în unele
privinţe mai blînd. Potrivit legislaţiei noastre penitenciare, ca şi legislaţiei muncii,
vîrstnică se consideră persoana care a împlinit 60 de ani (bărbaţii) şi 55 ani (femeile). În
legea penală se prevede că bărbaţii care au împlinit vîrsta de 60 de ani şi femeile care au
împlinit vîrsta de 55 de ani nu mai au obligaţia de a munci în timpul executării pedepsei
privative de libertate. Se prevede totuşi că aceşti condamnaţi pot fi admişi la muncă dacă ei
cer asta. Motivul pentru care s-a admis scutirea de muncă a vîrstnicilor constă, în primul
rînd, în faptul că de la aceasta vîrstă, capacitatea de muncă a omului scade şi munca devine
mai grea şi mai greu de îndeplinit. În ceea ce priveşte munca în treburile gospodăreşti ale
penitenciarului, ţinînd seama de faptul că acestea sunt activităţi mai uşoare şi nu cer un
efort s i m i l a r cu munca în producţie ( atelier, şantiere), la astfel de munci vîrstnicii pot fi
folosiţi, dar cu consimţămîntul lor. Acelaşi lucru cu privire la posibilitatea folosirii
vîrstnicilor pentru paza celorlalţi condamnaţi. Căci, dacă vîrstnicii nu mai pot fi folosiţi la
muncă, în schimb ei pot fi folosiţi la paza altor condamnaţi, bineînţeles, dacă îndeplinesc
14
condiţiile prevăzute de lege. In ceea ce priveşte libertatea condiţionată există un specific:
partea d i n pedeapsa ce trebuie executată este mai mică decît în cazul condamnaţilor
majori care muncesc. Ştiinţa penitenciară reţine ca o problemă, în legătură cu
condamnaţii în vîrstă înaintată, procesul de îmbătrînire fizică şi mai ales psihică, care
presupune slăbirea funcţiilor psihice şi fizice. Ca urmare, multe acte de conduită în viaţă
de penitenciar a condamnatului bătrîn neexecutare de ordine, neluarea de măsuri
igienice etc. îşi au cauza într-un asemenea proces de slăbire. Asemenea acte de
conduită „rea" uşor pot fi interpretate ca acte de indisciplină, cînd, în realitate, sunt
acte necontrolate şi lipsite de conştiinţa urmărilor lor negative. De aceea, se impune că
aceşti condamnaţi să fie ţinuţi mereu sub observaţie şi control medical şi psihologic.
Condamnaţii femei — în principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiaşi tratament,
aceluiaşi regim penitenciar ca şi ceilalţi condamnaţi, regim stabilit prin lege. Femeile
condamnate trebuie să respecte aceleaşi obligaţii şi interdicţii ca şi bărbaţii condamnaţi.
Obligaţiile privind deţinerea, obligaţiile privind ordinea şi disciplina internă sunt comune
tuturor condamnaţilor, femeile au în penitenciar, de asemenea, aceleaşi drepturi ca şi
bărbaţii condamnaţi. Cu toate acestea, s-au impus unele diferenţieri. Astfel prima
deosebire constă în ceea că femeile execută pedeapsa privativă de libertate separat
de bărbaţi. În acest scop s-au creat penitenciare speciale, iar în cadrul penitenciarului,
secţii speciale de femei, care au atras după ele personal special, adecvat, adică femei,
îndeosebi personalul de supraveghere şi cel de specialitate (medici, educatori) 9. Există,
apoi, a doua deosebire, în ceea ce priveşte obligaţia la muncă în penitenciar, în sensul că
femeile vor fi puse să execute o muncă potrivită (de exemplu, în ateliere de ţesătorie,
croitorie şi altele asemănătoare). Regimul penitenciar al femeilor cere ca acestea să nu fie
folosite în munci grele, pe care le pot efectua mai mult bărbaţii (de exemplu, încărcări,
descărcări, construcţii), femeile au, de asemenea, dreptul, în condiţiile legii, la regim
penitenciar semiliber. În privinţa volumului de muncă, a normelor ce trebuie îndeplinite, se
va ţine seama de puterea de muncă a femeilor şi, pe cît posibil, se va evita prelungirea
muncii peste 8 orc zilnic.

