Capitolul al IX-lea.

Executarea hotărârilor penale

Secțiunea 1. Dispoziții generale

§1. Punerea în executare a hotărârilor penale – fază a procesului penal

Punerea în executare a hotărârii constituie o fază distinctă a procesului penal, deoarece obiectul său este
deosebit în raport de cel pe care și-l propun urmărirea penală și judecata 1.
Dispozițiile unei hotărâri penale, oricât de temeinice și de juste ar fi ele, ar avea o valoare pur formală și ar
rămâne neluate în seamă dacă nu s-ar prevedea prin lege mijloace și măsuri de executare a ceea ce a hotărât
instanța de judecată2. Hotărârile penale definitive pun capăt conflictului de drept născut din săvârșirea
infracțiunii.
Punerea în executare a hotărârilor penale, ca fază a procesului penal, a născut în literatura de specialitate o
serie de controverse chiar în legătură cu apartenența sa la ramura de drept a procedurii penale. În acest sens,
au existat opinii potrivit cărora întreaga reglementare care privește executarea hotărârilor penale face obiectul
unei ramuri autonome de drept – dreptul penal executiv 3.
Doctrina a apreciat că punerea în executare este o fază a procesului penal, ea reprezentând o etapă
necesară realizării scopului procesului penal, fără de care acest scop nu poate fi atins. În această opinie, din
faza punerii în executare fac parte numai unele dintre activitățile legate de executarea hotărârilor, și anume
numai cele ce pun în aplicare hotărârea4.
Faza punerii în executare a hotărârilor penale se caracterizează și prin aceea că este alcătuită din acte
procesuale și procedurale proprii, care nu pot fi întâlnite în celelalte faze ale procesului penal și nici în cadrul
executării propriu-zise a sancțiunii5.
Putem preciza că abia punerea în executare a hotărârilor penale poate finaliza întregul curs al procesului
penal.
Executarea hotărârii penale este actul final al procesului penal, desfășurarea activității de executare
prelungindu-se însă și după terminarea acestuia.

§2. Caracterul executoriu al hotărârilor penale

După rămânerea lor definitivă, hotărârile penale devin executorii de drept, organele competente urmărind a
trece la executarea dispozițiilor cuprinse în ele.
În urma acestui moment, hotărârile penale sunt considerate ca expresie a adevărului în raport cu obiectul
judecății (res iudicata pro veritate habetur) și o nouă judecată față de aceleași persoane și aceleași fapte nu mai
poate avea loc (non bis in idem). Cu alte cuvinte, cele hotărâte trec sub autoritatea lucrului judecat, situație ce
se înscrie în cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. i) CPP].
Prin urmare, rămânerea definitivă a unei hotărâri penale are un dublu efect 6, pe de o parte, posibilitatea
punerii ei în executare, iar, pe de altă parte, împiedicarea unei noi judecăți, efect direct al autorității de lucru
judecat. În acest sens, în literatura juridică 7 s-a apreciat că principiul autorității de lucru judecat a hotărârilor
penale definitive are două efecte:

1
N. VOLONCIU, op. cit., vol. II, p. 375.
2
G. ANTONIU, în V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. II, p. 293.
3
TR. POP, op. cit., vol. IV, p. 3.
4
N. VOLONCIU, op. cit., vol. II, p. 375.
5
I. NEAGU, op. cit., p. 646.
6
I. NEAGU, Drept procesual penal, Ed. Academiei, București, 1988, p. 613.
7
Idem, p. 647.

1
 – un efect pozitiv, care constă în posibilitatea punerii în executare a dispozițiilor cuprinse în hotărâre;
– un efect negativ, care constă în împiedicarea unui nou proces împotriva aceleiași persoane, cu privire la
aceeași faptă.
Potrivit art. 550 alin. (1) CPP, hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.
Aceasta este regula generală pentru activitatea de executare ce se desfășoară în faza procesuală a executării. În
anumite situații, expres prevăzute de lege, ca excepție de la regula generală, sunt executorii și unele hotărâri
nedefinitive [art. 550 alin. (2) CPP].
Anumite hotărâri, cum sunt cele prin care se dispune declinarea competenței de soluționare a cauzei, nu
pot fi atacate, potrivit legii, cu apel ori contestație, căile ordinare de atac potrivit legii noi. În economia noului
cod, spre deosebire de cel anterior, hotărârile penale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel sau cu
contestație. În situațiile în care nu s-au exercitat căile de atac, hotărârile devin definitive prin neapelare sau
prin neexercitarea dreptului la contestație, iar dacă au fost exercitate căile ordinare de atac, după parcurgerea
acestora.

§3. Momentul la care hotărârile judecătorești penale rămân definitive

Deoarece, după rămânerea definitivă, hotărârile penale devin executorii de drept, pentru organele
competente a le pune în executare prezintă importanță momentul la care o anumită hotărâre poate fi
considerată ca atare.
Hotărârile penale rămân definitive în raport de situațiile concrete prevăzute de art. 551-552 CPP. Aceste
momente sunt diferite după cum hotărârea care rămâne definitivă este a primei instanțe sau a instanței de
apel ori a instanței competente să soluționeze contestația.
a) Hotărârea primei instanțe rămâne definitivă, potrivit art. 551 CPP, la următoarele momente:
– la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă contestației sau apelului;
– la data expirării termenului de apel ori de introducere a contestației, când nu s-a declarat apel sau
contestație în termen sau când apelul ori, după caz, contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;
– la data retragerii apelului ori a contestației, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel
sau de introducere a contestației;
– la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația.
Încheierile date în primă instanță pot fi atacate odată cu fondul, cu excepția situațiilor în care sunt atacabile
separat cu apel ori contestație, potrivit legii. De asemenea, menționăm hotărârile care nu sunt supuse căilor de
atac [cum sunt cele pronunțate în materia declinării de competență, potrivit art. 50 alin. (4) CPP], care sunt
definitive de la momentul pronunțării. În ceea ce privește hotărârile atacabile cu apel sau contestație, prin
neexercitarea în termen a căii de atac, ele dobândesc autoritate de lucru judecat, astfel că împotriva lor nu mai
poate fi folosită calea ordinară de atac și data rămânerii definitive este data expirării termenului de apel sau de
introducere a contestației.
b) Hotărârea instanței de apel și hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămân definitive la
data pronunțării, atunci când apelul și contestația au fost admise și procesul a luat sfârșit în fața instanței de
apel sau a instanței competente să soluționeze contestația [art. 552 alin. (1) și (2) CPP].

§4. Instanța de executare

Competența de punere în executare a hotărârilor penale aparține instanței judecătorești care se numește
instanță de executare.
Potrivit Codului de procedură penală, instanța de executare este prima instanță, care poate fi judecătoria
sau tribunalul ori curtea de apel. Pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârile pronunțate în primă
instanță sunt puse în executare de Tribunalul București sau, după caz, de tribunalul militar.
În cazul în care după rămânerea definitivă a hotărârii s-a modificat prin lege competența de judecată în
primă instanță, devine instanță de executare instanța competentă să judece cauza în primă instanță potrivit

2
noii legi, chiar dacă nu este aceeași cu instanța care a judecat cauza în primă instanță, aceasta fiind cea mai în
măsură să asigure punerea în executare a hotărârilor penale cu maximă celeritate, întrucât deține toate datele
necesare în acest scop8.
În situația în care hotărârea este atacată cu apel sau, după caz, cu contestație, după pronunțarea deciziei în
apel sau în contestație, instanța de apel sau instanța ierarhic superioară, prin biroul executări penale, este
obligată să trimită primei instanțe, deci instanței de executare, un extras cu privire la decizia pronunțată,
potrivit art. 553 alin. (3) CPP. Extrasul se trimite în ziua pronunțării.
În literatura juridică9 se precizează că, în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare la o altă
instanță decât aceea a cărei hotărâre a fost desființată sau casată, instanța de executare va fi instanța la care s-
a trimis cauza, iar în situația în care judecata în cauză a fost strămutată în cursul soluționării căii de atac,
instanța de executare nu va fi prima instanță, ci aceea corespunzătoare în grad primei instanțe, din
circumscripția instanței de control judiciar.
Conform art. 553 alin. (4) CPP, dispozițiile privind instanța de executare sunt aplicabile și în cazul hotărârilor
nedefinitive, dar executorii (spre exemplu, cele prin care se admite cererea de amânare a executării pedepsei),
cu excepția celor privind măsurile de siguranță, măsurile asigurătorii și măsurile preventive, care se pun în
executare, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța
care le-a dispus.
De asemenea, potrivit art. 553 alin. (6) CPP, în cazul pedepselor și măsurilor neprivative de libertate,
judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanței de executare poate delega unele atribuții judecătorului
delegat cu executarea de la instanța corespunzătoare în grad instanței de executare în circumscripția căreia
locuiește persoana aflată în executare.

§5. Judecătorul delegat cu executarea

Punerea în executare, ca fază a procesului penal, se plasează după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești penale și debutează prin primele activități judiciare pe care le întreprinde la instanța de executare
judecătorul delegat cu executarea.
De altfel, procesul se află în faza punerii în executare și când, după rămânerea definitivă a hotărârii,
condamnatul introduce o cerere de amânare a executării pedepsei închisorii, chiar dacă judecătorul delegat
încă nu a întreprins în cauză niciun act concret de punere în executare 10.
Pentru efectuarea punerii în executare, la biroul executări penale este delegat, prin ordin de serviciu emis
de președintele instanței, un judecător care se ocupă de punerea în executare a hotărârilor penale.
Potrivit art. 29 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, judecătorii delegați de
președinții instanțelor cu executarea hotărârilor penale exercită următoarele atribuții:
– îndrumă și controlează activitatea compartimentului de executări penale;
– emit mandatele de executare a pedepsei închisorii și a pedepsei detențiunii pe viață, asigură comunicarea
și supraveghează luarea măsurilor pentru ducerea la îndeplinire a acestora;
– asigură punerea în executare a măsurilor educative privative de libertate;
– asigură punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate;
– îndrumă și controlează activitatea desfășurată de către serviciul de probațiune și de către instituțiile din
comunitate implicate în punerea în executare a pedepselor și măsurilor neprivative de libertate;
– sesizează instanța de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul
executării, se ivește vreo nelămurire ori împiedicare, precum și în celelalte cazuri prevăzute de lege;
– rezolvă incidentele ivite în cursul executării, date prin lege în competența acestora, și iau măsuri pentru
rezolvarea tuturor cererilor ivite în cursul executării;
8
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1671/1977, în C.D. 1977, p. 383, citată de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op.
cit., p. 1532-1533.
9
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1533.
10
Idem, p. 1534.

3
 – soluționează plângerile împotriva deciziilor consilierului de probațiune;
– aplică amenzi judiciare pentru comiterea unor abateri judiciare, în cazurile prevăzute de lege;
– verifică periodic închiderea pozițiilor din registrul de executări penale de către grefierul delegat la
compartimentul executări penale;
– rezolvă corespondența aferentă activității de punere în executare a hotărârilor penale;
– exercită atribuțiile privind emiterea mandatului european de arestare și demersurile legate de acesta
reglementate de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală;
– asigură transmiterea către Consiliul Superior al Magistraturii, în termenele și în condițiile legale, a
încheierilor și hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu al unui
judecător, procuror sau magistrat-asistent, precum și hotărârile prin care s-a dispus condamnarea sau
amânarea aplicării pedepsei față de aceștia, rămase definitive;
– îndeplinesc alte atribuții date prin lege în competența acestora.
Literatura juridică11 precizează că judecătorul delegat va proceda la punerea în executare a dispozițiilor din
hotărârea penală, emițând actele procedurale necesare pe baza cărora dispozițiile instanței vor fi executate
efectiv de autoritățile cu atribuții în acest sens, cum sunt organele de poliție. S-a arătat că punerea în executare
a hotărârilor se face pe cale grațioasă, iar incidentele la executare se rezolvă pe cale contencioasă.
Conform art. 554 alin. (2) CPP, judecătorul delegat poate sesiza instanța de executare, care va proceda
potrivit dispozițiilor care reglementează procedura la instanța de executare (art. 597 CPP) și contestația la
executare (art. 598 CPP), dacă în cursul executării se ivește vreo nelămurire sau împiedicare cu privire la
executare.

Secțiunea a 2-a. Punerea în executare a pedepselor

principale

§1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață

1.1. Considerații generale

Așa cum precizam anterior, punerea în executare a hotărârii penale definitive reprezintă o fază distinctă a
procesului penal, reglementată în Codul de procedură penală în art. 555 și urm.
Limita finală a fazei de punere în executare se epuizează odată cu începerea executării efective a
sancțiunilor sau a dispozițiilor cuprinse în hotărâre. Executarea propriu-zisă a sancțiunilor dispuse prin
hotărârea penală rămasă definitivă nu face parte din procesul penal.
Conform art. 555 alin. (1) CPP, în situația în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii sau a
detențiunii pe viață, punerea în executare a dispoziției privind executarea pedepsei se face prin emiterea în 3
exemplare a mandatului de executare de către judecătorul delegat.
Mandatul de executare a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață constituie actul procedural prin
intermediul căruia se pune în executare actul procesual, care este ordinul de punere în executare 12.
Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanței de executare în ziua rămânerii definitive
a hotărârii la instanța de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut în art. 553 alin. (3) CPP.
Legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 555 CPP și care sunt mențiunile pe care le va conține obligatoriu
mandatul de executare. Astfel, acesta trebuie să cuprindă:
– denumirea instanței de executare;
– data emiterii;
– datele privitoare la persoana condamnatului;
– numărul și data hotărârii care se execută și denumirea instanței care a pronunțat-o;

11
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. II, p. 307, citați de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1535.
12
I. NEAGU, op. cit., p. 653.

