TEMA 6 Clasificarea condamnaților și repartizre lor în instituțiile

penitenciare
§ 1. Noţiunea, sarcinile, scopurile
şi importanţa clasificării condamnaţilor
Executarea pedepsei privative de libertate depinde, în mare parte, de existenţa unor
premise şi posibilităţi eficiente de corijare a condamnaţilor. Astfel, tratamentul diferenţiat şi cel
individual al condamnaţilor se află la baza executării pedepsei. Aceasta presupune că fiecărei
categorii de condamnaţi, ţinînd cont de particularităţile individuale ale personalităţii lor, e
necesar să-i fie aplicate anumite mijloace şi metode de corijare care ar avea o bază ştiinţifică şi
legală.
Din aceste considerente, a apărut necesitatea teoretică şi practică de elaborare a unui sistem
flexibil de clasificare a condamnaţilor şi a unui sistem corespunzător de măsuri orientat spre
corijarea diferitor categorii de condamnaţi.
O atare abordare este reflectată şi în practica internaţională referitoare la lucrul cu
condamnaţii. Spre exemplu, în art. 63 pct. 1 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul
deţinuţilor se menţionează necesitatea individualizării tratamentului şi, prin urmare, necesitatea
existenţei unui sistem eficient de clasificare a deţinuţilor în grupe. În afară de aceasta, este
necesar ca aceste grupe să fie amplasate în aşezăminte distincte, unde fiecare grupă să poată
beneficia de tratamentul adecvat.
Codul penal şi Codul de executare, adoptate în anii desfăşurării reformelor, prevăd o
legătură mai strînsă între comportamentul condamnatului şi statutul său juridic. Noile direcţii şi
principii de lucru cu condamnaţii sînt prevăzute şi în Concepţia reformării sistemului penitenciar
pe parcursul anilor 2004-2020.
Înaceste acte sînt incluse o serie de cerinţe cu privire la deţinerea separată a condamnaţilor
divizaţi în categorii în funcţie de caracterul infracţiunii săvîrşite şi de comportament, inclusiv
cele referitoare la diferenţierea regimului executării pedepsei şi modificarea pe etape a condiţiilor
de deţinere a condamnaţilor în funcţie de nivelul lor de corijare etc.
Realizarea direcţiilor de reorientare a activităţii sistemului penitenciar nu este posibilă fără
elaborarea unei clasificări a condamnaţilor, fără divizarea lor în categorii în funcţie de semnele
determinante de bază, precum şi fără atribuirea unui statut juridic corespunzător fiecărui grup de
condamnaţi.
În general, clasificarea presupune acţiunea de distribuire, repartizare pe clase sau înr-o
anumită ordine de a ocupa sau de a stabili cuiva un anumit loc în baza calificativelor, rezultatelor
obţinute.
Prin clasificarea condamnaţilor se are în vedere divizarea lor în conformitate cu
prevederile legale, cerinţele psihologiei şi pedagogiei penitenciare, în grupuri relativ omogene
în baza unor semnalmente, cum ar fi: nivelul degradării social-morale a personalităţii,
caracterul, gradul prejudiciabil şi motivele infracţiunii săvîrşite, în scopul deţinerii lor separate,
atît în diferite categorii de penitenciare, cît şi în cadrul fiecărui penitenciar separat.
Savantul rus Iu. Behterev menţionează în legătură cu acest fapt că tratamentul penitenciar
al condamnatului trebuie să fie precedat de studierea personalităţii infractorului şi aplicat tuturor
nivelurilor sistemului penitenciar, asigurînd astfel îndeplinirea următoarelor sarcini:
clasificarea corectă a condamnaţilor în cadrul unui penitenciar separat;
stabilirea unui regim corespunzător pentru fiecare categorie de condamnaţi;
organizarea raţională a procesului de muncă;
organizarea corectă a procesului de instruire generală şi profesională;
aprecierea obiectivă a rezultatelor muncii educative desfăşurate cu condamnaţii;
îmbunătăţirea nivelului de calificare a colaboratorilor instituţiilor penitenciare.

Conform art. 67 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, scopul

clasificării trebuie să fie împiedicarea deţinuţilor care, în baza trecutului lor criminal sau a
relelor deprinderi, ar exercita o influenţă nefastă asupra celorlalţi deţinuţi, iar divizarea lor în
grupuri se face în scopul facilitării tratamentului pentru readaptarea lor socială. Art. 68 al acestor
Reguli recomandă înfiinţarea, în măsura posibilităţilor, a aşezămintelor separate sau a secţiilor
speciale într-un aşezămînt pentru tratamentul diferitor grupuri de deţinuţi.

Scopuri speciale ale clasificării condamnaţilor constă în:

prevenirea unei influenţări negative reciproce a diferitor grupuri de condamnaţi;
crearea unui sistem raţional şi eficient de instituţii penitenciare;
organizarea pazei şi supravegherii condamnaţilor;
determinarea metodelor şi mijloacelor de tratament aplicate în procesul de corijare;
organizarea procesului de producere şi instruire în instituţiile penitenciare.
Clasificarea condamnaţilor poate fi efectuată în baza diferitor criterii, cum ar fi: sexul,
vîrsta, gravitatea infracţiunii comise, forma vinovăţiei, termenul pedepsei aplicate, executarea
anterioară a pedepsei închisorii, precum şi în baza a două sau mai multor criterii. Aceste semne,
fără îndoială, joacă un rol important la etapa stabilirii pedepsei. Dar la etapa executării pedepsei
ele devin secundare, deoarece diferenţierea şi individualizarea condiţiilor de ispăşire a pedepsei
vor depinde, în primul rînd, de personalitatea şi conduita condamnatului, de atitudinea sa faţă de
muncă, învăţătură, pedeapsă etc., adică de nivelul său de corijare.
Folosind procedeul clasificării, putem evidenţia cele mai caracteristice semne ale diferitor
grupuri de condamnaţi: determinarea comportamentului lor verosimil în perioada ispăşirii
pedepsei şi metodele adecvate de reacţionare la acest comportament.
Clasificarea are importanţă atît la etapa numirii, cît şi la cea a executării pedepsei, la
fiecare etapă avînd sarcini diferite, ceea ce presupune o diversitate de criterii şi forme de
clasificare a condamnaţilor.
