MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Catedra: Disciplina:
Dreptul execuțional penal

Referat
Tema: Mijloacele şi metodele de asigurare a regimului de detenţie

A elaborat: A verificat:
Studentua Verificat Cornel
grupei academice 184 Osadcii lector
Sofronii Marcela universitar

Chişinău, 2021
 Introducere
Așa după cum s-a discutat anterior, personalul penitenciarului are o responsabilitate importantă
de a proteja deținuții. Personalul trebuie să fie foarte atent pentru a identifica și instruit pentru a
gestiona „de la forme subtile de hărțuire până la intimidări fățișe și agresiuni fizice grave”.84
Așa cum s-a precizat anterior, stabilirea unor relații pozitive dintre personal și deținuți prin
abilități de comunicare interpersonală va duce la generarea unei situații de „securitate dinamică”
şi va reduce necesitatea de a folosi forme mai agresive de control fizic asupra deținuților.
Conform Organizației Națiunilor Unite85, factorii principali în asigurarea siguranței și ordinii în
detenție includ configurarea și infrastructura penitenciarului, un număr suficient de angajați bine
instruiți și cu abilități și competențe relevante, un sistem eficient de clasificare a deținuților și
separarea diferitor categorii de deținuți. Acestea funcționează în pofida necesității de aplicare a
măsurilor de constrângere. Din contra, gestionarea precară a penitenciarului, care rezultă în
forme disfuncționale de control, este cauza principală a violenței interpersonale atunci când
măsurile de constrângere sunt deseori utilizate greșit.

Abordarea „securitatea dinamică”, care combină relații pozitive dintre personal și deținuți cu un
tratament corect și activități utile și tehnici de mediere și aplanare a conflictelor, este un mijloc
mai eficient de asigurare a ordinii în spațiul de detenție, deoarece toate acestea permit anticiparea
problemelor și soluţionarea riscurilor de securitate. Totuşi, chiar dacă clasificarea și repartizarea
corespunzătoare a deținuților pot reduce pericolul de intimidare a deținuților de către alți
deţinuţi, aplicarea măsurilor de securitate (cum ar fi perchezițiile, folosirea mijloacelor de
constrângere și încarcerarea solitară a deținuților) poate fi uneori necesară pentru asigurarea
securităţii și ordinii în spațiul de detenție, protejarea persoanelor private de libertate de violența
interpersonală, autoapărare, prevenirea autovătămării și a suicidului, precum și pentru prevenirea
evadării. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este conștientă de dificultățile inerente de
menținere a securității și bunei ordini în penitenciare. Detenția întrun penitenciar de maximă
securitate nu este incompatibilă cu CEDO, însă impunerea unor măsuri stringente de securitate în
locul celor obişnuite în absența unor necesităţi de securitate convingătoare ar putea duce la
încălcarea interdicției de aplicare a relelor tratamente în temeiul articolului 3, în special dacă
există vreun indiciu cu privire la intenția de a umili un deținut. Cu toate acestea, așa cum s-a
discutat anterior, condițiile materiale trebuie să fie compatibile cu respectarea demnității umane
și să nu provoace mâhnire sau suferință profundă de o intensitate care depășește gradul inevitabil
de suferință inerent încarcerării. În mare parte din jurisprudența aferentă se menţionează că
aplicarea măsurilor de securitate sau de constrângere trebuie să satisfacă două cerințe
fundamentale: în primul rând, proporționalitatea (trebuie să existe o legătură rezonabilă între
mijloacele alese și scopul care urmează a fi realizat) și, în al doilea rând, protecția împotriva unui
proces decizional arbitrar (garanțiile procedurale trebuie să fie corespunzătoare pentru a proteja
deținutul de acţiuni negarantate). Astfel, sunt necesare garanții pentru a contrabalansa
posibilitatea aplicării relelor tratamente în situații în care forța sau recurgerea la instrumente de
constrângere fizică devine necesară. Folosirea mijloacelor de constrângere care sunt „în mod
inerent degradante sau dureroase” nu se permite sub nicio formă. Aceasta trebuie să fie
interpretată prin prisma comentariului de la articolul 5 din Codul de conduită al Organizației
Națiunilor Unite pentru funcţionarii însărcinaţi cu aplicarea legii, care prevede că termenul de
„tratamente și pedepse crude, inumane sau degradante” trebuie să fie „interpretat în aşa fel încât
să extindă cât mai mult posibil protecția împotriva abuzurilor fizice sau psihice”. Adiţional,
conform Regulilor penitenciare europene, instrumentele de constrângere nu vor fi aplicate
niciodată ca pedeapsă. În Portugalia, personalul trebuie să raporteze imediat directorului
penitenciarului despre orice situație în care s-a aplicat forța coercitivă; la rândul său, directorul
trebuie să raporteze problema Directorului general al Serviciului Penitenciar pentru examinarea
ulterioară a situației de către Serviciul de Inspecție și Audit, un departament condus de către
Directorul general al Serviciului Penitenciar și coordonat de către un judecător sau un procuror
public. Adiţional, serviciile clinice se contactează pentru evaluarea și adoptarea măsurilor
corespunzătoare stării de sănătate a oricărui deținut care trebuie să fie încătușat mai mult de o
oră. În Regatul Unit [Anglia și Țara Galilor], toate penitenciarele trebuie să analizeze cifrele
privind utilizarea forței pentru observarea tendințelor, inclusiv folosirea disproporționată a
acesteia care afectează deținuții aparținând minorităților etnice. Adiţional, s-a introdus un sistem
de standarde profesionale și de prevenire a corupției care permite personalului să raporteze în
condiții de confidențialitate acuzațiile de rele tratamente aplicate și conduită necorespunzătoare
manifestată de către alți angajați. Acest capitol va examina o serie de măsuri de securitate,
inclusiv încarcerarea solitară sau segregarea. În acest sens, acesta va aborda problema îndeplinirii
optime a cerințelor prevăzute la regula 51 din Regulile penitenciare europene care prevede că:
„Măsurile de securitate aplicate individual deținuților trebuie să corespundă unor cerinţe minime
care să asigure siguranţa detenţiei.