4
 – pedeapsa pronunțată;
– textul de lege aplicat;
– pedeapsa accesorie aplicată;
– timpul reținerii și arestării preventive ori al arestului la domiciliu, care s-a dedus din durata pedepsei;
– mențiunea dacă cel condamnat este recidivist;
– mențiunea prevăzută la art. 404 alin. (6), când persoana vătămată a solicitat înștiințarea cu privire la
eliberarea în orice mod sau la evadarea condamnatului, după caz;
– ordinul de arestare și de deținere;
– semnătura judecătorului delegat;
– ștampila instanței de executare.
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a
pedepsei închisorii sau a pedepsei detențiunii pe viață, judecătorul delegat emite și un ordin prin care interzice
condamnatului să părăsească țara, care se întocmește în 3 exemplare și cuprinde mențiuni similare mandatului
de executare a pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, cu privire la condamnat și hotărârea de
condamnare, precum și dispoziția de interzicere a părăsirii țării, potrivit art. 555 alin. (2) CPP. În vederea
aducerii la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii țării, se vor trimite un exemplar organului competent
să elibereze pașaportul și un exemplar Inspectoratului General al Poliției de Frontieră.
Potrivit art. 556 alin. (1) CPP, pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit două
exemplare organului de poliție de la domiciliul sau reședința condamnatului, iar în cazul în care acesta nu are
domiciliul sau reședința în România, organului de poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de
executare, când condamnatul este liber, sau, după caz, când condamnatul este arestat, comandantului la locul
de deținere.
În art. 556 alin. (11) CPP legiuitorul a dispus că, în situația în care mandatul de executare conține erori
materiale, însă permite identificarea persoanei în vederea punerii în executare, în raport cu datele de
identificare ale persoanei existente în evidențele organelor de poliție și hotărârea instanței de judecată,
organul de poliție execută hotărârea, solicitând, în același timp, instanței de judecată îndreptarea erorilor
materiale sesizate.
Atât mandatul de executare, cât și ordinul de interzicere a părăsirii țării vor putea fi transmise organelor
competente și prin fax, poștă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în
condiții care să permită autorităților destinatare să îi stabilească autenticitatea, potrivit art. 556 alin. (2 1) CPP.
După identificarea condamnatului, acesta va fi arestat în vederea executării mandatului de executare a
pedepsei închisorii și condus la cel mai apropiat loc de deținere, de regulă la cel mai apropiat penitenciar.
Un exemplar al mandatului de executare va fi înmânat condamnatului, iar celălalt exemplar va fi predat
administrației penitenciarului.
În cazul în care persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrânsă
[art. 557 alin. (5) CPP]; în baza acestui text, organul de poliție poate apela la forță pentru executarea
mandatului.
Dacă condamnatul nu este găsit, se prevede obligația organelor de poliție să procedeze la darea în urmărire
și în consemn la punctele de trecere a frontierei. Instanța de executare trebuie înștiințată cu privire la acest
aspect, pentru a face mențiunile necesare în registrele de punere în executare a hotărârilor penale.
Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii țării, organele în drept, respectiv organul competent să elibereze
pașaportul și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, refuză celui condamnat eliberarea pașaportului sau,
după caz, procedează la ridicarea acestuia și iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de
trecere a frontierei, astfel ca, în situația în care se va prezenta la punctele de trecere a frontierei, să fie depistat
și oprit să părăsească teritoriul statului român, potrivit art. 557 alin. (9) CPP.
În cazul în care condamnatul a părăsit deja teritoriul statului român, existând informații în acest sens,
organele de urmărire vor înștiința instanța care a emis mandatul de executare, în vederea emiterii unui mandat
european de arestare sau a formulării solicitării de extrădare, conform Legii nr. 302/2004 privind cooperarea

5
judiciară internațională în materie penală, și se va proceda la darea în urmărire internațională a condamnatului,
prin Biroul Interpol.
În situația în care condamnatul se află în stare de deținere, fie că a fost arestat preventiv, fie că este arestat
în altă cauză, cele două exemplare ale mandatului de executare a pedepsei închisorii se înaintează locului de
detenție, după primire fiind necesar ca administrația locului de deținere, prin comandant (directorul
penitenciarului), să întocmească un proces-verbal ce se înaintează instanței de executare.
La încarcerarea condamnatului atunci când acesta s-a aflat în stare de libertate sau la primirea mandatului
când se află în stare de deținere, comandantul locului de deținere consemnează într-un proces-verbal data
începerii executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață. Procesul-verbal va fi înregistrat în registrul de
punere în executare a hotărârilor penale, fiind documentul care atestă începerea executării pedepsei, data la
care condamnatul a început executarea și data la care pedeapsa va lua sfârșit.
Imediat după arestarea în vederea executării mandatului, condamnatul are dreptul de a încunoștința
personal sau de a solicita administrației locului de deținere să încunoștințeze un membru al familiei sale ori o
altă persoană desemnată de acesta despre arestare și despre locul unde este deținut. Dacă persoana
condamnată nu este cetățean român, aceasta are și dreptul de a încunoștința sau de a solicita încunoștințarea
misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetățean este sau, după caz, a unei organizații
internaționale umanitare, dacă nu dorește să beneficieze de asistența autorităților din țara sa de origine, ori a
reprezentanței organizației internaționale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub
protecția unei astfel de organizații, potrivit art. 558 alin. (2) CPP.
Art. 557 alin. (10) CPP prevede că, pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate
solicita motivat instanței de executare să încuviințeze părăsirea teritoriului României potrivit art. 85 alin. (2) lit.
i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) CP (articole care se referă la obligația persoanei supravegheate de a nu părăsi
teritoriul României fără încuviințarea instanței). Instanța de executare se pronunță în camera de consiliu prin
încheiere definitivă, iar în cazul în care admite cererea, stabilește perioada pentru care persoana supravegheată
poate părăsi teritoriul României. Potrivit art. 46 alin. (2)-(3) din Legea nr. 253/2013, durata părăsirii țării nu
poate depăși 30 de zile într-un an și se include în termenul de supraveghere. O copie a încheierii definitive se
comunică, de îndată, serviciului de probațiune competent, Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și
Direcției Generale de Pașapoarte.

1.2. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață

1.2.1. Considerații generale

Pentru asigurarea realizării scopului procesului penal și a eficienței pedepsei, hotărârile penale definitive se
pun în executare de îndată13.
Amânarea executării pedepsei reprezintă o situație de excepție de la regula executării de îndată a hotărârii
penale. Ea nu reprezintă o înlăturare a executării pedepsei, ci doar o amânare a momentului de la care aceasta
urmează a începe, putând fi dispusă doar în cazul în care executarea pedepsei nu a început și doar cu privire la
pedeapsa cu închisoarea sau pedeapsa detențiunii pe viață.
De asemenea, conform art. 519 CPP, este posibilă și amânarea executării măsurii educative a internării într-
un centru educativ sau a măsurii educative a internării într-un centru de detenție.

1.2.2. Cazurile în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii
pe viață

Cazurile în care se poate dispune amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață sunt
reglementate în art. 589 CPP.

13
A.L. LORINCZ, op. cit., 2009, p. 454.

6
 Pentru ca instanța să se poată pronunța cu privire la amânarea executării pedepsei închisorii sau a
detențiunii pe viață, este necesar ca hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă până la data pronunțării
soluției asupra cererii, în caz contrar cererea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă 14.
Potrivit art. 589 alin. (1) CPP, executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi amânată în
următoarele cazuri:
a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care
nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă
executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei
permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și
lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situație, executarea pedepsei se
amână pentru o durată determinată;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei
se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Referitor la acest caz de amânare, Curtea
Constituțională, prin Decizia nr. 535/201915, a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 589 alin.
(1) lit. b) fraza întâi teza a doua CPP, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la
posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, este neconstituțională, astfel
încât, în prezent, și bărbații condamnați pot obține amânarea executării pedepsei pentru acest motiv.
Din analiza dispozițiilor Codului de procedură penală se poate observa că legiuitorul nu a mai menținut și cel
de-al treilea caz de amânare a executării pedepsei prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c) CPP 1968, referitor la
situația în care, din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave
pentru condamnat, familia sau unitatea la care lucrează, deoarece s-a constatat din practica instanțelor de
judecată că cererile de amânare a executării pedepsei întemeiate pe acest motiv au fost respinse în totalitate,
nefiind întemeiate, și, în același timp, dispozițiile Legii nr. 254/2013 privind executarea sancțiunilor privative de
libertate prevăd situațiile în care sunt posibile permisiuni și învoiri în executarea pedepsei.
a) Boala condamnatului
Prima situație în care se poate solicita de către condamnat amânarea executării pedepsei închisorii sau a
detențiunii pe viață este cea în care condamnatul suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa
pedeapsa.
Condițiile în care se poate dispune amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață,
potrivit art. 589 alin. (1) lit. a) CPP, sunt:
– condamnatul să sufere de o boală;
– boala să îl pună în imposibilitate de a mai executa pedeapsa;
– boala să nu poată fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor;
– specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a
Ministerului Sănătății;
– instanța să aprecieze că amânarea executării și lăsarea în libertate a condamnatului nu prezintă un pericol
pentru ordinea publică.
Pentru ca „instanța să aprecieze că amânarea executării și lăsarea condamnatului în libertate nu prezintă un
pericol pentru ordinea publică”, este necesar să ia act de natura infracțiunii pentru care a fost condamnat, de
afecțiunea de care suferă și de orice alte împrejurări ale cauzei.
Existența bolii de care suferă condamnatul poate fi dovedită doar printr-o expertiză medico-legală efectuată
de către serviciul medico-legal competent, nefiind suficientă depunerea unor acte medicale, cum ar fi o
adeverință medicală sau un bilet de ieșire din spital, acestea neavând relevanță.
Menționăm, de asemenea, că dispozițiile procesuale penale care reglementează această instituție nu fac
distincție între boli curabile și incurabile, psihice sau fizice și nici nu impun condiția ca maladiile să îi pună în

14
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 598; R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1609.
15
M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019.

7
pericol viața condamnatului, așa cum s-a stabilit în practică, ci numai să îl pună pe acesta în imposibilitatea de a
executa pedeapsa imediat16.
Potrivit art. 589 alin. (2) CPP, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) al aceluiași articol, amânarea executării
pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat și-a provocat singur starea de boală, prin refuzul
tratamentului medical, al intervenției chirurgicale, prin acțiuni de autoagresiune sau prin alte acțiuni
vătămătoare, sau în situația în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.
Dispozițiile procesuale penale nu limitează numărul cazurilor în care condamnatul poate solicita amânarea
executării pedepsei, însă, în situația unor amânări succesive, comisiile medico-legale din teritoriu pot efectua
expertizele medico-legale pentru amânarea executării pedepsei de cel mult 2 ori, pe durate de câte 3 luni, iar
pentru următoarele amânări sau întreruperi, expertizele medico-legale se efectuează de către Institutul
Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București, conform protocolului dintre instanțe și acesta 17.
Amânarea executării pedepsei se face pentru o durată determinată, iar dacă nu s-a stabilit o durată pentru
care se dispune amânarea executării pedepsei, judecătorul delegat al instanței de executare este obligat să
sesizeze instanța de executare pentru a verifica dacă mai subzistă cauza care a determinat amânarea executării
pedepsei.
Dacă persoana condamnată formulează, în perioada de amânare, o nouă cerere de amânare pentru aceleași
temeiuri, practic o cerere de prelungire a amânării executării pedepsei, și instanța o admite înainte ca
amânarea anterioară să fi expirat, durata prelungirii amânării trebuie calculată de la data la care amânarea
acordată anterior trebuia să expire, și nu de la data pronunțării hotărârii prin care s-a dispus prelungirea
amânării18.
b) Starea de graviditate a condamnatei sau existența unui copil mai mic de 1 an (în cea de-a doua ipoteză,
indiferent dacă este vorba despre o femeie sau un bărbat, astfel cum a stabilit Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 535/2019, menționată anterior)
Cel de-al doilea caz de amânare a executării pedepsei, prevăzut de art. 589 alin. ( 1) lit. b) CPP, apare atunci
când condamnata este gravidă. Dovada stării de graviditate trebuie să se facă cu actele medicale eliberate de
medicul specialist, nefiind necesară în acest caz efectuarea unei expertize medico-legale.
Amânarea executării pedepsei are loc până la data nașterii. De la această dată poate deveni aplicabil cel de-
al doilea caz de amânare a executării pedepsei prevăzut de art. 589 alin. (1) lit. b) CPP, care intervine atunci
când condamnata are un copil mai mic de un an.
Pentru aplicarea cazului de amânare a executării pedepsei referitor la cazul în care condamnatul are un
copil mai mic de un an, este necesară formularea unei cereri de amânare a executării pedepsei de către acesta.
Amânarea executării pedepsei nu se va putea dispune în situația în care condamnatului i s-a interzis
exercitarea drepturilor părintești, ca pedeapsă accesorie sau complementară.
S-a apreciat că poate beneficia de amânarea executării pedepsei și condamnata care nu a născut, ci a
adoptat un copil mai mic de un an, întrucât textul de lege nu face niciun fel de distincție în acest sens 19.