Clasificarea condamnaţilor este o bază teoretică şi practică pentru aplicarea pedepsei,
îndeosebi a diferenţierii acesteia. Numai prin divizarea condamnaţilor în grupuri omogene, spre
exemplu, în funcţie de tipul infracţiunii comise, recidivă, nivelul de corijare etc., putem asigura
realizarea principiului diferenţierii, individualizării şi planificării executării pedepselor penale.
În procesul de executare a pedepsei închisorii apare, prin urmare, o problemă importantă, anume
aceea a cunoaşterii condamnaţilor, a acestor oameni puşi să execute pedeapsa închisorii în
penitenciar. Se ştie că din tot conflictul penal, din tot procesul de judecată, după condamnare nu
a mai rămas decît cel condamnat omul.
Despre faptă, despre infracţiune în cursul executării pedepsei nu se mai vorbeşte decît ca
punct de pornire, ca punct de referinţă. Pentru a fi posibilă individualizarea sancţiunii în procesul
de executare a pedepsei privative de libertate, este necesară o cunoaştere temeinică şi sub toate
aspectele a celor condamnaţi. Nu e suficientă cunoaşterea condamnaţilor după dosar, deşi aceata
este necesar. După dosar se poate cunoaşte infracţiunea săvîrşită, pedeapsaaplicată, vîrsta,
profesia, domiciliul şi alte aspecte. Dar nu se poate cunoaşte suficient omul, condamnatul
(capacitatea de judecată, caracterul, temperamentul, educaţia etc.).
Bineînţeles, este necesar ca fiecare condamnat să fie bine cunoscut din punctul de vedere al
datelor şi aspectelor personalităţii sale. Din considerentul că o astfel de cunoaştere individuală e
dificil de realizat, este necesar, cel puţin, cunoaşterea pe grupuri, pe categorii, iar adaptarea şi
individualizarea executării pedepsei închisorii să se facă, înainte de toate, în funcţie de asemenea
grupuri sau categorii90. Ulterior, în procesul executării pedepsei, individualizarea se va putea
realiza şi în funcţie de personalitatea condamnatului.
§ 2. Etapele şi criteriile de clasificare a condamnaţilor
Efectuarea unei clasificări formale, superficiale a condamnaţilor, deţinerea în comun a unor
persoane incompatibile din punct de vedere psihologic duce la aprofundarea devianţelor
emoţionale şi sociale, agravează aflarea lor în instituţiile penitenciare, contrapunîndu-se atît altor
condamnaţi, cît şi administraţiei instituţiei, fapt care, în cele din urmă, determină scăderea
eficacităţii sistemului penitenciar şi creşterea recidivei.
 Comunitatea de persoane private de libertate care locuiesc împreună necesită un tratament
egal. De aceea este necesar să se aplice criteriile legale, sociale şi psiho-fiziologice de clasificare
a condamnaţilor, care s-ar baza pe realizările moderne ale medicinii, psihologiei, pedagogiei,
sociologiei, ale altor ştiinţe, ţinîndu-se cont de practica altor ţări în deţinerea separată a
condamnaţilor.
Pe parcursul mai multor secole, practica clasificării condamnaţilor în diferite ţări a
determinat criteriile generale de clasificare. Astfel, încă în anul 1519, în Spania au început a fi
deţinute separat femeile de bărbaţi. Mai apoi, în penitenciarele din SUA (de exemplu, New York,
1825) au început a fi deţinuţi separat minorii de maturi. În 1904, în Franţa pentru prima oară a
fost efectuată divizarea condamnaţilor în grupuri în funcţie de nivelul de dezvoltare intelectuală.
Ulterior, deţinerea separată a condamnaţilor se diferenţia în funcţie de caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, forma vinovăţiei şi datele privind personalitatea
infractorului.
În concepţiile teoretice existente se evidenţiază, de regulă, două etape ale clasificării
condamnaţilor. Prima etapă este clasificarea de gen, înfăptuită de instanţa de judecată ţinînd
cont de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, de calităţile pozitive şi negative ale
personalităţii. În baza acestei clasificări, condamnatului i se stabileşte măsura de pedeapsă, se
determină caracterul şi gradul izolării de societate.
Etapa a doua a clasificării este clasificarea de grup şi este înfăptuită de către administraţia
instituţiilor penitenciare. La această etapă vor avea importanţă calităţile sociale şi psiho-
pedagogice ale personalităţii condamnaţilor.
Sistemul clasificării condamnaţilor este strîns legat de clasificarea infracţiunilor în dreptul
penal. Soluţionînd problema legată de numirea pedepsei, instanţa de judecată se conduce de
criteriile de clasificare stabilite de legea penală. Aceste semne au un caracter general şi permit
evidenţierea anumitor grupe de condamnaţi pentru care sînt condiţii specifice de stabilire a
pedepsei.
Unii autori divizează criteriile de clasificare prevăzute de legislaţia penală în trei grupe:
1. Criterii ce ţin de caracterul infracţiunii săvîrşite (categoria infracţiunii, recidivă,
pluralitate de infracţiuni).
2. Criterii ce se referă la personalitatea condamnatului (sexul, vîrsta, starea fizică
(invaliditate, graviditate), starea sănătăţii, familie, antecedente penale, nivelul de corijare.
3. Criterii legate de caracterul pedepsei (tipul pedepsei, termenul pedepsei, termenul
executat din pedeapsă).
Astfel, legislaţia penală permite evidenţierea unor categorii de condamnaţi în funcţie de
caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei comise (art. 16 CP al RM), recidivă (art. 34 CP al RM),
vîrstă (art. 21 CP al RM), forma vinovăţiei (art. 17-19 CP al RM) etc.
Totodată, legislaţia penală (art. 72 CP al RM) determină categoriile penitenciarelor în care
urmează să-şi ispăşească pedeapsa diferite categorii de condamnaţi. Spre exemplu, persoanele
condamnate la închisoare pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă execută pedeapsa în
penitenciare de tip deschis.
Criteriile de clasificare a condamnaţilor prevăzute în legislaţia actuală a RM pot fi divizate
în 2 grupe:
criterii ce se referă la semnele demografice şi biologice ale infractorului;
criterii ce ţin de caracteristica socială a faptei comise.