Garantarea siguranţei sistemului de detenţie

Garantarea siguranţei sistemului de detenţie Violenţa în detenţie este determinată în special de

lipsa instrumentelor necesare administrației penitenciarului pentru a garanta siguranța locurilor
de detenție . Cazurile în care grupurile de deţinuţi sunt încurajate să se autoguverneze în sistem
constituie o ameninţare serioasă la adresa siguranţei detenţiei, în general, şi a siguranţei fizice a
deţinuţilor şi personalului, în special, precum și a societăţii după eliberarea condamnatului.
Măsurile şi activităţile în cadrul acestei obiectiv strategic au drept scop diminuarea gradului de
vulnerabilitate al administrației penitenciarului în privința garantării siguranţei sistemului de
detenţie. O listă completă de acţiuni este dezvoltată în planul de acţiune aferent Strategiei,
acestea urmărind modernizarea mijloacelor şi lucrărilor de siguranţa deţinerii, optimizarea
procedurilor, mijloacelor şi instrumentelor de lucru sau reorganizarea serviciilor de siguranţă şi
regim penitenciar. Impactul aşteptat: Realizarea acestui obiectiv va limita violenţa în detenţie şi
va descuraja ierarhiile informale, eliminînd orice formă de influenţă la nivelul instituţiilor
penitenciare, prin netolerarea acestora şi elaborarea programelor de intervenţie imediată.

- Reglementarea detaliată a tuturor proceselor caracteristice domeniului de pază, escortare și

supraveghere (în special pentru situaţii de criză ce presupun aplicarea forţei fizice și mijloacelor
speciale);

- Instituirea unor garanţii instituţionale de protecţie juridică a personalului domeniului regim şi

pază;

- Compartimentarea spaţiilor de detenţie (dormitoare şi curţi de plimbare);

- Crearea echipelor de intervenţie și a negociatorilor la nivelul instituţiilor penitenciare;

- Automatizarea accesului în posturile de control, a uşilor de la intrarea în secţiile de deţinere;

- Implementare unui program de reducere a violentei ce va avea drept scop scăderea nivelului
actelor de agresiune asupra personalului şi între persoanele private de libertate cu 25% pînă în
2020; - îmbunătăţirea sistemelor de detecţie, alarmare şi semnalizare a incidentelor critice și
operaţionale, și a situaţiilor de urgenţă;

- Echiparea corespunzătoare a angajaţilor conform misiunilor de serviciu;

- Instituirea la nivelul fiecărui penitenciar a echipelor de escortă; - Reabilitarea şi construirea

gardurilor, amenajărilor şi echipamentelor de siguranţă, pentru direcţionarea resurselor umane
alocate pentru personalul din serviciile pază pentru serviciile care desfăşoară activităţi cu
deţinuţii;

- Deferirea justiţiei a tuturor cazurilor de relaţii neregulamentare şi corupţie admise de către

angajaţii sistemului penitenciar.
 Mijloace de asigurare cu caracter general și special

Mijloacele generale de asigurare a regimului. Respectarea cerinţelor regimului de către

condamnaţi se asigură, în primul rînd, prin respectarea de către toţi funcţionarii instituţiilor
penitenciare şi de alte persoane care intră în contact cu condamnaţii a legislaţiei execuţional-
penale. Îndeplinirea strictă a prevederilor legale şi comportamentul corect creează premisele
necesare pentru asigurarea şi respectarea regimului cerinţelor de către condamnaţi. Studierea
gradului de interacţiune şi conlucrare a subdiviziunilor DIP a demonstrat că la categoria celor
mai importanţi factori sociopsihologici ce influenţează activitatea acestora se atribuie, în primul
rînd, coeziunea membrilor colectivului, relaţiile lor de serviciu, microclimatul în colectiv. Aceşti
factori capătă încărcătură negativă în colectivele unde pregătirea profesională a colaboratorilor
este redusă. În scopul asigurării respectării regimului la întreprinderile penitenciarelor şi la
obiectivele de producere ale altor ministere şi departamente, unde au loc contacte ale
condamnaţilor cu alţi cetăţeni, se limitează numărul angajaţilor civili, al inginerilor,
tehnicienilor, muncitorilor calificaţi, care, conform pct. 581 din Statut, nu trebuie să depăşească
15 la sută din numărul condamnaţilor care lucrează. Administraţia 16 penitenciarelor ia măsuri
pentru ca efectivul angajat să fie completat, de regulă, cu persoane de acelaşi sex cu condamnaţii.
Potrivit pct. 583 din Statut, persoanele care lucrează împreună cu condamnaţii trebuie să respecte
regulile de comunicare cu ei, stabilite de administraţia instituţiei şi notificate contra semnătură.
Acestora li se interzice să transmită condamnaţilor sau să primească de la aceştia produse
alimentare, bani, corespondenţă, băuturi alcoolice, alte obiecte, articole şi substanţe. În caz de
încălcare a acestor reguli administraţia instituţiei interzice accesul persoanelor vinovate la
obiectivele unde lucrează condamnaţii şi întreprinde măsuri de tragere a lor la răspundere.

La grupul mijloacelor speciale de asigurare a regimului se referă: paza condamnaţilor şi

supravegherea lor, măsurile de securitate aplicate faţă de condamnaţi şi măsurile asigurării
securităţii personale a condamnaţilor, măsurile de stimulare şi sancţionare, activitatea specială de
investigaţii şi introducerea în instituţiile penitenciare a regimului special. În art. 219 alin. (1) CE
al RM, în care sînt enumerate cerinţele de bază ale regimului de deţinere, se menţionează şi
necesitatea pazei şi supravegherii lor permanente pentru a se exclude posibilitatea comiterii unor
infracţiuni sau a altor încălcări de lege. Paza condamnaţilor şi supravegherea lor se efectuează de
către personalul instituţiilor penitenciare în scopul asigurării securităţii obiectivelor instituţiilor
penitenciare, preîntîmpinării şi curmării infracţiunilor şi a altor încălcări din partea
condamnaţilor, precum şi a altor persoane care se află pe teritoriul penitenciarului. Modul de
organizare a pazei şi supravegherii condamnaţilor este reglementat de actele normative aprobate
de Guvernul RM şi Ministerul Justiţiei. Art. 221 CE al RM prevede că administraţia
penitenciarului este în drept să folosească mijloacele tehnice de pază, supraveghere şi control în
scopul obţinerii informaţiei necesare despre comportamentul condamnaţilor, prevenirii evadării
lor sau comiterii altor infracţiuni. Se permite folosirea curentului electric în partea de sus a
îngrădirii exterioare a penitenciarului de tip semiînchis sau închis, cu respectarea condiţiilor de
prevenire a accidentelor. Administraţia penitenciarului este obligată să informeze condamnatul,
contra semnătură, despre folosirea mijloacelor tehnice de pază care pot pune în pericol viaţa sau
sănătatea persoanei. Lista mijloacelor tehnice de pază, supraveghere şi control, precum şi modul
de utilizare a lor se reglementează în actele normative aprobate de Guvern.