1.2.3. Obligațiile condamnatului în cazul amânării executării pedepsei

Pentru situația în care s-a dispus amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață,
legiuitorul a prevăzut pentru persoana condamnată îndeplinirea următoarelor obligații, potrivit art. 590 alin. (1)
CPP:
a) să nu depășească limita teritorială fixată decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să ia legătura, în termenul stabilit de instanță, cu organul de poliție desemnat de aceasta în cuprinsul
hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii, pentru a fi luat în evidență și a stabili mijlocul de

16
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1612.
17
Idem, p. 1614.
18
Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 1668/1981, în R.R.D. nr. 5/1982, p. 63, citată de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU
(COORD.), op. cit., p. 1614-1615.
19
D. LUPAȘCU, citat de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1617.

8
comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum și să se prezinte la instanță ori de câte ori este
chemat;
c) să nu își schimbe locuința fără informarea prealabilă a instanței care a dispus amânarea;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
e) pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a) CPP, să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care
urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. b) CPP, să îngrijească copilul mai
mic de un an.
Despre aceste măsuri instanța va face mențiune în minuta și în dispozitivul sentinței penale.
De asemenea, pe durata amânării executării pedepsei, potrivit art. 590 alin. (2) CPP, instanța poate impune
condamnatului să respecte una sau mai multe obligații:
a) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice,
stabilite de instanță;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;
c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.

1.2.4. Soluționarea cererii

Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi făcută de procuror și
de condamnat și poate fi retrasă de persoana care a formulat-o.
Competentă a se pronunța asupra acordării amânării pedepsei este instanța de executare, potrivit art. 591
alin. (1) CPP.
În cazul în care se admite cererea de amânare a executării pedepsei, mandatul de executare nu se va pune
în executare pe durata amânării.
Pentru cazurile prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) CPP, adică pentru situația în care se solicită amânarea
executării pedepsei atunci când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată
suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor,
cererea de amânare a executării pedepsei se depune la judecătorul delegat cu executarea, însoțită de înscrisuri
medicale.
Conform art. 591 alin. (2) teza a II-a CPP, judecătorul delegat cu executarea verifică competența instanței și
dispune, după caz, prin încheiere, declinarea competenței de soluționare a cauzei sau efectuarea expertizei
medico-legale. După primirea raportului de expertiză medico-legală, cauza se soluționează de instanța de
executare.
Hotărârea prin care se dispune amânarea executării pedepsei este executorie de la data pronunțării.
Hotărârea prin care instanța s-a pronunțat asupra cererii de amânare a executării pedepsei închisorii sau a
detențiunii pe viață poate fi atacată cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la
comunicare.
Instanța de executare comunică hotărârea prin care s-a dispus amânarea executării pedepsei, în ziua
pronunțării, organului de poliție desemnat în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii
pentru a lua în evidență persoana, jandarmeriei, unității de poliție în a cărei circumscripție locuiește
condamnatul, organelor competente să elibereze pașaportul, organelor de frontieră, precum și altor instituții,
în vederea asigurării respectării obligațiilor impuse, potrivit art. 591 alin. (3) CPP.
Organul de poliție desemnat cu supravegherea de către instanță verifică periodic respectarea obligațiilor de
către condamnat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată instanța de executare.
La sesizarea organului de poliție în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor impuse condamnatului
potrivit art. 590 CPP, instanța va revoca amânarea și va dispune punerea în executare a pedepsei privative de
libertate.

9
 Instanța de executare ține evidența amânărilor acordate și, la expirarea termenului, ia măsuri pentru
emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire
[art. 591 alin. (6) CPP].

1.3. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață

1.3.1. Considerații generale

Spre deosebire de amânarea executării pedepsei, care se poate acorda înainte de începerea executării,
întreruperea executării pedepsei presupune ca executarea pedepsei să fi început 20.
Întreruperea executării pedepsei se deosebește de alte instituții de drept procesual penal, și anume de
suspendarea executării pedepsei, de liberarea condiționată, de învoirea din penitenciar, atât prin condițiile în
care se acordă, cât și prin efectele juridice pe care le produce.
Întreruperea executării pedepsei presupune eliberarea din penitenciar a condamnatului pentru o perioadă
ce va fi determinată de instanța de judecată, fără a putea să constituie o cauză de înlăturare a pedepsei 21.
După încetarea cauzelor care au determinat întreruperea executării pedepsei, condamnatul va executa
restul rămas de pedeapsă.
Pe perioada întreruperii executării, condamnatul execută pedeapsa accesorie, se află în continuare în timpul
executării pedepsei, ea neputând fi considerată executată, motiv pentru care comiterea unei infracțiuni în
această perioadă atrage starea de recidivă postcondamnatorie 22.
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață presupune eliberarea din penitenciar a
condamnatului aflat în executarea pedepsei.
În cazul în care petentul a fost condamnat pentru infracțiuni concurente, existând două mandate de
executare a pedepsei, cererea de întrerupere a executării pedepsei nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, pe
motiv că nu s-a făcut dovada contopirii pedepselor, de vreme ce legea nu instituie o asemenea condiție 23.

1.3.2. Cazurile în care poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei închisorii sau a
detențiunii pe viață

Potrivit art. 592 alin. (1) CPP, executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi întreruptă în
aceleași cazuri și în aceleași condiții prevăzute la art. 589 CPP, și anume:
a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care
nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă
executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei
permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că întreruperea executării și
lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situație, executarea pedepsei se
întrerupe pentru o durată determinată;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei
se întrerupe până la încetarea cauzei care a determinat întreruperea. În ceea ce privește situația existenței unui
copil mai mic de un an, pe de o parte, în considerarea faptului că dispunerea întreruperii executării pedepsei
închisorii sau a detențiunii pe viață se face, potrivit art. 592 alin. (1) CPP, în cazurile și cu respectarea condițiilor
prevăzute la art. 589 CPP, iar, pe de altă parte, ținând cont de Decizia nr. 535/2019 prin care Curtea
Constituțională a constatat că este neconstituțională soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 589 alin. (1)
lit. b) fraza întâi teza a doua CPP, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la

20
A.L. LORINCZ, op. cit., p. 457.
21
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1621.
22
Ibidem.
23
C.A. București, s. a II-a pen., dec. nr. 39/A/2001, în P.J.P. 2001-2002, p. 375, citată de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU
(COORD.), op. cit., p. 1622.

10
posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, în prezent, considerăm și bărbații
condamnați pot obține întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață pentru acest motiv.
a) Boala condamnatului
Prima situație în care se poate solicita de către condamnat întreruperea executării pedepsei închisorii sau a
detențiunii pe viață este cea în care acesta suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa
pedeapsa.
Pentru situația în care se solicită întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
pentru acest motiv, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
– condamnatul să sufere de o boală;
– boala să îl pună în imposibilitate de a mai executa pedeapsa;
– boala să nu poată fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor;
– specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a
Ministerului Sănătății;
– instanța să aprecieze că întreruperea executării și lăsarea condamnatului în libertate nu prezintă un
pericol pentru ordinea publică.
Existența bolii de care suferă condamnatul va putea fi dovedită doar printr-o expertiză medico-legală
efectuată de către serviciul medico-legal competent.
b) Starea de graviditate a condamnatei sau existența unui copil mai mic de 1 an (în cea de-a doua ipoteză,
indiferent dacă este vorba despre o femeie sau un bărbat, prin raportare la Decizia nr. 535/2019 a Curții
Constituționale)
Cel de-al doilea caz de întrerupere a executării pedepsei este incident atunci când condamnata este gravidă
și poate face dovada acestei stări cu actele medicale eliberate de medicul specialist, nefiind necesară
efectuarea unei expertize medico-legale. Întreruperea executării pedepsei are loc în această situație până la
data nașterii, dată de la care devine aplicabil celălalt caz de întrerupere a executării pedepsei, și anume cel în
care condamnata are un copil mai mic de un an.

1.3.3. Obligațiile condamnatului în cazul întreruperii executării pedepsei

Potrivit art. 592 alin. (2) raportat la art. 590 alin. (1) CPP, instanța impune îndeplinirea unor obligații de
către condamnatul căruia i s-a admis cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a pedepsei
detențiunii pe viață. Astfel, pe durata întreruperii executării pedepsei, condamnatul trebuie să respecte
următoarele obligații:
a) să nu depășească limita teritorială fixată decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să ia legătura, în termenul stabilit de instanță, cu organul de poliție desemnat de aceasta în cuprinsul
hotărârii de întrerupere a executării pedepsei închisorii, pentru a fi luat în evidență și a stabili mijlocul de
comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum și să se prezinte la instanță ori de câte ori este
chemat;
c) să nu își schimbe locuința fără informarea prealabilă a instanței care a dispus întreruperea;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
e) pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a) CPP, să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care
urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. b) CPP, să îngrijească copilul mai
mic de un an.
Despre aceste măsuri instanța va face mențiune în minuta și în dispozitivul sentinței penale.
De asemenea, pe durata întreruperii executării pedepsei, conform art. 592 alin. (2) raportat la art. 590 alin.
(2) CPP, instanța poate impune condamnatului să respecte una sau mai multe obligații:
a) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice,
stabilite de instanță;

11
 b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;
c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
Coroborând dispozițiile art. 592 alin. (2) cu cele ale art. 591 alin. (4) CPP, în caz de încălcare cu rea-credință
a obligațiilor stabilite potrivit art. 590 CPP, instanța de executare revocă întreruperea și dispune executarea în
continuare a pedepsei privative de libertate.
Organul de poliție desemnat de instanță în cuprinsul hotărârii cu supravegherea celui față de care s-a dispus
întreruperea executării pedepsei verifică periodic respectarea obligațiilor de către condamnat și întocmește
lunar un raport în acest sens către instanța de executare.

1.3.4. Soluționarea cererii

Coroborând dispozițiile art. 592 cu cele ale art. 589 alin. (1) lit. a) CPP, rezultă că titularii cererii pentru
întreruperea executării pedepsei sunt condamnatul, procurorul și administrația penitenciarului, iar în cazul
prevăzut la art. 592 raportat la art. 589 alin. (1) lit. b) CPP, persoana condamnată și procurorul.
La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață se citează
condamnatul și administrația penitenciarului în care acesta execută pedeapsa.
Pentru ca instanța să se poată pronunța cu privire la întreruperea executării pedepsei închisorii sau a
detențiunii pe viață, este necesar ca hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă până la data pronunțării
soluției asupra cererii, în caz contrar cererea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă 24.
Potrivit art. 593 alin. (1) CPP, instanța competentă să soluționeze cererea de întrerupere a executării
pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere, corespunzătoare în grad instanței de
executare.
Cererea de prelungire a întreruperii se soluționează de instanța care a acordat întreruperea executării
pedepsei.
Hotărârea prin care instanța s-a pronunțat asupra cererii de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau
a detențiunii pe viață poate fi atacată cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la
comunicare.

1.3.5. Evidența întreruperii executării pedepsei

Potrivit art. 594 alin. (1) CPP, instanța care a acordat întreruperea comunică de îndată această măsură
instanței de executare, locului de deținere și organului de poliție, pentru efectuarea înregistrărilor necesare.
La expirarea termenului de întrerupere, cel condamnat la pedeapsa închisorii este obligat să se prezinte la
locul de deținere pentru reluarea executării pedepsei întrerupte. În cazul în care la expirarea termenului
condamnatul nu se prezintă la locul de deținere, administrația locului de detenție trimite de îndată o copie de
pe mandatul de executare organului de poliție, în vederea executării, iar pe copia mandatului de executare se
menționează și cât a mai rămas de executat din durata pedepsei.
Administrația locului de deținere comunică instanței de executare data la care a reînceput executarea
pedepsei, pentru efectuarea înregistrărilor.
Timpul în care executarea pedepsei a fost întreruptă nu se socotește în executarea pedepsei.
Mențiunile cu privire la întreruperea executării pedepsei se comunică serviciului cazier judiciar, conform art.
9 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar 25.

24
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1621-1622.
25
Republicată în M. Of. nr. 777 din 13 noiembrie 2009.

12
 §2. Punerea în executare a amenzii penale26

Potrivit art. 61 CP, amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.
Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă, iar suma corespunzătoare unei zile-amendă,
cuprinsă între 10 lei și 500 de lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și
400 de zile. Instanța stabilește numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a
pedepsei.
Executarea pedepsei amenzii se face potrivit art. 559 CPP. Astfel, persoana condamnată la pedeapsa
amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în
termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
De asemenea, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, depunerea recipisei de plată integrală a
amenzii se va face în termen de 15 zile de la data efectuării plății. Această reglementare corespunde situației în
care condamnatul poate achita integral plata amenzii.
În cazul în care cel condamnat la pedeapsa amenzii se află în imposibilitate de a achita integral amenda în
termenul de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, potrivit art. 559 alin. (2) CPP, la
cererea celui condamnat, judecătorul delegat cu executarea va dispune eșalonarea plății amenzii pe o perioadă
de cel mult 2 ani, în rate lunare.
În acest sens, condamnatul trebuie să formulează o cerere pe care trebuie să o adreseze judecătorului
delegat, în vederea eșalonării plății amenzii. Cererea poate fi admisă sau poate fi respinsă, în funcție de
dovezile pe care condamnatul le prezintă cu privire la situația sa financiară. Solicitarea poate fi adresată
judecătorului delegat atât înainte, cât și după expirarea termenului de 3 luni stabilit de art. 559 CPP pentru
plata voluntară a amenzii, întrucât cererea de eșalonare nu poate fi respinsă ca tardivă în absența unui termen
legal27.
După plata fiecărei rate, condamnatul trebuie să depună recipisa de achitare la instanța de executare,
pedeapsa fiind considerată executată după achitarea tuturor ratelor.

