Drept Penal Partea Generala

PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Secţiunea I
Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei
§1 Definiţia procesului penal
Procesul penal este definit ca o activitate reglementată de lege,

pe care o desfăşoară autoritatea judecătorească, cu participarea activă a
persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul
constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală1.
§2 Fazele procesului penal
1. Noţiunea de fază a procesului penal.
În actuala reglementare din ţara noastră procesul penal cuprinde

trei faze: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârii penale
definitive.
Fazele procesuale se deosebesc între ele, în principal, prin
obiectivul ce trebuie îndeplinit, prin autorităţile care le efectuează, prin
actele şi măsurile procesuale şi procedurale pe care le cuprind2.
1
1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, parte generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1986, p.
2. Definiţii asemănătoare se găsesc şi la autorii: Vintilă Dongoroz, în colaborare,
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, parte generală, vol. I, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1975, p. 10; Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală,
partea generală, vol. I, Ed. Paideea, Bucureşti, 1993, p. 13; Gherghiţă Mateuţ,
Procedura penală, partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1993, p. 29; Ion
Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p. 1
2
Gr. Theodoru, op. cit., vol. II, p. 36.
5
Prima fază a procesului penal, denumită urmărirea penală este
premergătoare judecăţii şi are ca obiectiv identificarea autorului unei
infracţiuni, prinderea acestuia şi administrarea probelor în vederea
trimiterii în judecată.
Judecata este cea de-a doua fază a procesului penal în cadrul
căreia se desfăşoară toate activităţile procesuale până la pronunţarea
unei hotărâri definitive.
Executarea hotărârilor judecătoreşti penale este ultima fază a
procesului penal care cuprinde întreaga procedură necesară punerii în
aplicare a dispoziţiilor instanţei de judecată.
Uneori, procesul penal nu parcurge cele trei faze, şi anume
atunci când se pronunţă încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub
urmărirea penală, nu se mai ajunge la judecată; sau când se pronunţă
achitarea sau încetarea procesului penal nu se mai ajunge la executare.
În cazul procedurii plângerii prealabile prevăzute de art. 279
alin. 2 lit. a din Codul de procedură penală, procesul penal începe în
faza judecăţii.
2. Organele judiciare
În prima fază a procesului penal activitatea este desfăşurată de

organele de cercetare penală şi de procuror, care exercită supravegherea
asupra actelor de urmărire penală, conduce şi controlează activitatea de
cercetare penală. În această fază procurorul are competenţa exclusivă de
a soluţiona cauza penală.
În faza a doua a procesului penal, denumită judecată, rolul
principal revine instanţei de judecată, care are misiunea de a soluţiona
cauza cu participarea, de regulă, a procurorului. Această fază a
procesului este declanşată prin rechizitoriul procurorului şi uneori prin
plângere prealabilă, în cazul acţiunilor directe, şi se încheie prin
pronunţarea hotărârii judecătoreşti.
Faza a treia, punerea în executare a hotărârii penale, se
desfăşoară cu participarea instanţei de judecată, a procurorului, a
organelor de poliţie şi a altor organe stabilite în Codul de procedură
penală şi în Legea privind executarea pedepselor.
Secţiunea a II-a
6
Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp
Aplicarea legii procesual penale este raportată la două elemente

principale, şi anume spaţiul şi timpul.
§1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu
Acţiunea legii în spaţiu ridică probleme atunci când raportul de

drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite ori
interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri ea vine
în concurenţă cu aplicarea unei alte legi străine1.
Legea procesual penală română se poate aplica numai pe
teritoriul ţării noastre, iar nu şi pe teritoriul altui stat. Rezultă că legea
procesuală este, în principiu, strict teritorială2.
Dacă la aplicarea în spaţiu a legii penale se are în vedere locul
săvârşirii, la aplicarea în spaţiu a legii procesual penale interesează locul
unde se desfăşoară activitatea procesuală.
1. Principiul teritorialităţii legii procesual penale române
Domeniul aplicării legii procesual penale în spaţiu este guvernat