Condamnaţii bolnavi şi inadaptaţii social - o altă categorie de condamnaţi, la care

executarea pedepsei privative de libertate pune probleme privind regimul
penitenciar şi care prezintă unele particularităţi, este aceea a inadaptaţilor sociali şi a
condamnaţilor bolnavi sau handicapaţi.
9
Van Helmond „Le traitement penitentiaire des femmes", Paris, 1969, pag.87
15
 A. Inadaptaţii sociali - este vorba de persoane care au o structură psihică şi
experienţă de viaţă care le face dificil procesul de adaptare sau integrare socială. Criteriul
adaptării este reuşita, succesul, acomodarea sau împăcarea şi buna colaborare cu
oamenii din aceste medii de viaţă. Criteriul nereuşitei adaptării este eşecul, nemulţumirea şi
necooperarea cu oamenii din aceste micromedii de viaţă. Prima categorie de inadaptaţi
sociali este aceea a condamnaţilor care au suferit şi suferă de diferite psihopatii şi a
doua grupă a celor ce suferă de diferite psihonevroze 10. Aceste stări psihice nu sunt
stări de boală psihică, pentru că în acest caz, bolnavii ar fi internaţi într-o instituţie
medicală specială, ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de lipsă de
echilibru şi control psihic suficient. Aceste stări fac trecere de la omul normal şi echilibrat
psihic spre omul cu tulburări psihice, dar (ară a se ajunge la boală. Psihopaţii şi
psihonevroticii nu sunt alienaţi mintal. Ei îşi păstrează conştiinţa trează, judecata normală
şi răspund penal. Cu toate acestea, stările psihopatice şi cele psihonevrotice sunt piedici în
adaptarea socială, atît în momentul comiterii infracţiunii care a dus la condamnare, cît şi în
timpul executării pedepsei, precum şi în perioada reintegrării sociale după liberarea
definitivă din penitenciar. De aceea, în timpul executării pedepsei închisorii, pentru
inadaptaţii sociali trebuie să se aibă în vedere un regim penitenciar special, adecvat. Ceea
ce caracterizează aceste categorii de inadaptaţi sau instabili emoţional este faptul că
aceştia sunt conştienţi de starea în care se află şi sunt raţionali în gîndirea lor. Afectivitatea
lor însă nu este stăpînită şi nici aşezată. De aici neîncrederea în sine şi nesiguranţa,
reacţii disproporţionale în diferite situaţii în care sunt puşi. în penitenciar sunt
inadaptaţi şi suferinzi moral. Ordinea şi disciplina, din această cauză, sunt încălcate uneori,
iar în relaţii cu alţi condamnaţi vin uşor în conflict. De aceea, unul din primele lucruri este
un examen psihologic şi psihiatric serios şi un diagnostic exact, efectuat de medicul,
psihologul şi psihiatrul penitenciarului. După aceea, supunerea la un tratament
competent şi complet. În regimul penitenciar trebuie să se ţină seama de specificul lor
psihic şi moral, la nevoie, unii d i n aceştia pot fi internaţi în spitale de specialitate.

B. Condamnaţii bolnavi — în această privinţă se face distincţia între bolnavi

temporari (acuţi) şi bolnavi cronici (de lungă durată). Bolnavii acuţi (temporari) suferă de
boli trecătoare (pneumonii, intoxicaţii) şi sunt trataţi de medicii penitenciarului ori sunt