Conform criteriilor demografice şi biologice de clasificare a condamnaţilor, aceştia pot fi

clasificați:
a) după sex – femeile se deţin separat de bărbaţi. Femeile condamnate execută pedeapsa în
penitenciare pentru femei sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu
asigurarea a condiţiilor penitenciarului pentru femei. Persoanele de sex feminin condamnate care
nu au ajuns la majorat execută pedeapsa în penitenciare pentru femei, cu asigurarea condiţiilor
penitenciarului pentru femei (art. 72 alin. (6) CP al RM; art. 197 alin. (3) CE al RM; art. 205
alin. (1) lit. a) CE al RM);
b) după vîrstă – toţi condamnaţii se împart în adulţi şi minori. Persoanele care nu au atins
vîrsta de 18 ani sînt deţinute separat de condamnaţii adulţi şi îşi execută pedeapsa în penitenciare
pentru minori sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea a
condiţiilor penitenciarului pentru minori (art. 72 alin. (5) CP al RM; art. 197 alin. (2) CE al RM;
art. 205 alin. (1) lit. b) CE al RM);
c) după starea sănătăţii – separat de condamnaţii sănătoşi sînt deţinuţi bolnavii de
alcoolism, narcomanie, toxicomanie, precum şi bolnavii care suferă de dereglări psihice ce nu
exclud responsabilitatea. De asemenea, separat de alţi condamnaţi sînt deţinute persoanele HIV-
infectate, bolnavii de tuberculoză şi alte boli infecţioase (art. 205 alin. (2) CE al RM; pct. 519 din
Statut).
Conform criteriilor sociale de clasificare a condamnaţilor, aceştia se divizează:
a) după forma vinovăţiei – persoanele condamnate pentru infracţiuni comise din
imprudenţă se deţin separat de persoanele care au comis infracţiuni cu intenţie. Astfel,
persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă îşi execută
pedeapsa în penitenciare de tip deschis (art. 72 alin. (2) CP al RM);
b) după numărul de condamnări anterioare – persoanele condamnate pentru prima dată se
deţin separat de persoanele condamnate care anterior au executat pedeapsa închisorii şi care au
antecedente penale nestinse (art. 205 alin. (1) lit. d) CE al RM);
c) după gravitatea infracţiunii săvîrşite – separat sînt deţinute persoanele condamnate
pentru săvîrşirea infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi grave, precum şi pentru cele comise cu
intenţie. Ele execută pedeapsa în penitenciare de tip semiînchis. Iar persoanele condamnate la
închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi pentru
infracţiuni ce constituie recidivă execută pedeapsa în penitenciare de tip închis (art. 72 alin. (3),
(4) CP al RM);
d) după tipul pedepsei – separat sînt deţinuţi condamnaţii la pedeapsa închisorii de
condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă (art. 205 alin. (1) lit. e) CE al RM);
e) în funcţie de cooperarea cu intenţie la săvîrşirea unei infraciuni intenţionate –
condamnaţii pentru săvîrşirea infracţiunii cu participaţie se deţin separat de ceilalţi participanţi la
aceeaşi infracţiune;
f) după statutul juridic al deţinutului – persoanele aflate în arest preventiv sînt deţinute
separat de condamnaţi (art. 205 alin. (1) lit. c) CE al RM); condamnaţii transferaţi în regim iniţial
de deţinere în calitate de sancţiune disciplinară sînt deţinuţi separat de condamnaţii aflaţi în
regim iniţial pentru prima dată (art. 205 alin. (1) lit. g) CE al RM); condamnaţii care beneficiază
de dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoţire sînt deţinuţi separat de ceilalţi condamnaţi
(art. 205 alin. (1) lit. i) CE al RM);
g) după caracterul funcţiei deţinute pînă la condamnare – sînt deţinuţi separat condamnaţii
care, în virtutea funcţiilor ocupate anterior, pot fi ameninţaţi cu răzbunarea (art. 205 alin. (1) lit.
h) CE al RM);
h) după alte criterii – în scopul sporirii siguranţei condamnaţilor sau creării condiţiilor
pentru tratamentul lor, administraţia penitenciarului poate aplica şi alte criterii de deţinere
separată a condamnaţilor (art. 205 alin. (2) CE al RM).
Toate criteriile de clasificare enumerate sînt prevăzute în legislaţie, iar fiecărei grupe de
condamnaţi evidenţiată în baza acestor criterii îi corespunde anumite condiţii de executare a
pedepsei.
Totuşi în prevederile legislaţiei în care sînt prevăzute unele criterii de clasificare nu este
acordată o atenţie cuvenită datelor care caracterizează personalitatea condamnatului. Atenţia de
bază se acordă gravităţii infracţiunii săvîrşite, vîrstei, sexului şi formei vinovăţiei. Iar astfel de
criterii, cum ar fi caracterul (violent, nonviolent, acaparator, neacaparator, sexual, ideologic etc.)
şi motivul (gelozie, ură, invidie, răzbunare, intenţii huliganice etc.) infracţiunii săvîrşite; grupele
de vîrstă în penitenciarele pentru minori (de la 14 pînă la 16 ani, de la 16 pînă la 18 ani şi de la
18 pînă la 21 de ani) şi în penitenciarele pentru adulţi (persoane tinere, de vîrstă medie, persoane
în vîrstă); compatibilitatea psihologică etc. nu şi-au găsit reflectare în actualul CE al RM.
Spre exemplu, în penitenciarele din Marea Britanie condamnaţii pentru infracţiuni violente
cu caracter sexual sînt deţinuţi separat de alţi condamnaţi care îi dispreţuiesc pe primii. Deţinerea
separată a condamnaţilor care au săvîrşit infracţiuni cu caracter sexual permite aplicarea faţă de
ei a metodelor speciale de tratament şi are funcţia de asigurare a securităţii lor.
Deţinerea separată a persoanelor care au comis infracţiuni violente şi nonviolente ar fi
contribuit la îndeplinirea funcţiei de ocrotire şi apărare a condamnaţilor faţă de diferite atentări la
securitatea lor. Infractorii violenţi se caracterizează prin calităţi deosebite ale personalităţii, prin
aplicarea violenţei fizice ca mijloc de atingere a scopurilor propuse, sau ca reacţie la unele
situaţii de conflict.
Considerăm că în legislaţia execuţional-penală a RM ar fi binevenită introducerea unor
astfel de criterii de clasificare şi deţinere separată a condamnaţilor, deoarece practica
demonstrează că deţinerea condamnaţilor care au săvîrşit infracţiuni cu caracter sexual, precum
şi a condamnaţilor pentru infracţiuni cu caracter violent în comun cu alte categorii de
condamnaţi este însoţită de multiple probleme ce ţin de asigurarea securităţii condamnaţilor
respectivi.