Secțiunea a 3-a. Punerea în executare a pedepselor complementare

§1. Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii exercițiului unor drepturi

Potrivit art. 55 CP, pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
De asemenea, conform art. 66 alin. (1) CPP, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi
constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau a mai multora dintre următoarele
drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părintești;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;

26
Punerea în executarea a amenzii penale aplicate persoanei juridice este reglementată în cuprinsul art. 497 CPP, prezentat
mai sus, la capitolul privind procedurile speciale, secțiunea referitoare la procedura privind tragerea la răspunderea penală a
persoanei juridice.
27
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 253/1983, în R.R.D. nr. 2/1984, p. 109, citată de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU
(COORD.), op. cit., p. 1544.

13
 g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a
folosit pentru săvârșirea infracțiunii;
h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanță;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară
activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
Potrivit art. 562 CPP, punerea în executare a acestei pedepse complementare se face prin trimiterea de
către judecătorul delegat al instanței de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcție de
drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să
supravegheze exercitarea dreptului respectiv.
Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de către organele judiciare în cursul procesului penal, în cazul
dispunerii pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, judecătorul delegat cu executarea
trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, în funcție de drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei
juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv, după
cum urmează:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice,
comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum și, dacă este cazul, celei de la locuința persoanei
condamnate și Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date;
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, comunicarea
se face Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, precum și, dacă este cazul, instituției în cadrul căreia cel
condamnat exercită o astfel de funcție;
c) pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, comunicarea se face
Inspectoratului General pentru Imigrări și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră;
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum și, dacă
este cazul, celei de la locuința persoanei condamnate, Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea
Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana locuiește în străinătate, comunicarea se face Departamentului
consular al Ministerului Afacerilor Externe. În cazul cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene,
comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) pentru interzicerea drepturilor părintești, comunicarea se face consiliului local și direcției generale de
asistență socială și protecția copilului în a căror circumscripție își are domiciliul condamnatul, precum și, dacă
este cazul, celor în care își are locuința condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face consiliului local în a cărui
circumscripție își are domiciliul condamnatul, precum și, dacă este cazul, celui în care își are locuința
condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, comunicarea se face persoanei juridice în cadrul
căreia persoana exercită respectiva funcție, profesie, meserie sau activitate, precum și, dacă este cazul,
persoanei juridice care asigură organizarea și coordonarea exercitării profesiei sau activității respective ori
autorității care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public;

14
 h) pentru interzicerea dreptului de a deține, purta și folosi orice categorie de arme, comunicarea se face
inspectoratului județean de poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este cazul, celui în
care își are locuința condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță,
comunicarea se face inspectoratului județean de poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul, precum și,
dacă este cazul, celui în care își are locuința condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face Inspectoratului General
al Poliției de Frontieră, Direcției Generale de Pașapoarte și Inspectoratului General pentru Imigrări, în situația
cetățenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliției Române;
l) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, comunicarea se face
inspectoratelor județene de poliție în a căror circumscripție se află localitățile vizate de interdicție și Direcției
pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanță, comunicarea se face inspectoratului județean de poliție în a
cărui circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este cazul, celui în care își are locuința condamnatul și,
pentru cazurile în care s-a dispus interdicția pentru locuri, manifestări sau adunări în afara acestei
circumscripții, Inspectoratului General al Poliției Române;
n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele care au comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea,
comunicarea se face persoanelor cu care condamnatul nu are dreptul să între în legătură ori de care nu are
dreptul să se apropie, Direcției de Poliție a Municipiului București ori, după caz, inspectoratului județean de
poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este cazul, celui în care își are locuința
condamnatul și, pentru cazurile în care victima sau persoanele stabilite de instanță nu domiciliază în aceeași
circumscripție, Direcției de Poliție a Municipiului București ori, după caz, inspectoratelor județene de poliție de
la domiciliul acestora. Copia va fi însoțită de mențiunea că victima sau membrul de familie al acesteia la care se
referă măsura complementară poate solicita emiterea unui ordin european de protecție, în condițiile legii;
o) pentru interzicerea dreptului de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde
victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată, comunicarea se face victimei,
Direcției de Poliție a Municipiului București ori, după caz, inspectoratului județean de poliție în a cărui
circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este cazul, celui în care își are locuința condamnatul și Direcției
de Poliție a Municipiului București ori, după caz, inspectoratelor județene de poliție în a căror circumscripție se
află locurile vizate de interdicție. Copia va fi însoțită de mențiunea că victima sau membrul de familie al
acesteia la care se referă măsura complementară poate solicita emiterea unui ordin european de protecție, în
condițiile legii.
Comunicarea către autoritățile de stat și persoanele juridice de drept privat a copiei dispozitivului se va face
când pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi devine executabilă, potrivit art. 68 CP.
Astfel, potrivit art. 68 alin. (1) CP, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
– de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
– de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere;
– după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea
termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării
condiționate.
În comunicare se va menționa data de la care începe și data la care ar trebui să înceteze executarea
pedepsei complementare.

15
 Executarea pedepsei complementare, în cazul pedepselor cu executare în regim de detenție, se face după
executarea pedepsei principale, nu se poate executa odată cu pedeapsa principală, deoarece odată cu
pedeapsa principală se execută pedeapsa accesorie.

§2. Punerea în executare a pedepsei complementare a degradării militare

Conform art. 69 alin. (1) CP, pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului și a
dreptului de a mai purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Fiind vorba despre o pedeapsă complementară, degradarea militară este dependentă de pedeapsa
principală. Spre deosebire de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, degradarea
militară nu are o durată, executându-se de îndată și imediat după ce hotărârea de condamnare a rămas
definitivă28.
Potrivit art. 564 CPP, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul
delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unității militare în a cărei evidență
este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar județean sau zonal de la domiciliul condamnatului;
textul a fost modificat, dat fiind faptul că serviciul militar nu mai este obligatoriu.
Pedeapsa privește o categorie specială și restrânsă de condamnați, militari activi sau în rezervă, și este
privativă de drepturi, în sensul că gradul militar și dreptul de a purta uniformă se pierd pentru totdeauna.
Executarea propriu-zisă a degradării militare se face conform unor dispoziții legale speciale, adică potrivit
regulamentelor militare29.

§3. Punerea în executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii definitive de

condamnare

Conform art. 565 CPP, pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condamnare se pune în executare
prin trimiterea extrasului, în forma stabilită de instanță, unui cotidian local ce apare în circumscripția instanței
care a pronunțat hotărârea de condamnare sau unui cotidian național, în vederea publicării, pe cheltuiala
persoanei condamnate.
Conform art. 33 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în vederea punerii în
executare a pedepsei publicării hotărârii de condamnare, judecătorul delegat cu executarea trimite extrasul, în
forma stabilită de instanță, cotidianului local sau național desemnat de acesta, solicitând comunicarea tarifului
pentru publicare.
În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea conducerii cotidianului desemnat, judecătorul
delegat cu executarea comunică persoanei condamnate costul publicării și obligația acesteia de a face plata în
termen de 30 de zile, iar cotidianul desemnat va proceda la publicarea extrasului hotărârii de condamnare în
termen de 5 zile de la data plății și îl va înștiința pe judecătorul delegat cu executarea despre publicare,
comunicându-i o copie a textului publicat.
Dacă, în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate, judecătorul delegat cu
executarea nu primește înștiințarea privind efectuarea publicării, va proceda la verificarea motivelor care au
condus la neefectuarea ei. De asemenea, în situația în care conducerea cotidianului desemnat nu furnizează
informația privind costul publicării sau când nu ia măsurile necesare în vederea asigurării publicării, judecătorul
delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru îndeplinirea acestor obligații, ce nu poate depăși 15
zile, sau desemnează un alt cotidian din aceeași categorie pentru publicare.
Dacă se constată că neefectuarea publicării s-a datorat culpei persoanei condamnate, judecătorul delegat
cu executarea poate acorda un nou termen pentru publicare, care nu poate depăși 15 zile, iar dacă persoana
28
N. VOLONCIU, R. MOROȘANU, Codul de procedură penală comentat. Art. 415-464. Executarea hotărârilor penale, Ed. Hamangiu,
București, 2007, p. 47, citați de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1557.
29
I. OANCEA, Drept execuțional penal, Ed. All, București, 1998, p. 273.

16
condamnată nu a efectuat plata pentru publicare în termenul prevăzut de lege, judecătorul delegat cu
executarea va sesiza organul de urmărire penală competent, cu privire la săvârșirea infracțiunii de neexecutare
a sancțiunilor penale, prevăzută la art. 288 alin. (1) CP 30.

Secțiunea a 4-a. Punerea în executare a măsurilor

de siguranță

§1. Punerea în executare a obligării la tratament medical

1.1. Considerații generale

Această măsură de siguranță este prevăzută în art. 109 CP și constă în obligarea făptuitorului de a se
prezenta la tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea
de pericol. Ea privește starea de pericol determinată de starea psihofizică anormală a făptuitorului, generată de
boală, consum cronic de alcool sau alte substanțe psihoactive 31.
Măsura se poate lua dacă sunt întrunite următoarele condiții: persoana să fi săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală, indiferent dacă fapta este sau nu infracțiune; făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din
cauza unei boli, consumului cronic de alcool sau alte substanțe psihoactive 32; instanța de judecată să aprecieze
că, prin obligarea la tratament medical, făptuitorul se va însănătoși sau starea lui se va ameliora și se va înlătura
pericolul pe care acesta îl prezintă.
Obligarea la tratament medical se poate dispune pe o perioadă nedeterminată, care însă va putea fi
revocată în caz de însănătoșire sau de ameliorare 33, precum și față de făptuitorul care nu a fost trimis în
judecată34.
Față de dispozițiile anterioare din Codul penal privind dispunerea măsurii de siguranță a obligării la
tratament medical, se elimină din conținutul acestei norme prevederile alin. (4) al art. 113 CP 1969 cu privire la
dispunerea măsurii în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății, luarea acestei măsuri fiind
prevăzută însă prin normele procesuale penale din cuprinsul Secțiunii 1 a Capitolului II, intitulat „Aplicarea
provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical”, al Titlului V din Partea generală a Codului de
procedură penală, care conține dispoziții privind condițiile și procedura de aplicare a măsurii obligării provizorii
la tratament medical. În schimb, dispunerea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical este
obligatorie în cazul săvârșirii infracțiunii privind contaminarea venerică prevăzută de art. 353 CP.
Se menține, de asemenea, în conținutul art. 109 CP prevederea conform căreia nerespectarea obligației de
a se prezenta în mod regulat la tratament medical poate atrage înlocuirea acestei măsuri cu măsura internării,
conform art. 568 CPP, înlocuirea nefiind obligatorie, ci doar dacă se constată de către medici o înrăutățire a
stării de sănătate a făptuitorului pacient și în același timp o creștere a pericolului pe care acesta îl prezintă
pentru societate.

1.2. Aspecte procedurale

Potrivit art. 566 alin. (1) CPP, măsura de siguranță a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre
definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a copiei de pe raportul de expertiză
medico-legală autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a
30
Conform art. 288 alin. (1) CP, sustragerea de la executare sau neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori
accesorii sau a măsurii de siguranță prevăzute în art. 108 lit. b) și c), de către persoana fizică față de care s-au dispus aceste
sancțiuni, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
31
AL. BOROI, op. cit., p. 371; Jud. sect. 3, București, sent. pen. nr. 1507/2003; Jud. Slatina, sent. pen. nr. 1591/2003,
www.legeaz.net.
32
A se vedea Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2677/1979, în C.D. 1979, p. 372, dec. nr. 2683/1974, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 74; Jud.
sect. 3 București, sent. pen. nr. 978/1969, în C. BULAI, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, L. LEFTERACHE , op. cit., p. 414.
33
Trib. București, s. I pen., dec. nr. 1339/A/2003, în C.P.J.P. 2000-2004, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007, p. 190.
34
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2069/1982, în C. BULAI, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, L. LEFTERACHE , op. cit., p. 415.

17
luat această măsură. În cazul în care obligarea la tratament medical însoțește pedeapsa închisorii ori a
detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în stare de deținere, comunicarea hotărârii definitive se face
administrației locului de deținere.
Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei față de care s-a luat măsura obligării la
tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul.
Instanța competentă să se pronunțe este fie instanța de executare, fie, în cazul în care unitatea sanitară nu
se află în circumscripția instanței care a dispus executarea, judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea
sanitară.
Instanța de executare va comunica persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că
este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul și îi va
atrage atenția că, în caz de nerespectare a măsurii luate, se va dispune internarea medicală.
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical presupune obligația persoanei de a se prezenta și de a
urma tratamentul medical, dar și obligația instituției medicale de a comunica instanței date cu privire la
executarea efectivă a măsurii de siguranță.
Conform art. 567 alin. (1) CPP, unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea
tratamentului medical este obligată să comunice instanței:
a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
b) dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului după prezentare;
c) dacă, din cauza înrăutățirii stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura obligării la
tratament medical, este necesară internarea medicală;
d) dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura de siguranță a
obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune.