de principiul teritorialităţii, prin aceasta înţelegând că toate activităţile
desfăşurate în cadrul procesului penal, activităţi realizate pe teritoriul
statului român, cad sub incidenţa legii procesual penale române3.
Codul de procedură penală român nu reglementează aplicarea în
spaţiu a normelor de drept procesual penal, însă se aplică principiul
teritorialităţii, dedus din art. 1 şi 3 din Constituţie, care prevăd că
România este stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil,
teritoriul său fiind inalienabil. Rezultă că România îşi exercită
suveranitatea asupra întregului teritoriu, ceea ce implică aplicarea
deplină şi exclusiv a legilor române asupra acestui teritoriu.
Principiul teritorialităţii normelor de drept procesual penal
1
C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.
15
2
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Bucureşti, 1944-1947, p.
87
3
I. Neagu, op. cit., p. 30.
7
exprimă o dublă cerinţă4:
-normele de drept procesual român se aplică numai activităţii
procesual penale desfăşurate pe teritoriul ţării noastre, neavând aplicare
în afara acestui teritoriu;
-activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării
noastre numai în temeiul normelor de drept procesual penal român.
Prin teritoriu se înţelege, potrivit art. 142 Cod penal (art.10,
alin.2, Cod penal nou), întinderea de pământ şi apele cuprinse între
frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia. Legea de procedură penală
română se aplică şi actelor efectuate pe o navă sau aeronavă română, aşa
cum prevede art. 143 alin. 2 Cod penal (art.10, alin.3, Cod penal nou).
2. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii procesual

penale române
a) Comisia rogatorie internaţională
Comisia rogatorie internaţională constituie o modalitate de

asistenţă judiciară internaţională. Această activitate a fost guvernată de
Legea nr. 704/3.12.2001 prin care s-au abrogat prevederile art. 514-518
din Codul de procedură penală referitoare la comisia rogatorie. În
prezent este guvernată de Legea nr. 302/2004, prin care s-a abrogat
Legea nr. 704/2001, precum şi art. 519-521 Cod procedură penală.
Potrivit prevederilor art. 159 din Legea 302/2004, comisia
rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă
judiciară internaţională care constă în împuternicirea pe care o autoritate
judiciară dintr-un stat, o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat,
mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi
judiciare privitoare la un anumit proces penal.
Cererile de asistenţă judiciară formulate de autorităţile
competente ale statului solicitant vor fi adresate:
a) Ministerului Justiţiei, dacă se referă la extrădare şi
transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de
judecată ori la faza executării hotărârilor penale;
b) Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a
României, dacă se referă la activităţi din faza de cercetare şi urmărire
4
Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 53.
8
penală;
c) Ministerului Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la
cazierul judiciar (art. 13).
În caz de urgenţă, cererile de comisii rogatorii pot fi adresate
direct instanţelor judecătoreşti române sau parchetelor de pe lângă
acestea, după caz. O copie de pe acestea va fi trimisă Ministerului
Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
după caz. Autorităţile judiciare române sesizate vor înştiinţa la rândul
lor despre comisiile rogatorii primite. Răspunsul la cererile de asistenţă
din străinătate vor fi comunicate autorităţilor solicitate, prin intermediul
autorităţilor române menţionate la aliniatul 3.
b) Recunoaşterea hotărârilor penale sau altor acte judiciare

străine
Această recunoaştere se face potrivit prevederilor cuprinse în art.