În teoria dreptului execuţional-penal se accentuează deseori faptul că la repartizarea şi
primirea condamnaţilor în instituţiile penitenciare este necesar să se ţină cont şi de motivul
infracţiunii. Spre exemplu, autorul rus K.E. Igoşev propune deţinerea separată a condamnaţilor
care au săvîrşit infracţiuni din interes material, infracţiuni violente, precum şi infracţiuni din
interes material însoţitede aplicarea violenţei94.
Făcînd o analiză a dosarelor condamnaţilor la privaţiune de libertate pe un termen pe 20
ani, autorul S.I. Dementiev a ajuns la concluzia că una din cauzele comiterii unei noi infracţiuni
de către o persoană care anterior a executat o pedeapsă privativă de libertate o constituie faptul
deţinerii în comun a persoanelor vinovate de săvîrşirea diferitor infracţiuni, care diferă atît după
caracter, cît şi după motivele comiterii. Astfel, huliganul va deprinde a fura şi, invers, hoţul va
comite acte de huliganism, desfrînatul va jefui, iar jefuitorul va deveni desfrînat dacă vor fi
deţinuţi împreună într-un penitenciar, vor lucra şi vor petrece împreună timpul liber95.
În baza datelor obţinute în urma studierii dosarelor penale, S.F. Miliukov a ajuns la
concluzia că doar 37,7% din infractorii recidivişti au fost anterior condamnaţi pentru infracţiuni
similare96.
Autorul rus V.B. Spiţnadel97 propune următoarele criterii ale tipologiei condamnaţilor:
activitatea licită şi predispunerea la săvîrşirea unei noi infracţiuni. După primul criteriu el
deosebeşte cinci tipuri de personalitate:
1) cel mai dificil tip este acela a cărui concepţie despre lume determină tendinţa de
săvîrşire a unor noi infracţiuni;
2) tipul capabil să comită infracţiuni doar sub influenţa circumstanţelor create sau a
persoanelor din anturaj;
3) tipul care comite infracţiuni doar întîmplător (înre altele, în stare de ebrietate alcoolică
sau narcotică);
4) tipul cu un înalt nivel al conştiinţei juridice (în cazul săvîrşirii anterioare a unei
infracţiuni, se căieşte sincer), dar cu un comportament pasiv faţă de cei ce încalcă normele de
drept;
5) tipul care posedă nu numai un nivel înalt de conştiinţă juridică, dar se opune activ
încălcării normelor de drept de către alte persoane.
Conform celui de al doilea criteriu – predispunerea la săvîrşirea unei noi infracţiuni –
autorul menţionat deosebeşte patru tipuri socio-psihologice care pot fi numite convenţional
astfel:
întîmplător neglijent;
deviat;
contravenient stabil;
 personalităţi criminale.
În unele state dezvoltate (SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie etc.) de completarea
unor grupuri relativ omogene de condamnaţi se ocupă centrele de clasificare a condamnaţilor,
care au fost create după cel de Al Doilea Război Mondial. După stabilirea de către instanţa de
judecată a pedepsei privative de libertate, condamnatul este dus la Centrul de clasificare, unde
este cercetat de către medici, psihologi, psihiatri şi alţi specialişti, în vederea determinării tipului
instituţiei penitenciare şi a metodelor de lucru cu el, ţinînd cont, în special, de nivelul degradării
social-morale a personalităţii sale.
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor recomandă ca îndată ce este
posibil, după primire şi după un studiu al personalităţii fiecărui deţinut condamnat la o pedeapsă
sau măsură de o anumită asprime, trebuie să se pregătească un program de tratament pentru el, în
lumina datelor disponibile privind nevoile, capacităţile şi starea sa de spirit.
După metoda de lucru cu condamnaţii (metodica tratamentului, programul de lucru cu ei),
centrele de clasificare a condamnaţilor (spre exemplu, cele din Japonia) divizează toţi
condamnaţii la privaţiune de libertate în cei care au necesitate de: a) pregătire profesională; b)
instruire generală; c) îndrumare în viaţă; d) îngrijire medicală; e) un program educativ special; f)
apţi pentru lucrări gospodăreşti etc.98.
În Germania, condamnaţii sînt divizaţi în persoane care nu necesită resocializare, care au
nevoie de resocializare (de cele mai dese ori aceştia sînt recidiviştii care au săvîrşit infracţiuni
contra patrimoniului) şi persoane care, după toate probabilităţile, nu pot fi resocializate.
Diferitele metodici de tratament trebuie să fie aplicate faţă de condamnaţi în funcţie de
deprinderile lor de a munci. În funcţie de atitudinea faţă de muncă, toţi condamnaţii pot fi
divizaţi în trei grupe:
persoane care au muncit activ pînă la condamnare percep munca drept unicul mijloc de
ispăşire a vinovăţiei lor şi doresc să muncească în penitenciar;
persoane care au deprinderi slabe de a munci, din diferite motive nu au necesitatea de a
munci, fiind în libertate nu munceau deloc sau munceau periodic;
persoane care urăsc munca şi parazitează pe contul altora. Acestea nu numai că nu doresc
să muncească, dar se şi împotrivesc înverşunat încercărilor de a fi atraşi în cîmpul muncii.

În unele ţări, persoanele de la 18 pînă la 25-30 de ani, de la 30 pînă la 55-60 de ani şi cu o vîrstă
mai înaintată sînt repartizate în diferite instituţii penitenciare. Pentru fiecare categorie de vîrstă a
condamnaţilor sînt elaborate metodici speciale de tratament. Este prevăzută deţinerea separată şi
aplicarea unor regulispeciale de lucru cu condamnaţii care suferă de diferite deficienţe fizice
(invalizi, orbi, surzi, muţi etc.).