1.3. Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical

În situația în care instanța este sesizată cu privire la necesitatea înlocuirii sau încetării măsurii, atunci când
starea de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical s-a înrăutățit, fiind
necesară internarea medicală, și atunci când, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei față de care s-a
luat măsura de siguranță a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune,
este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei obligate la
tratament medical.
Astfel, potrivit art. 568 alin. (2) CPP, persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie
examinată și de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanței care va
soluționa sesizarea. Dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în vederea
efectuării expertizei, va fi adusă cu mandat de aducere, potrivit art. 184 alin. (4) CPP.
După primirea raportului de expertiză medico-legală și a concluziilor medicului de specialitate desemnat,
instanța, în ședință publică, ascultă concluziile procurorului, ale persoanei față de care este luată măsura de
siguranță și ale avocatului său, precum și ale expertului și medicului desemnat de aceasta, atunci când
consideră necesar, și dispune fie încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie internarea medicală.
În cazul în care persoana față de care s-a luat măsura de siguranță nu are avocat, i se asigură un avocat din
oficiu.
O copie de pe hotărârea definitivă a instanței de executare se comunică instanței de executare.

§2. Punerea în executare a internării medicale

2.1. Considerații generale

Măsura internării medicale este prevăzută în art. 110 CP. Pericolul pentru societate decurge din starea
psihofizică anormală a persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, care poate fi bolnav psihic,

18
consumator cronic de substanțe psihoactive sau care suferă de o boală infectocontagioasă, completare
necesară ca urmare a practicii judiciare în materie.
Măsura internării medicale constă în internarea unei persoane într-o unitate sanitară de specialitate și se
poate dispune doar atunci când boala psihică, toxicomania sau boala infectocontagioasă capătă forme grave,
iar capacitatea făptuitorului de a înțelege și de a-și dirija voința este complet sau profund alterată. În această
situație, este necesar ca stabilirea existenței bolii psihice, a toxicomaniei sau a bolii infectocontagioase să se
facă de către medicii specialiști, iar tratamentul medical să fie aplicat făptuitorului în unitatea spitalicească de
specialitate în care va fi internat, corespunzător indicațiilor cuprinse în raportul medico-legal întocmit de
specialiști în cursul procesului penal, când se va dispune în acest sens efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice, conform art. 184 CPP.
Măsura internării medicale se poate lua pe durată nedeterminată, ea putând să înceteze odată cu
însănătoșirea făptuitorului sau ameliorarea stării sale. Astfel, nu numai completa vindecare a pacientului, dar și
o ameliorare serioasă ar putea justifica înlocuirea internării cu măsura obligării la tratament medical 35, conform
art. 571 CPP.
Reglementarea acestei măsuri se face prin normele procesuale penale din cuprinsul Secțiunii a 2-a a
Capitolului II, intitulat „Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical”, al Titlului V din
Partea generală a Codului de procedură penală, care conține dispoziții privind condițiile și procedura de luare a
măsurii internării medicale provizorii.
În cazul în care pe parcursul procesului penal se stabilește că persoana bolnavă psihic, consumator cronic de
substanțe psihoactive sau care suferă de o boală infectocontagioasă nu a săvârșit fapta pentru care se
desfășoară procesul penal față de aceasta, măsura de siguranță nu mai poate fi dispusă, situație în care vor fi
sesizate organele administrative competente, care vor stabili dacă este cazul ca această persoană să fie
internată sau nu36.

2.2. Aspecte procedurale

Potrivit art. 569 CPP, măsura de siguranță a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în
executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală
autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această
măsură.
După primirea formelor de executare de la instanța de executare, autoritatea de sănătate publică este
obligată să stabilească unitatea unde va fi internată persoana față de care s-a luat măsura de siguranță și să o
comunice instanței de executare.
După primirea acestei comunicări, judecătorul delegat al instanței de executare comunică judecătoriei în a
cărei circumscripție se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care s-a efectuat internarea, în
vederea luării în supraveghere.
Judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară are ca atribuție
verificarea periodică, dar nu mai târziu de 12 luni (față de legislația anterioară, care prevedea un termen maxim
de 6 luni), dacă internarea medicală mai este necesară [art. 569 alin. (3) teza I CPP].
Judecătorul delegat, iar nu instanța, dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de
sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale și, după primirea raportului, sesizează
judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară, pentru a dispune asupra menținerii, înlocuirii sau
încetării măsurii.
Potrivit art. 570 alin. (1) CPP, autoritatea de sănătate publică este obligată să procedeze conform
dispozițiilor instanței, internând persoana cu privire la care s-a luat măsura de siguranță și încunoștințând
despre aceasta instanța de executare, precizând care este unitatea medicală în care a fost internată.

35
A se vedea AL. BOROI, op. cit., p. 437.
36
Ibidem.

19
 În cazul în care persoana față de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării,
executarea acestei măsuri se va face prin constrângere, cu sprijinul organelor de poliție din localitate. Ca și în
cazul executării unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, pentru executarea
măsurii internării medicale, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința oricărei persoane fără
ca permisiunea ei să fie necesară, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal
al acesteia și fără să fie necesară eliberarea vreunei autorizații de către instanță.
Dacă persoana cu privire la care s-a dispus internarea nu este găsită, autoritatea de sănătate publică este
obligată să sesizeze organele de poliție pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la
punctele de trecere a frontierei.
Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al sesizării adresate organelor de poliție se
trimit instanței de executare, pentru a fi înregistrate în registrele de punere în executare a hotărârilor penale.
Pe lângă obligația de efectuare a internării, care incumbă autorității de sănătate publică, art. 570 alin. (4)
CPP prevede obligația ca unitatea medicală la care s-a făcut internarea să încunoștințeze judecătoria în a cărei
circumscripție se găsește unitatea sanitară, atunci când consideră că internarea nu mai este necesară.

2.3. Menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale

Potrivit art. 569 alin. (3) CPP, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripție se
află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este
necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu
privire la starea de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale și, după primirea
acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară, pentru a dispune asupra
menținerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
De asemenea, conform art. 570 alin. (4) CPP, și unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligația, în
cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoștințeze judecătoria în a cărei
circumscripție se găsește unitatea sanitară.
Cererea de înlocuire sau de încetare a măsurii de siguranță a internării medicale se soluționează de
judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea, iar nu de cea care a
confirmat internarea37.
În toate cazurile, instanța este obligată să dispună prezentarea persoanei internate la judecarea cauzei,
pentru a fi ascultate concluziile sale, atunci când aducerea ei este posibilă. Asistența juridică este obligatorie.
De asemenea, participarea procurorului este obligatorie.
Dacă sesizarea este făcută de judecătorul delegat, acesta va depune la dosar, odată cu sesizarea, raportul
de expertiză medico-legală efectuat potrivit art. 569 alin. (3) CPP.
Efectuarea unei expertize medico-legale este necesară în toate situațiile în care se dispune asupra internării
medicale, potrivit art. 571 alin. (3) teza a II-a CPP.
O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menținerea, înlocuirea sau încetarea internării
medicale se comunică instanței de executare.

§3. Punerea în executare a măsurii de siguranță a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție

sau de a exercita o profesie ori o altă activitate

3.1. Considerații generale

Măsura interzicerii ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii este prevăzută de art. 111 CP, putând fi
dispusă cu precădere față de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală din cauza incapacității,
nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții sau pentru exercitarea unei
anumite profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități.
37
C.A. Craiova, s. pen., dec. nr. 893/2004, în B.J. 2004, p. 345-347, în G. ANTONIU, A. VLĂȘCEANU, A. BARBU, op. cit., p. 593.

20
 Această incapacitate, inaptitudine poate fi cauzată de nepregătirea persoanei, fie de ignoranță, lipsă de
experiență, lipsă de pricepere ca urmare a unei confuzii, erori, nesiguranțe, fie ca urmare a unor incapacități
psihofizice generate de boală, infirmitate sau intoxicație ori altor stări care fac ca persoana să fie inaptă pentru
exercitarea funcției, profesiei, meseriei sau ocupației sale.
Menționăm înlocuirea în conținutul uneia dintre condițiile existente în cuprinsul art. 115 alin. (1) CP 1969 a
expresiei „impropriu” („fapta săvârșită să se datoreze incapacității, nepregătirii sau altor motive care îl fac
impropriu pe făptuitor pentru ocuparea unei funcții, exercitarea unei profesii, meserii sau ocupații”) cu
expresia „inapt” în cuprinsul art. 111 alin. (1) CP.
Această măsură nu se poate dispune atunci când fapta a fost săvârșită prin exercitarea abuzivă, voit ilegală a
profesiei, și nu ca urmare a incapacității, nepregătirii făptuitorului.
Aplicarea acestei măsuri de către instanța de judecată se va face dacă făptuitorul îndeplinește următoarele
condiții:
– să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
– fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârșită în exercitarea funcției sau profesiei, meseriei sau
ocupației făptuitorului;
– fapta săvârșită să se datoreze incapacității, nepregătirii sau altor motive care îl fac inapt pe făptuitor
pentru ocuparea unei funcții, exercitarea unei profesii, meserii sau ocupații;
– exercitarea funcției, profesiei, meseriei și ocupației creează o stare de pericol prin posibilitatea comiterii
altor fapte în viitor;
– instanța de judecată să aprecieze că înlăturarea stării de pericol și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni
se pot realiza prin luarea măsurii de siguranță prevăzute de art. 111 CP.
Măsura interzicerii ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii se poate dispune pe o perioadă
nedeterminată, iar după trecerea a cel puțin un an, ea poate fi revocată. Pentru aceasta, instanța trebuie să
constate că temeiurile care au determinat dispunerea măsurii au încetat, iar făptuitorul este apt să ocupe
funcția avută anterior, fără a mai prezenta un pericol pentru societate.
Dacă instanța respinge cererea de revocare, o nouă cerere se va putea face doar după trecerea unui termen
de cel puțin an de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanța a dispus respingerea cererii
anterioare. Sustragerea de la executarea acestei măsuri de siguranță constituie infracțiune și se pedepsește
conform art. 288 alin. (1) CP.
În același timp cu măsura de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii se poate
lua față de o persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și o altă măsură de siguranță, obligarea
la tratament medical, în situația în care tocmai datorită acestei stări de boală este incapabil făptuitorul să
ocupe o funcție sau să exercite o profesie. În acest caz, revocarea măsurii prevăzute la art. 111 CP se va putea
cere abia după ce s-a revocat măsura privind starea psihofizică a făptuitorului 38.

3.2. Aspecte procedurale

Potrivit art. 573 CPP, măsura de siguranță a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție sau de a
exercita o profesie ori o altă activitate se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv
organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri, în funcție de natura funcției, profesiei sau activității.
În cazul unor profesii liberale, copia de pe dispozitiv se trimite organismelor care coordonează activitatea
acestora (asociații profesionale) sau autorităților care eliberează autorizații pentru desfășurarea profesiei sau
țin evidența lor. Luarea măsurii implică consemnarea în evidențele acestor organe, care, primind hotărârea
instanței, vor lua măsuri pentru aducerea la îndeplinire și vor supraveghea respectarea ei 39.

38
T. VASILIU, G. ANTONIU, ȘT. DANEȘ, GH. DĂRÎNGĂ, D. LUCINESCU, V. PAPADOPOL, D. PAVEL, D. POPESCU, V. RĂMUREANU , Codul penal al
R.S.R. Comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972, p. 591.
39
I. OANCEA, op. cit., p. 311.

21
 Art. 78 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 prevede că, în cazul în care interdicția vizează o meserie sau altă
activitate, comunicarea se face inspectoratului județean de poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul
condamnatul.
Instanța competentă este instanța de executare, spre deosebire de textul anterior, care stabilea
competența instanței corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei circumscripție locuiește
petentul.
Din punct de vedere procedural, citarea persoanei cu privire la care s-a luat măsura de siguranță este
obligatorie, nu și participarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie, la fel și asistența juridică a
persoanei cu privire la care s-a luat măsura.
Măsura de siguranță a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori o
altă activitate poate fi revocată la cererea persoanei cu privire la care s-au luat măsurile, în cazul în care
temeiurile care au impus luarea au încetat, cu alte cuvinte, când se constată că măsura de siguranță nu mai
este necesară, deoarece persoana cu privire la care s-a dispus nu se mai află în situația în care ocuparea unei
funcții ori exercitarea unei profesii sau activități ar prezenta un pericol pentru societate.

§4. Executarea confiscării speciale sau a confiscării extinse

4.1. Confiscarea specială

Confiscarea specială este o măsură de siguranță reglementată în art. 112 CP, a cărei dispunere este
condiționată de starea de pericol pe care o prezintă anumite bunuri enumerate strict și limitativ în textul de
lege.
Această măsură de siguranță constă în trecerea silită și gratuită în patrimoniul statului a anumitor bunuri ce
aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deținere de către făptuitor, fie ca
urmare a naturii lor, fie datorită legăturii acestora cu infracțiunea săvârșită, prezintă pericolul săvârșirii unor noi
fapte prevăzute de legea penală40.
În privința confiscării speciale, în conținutul art. 112 CP se mențin prevederile art. 118 CP 1969.
Sunt supuse confiscării speciale bunurile precizate în mod limitativ în art. 112 CP, și anume:
– bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;
– bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii
lor;
– bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea
folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor;
– bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru
a răsplăti pe făptuitor;
– bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei
vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
– bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

4.2. Confiscarea extinsă

Măsura de siguranță a confiscării extinse este prevăzută în Codul penal la art. 112 1, fiind introdusă prin
Legea nr. 63/201241.
Confiscarea se numește „extinsă”, pentru că se extinde și la alte bunuri decât cele pentru care s-a dovedit
legătura cu infracțiunea, precum și la bunurile altor persoane decât cea condamnată, măsura putând fi dispusă

40
AL. BOROI, op. cit., p. 377.
41
Măsura de siguranță a confiscării extinse a fost introdusă în Codul penal din 1969 la art. 118 2, prin Legea nr. 63/2012.