115-121 din Legea 302/2004 şi în convenţiile internaţionale, ratificate
de ţara noastră, şi constituie o procedură specială prin mijlocirea căreia
hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din
străinătate, precum şi actele efectuate de organele judiciare penale
străine pot fi recunoscute în ţară dacă sunt de natură să producă, potrivit
legii penale române, efecte juridice penale1.
Ţara noastră a ratificat prin Ordonanţa nr. 90 din 30 august 1999
Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor
represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970.
c) Extrădarea
Extrădarea este o altă excepţie de la principiul teritorialităţii

prevăzută de Legea nr. 302/2004 şi de art. 9 Cod penal (art. 16 Cod
penal nou).
Prin art. 19 pct. 4 din Constituţie extrădarea se hotărăşte de
justiţie, ceea ce înseamnă că ţara noastră a modificat natura juridică a
acestei instituţii din mixtă în judiciară2.
Ţara noastră a ratificat prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997
1
G. Antoniu, în colaborare, Practica judiciară penală, procedură penală, vol. IV, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1993, p. 232
2
V. Păvăleanu, Extrădarea în reglementarea Convenţiei europene, Pro Lege, nr. 1,
1999, p. 200
9
Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie
1957 şi a protocoalelor sale adiţionale.
d) Imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici
În această privinţă art. 8 Cod penal (art. 15, Cod penal nou)
dispune că legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către
reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane,
care în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse
jurisdicţiei penale a statului român. Astfel, potrivit art. 31 din Convenţia
de la Viena din 1961, ratificată de România în 1968, personalul
diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută, în
sensul că nu poate fi reţinut, arestat, chemat în instanţă sau să depună ca
martor. Aceste imunităţi au fost extinse şi la personalul consular prin
Convenţia internaţională de la Viena din 1963.
Prin art. 40 din Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra în
5 mai 1949, intrat în vigoare la 3 august 1949, ratificat de România prin
Legea nr. 64 din 4.10.19931 s-au prevăzut imunităţi pentru Consiliul
Europei, reprezentanţii membrilor şi secretariatului, neputând fi arestaţi
şi nici urmăriţi.
Articolul 3 din cel de-al 6-lea Protocol adiţional la Acordul
general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, adoptat la
Strasbourg la 5 martie 1966, ratificat de România prin Legea nr. 6 din 8
ianuarie 1999, stabileşte că pentru a asigura judecătorilor o deplină
libertate de exprimare şi o totală independenţă în îndeplinirea funcţiilor
lor, imunitatea de jurisdicţie, în ceea ce priveşte cuvintele, înscrisurile
sau actele emise în exercitarea funcţiilor lor, va continua să fie acordată
chiar şi după încheierea mandatului lor.
§2 Aplicarea legii procesual penale în timp
1. Principiul activităţii legii procesual penale
Acţiunea legii procesual penale este cuprinsă între momentul

intrării în vigoare a legii şi cel al ieşirii ei din vigoare.
1
I. M. Zlătescu, în colaborare, Principalele instrumente internaţionale privind
drepturile omului la care România este parte, vol. II, Bucureşti, 1949, p. 20
10
Potrivit art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Ieşirea din vigoare a legii procesual penale are loc la termenul
stabilit în cazul legilor temporare şi prin abrogare, care poate fi expresă
sau tacită.
Datorită aplicării normei de drept procesual penal tuturor actelor
care se efectuează după intrarea ei în vigoare, chiar în cauzele începute
anterior acestei date, principiului activităţii i s-a dat denumirea de
principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual penal1.
2. Excepţii de la principiul aplicării imediate a legii

procesual penale
a) Retroactivitatea legii procesual penale
Legea procesual penală retroactivează, în sensul că se aplică şi

actelor procesuale îndeplinite anterior apariţiei ei, atunci când nu mai
conţine condiţia sau formalitatea prevăzută de legea veche neîndeplinită
sau nerespectată cu ocazia efectuării unui act sau al unei lucrări
procesuale2.
În acest sens, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 31/1968,
pentru aplicarea Codului de procedură penală, nulitatea oricărui act sau
lucrări efectuată sub legea antrerioară poate fi invocată numai în
condiţiile noii legi. Prin urmare, deşi actul îndeplinit sub legea veche era
nul, fiind făcut cu încălcarea prevederilor acestei legi, devine valabil sub
noua lege, care nu mai sancţionează cu nulitatea asemenea situaţii.
b) Ultraactivitatea legii procesual penale
Art. 3, 4 şi 5 din Legea nr. 31/1968 prevăd că normele