Vîrsta condamnatului este un factor determinant pentru alegerea procedeelor şi metodelor
de lucru cu ei. De regulă, cu cît este mai în vîrstă persoana, cu atît mai semnificativ este rolul
său în lumea criminală şi cu atît mai dificil este de a-i schimba viziunile, deprinderile, modul de
viaţă, tendinţele de a săvîrşi infracţiuni. În acelaşi timp, în practică sînt cunoscute exemple cînd
persoane de vîrstă înaintată manifestau dorinţa de a se despărţi de trecutul lor criminal, fapt ce
era dovedit nu numai prin dorinţa lor de a respecta ele însele toate cerinţele prezentate de
sistemul corecţional, dar aveau şi influenţă pozitivă asupra altor condamnaţi, acordînd astfel un
ajutor serviciilor respective ale instituţiilor penitenciare. Totodată, în mediul condamnaţilor
minori şi al celor de vîrstă tînără bîntuie deseori perceperea falsă a „romantismului vieţii
criminale”, dorinţa de a fi influent în mediul criminal. Se observă, de asemenea, vulnerabilitatea
acestei categorii de condamnaţi în faţa presiunilor unor condamnaţi cu un comportament negativ,
fapt care îi face nereceptivi la măsurile de corijare. De aceea în instituţiile penitenciare este
important a evidenţia semnele compatibilităţii psihologice a diferitor categorii de condamnaţi
care nu întotdeauna depind de vîrstă.
Criteriile de clasificare a condamnaţilor evidenţiate mai sus, care sînt întîlnite în teoria
dreptului şi aplicate în practica unor ţări, pun pe ordinea de zi necesitatea implementării unora
din ele şi în practica sistemului penitenciar din Republica Moldova. De aceea la construcţia
noilor sau la replanificarea vechilor instituţii penitenciare urmează să se ţină cont de cerinţele cu
privire la clasificarea condamnaţilor.
Este necesar ca la soluţionarea problemelor privind plasarea condamnaţilor într-o instituţie
penitenciară sau alta, repartizarea lor pe sectoare, brigăzi, zone locative, camere să fie implicaţi
psihologi, pedagogi şi alţi lucrători sociali. Pentru aceasta, ar fi necesară înfiinţarea unor centre
zonale de clasificare a condamnaţilor, amplasate geografic în nordul, centrul şi sudul Republicii
Moldova.
O clasificare corectă şi argumentată ştiinţific a condamnaţilor ar contribui la transformarea
instituţiilor penitenciare în clinici social-terapeutice, care ar fi instituţii cu o diferenţă minimă
între închisoare şi spital.
În anii ’20 ai sec. XX, renumitul jurist rus S.V. Poznîşev scria: „În viitor, probabil, fiecare
categorie de condamnaţi îşi va găsi locul într-o «clinică» socială unde îi vor fi aplicate metode
«de tratament social» care ar corespunde particularităţilor personalităţii sale”.
Problemele cu privire la clasificarea condamnaţilor în baza diferitor criterii care caracterizează
personalitatea lor şi determină metodica de lucru cu ei nu pot fi neglijate, deoarece condamnaţii,
după ispăşirea pedepsei, se reîntorc în societate, iar în cazul degradării personalităţii lor în
penitenciare, problemele apărutevor fi mult mai dificile.
Scopul sistemului penitenciar nu constă în „a-i găsi şi a-i pedepsi”, ci în „a-i pedepsi şi a-i
elibera”.
După cum s-a menţionat anterior, etapa a doua a clasificării condamnaţilor, numită
„clasificarea de grup”, este înfăptuită de administraţia instituţiilor penitenciare şi începe
nemijlocit din momentul sosirii lor în instituţia penitenciară concretă şi practic are loc pe
întreaga perioadă de ispăşire a pedepsei. La rîndul ei, această etapă de clasificare poate fi
divizată în două faze: prima fază (psiho-pedagogică) şi faza a doua, care are două varietăţi:
criminologică şi cea care are loc în mediul condamnaţilor101.
Prima etapă a clasificării de grup (psiho-pedagogică) începe din momentul sosirii
nemijlocite a condamnaţilor în instituţia penitenciară. Drept bază a acestei clasificări servesc
actele care constituie temeiul detenţiei şi repartizării lor în instituţia respectivă; criterii de
clasificare – prezenţa locurilor libere în încăperile instituţiei date, capacitatea de muncă şi
specializarea muncii lor, de asemenea, pot fi luate în considerare datele despre personalitatea
deţinutului (vîrsta sa – tînăr, matur, în etate; datele fiziologice; motivele infracţiunii săvîrşite
etc.). Aceste clasificări au ca rezultat divizarea unor grupuri relativ omogene de condamnaţi şi
amplasarea lor nemijlocită în încăperile instituţiei.
Etapa a doua a clasificării de grup (varietatea criminologică) se efectuează nemijlocit în
procesul ispăşirii pedepsei. Această etapă a clasificării începe, de regulă, după ispăşirea de către
condamnat a unui anumit termen din durata pedepsei; drept criterii servesc comportamentul
deţinutului în perioada dată, atitudinea sa faţă de procesul ispăşirii pedepsei, muncă, instruire,
activităţile desfăşurate în instituţie, respectarea disciplinei etc.
O altă varietate a etapei a doua a clasificării este cea care are loc în mediul
condamnaţilor. Probabil, în nici un colectiv nu există o structură ierarhică mai pronunţată cum
este în lumea criminală. Deosebit de evidenţiată, structurarea respectivă poate fi observată în
penitenciare. Aceasta este aşa-numita interacţiune neformală a diferitor grupuri de deţinuţi, care
este orientată spre neutralizarea, iar în unele cazuri, spre sfidarea deschisă a iniţiativelor
administraţiei. Clasificarea dată începe după o anumită perioadă de timp din momentul sosirii
condamnaţilor în instituţia penitenciară şi repartizării lor în sectoare, brigăzi, iar uneori chiar din
momentul sosirii lor în instituţie (în lumea criminală există căile proprii de comunicare şi
obţinere a informaţiei).
În literatura de specialitate pot fi întîlnite diferite clasificări ale condamnaţilor în funcţie de locul
ocupat în sistemul ierarhic în care predomină două, treisau chiar şase categorii. Însă cel mai des
întîlnită este stratificarea condamnaţilor în patru grupe (caste) de bază, în interiorul cărora există
anumite subgrupe. Drept bază a acestei stratificări servesc regulile nescrise ale lumii criminale.
Drept criterii servesc influenţa din partea lumii interlope, datele fiziologice ale condamnatului,
vîrsta, relaţiile cu administraţia instituţiei etc. şi se efectuează de înşişi condamnaţii,
evidenţiindu-se următoarele categorii: „blatnîe” („ciornîe”); „mujiki” („serîe”); „kozlî”
(„krasnîe”); „opuşcenîe” („golubîe”).