22
dacă sunt îndeplinite condițiile generale necesare dispunerii unei măsuri de siguranță, și anume făptuitorul să fi
săvârșit o infracțiune dintre cele enumerate la 112 1 alin. (1) CP, iar acesta să prezinte un pericol pentru
societate, în sensul că poate săvârși o nouă infracțiune în viitor, sens în care combaterea stării de pericol să nu
fie posibilă doar prin aplicarea unei pedepse, ci și prin luarea unei măsuri de siguranță.
Pe lângă aceste condiții, în vederea dispunerii măsurii de siguranță a confiscării extinse, conform art. 112 1
alin. (2) CP, mai trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei hotărâri de condamnare a
infractorului; valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte 42 și, dacă
este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, să
depășească în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; să existe convingerea instanței că bunurile
supuse confiscării extinse provin din infracțiuni de natura celor pentru care este condamnat infractorul, dintre
infracțiunile prevăzute în art. 1121 alin. (1) CP.

4.3. Aspecte procedurale

Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituția României, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori
contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. De asemenea, art. 53 din Constituție stabilește care sunt
situațiile în care exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns: numai prin lege și numai dacă se
impune, după caz, pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor
și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale,
ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Instanța trebuie să precizeze în minută, pentru ca ulterior să se poată proceda la executarea măsurii,
instituția la care sunt depuse bunurile sau sumele de bani, precum și date cu privire la documentul care atestă
acest fapt, spre exemplu, numărul și seria procesului-verbal întocmit de organele de poliție.
Măsura de siguranță a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanței de
judecată, se execută după cum urmează:
a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii;
b) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliție sau a altor instituții, judecătorul delegat
cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe
dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispozițiilor legii;
c) atunci când confiscarea privește sume de bani ce nu au fost consemnate la unități bancare, judecătorul
delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării
confiscării potrivit dispozițiilor privind creanțele bugetare;
d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezența judecătorului delegat cu
executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

Secțiunea a 5-a. Punerea în executare a avertismentului

și a măsurilor și obligațiilor impuse de instanță în cazul
amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei
sub supraveghere și liberării condiționate

§1. Punerea în executare a avertismentului

Potrivit art. 81 CP, în situația în care se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică
infractorului un avertisment, care constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunțarea la

42
În această privință, trebuie avută în vedere Decizia nr. 11/2015 (M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015), prin care Curtea
Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 112 1 alin. (2) lit. a) CP sunt constituționale
în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 (care
a fost publicată în M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012).

23
aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se
expune dacă va mai comite infracțiuni.
Avertismentul, aplicat în cazul renunțării la aplicarea pedepsei, se va executa de îndată în ședința în care s-a
pronunțat hotărârea.
Conform art. 405 CPP, hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de
judecată, asistat de grefier. La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.
Dacă avertismentul nu poate fi executat îndată după pronunțare, punerea în executare a acestuia se face la
rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei căreia i se aplică.

§2. Punerea în executare a măsurilor și obligațiilor impuse de instanță în cazul amânării

aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere și liberării condiționate

Potrivit art. 576 CPP, punerea în executare a acestor măsuri și obligații, prevăzute la art. 85 alin. (1) și (2),
art. 87, art. 93, art. 95, art. 101 alin. (1) și (2) și art. 103 CP, se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre
serviciului de probațiune competent.
În cazul obligațiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j) 43, la art. 93 alin. (2) lit. d)44 și la art. 101 alin. (2) lit.
c)-g)45 CP, un extras de pe dispozitivul hotărârii se trimite organului sau autorității competente să verifice
respectarea acestora, iar executarea este reglementată de Titlul III al Legii nr. 253/2013 privind executarea
sancțiunilor neprivative de libertate.
Conform art. 45 din Legea nr. 253/2013 privind executarea sancțiunilor neprivative de libertate, în mod
excepțional, consilierul de probațiune, prin decizie, poate acorda persoanei supravegheate, la cererea motivată
a acesteia, permisiunea în executarea obligațiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) și f), respectiv art. 101 alin.
(2) lit. d) și e) CP, în următoarele cazuri:
a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau funeraliile unui membru de familie, dintre
cei prevăzuți la art. 177 CP;
b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă;
c) susținerea unui examen;
d) urmarea unui tratament sau a unei intervenții medicale.
Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu excepția situației prevăzute la lit. d),
când, în mod excepțional, permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea
tratamentului sau a intervenției medicale. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
Despre acordarea permisiunii, consilierul de probațiune încunoștințează judecătorul delegat cu executarea,
precum și instituțiile sau persoanele prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. m) și n) din Legea nr. 253/2013, adică
Direcția Generală de Poliție a Municipiului București sau, după caz, inspectoratul județean de poliție,
Inspectoratul General al Poliției Române, persoanele cu care condamnatul nu are dreptul să intre în legătură ori
de care nu are dreptul să se apropie.

43
Obligațiile prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. e)-j) CP: „e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea; f) să nu se afle în
anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; g) să nu conducă anumite
vehicule stabilite de instanță; h) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; i) să nu părăsească teritoriul
României fără acordul instanței; j) să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru
săvârșirea infracțiunii”.
44
Obligația prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. d) CP: „să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței”.
45
Obligațiile prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c)-g) CP: „c) să nu părăsească teritoriul României; d) să nu se afle în anumite
locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; e) să nu comunice cu victima
sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se
apropie de acestea; f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță; g) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio
categorie de arme”.

24
 Secțiunea a 6-a. Punerea în executare a amenzii judiciare
și a cheltuielilor judiciare avansate de stat

§1. Punerea în executare a amenzii judiciare

Faptele prevăzute la art. 283 și art. 488 6 alin. (4) CPP, săvârșite de anumiți participanți la activitatea
procesuală penală, constituie abateri și se sancționează cu amenzi judiciare cuprinse între 100 de lei și 7.000 de
lei.
Din coroborarea dispozițiilor art. 577 alin. (1) cu cele ale art. 284 alin. (1) CPP rezultă că amenda judiciară se
poate pune în executare în cursul urmăririi penale de către organul de urmărire penală prin ordonanță sau de
către judecătorul de drepturi și libertăți prin încheiere, în cursul procedurii de cameră preliminară de către
judecătorul de cameră preliminară prin încheiere, iar în cursul judecății de instanță prin încheiere. Punerea în
executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii
judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
Încheierea judecătorului, a instanței de judecată sau ordonanța procurorului se comunică persoanei
amendate, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a o ataca potrivit art. 284 CPP.
Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate
face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanței ori a încheierii de amendare.
Potrivit art. 284 alin. (3) CPP, dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligația sa,
judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, apreciind,
dispune anularea sau reducerea amenzii, prin încheiere. În cazul în care amenda este aplicată prin ordonanța
procurorului, cererea de anulare ori de scutire a amenzii se adresează judecătorului de drepturi și libertăți, care
o va soluționa prin încheiere. Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi
soluționată de un alt judecător de drepturi și libertăți, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori
de un alt complet, prin încheiere.

§2. Punerea în executare a cheltuielilor judiciare avansate de stat

Dacă partea a fost obligată prin ordonanță sau hotărâre penală la plata unei sume reprezentând cheltuieli
judiciare către stat, potrivit art. 274 și art. 275 CPP, punerea în executare a acestor dispoziții se face conform
art. 578 CPP.
Dispoziția privind cheltuielile judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de
pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii, execută
amenda penală.
Conform art. 578 alin. (2) CPP, în situația în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat
nu depune recipisa de plată integrală a acestora la instanța de executare sau la unitatea de parchet, în termen
de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanței procurorului, executarea cheltuielilor judiciare
se face de organul care execută amenda penală.

Secțiunea a 7-a. Punerea în executare a dispozițiilor

civile din hotărâre

§1. Restituirea lucrurilor

Repararea prejudiciului rezultat în urma săvârșirii infracțiunilor se face, potrivit legii civile, în natură, prin
restituirea lucrului, desființarea totală sau parțială a unui înscris sau prin restabilirea situației anterioare
săvârșirii infracțiunii.

25
 Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile. De asemenea,
instanța se pronunță prin hotărâre și asupra restituirii lucrurilor, potrivit art. 397 alin. (3) CPP.
Potrivit art. 579 alin. (1) CPP, în situațiile în care s-a dispus restituirea unor bunuri, iar acestea se află în
păstrarea sau la dispoziția instanței de executare, judecătorul delegat cu executarea procedează la restituirea
lor către persoanele în drept să le primească, după încunoștințarea acestora pentru a se prezenta la biroul
executări penale.
În cazul în care, în termen de 6 luni de la primirea încunoștințării, persoanele chemate nu se prezintă pentru
a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Judecătorul delegat cu executarea constată prin încheiere
neprezentarea, dispunând prin același act predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica
potrivit dispozițiilor legale.
În situația în care restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar
trebui să le fie restituite și nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii,
lucrurile trec în proprietatea statului.
Dacă prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea organelor de
cercetare penală, restituirea se face de către acestea, după primirea extrasului de pe hotărârea penală prin
care s-a dispus restituirea lucrurilor.
În cazul în care în termen de 6 luni de la primirea încunoștințării persoanele chemate nu se prezintă pentru
a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului, organul de cercetare penală va constata aceasta printr-un
proces-verbal și va proceda potrivit dispozițiilor care reglementează restituirea lucrurilor aflate în păstrarea sau
la dispoziția instanței de executare.

§2. Înscrisurile declarate false

Conform art. 580 alin. (1) CPP, dispoziția hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în
parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea.
Dacă înscrisul a fost declarat fals și anulat în totalitate, judecătorul delegat va face mențiunea „anulat” pe
fiecare pagină, semnând pe fiecare pagină, iar înscrisul original va rămâne la dosarul cauzei, pentru a nu mai
putea fi folosit la comiterea vreunei infracțiuni. În caz de anulare parțială, se va face mențiunea „anulat” doar
pe paginile care conțin falsul.
În situația în care înscrisul declarat fals este înregistrat în scriptele unei instituții publice, i se trimite o copie
de pe hotărâre, pentru a se face mențiune în acest sens.
Dacă înscrisul falsificat nu se află în original la dosar, instanța va trimite o copie de pe hotărâre instituțiilor
publice care dețin o copie a lui sau care dețin înregistrarea unor mențiuni cu privire la acesta.
Atunci când constată existența unui interes legitim, instanța poate dispune eliberarea unei copii, cu
mențiunile „anulat”, în condițiile precizate mai sus, de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat. În aceleași
condiții, instanța poate dispune restituirea înscrisului oficial parțial falsificat.

§3. Despăgubirile civile și cheltuielile judiciare

Dacă prin hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei,
de achitare sau de încetare a procesului penal ori prin ordonanța de renunțare la urmărirea penală s-au acordat
despăgubiri civile, daune materiale sau morale constând în sume de bani ori cheltuieli judiciare către părți,
acestea se vor executa potrivit legii civile.
Potrivit art. 581 CPP, dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile
judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile.
Hotărârea penală constituie titlu executoriu, astfel că partea civilă sau persoana vătămată va proceda la
executarea acestor dispoziții conform Codului de procedură civilă, dacă este necesar prin executare silită 46.

46
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1584.

26
 Se aplică principiul disponibilității și în faza executării, astfel că partea civilă nu este obligată să acționeze
pentru executarea hotărârii cu privire la latura civilă, fiind aplicabile în acest caz dispozițiile privind prescripția
extinctivă din dreptul civil47.

Secțiunea a 8-a. Alte dispoziții privind executarea

§1. Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunțării la aplicarea pedepsei sau a
amânării aplicării pedepsei

Anularea renunțării la aplicarea pedepsei se dispune, potrivit art. 82 alin. (3) CP, dacă în termen de 2 ani de
la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei se descoperă că
persoana față de care s-a luat această măsură săvârșise, anterior rămânerii definitive a hotărârii, o altă
infracțiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen.
Revocarea amânării aplicării pedepsei se dispune, potrivit art. 88 CP, dacă:
– pe parcursul termenului de supraveghere, persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile
de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse;
– până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral
obligațiile civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
– după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau
intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar
după expirarea acestui termen. Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, revocarea este facultativă.
Anularea amânării aplicării pedepsei se dispune, potrivit art. 89 alin. (1) CP, dacă pe parcursul termenului de
supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă
a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea
acestui termen.
Conform art. 5811 și art. 582 CPP, instanța competentă este, în toate situațiile, ca și în cazul revocării sau
anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanța care judecă ori a judecat în primă instanță
infracțiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
Procedura la instanța de executare este cea prevăzută de art. 597 CPP, care se completează cu cele cuprinse
în Titlul III al Părții speciale privind judecata, care, dacă nu sunt contrare, se aplică în mod corespunzător.
Instanța, anulând renunțarea la aplicarea pedepsei ori anulând sau, după caz, revocând amânarea aplicării
pedepsei, dispune condamnarea48 inculpatului, stabilește pedeapsa pentru infracțiunea cu privire la care se
renunțase la aplicarea pedepsei, iar în cazul amânării aplicării pedepsei, dat fiind faptul că pedeapsa este deja
stabilită, dispune executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare. Se aplică apoi, după caz, dispozițiile
cu privire la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

§2. Schimbări în executarea unor hotărâri

2.1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Potrivit art. 91 alin. (1) CP, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă
sunt întrunite următoarele condiții:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

47
Ibidem.
48
Prin Decizia nr. 24/2017, supra cit., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 88 alin. (3) CP, a stabilit că, în ipoteza săvârșirii
unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de
condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.