Una dintre măsurile evidente de securitate este percheziția corporală a deținuților. Cu toate
că o astfel de măsură comportă riscuri inerente, cel mai evident este faptul că un deținut poate
să se simtă umilit. Aplicarea acestei forme de măsură de securitate86 ar putea da naștere unor
probleme de compatibilitate cu CEDO. Este clar că autoritățile trebuie să poată prezenta o
justificare a măsurii utilizate, căci se va suspecta aplicarea acesteia în scopuri inadecvate sau
ca simplă practică de rutină. Perchezițiile corporale care implică dezbrăcarea unui deținut
trebuie să fie efectuate doar de către personal de același sex și nu în prezența personalului de
supraveghere de sex opus. Percheziția corporală impusă ca practică de rutină este o practică
inerent riscantă. Personalul trebuie să poată justifica măsura și faptul că percheziția este o
reacție proporțională.

În cauza Iwahczuk c. Poloniei, unui deținut i s-a ordonat să se supună unei percheziții corporale
înainte de a-și putea exercita dreptul la vot. Deținutul nu era o persoană deranjantă și nu
existau motive de teamă că acesta se va comporta violent. În timp ce se dezbrăca, acesta a fost
supus unor remarci abuzive din partea gardienilor și, prin prisma acestei umilințe, acesta a
refuzat să își scoată hainele. În consecință, i s-a refuzat dreptul la vot. Aceasta a reprezentat un
tratament degradant în sensul articolului

În cauza Van der Ven c. Țărilor de Jos, combinarea unei percheziții corporale de rutină într-un
penitenciar de maximă securitate cu impunerea altor măsuri stringente de securitate, s-a
echivalat cu un tratament inuman sau degradant. Una dintre situaţiile pe care reclamantul a
îndurat-o cel mai greu a fost percheziția corporală săptămânală timp de aproximativ trei ani și
jumătate, o măsură aplicată în absența unor necesităţi de securitate convingătoare suplimentar
la toate celelalte măsuri stricte de securitate.
 Percheziția corporală a deținuților nu este singurul aspect al măsurilor de securitate
internă care ar putea genera probleme în contextul CEDO: testarea medicamentelor 92 și alte
forme de examinare medicală forțată a unui deținut vor constitui intruziuni în respectarea vieții
private, însă vor fi justificate în cazul în care un stat poate demonstra că aceasta s-a realizat
pentru asigurarea ordinii sau că s-a luat o măsură în interesul propriu al deținutului.93 Cu
toate acestea, în fiecare situație va trebui să existe un temei legal corespunzător pentru
prevenirea aplicării arbitrare a măsurii: În cauza Van der Graaf c. Țărilor de Jos, deținutul a
fost supus unei supravegheri video permanente pentru o perioadă de aproximativ patru luni și
jumătate într-un centru de arest preventiv. Supravegherea a fost considerată corespunzătoare
dat fiind reacția societății la acuzațiile primite la adresa reclamantului (suspiciunea că a
împușcat și ucis un politician renumit) și reducerea oricărui risc de suicid sau altă formă de
vătămare a deținutului. Atunci când Curtea a declarat cererea inadmisibilă, aceasta a
considerat că, deși lipsa de intimitate ar fi putut provoca suferințe, nu s-a stabilit suficient dacă
o astfel de măsură l-a supus pe deţinut la suferințe psihice cu un nivel de severitate care
reprezintă tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3. Cererea nu a fost de
asemenea bine argumentată în contextul articolului 8 dat fiind neliniștea publică provocată de
presupusa sa infracțiune și importanța aducerii acestuia la proces. Cu alte cuvinte, ingerința în
respectarea vieții private în aceste împrejurări ar putea fi considerată drept necesară într-o
societate democratică în interesul siguranței publice și prevenirii dezordinii și infracționalității.

Aplicarea mijloacelor de constrângere forţată riscă să devină o formă de rele tratamente sau,
cel puțin, poate să afecteze relațiile armonioase dintre personal și deținuți. Instrumentele de
constrângere sunt definite ca fiind dispozitive mecanice externe concepute pentru a limita
deplasarea sau imobiliza corpul omenesc în totalitate sau parțial. Instrumentele de constrângere
prezintă un risc înalt de tortură sau alte rele tratamente datorită caracterului lor extrem de
intruziv, precum și pot provoca rănire, durere și umilință. Unele dispozitive au fost interzise sau
condamnate considerându-se a fi degradante sau dureroase. Standardele elaborate în domeniul
eticii medicale interzic personalului medical să participe la vreo procedură de constrângere a
unui prizonier sau deținut. Nu există o justificare terapeutică pentru folosirea prelungită a
mijloacelor de constrângere; într-adevăr, o astfel de folosire poate reprezenta maltratare.
Există, de asemenea, riscul ca instrumentele de constrângere să fie folosite greșit în mod direct
și intenționat ca mijloc pentru aplicarea intenționată a relelor tratamente sau imobilizarea
deținuților care sunt apoi bătuți sau abuzați în alt mod. În afară de recurgerea intenționată la
tortură, folosirea cătușelor și a altor mijloace de constrângere în timpul interogatoriilor este
problematică dacă este menită „să calmeze”, intimideze sau „forțeze” un deținut pentru a
obține o confesiune sau o declarație. Prin urmare, instrumentele de constrângere trebuie să fie
folosite doar pentru cea mai scurtă perioadă de timp posibilă și nu trebuie să fie niciodată
aplicate drept pedeapsă. Pentru CPT, instrumentele de constrângere corporală trebuie să fie
folosite ca excepție. Folosirea acestora trebuie să fie întreruptă cât mai repede posibil, nu
trebuie aplicată niciodată (sau pe termen mai lung) ca pedeapsă și trebuie să fie în totdeauna
însoțită de „supravegherea constantă și adecvată” a deținutului și asigurarea tratamentului
medical.