10
V.C.Versele „Table ronde sur les delinquants psyhopathes", Cambridge, 1969

16
internaţi în infirmeria sau în spitalul penitenciarului. După însănătoşire, ei se întorc în
penitenciar la regimul obişnuit, dinainte. Bolnavii cronici sunt cei care suferă de boli fizice
de durată şi care au nevoie de un tratament special şi îndelungat. Din această grupă mai fac
parte alcoolicii şi narcomanii. Natura diferită a bolilor fizice cronice implică diagnostic şi
tratament, regim de spital şi regim penitenciar diferenţiat, mai ales cei bolnavi de
tuberculoză, care urmează să fie izolaţi de restul condamnaţilor. În cazul condamnaţilor
bolnavi psihic, ceea ce-i caracterizează pe aceştia este lipsa conştiinţei clare că sunt
bolnavi, lipsa de judecată, lipsa de voinţă şi pericolul social pe care îl prezintă. Indisciplina
la care se dedau este o indisciplină izvorîtă din lipsă de discernămînt, din cauza de tulburări
psihice şi, din această cauză, o indisciplină care nu poate fi combătută şi remediată cu
mijloace sancţionatorii în penitenciar. Aceşti condamnaţi, în această situaţie, trebuie
examinaţi medical, depistaţi şi trimişi spre a fi supuşi unui tratament medical. Categoria de
bolnavi sau anormali frecvent întîlnită în penitenciar, este aceea a alcoolicilor şi
narcomanilor. Este vorba aici de acele persoane care consumă constant şi în mod sistematic
băuturi alcoolice ori stupefiante şi, care au ajuns, din această cauză, să aibă un sistem
nervos debilitat, fiind lipsiţi de discernămînt şi de capacitate de exerciţiu. Măsurile ce se
pot lua în penitenciar sunt: interdicţia de a cumpăra băuturi alcoolice şi stupefiante sau
limitarea la anumite băuturi slabe şi în cantitate redusă.

CONCLUZIE

Pe parcursul istoriei instituţia penitenciară a evoluat enorm datorită importanţei sale pe

care o are in societate.
În diferite perioade de timp această importanţă era echivalentă cu dezvoltarea socială
existentă la diferite state în parte. În perioadele timpurii cu toate că penitenciarele aveau
condiţii diferite, şi asta în dependenţă de dezvoltarea fiecărui stat în parte, totuşi ideea
condamnării era de a îl pedepsi pe condamnat şi de-al intimida. Penitenciarele erau într-o
stare dezavantajoasă, deţinuţii erau supusi la munci grele şi erau chiar si maltrataţi şi umiliţi
public.
Pe parcurs s-au produs schimbări odată cu dezvoltarea socio-culturală. Fiecare stat în
parte a început să pună valoare interesului pentru perfecţionarea şi justa orientare a
activităţii de executare a sancţiunilor penale, ca urmare a crescut şi s-a dezvoltat si
legislaţia privind executarea acestora, ceea ce constituie un nou factor care a determinat
17
apariţia si dezvoltarea sistemului execuţional penal recurgînd la noi tendinţe în ceea ce
priveşte condiţiile de condamnare, drepturile şi obligaţiile condamnaţilor, modul de
comportare a personalului cu condamnaţii, condiţiile din închisori, hrana, asistenţa
medicală de care beneficiază condamnatul. Toate aceste beneficii pe care statul le acordă
condamnatului sunt garantate de legi, atît de legile naţionale cît şi de cele internaţionale. La
fel şi scopul condamnării este de reeducare şi de prevenire de săvîrşire de noi infracţiuni şi
nu de pedepsire sau intimidare.
Vorbind de penitenciare, trebuie de remarcat că sunt penitenciare de tip deschis
(condamnţii sunt în drept de a se deplasa liber pe teritoriul penitenciarului, pot avea la ei
obiecte de valoare şi bani, pot fi şi antrenaţi la muncă în afara penitenciarului fără
supraveghere, în unele condiţii prevăzute de legislaţie aceştia pot beneficia de o deplasare
de scurtă durată sau chiar de a locui împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe
teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui), de tip semiînchis (condamnaţii sînt deţinuţi
sub supraveghere permanentă, sînt repartizaţi în încăperi izolate cu cel mult 4 locuri, pot fi
antrenaţi la munci ce nu necesită iesire din penitenciar, pot beneficia de o deplasare scurtă
pe teritoriul penitenciarului, sînt în
drept de a avea obiecte de valoare şi bani), de tip închis (condamnaţii sînt deţinuţi cu pază
şi sub supraveghere permanentă, sînt repartizaţi în încăperi izolate cu cel mult 2 locuri, pot
fi antrenaţi la munci care nu necesită ieşire din penitenciar, se pot deplasa liber în zona
locativă şi în încăperile de uz comun ale secţiei). La fel sînt deţinuţi atît bărbaţi , femei , cît
şi minori şi fiecare sînt ţinuţi aparte în dependenţă de gradul de pericolozitate.
Deasemenea pe lîngă pedepsele privative de libertate sînt şi cele neprivative de
libertate (amenda, retragerea gradului militar, a titlului special, a gradului de calificare
(clasificare) şi a distincţiilor de stat), (executarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate), (executarea pedepsei muncii
neremunerate în folosul societăţii).
Aceste pedepse au o importanţă mare şi sînt favorabile atît pentru condamnaţi cît şi
pentru societate. Întreţinerea închisorilor este destul de costisitoare şi este injust ca oamenii
din societate să muncească pentru a întreţine o armată de delincvenţi în penitenciare şi cei
mai mulţi deţinuţi nu sînt „criminali periculoşi” de care societatea este în drept să fie
apărată. Ei sînt de mai multe ori oameni care au comis delicte aflate la limita de jos a scării
criminalităţii şi care nu sînt „criminali profesionişti”.