1) „Blatnîe” („ciornîe”) – este casta superioară în scara ierarhică a lumii criminale. Ei au
misiunea de a supraveghea comportamentul tuturor membrilor comunităţii criminale, ocupîndu-
se de completarea aşa-numitului „obşceak”, soluţionarea conflictelor, atragerea noilor membri.
Astfel, putem spune că această categorie are rolul unei „administraţii” neformale, care exercită o
influenţă deosebită în rîndul deţinuţilor;
2) „Mujiki” („serîe”) – repezintă cea mai numeroasă castă, din care fac parte condamnaţii
care nu refuză să fie antrenaţi în muncă, dar, în acelaşi timp, evită să coopereze cu administraţia,
respectînd anumite tradiţii ale lumii criminale. După liberare, de obicei, îşi fac planuri să se
întoarcă la o viaţă normală;
3) „Kozlî” („krasnîe”) – sînt cei care cooperează deschis cu administraţia penitenciară. În
această castă ajung din diferite motive. Unii cooperează benevol, alţii sînt impuşi etc. Deoarece,
conform „codului etic” al lumii criminale, între administraţia penitenciară şi deţinuţi relaţiile
trebuie să se menţină ostile, respectiv şi tratamentul celor care cooperează cu administraţia este
ca al unor „trădători”;
4) „Opuşcenîe” („golubîe”) – este cea mai inferioară treaptă pe scara ierarhică. De regulă,
în această categorie ajung condamnaţii care încălcă grav regulile şi normele lumii criminale:
furtul de la „ai săi”, datorii neplătite pentru jocurile de cărţi, acţiuni violente (nejustificate) faţă
de alţi condamnaţi, colaborarea cu administraţia (îndeosebi cea ascunsă), homosexualism,
săvîrşirea unor infracţiuni, cum ar fi violul, omorul copiilor etc. De obicei, acestei categorii de
condamnaţi îi revine îndeplinirea celei mai „murdare” munci din penitenciar.
Studiind ierarhia socială a comunităţilor penitenciare, G.F. Hohreakov a clasificat
condamnaţii în funcţie de locul lor în această societate:
1) Liderii neformali – persoane a căror autoritate este recunoscută de majoritatea
deţinuţilor şi cărora în mediul penitenciar le aparţine puterea de decizie;
2) Grup format în jurul liderului;
3) Activul – persoanele ce colaborează cu administraţia, dar în schimb se află în opoziţie faţă de
restul deţinuţilor. Anume lor administraţia le atribuie cuvintele „au pornit pe calea corijării”;
4) Grupul „neutru” – cea mai numeroasă categorie de condamnaţi care nu s-a apropiat
prea tare de liderii neformali, dar se ţine la distanţă şi de activ.
5) Grupul celor „respinşi”. În această categorie ajung deţinuţii care au încălcat normele
nescrise ale comunităţii penitenciare, homosexualii activi. Ei ocupă poziţia cea mai inferioară în
societatea penitenciară.
Se cuvine a menţiona faptul că subcultura criminală în instituţiile penitenciare este un
factor distrugător al valorilor sociale normale unanim acceptate de populaţia noninfractorică. În
condiţiile actuale ea „este o organizare specifică a modului de viaţă al delincvenţilor, bazată pe
un sistem valoric denaturat, norme interpretate ale culturii tradiţionale, vorbire argotică, semne-
simboluri sau, cu alte cuvinte, ea este ideologia lumii criminale. Totodată, în multe cazuri,
normele subculturii criminale joacă un rol decisiv în procesul săvîrşirii infracţiunilor în
instituţiile penitenciare”.
În ceea ce priveşte influenţa liderilor neformali în rîndul deţinuţilor, este important ca
aceştia să se convingă de faptul că administraţia instituţiei este în stare să facă faţă mediului
criminal şi să-i apere de liderii acestuia. Orice compromis al administraţiei cu liderii deosebit de
periculoşi diminuează autoritatea ei în faţa majorităţii condamnaţilor şi favorizează formarea
unei atmosfere de neîncredere faţă de ea, crearea impresiei că nu este „stăpînă pe situaţie” în
penitenciar.

§ 3. Repartizarea condamnaţilor şi ordinea

de primire a lor în instituţiile penitenciare
 Conform art. 72 CP al RM şi art. 197 CE al RM, tipul de penitenciar în care condamnatul
urmează să-şi ispăşească pedeapsa este stabilit de către instanţa de judecată prin adoptarea
sentinţei de condamnare. Astfel, spre deosebire de prevederile legislaţiei penale anterioare,
Codul penal actual pune instanţa de judecată în faţa unor limite stricte la determinarea tipului de
penitenciar. Această ordine de repartizare a condamnaţilor în diferite tipuri de penitenciare
sporeşte temeinicia sentinţei adoptate şi creează premise pentru efectuarea controlului judiciar al
executării lor. Faptul dat este important şi din considerentul că condiţiile de ispăşire a pedepsei
în diferite tipuri de penitenciare diferă între ele şi se exprimă printr-un conţinut diferit de drepturi
pe care le au condamnaţii. De aceea stabilirea tipului de penitenciar se răsfrînge asupra statutului
juridic al condamnaţilor.
La organizarea muncii educative o mare importanţă o are factorul de repartizare a
condamnaţilor în fiecare tip de penitenciar, pe categorii în funcţie de vîrstă, infracţiunea comisă,
studii, comportamentul în timpul executării pedepsei etc.
Avînd în vedere importanţa aspectului dat al stabilirii pedepsei, legea prevede posibilitatea
de a ataca sentinţa instanţei de judecată în modul stabilit de legislaţie.
Un rol important în ceea ce priveşte condiţiile de executare a pedepsei îl are nu numai tipul
instituţiei penitenciare, ci şi locul amplasării ei. Astfel, conform Concepţiei reformării sistemului
penitenciar, în scopul sporirii influenţei educative şi psihologice asupra condamnaţilor,
menţinerii relaţiilor familiale favorabile, ei urmează a fi repartizaţi pentru ispăşirea pedepsei în
instituţiile penitenciare dislocate în apropierea domiciliului şi deţinuţi separat în grupuri mici.
În conformitate cu art. 196 CE al RM, instanţa care a judecat cauza în fond trimite
hotărîrea de condamnare la închisoare şi dispoziţia de executare administraţiei locului de
deţinere a condamnatului.