Recurgerea la forța fizică neconsiderată strict necesară prin conduita deținutului va pune, în
principiu, problema dacă aceasta reprezintă rele tratamente în sensul articolului 3 din CEDO.
98 Regulile penitenciare europene prevăd, de asemenea, în mod clar că folosirea forței sau a
mijloacelor de constrângere forţată poate fi justificată doar în cazuri strict stabilite (cum ar fi
auto-apărarea, în cazuri de tentativă de evadare, sau opunere fizică activă sau pasivă la un
ordin în baza legii sau a regulamentelor) și nu trebuie să implice mai multă forță decât este
strict necesar. Personalul trebuie să beneficieze, totodată, de o instruire adecvată care să le
permită constrângerea deținuților agresivi

În cauza Kashavelov c. Bulgariei, încătușarea sistematică a unui deținut de fiecare dată când
era scos din celulă, o practică care a fost aplicată timp de 13 ani necătînd la faptul că nu exista
nici un indicator de risc, a fost considerată drept o încălcare a articolului 3, Curtea invocând
standardele CPT conform cărora încătușarea sistematică constituie tratament degradant.

Spre deosebire de aceasta, în cauza Portmann c. Elveției, în care unui suspect deosebit de
periculos i s-a pus o glugă în cap, cătușe și lanțuri la picioare pentru a-l constrânge timp de
două ore, nu s-a stabilit nici o încălcare

Personalul penitenciar este obligat să întreprindă imediat, la sesizare sau din oficiu, măsuri
pentru asigurarea securităţii personale a condamnaţilor. Astfel, conform art. 206 CE al RM şi
secţiunii a 12-a din Statut, la apariţia pericolului pentru securitatea personală a condamnatului,
acesta este în drept să adreseze oricărei dintre persoanele cu funcţie de răspundere ale
penitenciarului o cerere privind asigurarea securităţii personale. În acest caz, administraţia
instituţiei este obligată să-l izoleze de alţi deţinuţi, utilizînd în aceste scopuri diverse încăperi,
care corespund cerinţelor pentru detenţia persoanei.

În conformitate cu prevederile art. 222 CE al RM, ale Legii privind activitatea specială
de investigaţii şi ale altor acte normative, în penitenciar se desfăşoară activitatea specială de
investigaţii, care are drept scop să asigure securitatea personală a condamnaţilor, a personalului
penitenciarului şi a altor persoane aflate pe teritoriul acestuia, să depisteze, să prevină şi să
descopere infracţiunile ce se pregătesc sau se săvîrşesc în penitenciar şi încălcările ordinii
stabilite de executare a pedepsei, să asigure urmărirea condamnaţilor care au evadat din
penitenciar şi acordarea de ajutor organelor competente la descoperirea infracţiunilor. Activitatea
specială de investigaţii se efectuează de către serviciul competent al penitenciarului şi cel al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Deosebit de importante în condiţiile actuale rămîn a
fi preocupările ce ţin de pregătirea profesională a personalului serviciilor operative din instituţiile
penitenciare. O creştere calitativă a nivelului de pregătire a specialiştilor va fi posibilă doar în
condiţiile unei abordări complexe a problemei, în urma realizării unor măsuri organizatorice şi
financiar-economice, perfecţionării bazei normative, inclusiv standardizarea şi integrarea
programelor de studii.

Art. 220 CE al RM prevede că în caz de calamităţi naturale (incendiu, inundaţii, furtuni violente
etc.), epidemii, epizootii, avarii, conjunctură externă, război ori alte cazuri de forţă majoră care
pun în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor (cauze externe), precum şi în cazul unor tulburări în
masă, nesupuneri în grup, sau luării de ostatici (cauze interne), în penitenciar poate fi instituit un
regim special. În perioada de acţiune a regimului special, în penitenciar poate fi suspendată
realizarea unor drepturi ale condamnaţilor, introdusă paza şi supravegherea întărită, instituit un
mod special de acces la obiective, modificat programul zilei, limitată activitatea serviciilor de
producere, comunale şi de trai, culturaleducative, medico-sanitare şi a altor servicii. Pentru
curmarea tulburărilor în masă, cazurilor de nesupunere în grup, precum şi pentru eliberarea
ostaticilor, pot fi implicate subunităţi cu destinaţie specială. Regimul special se instituie pe un
termen de pînă la 30 de zile, prin ordinul ministrului Justiţiei, coordonat cu Procurorul General,
cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă 30 de zile. În cazul apariţiei unui pericol real
pentru viaţa şi sănătatea condamnaţilor, a personalului penitenciarului sau a altor persoane aflate
pe teritoriul acestuia, şeful penitenciarului poate aplica, de sine stătător, măsurile regimului
special, cu înştiinţarea neîntîrziată a ministrului Justiţiei. Ministrul Justiţiei aduce acest fapt la
cunoştinţa Procurorului General şi, în decurs de 24 de ore de la primirea înştiinţării, hotărăşte
instituirea regimului special sau anularea măsurilor aplicate. Decizia privind instituirea regimului
special poate fi contestată în instanţa de judecată în modul prevăzut de legislaţia procesual-
penală.

Măsurile de stimulare şi sancţiunile disciplinare aplicate condamnaţilor.

În scopul menţinerii ordinii şi disciplinei în instituţiile penitenciare şi stimulării condamnaţilor

către un comportament care ar corespunde cerinţelor regimului, se aplică un sistem complex de
măsuri de stimulare şi sancţionare.
În cauza Campbell și Fell c. Regatului Unit, abaterile disciplinare au cuprins nu doar probleme
de disciplină internă, dar și comportamentul care este considerat penal conform legislaţiei
interne și care se pedepsește cu pierderea dreptului de reducere a sentinței pentru o perioadă de
aproape trei ani. Ținând cont de caracterul deosebit de grav al acuzațiilor aduse și de
suplimentul considerabil de zile de detenție acordate (mai exact, pierderea dreptului de
reducere a sentinței) de aproximativ cinci sute șaptezeci de zile, Curtea a stabilit imediat că
articolul 6 a fost aplicat pentru procedura disciplinară de detenție și, prin urmare, garanții
echitabile pentru audiere trebuiau să fie acordate.