27
 b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția
cazurilor prevăzute în art. 42 CP sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse
de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de
îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia,
condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o
perioadă determinată.
Conform art. 92 CP, pe durata acordării suspendării executării pedepsei sub supraveghere condamnatul
trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de
instanță.
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune în cazurile prevăzute de art.
96 CP, astfel:
– dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege;
– dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral
obligațiile civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate
să le îndeplinească;
– dacă pedeapsa amenzii care a însoțit pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată nu a fost
executată și a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii;
– dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită
până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după
expirarea acestui termen.
De asemenea, anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune, potrivit art. 97
alin. (1) CPP, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai
săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i
s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen.
Conform art. 583 alin. (1) CPP, instanța competentă să dispună în sensul art. 96 și art. 97 CP este instanța
care judecă ori a judecat în primă instanță infracțiunea care ar putea atrage revocarea sau anularea
suspendării, din oficiu sau la sesizarea procurorului ori a consilierului de probațiune.
Condamnatul trebuie să îndeplinească obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare cel mai târziu
cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, conform art. 93 alin. (5) CPP. În cazul în care
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este bazată pe nerespectarea obligațiilor civile
decurgând din hotărâre, competența revine instanței care a pronunțat în primă instanță suspendarea, potrivit
art. 583 alin. (2) CPP. Sesizarea instanței se va face în acest caz de către procuror, de partea interesată ori de
serviciul de probațiune49, până la expirarea termenului de supraveghere50.
Sentința prin care instanța soluționează sesizarea serviciului de probațiune ori cererea părții interesate cu
privire la revocarea suspendării executării pedepsei este o hotărâre pronunțată în materia executării
hotărârilor penale.

49
În acest caz, potrivit celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, prin Decizia nr. 16/2019, supra cit., în cadrul procedurii de revocare a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, prevăzută de art. 583 CPP, serviciul de probațiune este un subiect procesual la care hotărârea atacată se referă, în
accepțiunea art. 4251 alin. (2) teza I CPP raportat la art. 34 teza finală din același cod.
50
În acest sens, a se vedea Decizia nr. 14/2011 (M. Of. nr. 821 din 21 noiembrie 2011), pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție în recurs în interesul legii, în care se arată că sesizarea instanței în vederea revocării suspendării condiționate a executării
pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul neîndeplinirii de către condamnat a obligațiilor civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, trebuie făcută înainte de expirarea termenului de încercare, indiferent dacă judecarea
cauzei are loc anterior sau ulterior expirării acestui termen. Prin această decizie se stabilește că judecarea sesizării poate avea loc și
după expirarea termenului de supraveghere.

28
 2.2. Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii

Conform art. 56 CP, detențiunea pe viață constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată și se
execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
În ceea ce privește înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață, potrivit art. 58 CP, ea rămâne la aprecierea
instanței, care nu mai este obligată să dispună în acest sens.
Astfel, condițiile necesare înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață sunt următoarele:
– persoana condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării
pedepsei;
– persoana condamnată a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
– persoana condamnată a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară
de cazul când poate dovedi că a fost în imposibilitate de a le îndeplini;
– persoana condamnată a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale.
Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii se dispune la cererea procurorului sau a
persoanei condamnate.
Procedura înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii se desfășoară în două etape
distincte51, și anume:
– etapa care se desfășoară la nivelul penitenciarului de către comisia pentru stabilirea, individualizarea și
schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate;
– etapa desfășurată la sediul instanței competente.
Instanța competentă este, conform art. 584 CPP, fie instanța de executare, fie instanța corespunzătoare în a
cărei circumscripție se află locul de deținere, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deținere.
Instanța competentă se pronunță asupra cererii de înlocuire a pedepsei detențiunii pe viață prin sentință,
care potrivit art. 597 CPP poate fi contestată la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de comunicare.
Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se va pune în executare potrivit art. 555-557 CPP.

2.3. Înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunității cu închisoarea

Conform art. 64 alin. (5) CP, instanța înlocuiește zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul
comunității cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligația de muncă în folosul comunității în condițiile stabilite de
instanță;
b) persoana condamnată săvârșește o nouă infracțiune descoperită înainte de executarea integrală a
obligației de muncă în folosul comunității. În această situație, zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul
comunității la data condamnării definitive pentru noua infracțiune vor fi înlocuite cu închisoarea și se vor
adăuga la pedeapsa pentru noua infracțiune.
Potrivit art. 64 alin. (6) CP, în cazul în care persoana condamnată nu își dă consimțământul la prestarea unei
munci neremunerate în folosul comunității, amenda neexecutată se înlocuiește cu pedeapsa închisorii conform
art. 63 CP.
Instanța competentă să dispună, potrivit art. 64 alin. (5) lit. a) CP, înlocuirea muncii în folosul comunității cu
închisoarea este instanța de executare, iar în cazul prevăzut la art. 64 alin. (5) lit. b) CP, instanța care judecă în
primă instanță infracțiunea săvârșită înainte de executarea integrală a muncii în folosul comunității.
Conform art. 561 alin. (2) CPP, sesizarea instanței se face din oficiu, de către judecătorul delegat sau de
către organul care, potrivit legii, execută amenda sau la sesizarea serviciului de probațiune.
Punerea în executare a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea muncii în folosul comunității cu închisoarea
se face potrivit dispozițiilor referitoare la punerea în executare a pedepsei închisorii.

51
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 636.

29
 2.4. Înlocuirea pedepsei amenzii

2.4.1. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

În cazul în care persoana condamnată, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte,
numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, iar în
situația în care amenda neexecutată a însoțit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se
înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii.
Competentă a dispune asupra sesizării este instanța de executare.
Pentru judecarea sesizării se citează condamnatul, iar asistența juridică este obligatorie. În cazul în care
condamnatul este privat de libertate, va fi adus la judecată.
Înlocuirea se va dispune în raport de suma neachitată, care poate fi amenda aplicată de instanță care nu a
fost achitată sau restul sumei rămase după achitarea unor rate 52.
Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit art. 555-557 CPP referitoare la
punerea în executare a pedepsei închisorii, emițându-se mandat de executare și, după caz, ordin de interzicere
a părăsirii țării. În situația în care amenda a însoțit pedeapsa închisorii, se va emite un nou mandat de
executare pentru pedeapsa rezultată potrivit art. 63 alin. (2) CP.

2.4.2. Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității

Potrivit art. 64 alin. (1) CP, în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din
motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimțământul acesteia, instanța înlocuiește obligația de
plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, afară de
cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.
Sesizarea instanței se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda ori de către
persoana condamnată.
Instanța competentă să dispună înlocuirea obligației de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta
o muncă neremunerată în folosul comunității este instanța de executare.
Când dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității,
instanța va menționa în dispozitiv două entități din comunitate unde urmează a se executa munca
neremunerată în folosul comunității. Consilierul de probațiune competent să supravegheze executarea acestei
sancțiuni, pe baza evaluării inițiale, va decide în care dintre cele două instituții din comunitate menționate în
hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate.
În acest scop, obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității se pune în executare prin
trimiterea unei copii de pe hotărâre serviciului de probațiune.
Conform art. 51 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, consilierul de probațiune va emite o decizie care va fi
comunicată instituției desemnate.
În cazul în care executarea muncii nu mai este posibilă în niciuna dintre cele două instituții din comunitate
menționate în hotărâre, consilierul de probațiune sesizează judecătorul delegat cu executarea, care va
desemna o altă instituție din comunitate pentru executarea muncii.
Potrivit art. 64 alin. (5) lit. a) CP, instanța înlocuiește zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul
comunității cu un număr corespunzător de zile cu închisoarea, dacă persoana condamnată nu execută obligația
de muncă în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță. În acest caz, instanța competentă să dispună
înlocuirea muncii în folosul comunității cu închisoarea este instanța de executare.

52
Idem, p. 262.

30
 2.5. Alte modificări de pedepse

Potrivit art. 585 alin. (1) CPP, este posibil ca, până la punerea în executare a unei hotărâri sau în cursul
executării pedepsei, să se constate anumite situații care impun modificarea pedepsei inițial pronunțate.
Situațiile care determină modificarea pedepsei pronunțate pot fi:
– concursul de infracțiuni;
– recidiva;
– pluralitatea intermediară;
– acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.
Condițiile cerute pentru modificarea pedepsei și a executării 53 sunt:
a) existența unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, gata să fie pusă în executare sau
chiar pusă în executare;
b) constatarea, pe baza unei alte hotărâri definitive, a existenței unui concurs de infracțiuni, a recidivei, a
unei infracțiuni continuate ori complexe în sarcina aceluiași condamnat sau a pluralității intermediare;
c) modificarea pedepsei respective, în sensul aplicării unei pedepse mai severe, adică o pedeapsă pentru
concursul de infracțiuni, pentru recidivă, pentru infracțiunea continuată sau complexă ori pentru pluralitatea
intermediară.
Potrivit art. 585 alin. (2) CPP, instanța competentă să dispună asupra cererii de modificare este instanța de
executare a ultimei hotărâri, în situația în care condamnatul se află în stare de libertate, sau instanța
corespunzătoare de la locul de deținere, în cazul în care condamnatul se află în stare de deținere.
Este competentă instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere a condamnatului la data
introducerii cererii54, chiar dacă ulterior a fost pus în libertate sau mutat în alt loc de deținere, pentru a se evita
declinări de competență succesive, care ar prelungi nejustificat soluționarea unei cereri urgente prin natura sa.
Cererea poate aparține celui condamnat, procurorului sau modificarea se poate face din oficiu. Prezența
condamnatului arestat la judecarea cauzei este obligatorie, ca și asistența juridică. De asemenea, participarea
procurorului este obligatorie, iar judecata are loc conform procedurii prevăzute de art. 597 CPP. La primirea
cererii, președintele completului de judecată dispune atașarea la dosar a înscrisurilor și luarea tuturor măsurilor
necesare soluționării cauzei.

2.6. Liberarea condiționată

2.6.1. Considerații generale

Liberarea condiționată este o instituție complementară regimului de executare a pedepsei și un mijloc de

individualizare administrativă a acesteia. Liberarea condiționată constă în liberarea condamnatului înainte de
executarea completă a pedepsei închisorii ori a detențiunii pe viață, dacă sunt îndeplinite anumite condiții
prevăzute de lege.
Potrivit art. 99 alin. (1) CP, liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață poate fi dispusă dacă:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul
când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.
Conform art. 100 alin. (1) CP, liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
53
I. OANCEA, op. cit., p. 228.
54
Prin Decizia nr. 15/2018 (M. Of. nr. 885 din 22 octombrie 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a stabilit că instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în
cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă
locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori
temporară a persoanei condamnate.

31
 a) cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește
10 ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari
de 10 ani;
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul
când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.

2.6.2. Procedura dispunerii liberării condiționate

Competența de a dispune liberarea condiționată aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul
de deținere, care poate fi sesizată fie la cererea persoanei condamnate, fie la propunerea comisiei pentru
liberare condiționată, formulată potrivit Legii nr. 254/2013 privind executarea sancțiunilor privative de
libertate.
Procedura liberării condiționate are caracter jurisdicțional, deoarece se dispune de instanța de judecată
după o ședință publică și contradictorie55.
Conform art. 97 din Legea nr. 254/2013, propunerea comisiei pentru liberare condiționată este consemnată
într-un proces-verbal motivat, care cuprinde poziția membrilor comisiei față de propunerea de liberare.
La procesul-verbal de propunere a liberării condiționate se anexează, de către consilierul de probațiune din
cadrul serviciului de probațiune competent potrivit legii în circumscripția căruia se află penitenciarul,
recomandările cu privire la măsurile de supraveghere și obligațiile prevăzute la art. 101 CP 56 care pot fi aplicate
de către instanța de judecată, în cazul în care restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării persoanei
condamnate este de 2 ani sau mai mare.
Persoana condamnată poate prezenta, în fața comisiei pentru liberare condiționată, dovezi că și-a îndeplinit
obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare ori s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii acestor
obligații.
Procesul-verbal, împreună cu documentele care atestă mențiunile cuprinse în acesta, se înaintează
judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul, iar procesul-verbal se comunică de îndată persoanei
condamnate.
În cazul în care comisia pentru liberare condiționată constată că persoana condamnată nu întrunește
condițiile pentru a fi liberată condiționat, se fixează un termen în procesul-verbal, în scopul reexaminării
situației persoanei condamnate, termen care nu poate fi mai mare de un an.
Este posibil ca cererea de liberare condiționată să fie formulată înainte de îndeplinirea condiției privind
împlinirea fracțiunii prevăzute de Codul penal. În această situație, dacă perioada rămasă de executat până la
împlinirea acestei fracțiuni este mai mare de un an, termenul stabilit de comisie va fi data împlinirii fracțiunii
prevăzute de Codul penal. În cazul în care perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracțiuni este
mai mică de un an, termenul fixat de comisie poate depăși data împlinirii fracțiunii prevăzute de Codul penal,
dar nu poate fi mai mare de un an.
55
GR. THEODORU, op. cit., p. 914.
56
Art. 101 alin. (1)-(2) CP: „(1) Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare,
condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate
de acesta; b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, orice schimbare a locuinței
și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de
natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. (2) În cazul prevăzut în alin. (1), instanța poate impune condamnatului să
execute una sau mai multe dintre următoarele obligații: a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională; b)
să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în
colaborare cu instituții din comunitate; c) să nu părăsească teritoriul României; d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; e) să nu comunice cu victima sau cu membri de
familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de
acestea; f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță; g) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de
arme”.