Administraţia locului de deţinere, în termen de 15 zile de la primirea dispoziţiei de
executare, trimite condamnatul în penitenciar. La stabilirea penitenciarului se va da prioritate
penitenciarului situat mai aproape de localitatea de domiciliu sau reşedinţă a condamnatului ori
de altă localitate solicitată în scris de acesta. Solicitarea respectivă se anexează la dosarul
personal al condamnatului. Dacă condamnatul, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii, nu s-a
aflat în stare de arest preventiv sau i-a fost înlocuită pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii în
condiţiile art. 64 alin. (5) CP al RM, hotărîrea de condamnare la închisoare şi dispoziţia de
executare se trimit organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
condamnatul pentru a fi escortat la cel mai apropiat loc de deţinere.
Trimiterea condamnaţilor la locul executării pedepsei şi transferarea lor într-un alt
penitenciar au loc sub escortă, cu respectarea regulilor de deţinere separată a femeilor de bărbaţi,
a minorilor de adulţi, a condamnaţilor la pedeapsa detenţiunii pe viaţă de alte categorii de
deţinuţi. Condamnaţii bolnavi de tuberculoză în formă contagioasă sau care nu au urmat
tratamentul complet al bolilor venerice ori cei care suferă de dereglări psihice ce nu exclud
răspunderea penală vor fi escortaţi separat de condamnaţii sănătoşi, iar dacă este necesar
conform raportului medicului, vor fi însoţiţi de personal medical (art. 199 alin. (5) CE al RM).
În unele cazuri excepţionale, conform art. 198 alin. (1) CE al RM, pentruexecutarea
lucrărilor de deservire gospodărească în izolatoarele de urmărire penală sînt lăsate, cu acordul lor
scris şi la decizia şefului izolatorului de urmărire penală, persoanele condamnate cărora li s-a
stabilit executarea pedepsei într-un penitenciar de tip semiînchis şi, în cazurile prevăzute de
Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, persoanele condamnate pentru prima dată la
pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 7 ani cărora li s-a stabilit executarea pedepsei într-un
penitenciar de tip închis.
Condamnaţii lăsaţi în izolatorul de urmărire penală execută pedeapsa în condiţiile
prevăzute pentru regimul comun al penitenciarului de tip semiînchis sau, după caz, închis.
Etapa finală în stabilirea pentru condamnat a tipului de penitenciar o constituie preluarea
lui la locul de executare a pedepsei de către administraţie. Ordinea şi condiţiile de primire a
condamnaţilor în penitenciar sînt prevăzute de art. 200 CE al RM, de Secţiunea a 4-a din Statut şi
de Regulamentul de ordine interioară al penitenciarului respectiv.
 Primirea condamnaţilor în instituţiile penitenciare joacă un rol deosebit în organizarea cu
succes a executării pedepsei privative de libertate şi în adaptarea acestora la condiţiile de
executare a pedepsei.
Conform pct. 19 din Statut, primirea deţinuţilor în penitenciare se efectuează de către
ofiţerul de serviciu, colaboratorul serviciului evidenţă specială, colaboratorul unităţii medicale şi
şeful gărzii. Deţinuţii care se deplasează independent şi cei care sosesc după încheierea
programului de lucru sau în zilele de odihnă şi sărbători sînt primiţi de către ofiţerul de serviciu,
schimbul de serviciu şi colaboratorul serviciului medical.
Temeiurile pentru primirea deţinuţilor în penitenciare constituie întrunirea cumulativă a
următoarelor acte: actul care constituie temeiul detenţiei şi actul care confirmă identitatea
deţinutului. În cazul primirii unui deţinut care se află în tranzit sau a unui deţinut transferat dintr-
o altă instituţie penitenciară sau de la organul care a efectuat reţinerea, este necesar de a fi
prezentate, suplimentar la actele menţionate mai sus, lista de însoţire şi dosarul personal al
deţinutului respectiv, precum şi dispoziţia directorului Departamentului Instituţiilor Penitenciare
privind transferul acestuia.
Primirea condamnaţilor se face în spaţii special amenajate, femeile fiind separate de
bărbaţi, iar minorii – de adulţi. De asemenea, la primirea condamnaţilor pot fi aplicate şi alte
modalităţi de separare prevăzute la art. 205 CE al RM.
La primirea deţinuţilor, completul de primire verifică prezenţa şi integritatea dosarelor
personale (dosarele trebuie să fie cusute, iar paginile numerotate), a documentaţiei
corespunzătoare şi identifică persoana prin confruntarea datelor declarate de deţinut cu datele
înscrise în actul care constituie temeiul detenţiei şi actul ce confirmă identitatea acestuia.
Primirea condamnaţilor în penitenciar se înregistrează în registrul de evidenţă a primirii
deţinuţilor, în care se consemnează anul, ziua, luna şi ora la carepersoana a fost primită în
instituţia penitenciară. Materialele dosarului personal, actele de identitate şi documentaţia de
evidenţă se păstrează în secţia evidenţă specială a instituţiei penitenciare.
Condamnaţii sosiţi în penitenciar sînt supuşi, în mod obligatoriu, percheziţiei complete, iar
lucrurile lor se verifică. Obiectele, articolele şi lucrurile în asortimentul şi cantitatea stabilită de
Statut sînt lăsate la dispoziţia deţinuţilor. Banii pe care îi au condamnaţii asupra lor, obiectele de
valoare, decoraţiile, medaliile şi documentele se transmit în contabilitatea penitenciarului.
Obiectele şi substanţele interzise, depistate la condamnaţi, sînt ridicate şi transmise spre păstrare
sau, după caz, nimicite în modul şi condiţiile stabilite de Statut.
Obiectele şi substanţele extrase din circuitul civil sînt ridicate şi nu se restituie
condamnatului. În cazul depistării unor astfel de obiecte şi substanţe, administraţia
penitenciarului anunţă procurorul în termen de 48 de ore.
Concomitent cu percheziţia, colaboratorul serviciului medical verifică condamnaţii în
vederea constatării existenţei leziunilor corporale sau a altor urme de violenţă, a existenţei stării
de ebrietate etc. De asemenea, condamnaţii sînt supuşi unei tratări sanitare, în modul stabilit de
normele sanitar-epidemiologice.