În art. 243 CE al RM sînt prevăzute următoarele măsuri de stimulare aplicate

condamnaţilor:  

(1) Condamnatului care are o conduită regulamentară, care participă şi dă dovadă de stăruinţă în
muncă sau este implicat în activităţi educative, culturale, de consiliere psihologică şi asistenţă
socială, de instruire şcolară şi formare profesională îi pot fi aplicate următoarele măsuri de
stimulare:
            a) ridicarea înainte de termen a unei sancţiuni disciplinare;
            b) menţiune;
            c) permisiunea de a avea convorbiri telefonice suplimentare;
            d) suplimentarea dreptului de a primi colete, pachete cu provizii şi banderole;
            e) suplimentarea dreptului la întrevederi de scurtă şi de lungă durată.
            (2) În calitate de măsură de stimulare, condamnaţii care execută pedeapsa în penitenciare
de tip deschis pot primi permisiunea de a se deplasa în afara penitenciarului în zilele de repaus şi
de sărbătoare nelucrătoare.
            (3) În cazul constatării de către administraţia penitenciarului a încălcării dreptului
garantat de art.3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
şeful penitenciarului aplică, în calitate de măsură

Ţinînd cont de specificul executării pedepsei în penitenciarele pentru minori, art. 253 alin.
(3) CE al RM prevede suplimentar următoarele măsuri de stimulare:

–acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural

-distractive şi sportive în afara penitenciarului, fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei

penitenciarului, pe o durată de cel mult 8 ore.

–acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind însoţiţi de reprezentanţii lor legali, pe o
durată de cel mult 8 ore.
Măsurile de stimulare enumerate mai sus pot fi aplicate condamnatului care are o bună conduită
şi a făcut eforturi simţitoare pentru reintegrarea socială, în special în cadrul activităţii
socioeducative, instruirii generale şi profesionale.

Totodată, art. 244 CE al RM şi secţiunea 52 din Statut prevăd procedura aplicării măsurilor de
stimulare. Astfel, măsurile de stimulare se exprimă în scris şi se aplică de către şeful
penitenciarului. Menţiunea se aplică, de asemenea, şi de către şeful de sector. Întrevederile de
scurtă şi de lungă durată se acordă suplimentar celor stabilite în art. 213 CE al RM, în funcţie de
tipul penitenciarului şi de regimul de deţinere. Condamnatului i se poate stinge înainte de termen
o singură sancţiune disciplinară aplicată anterior. Sancţiunile disciplinare cum sînt izolarea
disciplinară şi transferarea din regim de resocializare în regim comun (art. 246 alin. (1) lit. e) şi
f) CE al RM) pot fi stinse înainte de termen numai la expirarea a 6 luni din ziua executării
sancţiunii disciplinare

În orice instituţie se pune accent pe disciplină. Într-un penitenciar regimul disciplinar

este un fapt dinamic, care presupune o anumită posibilitate de mişcare. Acest regim disciplinar
este impus tuturor celor aflaţi în detenţie, fără nici o excepţie. Cu toate acestea, el este acceptat
cu greu de condamnaţi, dar scopul lui este de a controla permanent buna desfăşurare a relaţiilor
individuale. Sancţiunile disciplinare sînt aplicate condamnaţilor pentru comiterea unor abateri
disciplinare concrete.

Conform art. 245 alin. (1) CE al RM, constituie abateri disciplinare următoarele fapte:

– prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite zone din penitenciar ori
nerespectarea orei de revenire în penitenciar;

– tulburarea în orice mod a programelor socioeducative care au loc în penitenciar;

– procurarea sau deţinerea de bani, de bunuri sau de alte valori în alte condiţii decît cele
prevăzute de lege; – nerespectarea normelor de igienă colectivă sau individuală;

– comunicarea cu exteriorul în alte condiţii şi prin alte metode decît cele prevăzute de lege;

– utilizarea în alte condiţii decît cele prevăzute de lege a bunurilor puse la dispoziţie de
administraţia penitenciarului;

– nerespectarea oricărei obligaţii care revine persoanei condamnate la executarea pedepsei

potrivit dispoziţiilor CE al RM, Statutului şi regulamentului de ordine interioară a
penitenciarului, după aducerea acestora la cunoştinţă potrivit art. 209 CE al RM, dacă este de
natură să afecteze ordinea sau siguranţa penitenciarului.
 Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală sau civilă a persoanelor condamnate.
Astfel, pentru faptele care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni, personalul administraţiei
penitenciarului are obligaţia de a sesiza procurorul. În acest caz, poate fi aplicată, în mod
provizoriu, una din sancţiunile prevăzute de art. 246 CE al RM. Prin urmare, conform
prevederilor art. 246 alin. (1) CE al RM, condamnatului îi pot fi aplicate următoarele sancţiuni
disciplinare

- avertismentul;

- suspendarea dreptului la colete, pachete cu provizii şi banderole, cu excepţia bunurilor necesare

pentru igiena individuală şi asistenţă medicală, pe un termen de cel mult 2 luni;

- suspendarea dreptului la întrevederi de scurtă şi de lungă durată, pe un termen de cel mult 3

luni; - interdicţia de a locui în afara teritoriului penitenciarului, în cazul condamnatului care
beneficiază de dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoţire;

- izolarea disciplinară a:

– condamnatului deţinut în penitenciar de tip deschis sau semiînchis

– pe un termen de cel mult 15 zile;

– condamnatului deţinut în penitenciar de tip închis

– pe un termen de cel mult 20 de zile;

– femeii condamnate

– pe un termen de cel mult 7 zile;

– minorului condamnat

– pe un termen de cel mult 3 zile;

- transferarea condamnatului din regimul de resocializare sau, în cazul condamnatului la

detenţiune pe viaţă, din regimul înlesnit în regimul comun de deţinere;

- transferarea condamnatului în regim iniţial.