32
 În vederea soluționării cererii de liberare condiționată a persoanei condamnate sau a propunerii formulate
de comisie, instanța poate consulta dosarul individual al persoanei condamnate sau poate solicita copii ale
actelor și documentelor din acesta.
Dacă instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate, prin
hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită.
Potrivit art. 597 CPP, care se aplică și în cazul procedurii liberării condiționate, atât asistența juridică, cât și
participarea procurorului sunt obligatorii. Condamnatul aflat în stare de deținere va fi adus la judecată.
Potrivit art. 587 alin. (3) CPP, hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestație la tribunalul în a cărui
circumscripție se află locul de deținere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestația formulată de procuror
este suspensivă de executare.
O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probațiune competent, precum și
unității de poliție în a cărei circumscripție locuiește cel eliberat.

2.6.3. Revocarea liberării condiționate

Conform art. 104 CP, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă:
– dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută obligațiile impuse;
– dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în
termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după
expirarea acestui termen.
Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul liberării condiționate din executarea pedepsei
detențiunii pe viață.
Dacă revocarea este atrasă de neîndeplinirea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor
impuse, competența revine judecătoriei care a soluționat propunerea ori cererea de liberare condiționată în a
cărei circumscripție se află locul de deținere, la sesizarea serviciului de probațiune, precum și în cazul când
instanța care l-a judecat pe condamnat pentru o altă infracțiune nu s-a pronunțat în această privință.
Potrivit art. 588 alin. (2) CPP, dacă revocarea este atrasă de cazul prevăzut la art. 104 alin. (2) CP, și anume
după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în termenul de
supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui
termen, competența revine instanței care a judecat în primă instanță infracțiunea care atrage revocarea.
Instanța în fața căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deținere și
serviciului de probațiune, atunci când este cazul, o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea
liberării condiționate.

2.6.4. Anularea liberării condiționate

Conform art. 105 CP, instanța anulează liberarea condiționată și dispune executarea restului de pedeapsă
dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o
infracțiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui
termen.
Asupra anulării liberării condiționate se pronunță instanța care judecă ori a judecat în primă instanță
infracțiunea care atrage anularea, din oficiu sau la sesizarea procurorului ori a consilierului de probațiune [art.
588 alin. (1) CPP].

33
 §3. Înlăturarea sau modificarea pedepsei

3.1. Intervenirea unei legi penale noi

Potrivit art. 595 alin. (1) CPP, în cazul în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a
hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege care nu mai prevede ca infracțiune fapta
pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară
decât cea care se execută ori urmează a se executa sau o decizie a Curții Constituționale prin care se constată
neconstituționalitatea unei norme de incriminare 57, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz,
a dispozițiilor art. 4 și art. 6 CP.
Aplicarea dispozițiilor anterior menționate se realizează din oficiu, instanța putând fi sesizată și prin cererea
procurorului sau a condamnatului. Instanța competentă să soluționeze sesizarea sau cererea este instanța de
executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, instanța
corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori
centrul de detenție.

3.2. Amnistia și grațierea

Art. 596 CPP reglementează aplicarea amnistiei și grațierii care intervin după rămânerea definitivă a
hotărârii.
Aplicarea amnistiei și grațierii se face în această situație de către judecătorul delegat cu executarea de la
instanța de executare. Acesta se pronunță prin încheiere, în camera de consiliu, cu participarea procurorului.
Judecătorul delegat cu executarea nu va mai emite mandatul de executare a pedepsei închisorii, dacă
acesta nu a fost emis, și nu îl va mai înainta organelor de poliție, în situația în care a fost emis, dar nu a fost
comunicat, iar în cazul în care mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost emis și înaintat organelor de
poliție, dar nu a fost executat, și sunt întrunite condițiile pentru aplicarea actului de clemență, judecătorul
delegat va solicita organelor de poliție restituirea mandatului de executare a pedepsei închisorii 58.
Potrivit art. 596 alin. (3) CPP, numai procurorul are posibilitatea de a formula contestație împotriva
încheierii, în termen de 3 zile de la pronunțare, contestația fiind suspensivă de executare.
În cazul în care condamnatul se află în executarea pedepsei, aplicarea amnistiei și a grațierii se face de către
judecătorul delegat de la instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere , unitatea
penitenciară fiind obligată să verifice incidența actului de clemență pentru toți deținuții încarcerați în vederea
executării pedepsei la data adoptării actului de clemență și să înainteze instanței de executare evidența
deținuților liberați și data la care au fost puși în libertate, pentru a se face mențiunile necesare în registrele de
punere în executare a hotărârilor penale, constituindu-se și o comisie din care va face parte judecătorul, care va
analiza îndeplinirea condițiilor de grațiere și va dispune liberarea condamnatului 59.

§4. Dispoziții comune privind procedura la instanța de executare

4.1. Procedura la instanța de executare

În cadrul procedurii de punere în executare a hotărârii definitive, precum și în cursul executării propriu-zise
a dispozițiilor hotărârii, instanței de executare îi revine rolul principal în rezolvarea incidentelor care ar putea
surveni60.
57
Prin Decizia nr. 651/2018 (M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018), Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) CPP, care nu prevede și decizia Curții
Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a
pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională.
58
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1631.
59
Ibidem.
60
A.L. LORINCZ, op. cit., p. 512.

34
 Președintele completului de judecată dispune citarea părților interesate și ia măsuri pentru desemnarea
unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 90 CPP.
Potrivit art. 597 alin. (2) CPP, prezența condamnatului aflat în stare de detenție sau internat într-un centru
educativ este obligatorie la judecată, instanța având obligația de a se asigura că acesta va fi adus. De asemenea,
participarea procurorului este obligatorie.
Cu privire la procedura la instanța de executare, Codul de procedură penală precizează că dispozițiile
cuprinse în Partea specială în Titlul III, care nu sunt contrare celor din capitolul referitor la executarea
hotărârilor penale, se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile dispozițiile referitoare
la judecata în primă instanță, norme cu caracter general, cu condiția de a nu fi contrare celor speciale de
procedură din Capitolul IV al Titlului V din Partea specială.
În cazul în care părțile sunt prezente la judecată, instanța va asculta concluziile acestora.
Instanța se pronunță prin sentință, care poate fi atacată cu contestație, în termen de 3 zile de la
comunicare, potrivit art. 587 alin. (7) CPP. Judecarea contestației la hotărârea primei instanțe se face în ședință
publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru
educativ este adus la judecată.
Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ poate participa la judecată în
vederea rezolvării situațiilor reglementate în prezentul titlu și prin intermediul videoconferinței, la locul de
deținere, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului.
Decizia instanței prin care se soluționează contestația este definitivă.

4.2. Contestația la executare

4.2.1. Natură juridică și cazuri

Contestația la executare a fost considerată în doctrină 61 ca o cale de atac extraordinară, apreciindu-se însă
că, în realitate, este un procedeu jurisdicțional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de
executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidentele de executare care necesită intervenția
organelor jurisdicționale.
În prezent, potrivit actualelor prevederi ale Codului de procedură penală, contestația la executare este
reglementată ca un procedeu jurisdicțional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în
executare a hotărârilor penale, neputând fi din acest motiv confundată cu contestația în anulare, care este o
cale extraordinară de atac62. Astfel, prin contestația la executare nu se reclamă nelegalitatea sau netemeinicia
hotărârii penale definitive, ci nelegalitatea care s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii 63.
Prin contestație la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorității de lucru
judecat. Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune
în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la
modificarea hotărârilor rămase definitive 64.
Potrivit art. 598 alin. (1) CPP, cazurile în care se poate face contestație împotriva executării hotărârii penale
sunt:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă [art. 598 alin. (1) lit. a) CPP]. Aceste caz de
contestație la executare privește situația în care s-a pus în executare o hotărâre penală care nu este definitivă,
cunoscut fiind că hotărârile penale devin executorii la data la care au rămas definitive;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de
condamnare [art. 598 alin. (1) lit. b) CPP]. Se poate face contestație la executare atunci când executarea este
61
N. VOLONCIU, op. cit., vol. II, p. 433; V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. II, p. 354, citați de R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S.
UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1635.
62
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 650.
63
Ibidem.
64
C.S.J., s. pen., dec. nr. 4607/1999, în B.J. 1999, p. 339-340, în G. ANTONIU, A. VLĂȘCEANU, A. BARBU, op. cit., p. 627, citați de R.
MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1636.

35
îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare, ca urmare, eventual, a
asemănării în ceea ce privește datele de identificare ale unor persoane, în situația în care ridicarea unor
obiecțiuni cu privire la acest aspect nu a dat rezultate 65.
Dacă, dimpotrivă, executarea este îndreptată din eroare asupra unei alte persoane decât aceea prevăzută în
hotărârea de condamnare, fără ca datele condamnatului să fie menționate greșit în hotărâre, soluția nu este de
emitere a unor noi forme de executare, ci de încetare a executării în privința persoanei care a formulat
contestația sau la care aceasta se referă66;
c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare
[art. 598 alin. (1) lit. c) CPP]. Acest caz de contestație la executare privește situația în care cu ocazia punerii în
executare s-a ivit o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a
pedepsei67 [art. 598 alin. (1) lit. d) CPP]. Astfel, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii penale intervine
amnistia, grațierea sau orice altă cauză de micșorare a pedepsei și judecătorul nu a făcut aplicarea conform art.
596 CPP, condamnatul va putea face contestație la executare 68.

4.2.2. Instanța competentă

Competența prevăzută de art. 598 alin. (2) CPP este determinată de situația celui condamnat, dacă este sau
nu deținut în penitenciar în cursul executării pedepsei.
În cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit. a), b) și d) CPP, contestația se face, după caz, la instanța de
executare sau la instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere.
În cazul prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) CPP, contestația se face la instanța care a pronunțat hotărârea ce
se execută. În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în
casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 598
alin. (2) teza a II-a CPP.
Soluționarea contestației introduse împotriva unui act de executare civilă este de competența instanței
civile, chiar dacă debitul provine dintr-o hotărâre penală, conform art. 600 alin. (3) CPP.

4.2.3. Soluționarea contestației la executare

Pentru rezolvarea contestației la executare trebuie analizat cazul invocat. Astfel, atunci când hotărârea nu
este definitivă, se anulează formele de executare și se dispune îndeplinirea formalităților de comunicare a
copiei de pe dispozitiv celui în drept.
În cazul în care o altă persoană decât condamnatul este arestată în executarea pedepsei, aceasta este pusă
în libertate, iar executarea continuă împotriva persoanei condamnate.
Când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei,
dacă din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele și situațiile de existența cărora depinde soluționarea
contestației, constatarea lor se face de către instanța competentă să judece contestația.
Cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată de acesta.
După pronunțarea soluției definitive ca urmare a admiterii contestației la executare, se face o nouă punere
în executare.
Cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de
temei legal, de motive și de apărări.
65
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 652-653.
66
R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 1638.
67
Prin Decizia nr. 4/2020 (nepublicată încă în Monitorul Oficial; a se vedea comunicatul Înaltei Curți pe site-ul www.scj.ro),
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că „dispozițiile
art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul
art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală”.
68
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 654.

36
 4.2.4. Contestația la executare privitoare la dispozițiile civile ale hotărârii și la amenzile judiciare

Contestația la executare poate privi și dispozițiile civile din hotărârea penală.

Potrivit art. 600 alin. (1) CPP, contestația privind executarea dispozițiilor civile ale hotărârii se face, în
cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit. a) și b), la instanța de executare prevăzută la art. 597, iar în cazul
prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c), la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. Dacă nelămurirea
privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine fie instanței
de apel, fie Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Potrivit art. 283 alin. (5) CPP, amenzile judiciare constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se
distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Afacerilor Interne, al Ministerului Justiției, după caz,
potrivit legii. Amenzile judiciare se aplică prin încheiere de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de
cameră preliminară sau instanța de judecată și prin ordonanță de procuror, dacă amenda este aplicată de
acesta. Încheierea judecătorului ori a instanței de judecată sau ordonanța procurorului se comunică persoanei
amendate, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a solicita anularea sau reducerea amenzii potrivit art. 284
CPP.
Punerea în executare a amenzii judiciare se face de organul care a pronunțat-o, procuror, judecătorul de
drepturi și libertăți sau de cameră preliminară ori instanța de judecată.
Conform art. 601 CPP, contestația împotriva executării amenzilor judiciare se soluționează de către instanța
care le-a pus în executare, aplicându-se procedura de la contestația la executare a dispozițiilor penale
prevăzută de art. 597 alin. (1)-(5) CPP.
În ceea ce privește cererile prevăzute de titlul privind executarea hotărârilor penale în privința cărora
rezultă pe bază de probe că nu privesc o anumită persoană condamnată sau care sunt formulate împotriva unei
persoane care nu poate fi determinată, dar și cererile formulate în numele unei persoane condamnate, fără
mandat din partea acesteia, dat în condițiile legii, sunt considerate ca inadmisibile (art. 601 1 CPP).

37