După terminarea procedurilor de primire, condamnaţii sînt plasaţi în carantină pe o
perioadă de pînă la 15 zile, în decursul căreia aceştia sînt supuşi examenului medical general în
vederea determinării stării sănătăţii şi capacităţii de muncă, precum şi prescrierii, după
necesitate, a tratamentului individual. Repartizarea şi plasarea condamnaţilor în penitenciar în
celulele secţiei de carantină sînt efectuate de ofiţerul de serviciu, în coordonare cu primul adjunct
şi colaboratorii serviciului securitate, minorii în coordonare cu serviciul educaţie, bolnavii în
coordonare cu serviciul medical.
În scopul studierii personalităţii condamnatului nou-sosit în penitenciar, asigurării
asistenţei psihosociale şi acordării ajutorului pentru adaptarea la condiţiile privaţiunii de
libertate, în penitenciarele din RM este implementat Programul cu privire la organizarea
activităţii cu deţinuţii nou-sosiţi în penitenciar. Programul respectiv este prevăzut pentru o
perioadă de 15 zile, începînd cu sosirea condamnatului în penitenciar.
 Pe perioada aflării în carantină, condamnaţilor li se aduc la cunoştinţă prevederile
legislaţiei execuţional-penale. Ei sînt informaţi, contra semnătură, despre drepturile, obligaţiile şi
interdicţiile lor, despre folosirea mijloacelor tehnice de pază care pot pune în pericol viaţa sau
sănătatea lor, cazurile şi condiţiile aplicării forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc.
În perioada aflării în carantină, reprezentanţii serviciului educaţie, psihologul şi asistentul social
realizează evaluarea psihosocială a personalităţii deţinutului şi întocmesc planul de executare a
pedepsei privative de libertate, care include intervenţiile coordonate ale administraţiei
penitenciare în vederea reeducării şi corijării condamnatului. Planul se întocmeşte individual
pentru fiecare deţinut, se anexează la dosarul personal al acestuia şi fiecare colaborator al
instituţiei penitenciare lucrează cu deţinutul în baza acestui plan. La stabilirea planului de exe-
cutare a pedepsei se iau în considerare şi datele cuprinse în referatul presentenţial de evaluare
psihosocială a personalităţii deţinutului, în cazul în care acesta a fost întocmit pînă la
condamnarea persoanei.
De asemenea, deţinuţii sînt avertizaţi că încălcarea modului stabilit de executare a
pedepsei, regimului de detenţie, măsurilor prevăzute în programul zilnic, pătrunderea în zonele
cu acces limitat sau interzis, nerespectarea liniei de pază ş.a. implică răspunderea disciplinară,
civilă sau penală, după caz. În plus, deţinuţii sînt instruiţi, sub semnătură în registrele de evidenţă
a instructajelor, în conformitate cu specificul penitenciarului, privind regulile antiincendiare şi
securitate tehnică.
Caracterul şi conţinutul lucrului în carantină cu condamnaţii nou-sosiţi trebuie să
presupună o orientare strict educativă. De aceea, la desfăşurarea măsurilor e necesar să participe
conducerea instituţiei, şefii unităţilor şi serviciilor, fapt ce ar contribui la stabilirea şi menţinerea
colaborării dintre funcţionarii instituţiei penitenciare cu cei care îşi ispăşesc pedeapsa, la
promovarea unor cerinţe pedagogice şi de regim comune, axate pe respectarea strictă a legalităţii,
la utilizarea cu succes a metodelor de psihologie şi pedagogie şi la implementarea activă a
formelor de lucru propuse.
În această perioadă, consilierii de probaţiune realizează evaluarea psihosocială a
personalităţii deţinutului şi întocmesc planul de executare a pedepsei privative de libertate, care
include intervenţiile coordonate ale administraţiei penitenciare în vederea reeducării şi corijării
condamnatului. Planul se întocmeşte individual pentru fiecare deţinut, se anexează la dosarul
personal al acestuia şi fiecare colaborator al instituţiei penitenciare lucrează cu deţinutul în baza
acestui plan. La stabilirea planului de executare a pedepsei se iau în considerare şi datele
cuprinse în referatul presentenţial de evaluare psihosocială a personalităţii deţinutului, în cazul în
care acesta a fost întocmit pînă la condamnarea persoanei.
Prevederile sus-menţionate ale Statutului sînt în perfectă concordanţă cu art. 69 al
Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, care recomandă ca în cel mai scurt
termen după primire şi după un studiu al personalităţii fiecărui deţinut condamnat la o pedeapsă
sau măsură de o anumită asprime, trebuie să se pregătească un program de tratament pentru el, în
lumina datelor de care se dispune asupra nevoilor, capacităţilor şi stării sale de spirit.
După primire, condamnatului i se permite să comunice familiei, avocatuluisau altei
persoane locul unde este deţinut şi schimbarea acestuia. Comunicarea se face în scris sau
telefonic, în mod gratuit, şi se consemnează într-un proces-verbal.
La rîndul ei, administraţia penitenciarului este obligată ca, în termen de 15 zile de la
primirea condamnatului în penitenciar, să înştiinţeze instanţa de judecată despre acest fapt, să
comunice soţului, uneia din rudele deţinutului sau unei alte persoane indicate de el locul de
detenţie, cu specificarea adresei poştale şi a cerinţelor privind întrevederile, lista obiectelor şi
produselor alimentare de primă necesitate, pe care aceştia le pot avea asupra lor, le pot primi în
pachete sau le pot procura în magazinele penitenciarului, conform anexei nr. 6 a Statutului.
Decizia privind plasarea, după eliberarea din carantină, a deţinutului în celulă, este dispusă
de şeful penitenciarului, la propunerea serviciilor securitate, regim şi supraveghere şi medical.
La propunerea comisiei penitenciarului, şeful instituţiei va dispune decizia privind
repartizarea ulterioară în celule, secţii, sectoare, precum şi privind antrenarea lor în muncă şi
instruirea în producere. Repartizarea se va face ţinînd cont de astfel de particularităţi ale
persoanei precum sexul, vîrsta, caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite,
antecedentele penale, personalitatea condamnatului etc.
Aşadar, repartizarea condamnaţilor în penitenciar nu este o simplă activitate
administrativă, ci o operaţiune complexă, care se face după criterii ştiinţifice, are un caracter
juridic şi reeducativ. Complexitatea operaţiunii de repartizare rezidă în faptul că, pe de o parte,
condamnaţii sînt deosebiţi unii de alţii sub multiple aspecte, iar pe de altă parte, şi penitenciarele
sînt diferenţiate şi au profiluri diferite.