Aplicarea sancţiunilor disciplinare nu poate îngrădi dreptul la apărare, dreptul de petiţionare,

dreptul la vot, dreptul la corespondenţă, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la hrană,
îmbrăcăminte şi condiţii minime de cazare, dreptul la plimbarea zilnică şi dreptul la odihnă.
Condamnatul transferat în regim iniţial ca sancţiune disciplinară execută pedeapsa în regimul
iniţial de deţinere şi nu poate fi transferat în regimul comun sau în regimul de resocializare.
Nu pot fi aplicate sancţiuni cu caracter colectiv şi sancţiuni corporale. La aplicarea sancţiunilor
se interzice tortura, tratamentele inumane sau degradante. Sancţiunea sub formă de izolare
disciplinară se execută în conformitate cu Statutul executării pedepsei de către condamnaţi.
Condamnatului izolat disciplinar îi sînt interzise întrevederile, convorbirile telefonice, primirea
coletelor, pachetelor cu provizii şi banderolelor. Totodată, el beneficiază de plimbări zilnice cu
durata de o oră (condamnatul minor – de cel puţin 2 ore).

Izolarea disciplinară se pune în aplicare doar după efectuarea examenului medical al

condamnatului şi stabilirea faptului că executarea acestei sancţiuni nu îi va afecta sănătatea şi
starea psihică. Condamnaţii izolaţi disciplinar sînt examinaţi zilnic de medicul penitenciarului.
Din motive de sănătate, la propunerea medicului, executarea sancţiunii poate fi întreruptă pînă la
însănătoşirea condamnatului. O importanţă majoră pentru realizarea normelor care prevăd
sancţiunile disciplinare o are stabilirea mecanismului de aplicare a lor.

Art. 247 CE al RM şi secţiunea 52 din Statut prevăd modul de aplicare şi de executare a

sancţiunilor disciplinare. În toate cazurile condamnaţii sînt informaţi, contra semnătură, despre
încălcarea care li se impută, avînd dreptul de a da explicaţii în apărarea lor. Pentru comiterea
unei abateri disciplinare poate fi aplicată doar o singură sancţiune disciplinară. La aplicarea
sancţiunii disciplinare se iau în considerare circumstanţele de fapt, persoana condamnatului şi
comportamentul lui. Sancţiunile disciplinare se exprimă în scris şi se aplică de către şeful
penitenciarului. Această regulă a fost stabilită în scopul asigurării unei uniformizări a practicii
disciplinare, reieşind din prevederile teoriei managementului, conform căreia în colectiv acest
drept trebuie să-l deţină numai conducătorul.

Sancţiunea disciplinară se aplică în cel mult 10 zile, iar în cazul unei verificări suplimentare – în
cel mult 30 de zile de la data depistării încălcării. Directorul general al DIP este în drept, în
cazuri excepţionale, pînă la expirarea termenului-limită de aplicare a sancţiunii disciplinare, să
prelungească termenul verificării suplimentare cu 20 de zile. Decizia privind aplicarea sancţiunii
disciplinare se aduce la cunoştinţă condamnatului, contra semnătură. Dacă sancţiunea
disciplinară nu a fost aplicată în termenul stabilit sau în cel suplimentar, condamnatul se
consideră absolvit de executarea ei.

În conformitate cu art. 248 CE al RM şi pct. 601 din Statut, sancţiunile disciplinare pot fi stinse
sau anulate:

a) stinse: –dacă în decursul unui an de la data executării ultimei sancţiuni disciplinare nu a fost
aplicată o nouă sancţiune, aceasta se consideră stinsă, iar condamnatul este considerat ca nefiind
sancţionat; –înainte de termen, dar nu mai devreme de 6 luni din data sancţionării, doar în
calitate de măsură de stimulare. Sancţiunea disciplinară stinsă nu produce efecte juridice pentru
condamnat.

b) anulate: – prin hotărîrea definitivă a instanţei de judecată; – prin decizia Administraţiei

Naţionale a Penitenciarelor, emisă în cadrul controlului departamental realizat în conformitate cu
prevederile art. 178 CE al RM; – prin dispoziţia scrisă a şefului penitenciarului sau a persoanei
care asigură interimatul funcţiei. Împotriva deciziei şefului penitenciarului prin care a fost
aplicată o sancţiune disciplinară, persoana condamnată, prin intermediul administraţiei instituţiei
penitenciare, poate face plîngere la judecătorul de instrucţie în termen de 3 zile lucrătoare de la
comunicarea deciziei.

Plîngerea împotriva deciziei privind aplicarea sancţiunii disciplinare se examinează în

conformitate cu prevederile art.471 alin.(3) şi art.4731 din Codul de procedură penală. Plîngerea
depusă nu suspendă executarea sancţiunii disciplinare, cu excepţia izolării disciplinare. În cazul
în care sancţiunea disciplinară a fost anulată, condamnatul se consideră ca nefiind sancţionat.

Măsurile de securitate aplicate faţă de condamnaţi. În timp ce sancţiunile disciplinare se

aplică pentru abateri disciplinare, măsurile de securitate se aplică faţă de condamnaţi pentru
respingerea atacului asupra personalului penitenciarului, asupra altor condamnaţi, pentru
curmarea infracţiunilor, eliberarea ostaticilor etc. Sancţiunile disciplinare se aplică ca măsură de
pedeapsă pentru acţiunile condamnaţilor care au avut loc sau au fost deja curmate. De aceea, nu
se exclude aplicarea mai întîi a măsurilor de securitate faţă de condamnaţi, apoi şi a sancţiunilor
disciplinare sau chiar tragerea lor la răspundere penală ori de altă natură.

