Sesizarea organului de urmărire penală

Organul de urmărire
penală poate fi sesizat
despre săvîrşirea sau
pregătirea pentru
săvîrşirea unei infracţiuni
proces-verbal
cu privire la autodenunţ raportul depistarea
denunţ; plîngere; de audit
constatarea nemijlocit de
infracţiunii, al Curții către organul de
întocmit de de urmărire penală
organele de Conturi sau procuror a
constatare și bănuielii
docume rezonabile cu
ntele privire la
aferente săvîrşirea unei
acestuia infracţiuni
.
Examinarea sesizărilor despre acţiunile Preşedintelui Parlamentului, Preşedintelui Republicii
Moldova, Prim-ministrului şi examinarea infracţiunilor comise de către aceştia se fac de către
Procurorul General sau un procuror desemnat de el. Examinarea sesizărilor despre infracţiunile
comise de către Procurorul General se face de către un procuror desemnat de Consiliul Superior
al Procurorilor. Organul de urmărire penală care a primit o sesizare despre infracţiunile săvîrşite
de persoanele menţionate este obligat să o trimită imediat pentru examinare Procurorului
General sau, după caz, Consiliului Superior al Procurorilor.
 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un
prejudiciu prin infracţiune. (art.263, alin.1 C.P.P.) Plîngerea poate avea formă scrisă sau orală.
Plîngerea scrisă trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul
peteţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii, indicarea făptuitorului dacă acesta
este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Persoanei care face plîngere ce conţine şi un denunţ i se explică răspunderea pe care o
poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios (conform art.311 C.P. al R. Moldova ) fapt
ce trebuie consemnat în conţinutul plîngerii.
Plîngerea se poate face personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii (la
plîngere se va anexa procura din care rezultă împuternicirea sa de a introduce plîngerea ).
 Depunerea plîngerii se efectuează în limba de stat, iar atunci cînd persoana nu posedă sau
nu vorbeşte limba de stat, are dreptul să depună plîngerea în limba sa maternă sau în limba pe care
o cunoaşte.
Plîngerea orală primită de organul de urmărire penală (nu ştie să scrie, este cu mîna fracturată
sau din alte motive) se consemnează într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă: locul şi data
întocmirii; funcţia, numele, prenumele persoanei care î-l întocmeşte; numele, prenumele şi
calitatea persoanei care a depus plîngerea orală; descrierea amănunţită a faptei care formează
obiectul plîngerii; mijloacele de probă existente; indicarea făptuitorului dacă acesta se cunoaşte.
Tot ca şi în cazul plîngerii parvenită în formă scrisă, persoana care a făcut plîngerea orală, ce
conţine şi un denunţ, este avertizat asupra răspunderii ce o poartă în cazul denunţului calomnios,
conform art.311 C.P.
Persoana oficială a organului de urmărire penală, care a primit plîngerea, eliberează imediat
persoanei care a depus plîngerea un certificat despre acest fapt, în care se indică persoana care a
primit plîngerea şi timpul cînd aceasta a fost înregistrată.
În cazul în care, reprezentantul organului de urmărire penală, refuză de a primi plîngerea,
persoana care a depus-o se poate adresa judecătorului de instrucţie în decursul a 5 zile de la
momentul refuzului, despre acest fapt.
Plîngerile anonime nu pot servi drept motiv de pornire a procesului penal, însă sesizarea primită
urmează a fi verificată şi în cazul existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii, organul de
urmărire penală din oficiu se va autosesiza în vederea pornirii urmăririi penale.
Model de Plîngere
 Plîngerea şi denunţul

Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a
cauzat un prejudiciu prin infracţiune.
Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre
săvîrşirea unei infracţiuni.
Plîngerea sau, după caz, denunţul trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul
petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plîngerii sau denunţului, indicarea
făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.
Plîngerea se poate face personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii.
Plîngerea sau denunţul făcute oral se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoana
care declară plîngere sau denunţ şi de persoana oficială a organului de urmărire penală.
Plîngerea poate fi făcută şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major
pentru părinţi. Victima poate să declare că nu însuşeşte o asemenea plîngere.
Persoanei care face denunţ sau plîngere i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă
denunţul sau plîngerea este intenţionat calomnios/oasă, fapt care se consemnează în procesul-
verbal sau, după caz, în conţinutul denunţului sau al plîngerii şi se confirmă prin semnătura
persoanei care a făcut denunţul sau plîngerea.
Plîngerile şi denunţurile anonime nu pot servi temei pentru pornirea urmăririi penale, însă, în
urma controlului efectuat în temeiul acestor plîngeri sau denunţuri, organul de urmărire penală se
poate autosesiza în vederea urmăririi penale.
 denunţul, care este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea unei
infracţiuni (art.263 alin.2 C.P.P.) Denunţul la fel ca şi plîngerea poate avea formă scrisă sau orală.
Prin denunţ se aduce la cunoştinţa organelor de urmărire penală despre săvîrşirea unei fapte
de natură penală în dauna altor persoane. În cazul în care cauza penală nu este de competenţa lui,
organul de urmărire penală este obligat să primească denunţul cu privire la infracţiunile săvîrşite,
pregătite sau în curs de pregătire. În aceste cazuri organul de urmărire penală imediat, dar nu mai
tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale, care va
dispune trimiterea dosarului penal după competenţă.
 denunţul trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul persoanei care face
denunţul; descrierea faptei, care formează obiectul denunţului; indicarea făptuitorului, dacă
acesta este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
În cazul denunţului oral, organul de urmărire penală, întocmeşte un proces-verbal, care trebuie să
cuprindă aceleaşi date ca şi procesul-verbal privind consemnarea plîngerii orale

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este
intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în conţinutul
denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a
făcut denunţul.
 Autodenunțul

este înştiinţarea benevolă făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvîrşirea
de către ea a unei infracţiuni în cazul în care organele de urmărire penală nu sînt la curent cu
această faptă.
Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face
oral, despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal în condiţiile art.263 alin.(5), cu înregistrarea
audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.
Persoanei care face declaraţie de autodenunţare, înainte de a o face, i se explică dreptul de a nu
spune nimic şi de a nu se autoincrimina, precum şi că în caz de autocalomnie, care împiedică
constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, şi despre
aceasta se face menţiune în procesul-verbal privind autodenunţarea sau în conţinutul declaraţiei
de autodenunţare.
Autodenunţarea, în cazul în care organele de urmărire penală sînt la curent cu această faptă, are
importanţă pentru stabilirea şi identificarea făptuitorului infracţiunii şi se ia în considerare, în
condiţiile legii, ca prezentare benevolă a făptuitorului.
 În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri
excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se sustrag de la
răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să se atîrne foarte atent
şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în
săvîrşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii
încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de exemplu:
să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a
săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor
promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată,etc.)
În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice persoanei care se
autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de
autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea
prejudiciului în condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în
procesul-verbal de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.P.P.)
 Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face oral,
despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a
declaraţiei de autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul infracţiunii şi motivul
autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări
ce sunt contradictorii cu autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este
calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit
Model de proces verbal de autodenunțare
 Depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii rezonabile cu privire
la săvîrşirea unei infracţiuni.

Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.P.P.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor
infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită
şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală sau al organului
de constatare (art. 273 C.pr.pen.) poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa
sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală şi organele de constatare se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care participă la
diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale planificate, contrale economice, menţinerea
ordinei publice, controlul traficului rutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte
un raport pe nume conducătorului organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele
depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, (model 8) după care se întocmeşte un proces-verbal cu privire la
constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor art.262 alin.1 p.4 şi alin.3 C.P.P.