18
 Republica Moldova fiind o ţară în tanziţie beneficiază de practica în domeniul
sistemului execuţional penal a multor state europene. O dovadă în acest sens sunt
numeroasele tratate şi convenţii internaţionale ratificate de ţara noastră: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului(10 decembrie 1948), Convenţia ONU cu privire la
standartele de Reguli Minime de Comportare cu Deţinuţii(1955), Convenţia ONU
împotriva torturii şi altor tratamente crude, inumane sau degradante (1984), Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului(1991).
Pe parcursul studierii acestei teme am ajuns la concluzia că penitenciarele din
Republica Moldova merită o atenţie sporită din partea autorităţilor în vederea îmbunătăţirii
acestui sistem conform standartelor europene.

BIBLIOGRAFIE

Legislaţia RM:

1. Constituţia RM (adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare de la 27 august 1994, cu

modificările ulterioare).
2. Legea cu privire la sistemul penitenciar adoptată la 17 decembrie 1996, în vigoare
din 6 martie 1997.
3. Codul penal al Republicii Moldova, în vigoare de la 12 iunie 2003(cu modificari
ulterioare).
4. Comentariu la Codul penal al Republicii Moldova sub redacţia dr. Alexei
Barbăneagră.
5. Legea cu privire la reabilitarea socială a condamnaţilor care au executat pedepsele
penale în locurile de detenţie (adoptată la 24 februarie 1999, în vigoare de la 22
19
 aprilie 1999).
6. Codul de executare al RM (aprobat la 23 iunie 1993, în vigoare de la 1 ianuarie
1994, cu modificările ulterioare).
7. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.923 „Cu privire la statutul executării
pedepsei de către condamnaţi" (adoptată la 20 decembrie 1994, în vigoare de la 1
ianuarie 1995).
8. HG RM nr.972 din 11.09.2001 pentru aprobarea regulamentului cu privire la modul
de evidenţă, evaluare şi vînzare a bunurilor confiscate, fară stăpîn, sechestrate, uşor
alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute
în posesia statului cu drept de succesiune şi a comorilor (Monitorul Oficial al RM,
nr.l 12-113/102] din 18.09.2001).
9. Legea pentru organizarea penitenciarelor şi institutelor de prevenţiune. 1929.
10.Concepţia reformării sistemului penitenciar al MJ până în 2009.
Literatura juridică:

10.Vasile Florea, Liubovi Florea „Drept execuţional penal", Chişinău, 1999

11.Ion Oancea „Drept execuţional penal", Bucureşti, 1997.
12.Petrache Zidaru „Drept execuţional penal", Bucureşti, 1997.
13.V.Dongoroz „Drept penal, partea generală", Bucureşti, 1 939.

20