Importanța apliării măsurilor de securitatea

Importanţa aplicării măsurilor de securitate în sistemul mijloacelor de asigurare a

regimului se datorează pericolului cauzării unui prejudiciu moral şi fizic persoanelor faţă de care
acestea se aplică. În acelaşi timp, condamnaţii trebuie să fie informaţi despre posibilitatea
aplicării mijloacelor speciale şi a armei de foc în caz de încălcări grave ale cerinţelor regimului,
tentativă de evadare, atentare la viaţa şi sănătatea personalului penitenciarului, a altor persoane
(inclusiv a altor condamnaţi). Aplicarea măsurilor de securitate faţă de condamnaţi este o
consecinţă a realizării dreptului colaboratorilor la legitima apărare în timpul îndeplinirii
obligaţiunilor de serviciu şi la starea de extremă necesitate în cazul apariţiei situaţiilor
excepţionale. Personalul penitenciar este în drept să recurgă la aplicarea mijloacelor de securitate
faţă de condamnaţi în cazurile şi modul prevăzut de art. 223 CE al RM, secţiunea 21 din Statut,
precum şi în 20 cazurile prevăzute de articolele 35-40 CP al RM. Mijloacele de securitate pot fi
aplicate de colaboratorii sistemului penitenciar pe teritoriul penitenciarului, teritoriile aferente
acestuia asupra cărora se extind sau sînt stabilite cerinţe de regim, precum şi la obiectivele
păzite. Art. 223 alin. (1) CE al RM prevede că în cazul opunerii de către condamnaţi a
rezistenţei, nesupunerii cerinţelor legale şi întemeiate ale personalului sistemului penitenciar,
participării la tulburări de masă, luării de ostatici, atacării altor persoane sau săvîrşirii altor
acţiuni social-periculoase, în cazul evadării sau reţinerii evadaţilor din penitenciar, precum şi în
scopul prevenirii pricinuirii de către condamnaţi celor din jur sau lor înşile a unor daune, pot fi
aplicate forţa fizică, mijloace speciale şi arma de foc.

Tipurile de mijloace

După cum rezultă din conţinutul art. 223 CE al RM, faţă de condamnaţi pot fi aplicate trei tipuri
de mijloace: forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc.

Personalul penitenciar aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru
curmarea acţiunilor nelegitime ale deţinuţilor, pentru înfrîngerea rezistenţei opuse cerinţelor
legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin.

În cazurile în care aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii sistemului penitenciar sînt
obligaţi să aprecieze intensitatea aplicării acesteia, astfel încît să aducă o daună cît mai mică
sănătăţii condamnaţilor, precum şi să asigure acordarea asistenţei medicale victimelor.
Procedeele de luptă se aplică după avertizare. În caz de necesitate a respingerii atacului armat
prin surprindere, precum şi de reţinere a condamnaţilor evadaţi, de eliberare a ostaticilor,
procedeele sînt aplicate fără avertizare.

Mijloacele speciale utilizate de personalul penitenciar pot fi clasificate în:

a) mijloace de apărare pasivă (căşti, vestă antiglonţ, scuturi blindate şi scuturi antişoc, măşti
antigaz etc.);

b) mijloacele de apărare activă (bastoane speciale de cauciuc şi plastic, cătuşe, grenadă de mînă
cu gaze, cartuşe şi grenade cu gaze, arme cu gaze, cartuşe cu glonţ de cauciuc sau plastic, plase
speciale, armă electroşoc, cîinii de serviciu etc.);

c) mijloace auxiliare de asigurare a operaţiilor speciale (aparate cu raniţă, grenade şi dispozitive

audiovizuale, dispozitive pentru stoparea forţată a transportului auto, coloranţi speciali, cisterne
auto de pompieri cu afet cu ţevi, elicoptere etc.).

Drept arme de foc aplicate faţă de condamnaţi sînt recunoscute armele militare
confecţionate pentru dotarea forţelor armate, a colaboratorilor organelor securităţii de stat şi
afacerilor interne, a altor persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă,
utilizate în acţiuni de neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă, precum şi orice
alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge,
dacă posedă caracteristicile unei arme militare.

La aplicarea forţei fizice, mijloacelor speciale sau armei de foc, colaboratorii sistemului
penitenciar sînt obligaţi:

–să avertizeze cu privire la intenţia recurgerii la acestea cu acordarea unui timp suficient pentru
reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor de atac prin surprindere, de eliberare a ostaticilor, de
atac cu aplicarea armei de foc, tehnicii de luptă, autovehiculelor, navelor aeriene şi fluviale, de
evadare de sub escortă şi de sub pază cu arma de foc, fie cu ajutorul mijloacelor de transport, fie
în alte cazuri, care creează un pericol real pentru viaţa şi sănătatea lucrătorilor penitenciarului
sau altor persoane;

–să asigure cauzarea unei pagube cît mai reduse deţinuţilor sau altor persoane, precum şi
acordarea imediată victimelor a primului ajutor medical:

–să raporteze, în termen de 24 ore, şefului nemijlocit referitor la fiecare caz de aplicare a forţei
fizice, mijloacelor speciale şi armei de foc. În lipsa mijloacelor speciale sau a armei de foc,
colaboratorii sistemului penitenciar, în stare de legitimă apărare sau în stare de extremă
necesitate, sînt în drept să aplice orice alte mijloace aflate la dispoziţie. Angajații sistemului
penitenciar pot aplica mijloacele speciale enumerate mai sus în următoarele cazuri:

– pentru respingerea atacurilor condamnaţilor asupra altor condamnaţi, asupra personalului 21

penitenciar, precum şi asupra altor persoane; – pentru a elibera ostaticii, clădirile, încăperile,
instalaţiile, mijloacele de transport acaparate de condamnaţi; – pentru a reprima nesupunerile în
grup şi tulburările cu caracter de masă a condamnaţilor, care dezorganizează activitatea normală
a penitenciarelor;

– în timpul curmării neîndeplinirii intenţionate a cerinţelor legitime ale personalului penitenciar

şi ale altor persoane aflate în exerciţiul funcţiunii;

– pentru a curma evadările de sub pază sau de sub escortă ale condamnaţilor din locurile de
detenţie sau pe parcursul transferării;

– în timpul căutării şi reţinerii condamnaţilor, care au evadat de sub pază;

– în scopul stopării mijloacelor de transport;

– în condiţiile regimului juridic al stării excepţionale.

 Tipul mijlocului special şi intensitatea aplicării lui, alegerea procedeelor de luptă în cazul
aplicării forţei fizice sînt stabilite de către colaboratorul sistemului penitenciar în funcţie de
circumstanţe, de gravitatea şi de caracterul infracţiunii. Mijloacele speciale şi forţa fizică se
aplică pînă în momentul în care condamnatul încetează să opună rezistenţă. Colaboratorii
sistemului penitenciar au dreptul să deţină, să aibă asupra lor în permanenţă, să aplice şi să
folosească arme de foc.

Personalul penitenciar are dreptul să aplice arma de foc doar ca măsură excepţională în
următoarele cazuri:

– împotriva deţinuţilor care participă la dezordinile în masă;

– pentru respingerea atacului condamnatului care pune în pericol viaţa şi sănătatea altor
condamnaţi, personalului penitenciar, altor persoane, precum şi pentru respingerea atacului în
scopul acaparării violente a armelor;

– pentru respingerea atacului în grup (inclusiv armat) sau individual, a altor persoane decît
deţinuţii, ce prezintă un pericol real pentru viaţa şi sănătatea personalului penitenciar sau altor
persoane;

– pentru respingerea atacului în grup (inclusiv armat) la obiectele păzite, încăperile şi edificiile
de executare a pedepsei, precum şi asupra mijloacelor de transport;

– pentru reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată sau a fost surprinsă în flagrant delict, a
deţinutului evadat de sub pază, precum şi a persoanei înarmate care refuză să se supună somaţiei
privind predarea armei;

– pentru a contracara evadarea condamnatului din penitenciar sau de sub escortă;

– pentru contracararea tentativelor de eliberare forţată a condamnaţilor;

– pentru eliberarea ostaticilor, clădirilor, edificiilor, încăperilor şi mijloacelor de transport.

Drept atentat la securitatea personală a personalului penitenciar, pe lîngă aceste acţiuni, este
clasificată şi apropierea condamnatului sau a unei alte persoane la o distanţă de mai puţin de 3
metri, după ce a fost somat să se oprească. Aplicarea armei de foc trebuie să fie precedată de un
avertisment privind intenţia recurgerii la ea.

Arma de foc poate fi aplicată fără avertizare în caz de:

– atac prin surprindere; – opunere a rezistenţei armate;

 – atac cu aplicarea armei de foc, a tehnicii de luptă, a autovehicolelor, a navelor fluviale şi
aeriene; – evadare de sub pază şi de sub escortă cu arma de foc sau cu ajutorul mijloacelor de
transport;

– atac pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă;

– pentru eliberarea ostaticilor;

– atac în scopul eliberării condamnaţilor de sub pază şi escortare;

– în alte cazuri care creează un pericol real pentru viaţa şi sănătatea condamnaţilor, personalului
penitenciar sau altor persoane.

De asemenea, arma de foc poate fi utilizată:

– pentru oprirea mijloacelor de transport, cu folosirea cărora se realizează evadarea

condamnaţilor;

– pentru somarea condamnaţilor şi altor persoane despre intenţia aplicării armei de foc, darea
semnalului de alarmă şi solicitarea ajutorului.

Personalul penitenciar este în drept de a prezenta arma de foc şi a o pregăti pentru luptă, dacă
consideră că în situaţia creată pot apărea temeiurile stabilite de lege pentru aplicarea ei, precum
şi la tentativa condamnatului sau a altei persoane de a se apropia de colaboratorul sistemului
penitenciar cu arma de foc pregătită pentru a fi aplicată, armă rece sau obiecte cu ajutorul cărora
pot fi aplicate leziuni corporale, micşorînd astfel distanţa indicată prin somare, precum şi în
cazul tentativei de a scoate arma de foc. Efectuarea unei împuşcături în ţintă este considerată
drept aplicare a armei de foc.

Se interzice aplicarea armei de foc asupra femeilor, persoanelor cu semne evidente de

invaliditate şi minorilor, cînd vîrsta lor este evidentă, sau este cunoscută, cu excepţia cazurilor
opunerii de către ei a rezistenţei armate, realizării atacului armat sau în grup, punînd în pericol
viaţa şi sănătatea celor din jur. În toate cazurile de aplicare a armei de foc colaboratorul este
obligat să comunice neîntîrziat şefului nemijlocit şi să întreprindă măsurile necesare în vederea
asigurării securităţii celor din jur şi acordării ajutorului medical victimelor. Administraţia
penitenciară anunţă imediat procurorul despre fiecare caz de aplicare a armei de foc. Pe lîngă
mijloace, sînt aplicate şi unele metode de asigurare a regimului.

Totodată, sînt utilizate şi alte mijloace de corijare şi reeducare a condamnaţilor, prevăzute de art.
171 CE al RM, cum ar fi: munca social-utilă, munca educativă, instruirea generală şi
profesională.
 Concluzie

În concluzie, metodele asigurării regimului în instituţiile penitenciare constau în abordarea în

spirit creator a mijloacelor prevăzute de lege şi în respectarea actelor normative departamentale,
în scopul soluţionării sarcinilor concrete ale regimului de ispăşire a pedepsei de către
condamnaţi. Analiza experienţei de asigurare a regimului în instituţiile penitenciare arată că
rezultate bune se înregistrează doar în cazul în care pe lîngă îndeplinirea cerinţelor regimului este
realizat şi un complex de măsuri direcţionate spre perfecţionarea utilizării tuturor mijloacelor de
corijare şi reeducare a condamnaţilor.

Bibliografie

 CODUL DE EXECUTARE AL REPUBLICII MOLDOVA

 file:///C:/Users/PC/Downloads/Instruire_DO_colaboratorilor_din_Penitenciare
%20(1).pdf Legea cu privire la probaţiune nr. 8-XVI din 14.02.2008//Republicat:
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.13-19/29 din 22.01.2016//Monitorul Oficial
nr.103-105/389 din 13.06.2008; 26.
 Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Statutului executării
pedepsei de către condamnaţi nr. 583 din 26.05.2006//Monitorul Oficial nr. 91-
94/676 din 16.06.2006; 27.
 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la organizarea şi funcţionarea
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 437 din 15.05.2018//Monitorul Oficial
nr.156/472 din 16.05.2018; 28. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire
la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnaţi nr. 583 din
26.05.2006//Monitorul Oficial nr. 91-94/676 din 16.06.2006. 29.
 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Strategiei de
dezvoltare a sistemului administraţiei penitenciare pentru anii 2016-2020 şi a
Planului de acţiuni privind implementarea acesteia nr. 1462 din
30.12.2016//Monitorul Oficial nr.50-59/117 din 17.02.2017.