referitoare la competenţă, termene şi căi de atac au capacitatea de a
ultraactiva şi după ieşirea lor din vigoare, aplicându-se, în anumite
condiţii, cauzelor care continuă să fie judecate sub noua lege.
Atunci când într-o cauză penală s-a pronunţat o hotărâre de către
1
2
Gh. Mateuţ, op. cit., Partea Generală, vol. I, p. 20.
11
o instanţă competentă să judece în prima instanţă şi până la soluţionarea
căii de atac, apare o lege nouă, care prevede competenţa altei instanţe să
judece cauza în fond, această lege nu se va aplica, iar calea de atac va fi
judecată de instanţa competentă potrivit legii vechi care ultraactivează.1
3. Situaţii şi dispoziţii tranzitorii
Situaţiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la

aplicarea unei legi la aplicarea altei legi noi2. În această privinţă
interesează regimul procesual sub care va continua desfăşurarea
procesului penal pornit sub imperiul legii vechi.
Dispoziţiile tranzitorii sunt normele legale prin care este
reglementată trecerea de la o lege veche la o lege nouă3.
Spre deosebire de derogările cu caracter general prevăzute de
Legea nr. 31/1968, care au aplicare ori de câte ori o lege de procedură
penală nouă nu prevede situaţii tranzitorii proprii, în cazul normelor
tranzitorii aflate într-o lege nouă, acestea nu au aplicare decât pentru
situaţiile tranzitorii de la legea nouă care le prevede4.
CAPITOLUL II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI
PENAL
Secţiunea I
Consideraţii generale
1
2
S. Kahane, Situaţii tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală, RRD nr.
6/1967, p. 48-58
3
4
ibidem
12
Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cele
mai generale în temeiul cărora este reglementat şi se desfăşoară procesul
penal1.
Codul nostru de procedură penală, intrat în vigoare la 1 ianuarie
1969, cuprinde în primul capitol normele în care se materializează
principiile fundamentale ale procesului penal român.
Constituţia din 1991, modificată prin referendum la 19.10.2003
cuprinde prevederi de principiu referitoare la procesul penal, care nu
sunt consacrate în art. 2 – 8 Cod procedură penală. Întrucât prevederile
constituţionale sunt de imediată aplicare, ar trebui ca sistemul de
principii fundamentale ale procesului penal, consacrat de Codul de
procedură penală, să fie perfecţionat prin introducerea acelor principii
de reglementare procesuală care îşi au izvorul în prevederile exprese ale
Legii fundamentale.2 În această concepţie, sistemul de principii
fundamentale ale procesului penal român cuprinde:
În primul rând, principiile care asigură realizarea scopului
procesului penal în mod direct: legalitatea procesului, oficialitatea,
aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, limba oficială
folosită în procesul penal;
În al doilea rând, cuprinde toate prevederile care constituie
garanţii ale respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor consacrate de
Constituţie: egalitatea în faţa legii şi a autorităţii judiciare, respectarea
demnităţii umane, garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei, prezumţia
de nevinovăţie, garantarea dreptului la apărare, garantarea
inviolabilităţii domiciliului, corespondenţei şi convorbirilor telefonice.
Secţiunea a II-a
Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului
penal român
§1 Legalitatea procesului penal
Principiul legalităţii înscris în art. 2 alin. 1 presupune ca întreaga

desfăşurare procesuală, toate activităţile participanţilor la procesul
penal, să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu dispoziţiile
1
2
13
legii (nullum judicium sine lege)1, cu respectarea următoarelor cerinţe:
a) Procesul penal se desfăşoară numai de autorităţile instituite
prin lege, în compunerea şi competenţa prevăzută de lege. Potrivit art.
126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, fiind
interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
b) Autorităţile judiciare şi părţile, apărătorii şi reprezentanţii lor,
trebuie să acţioneze numai în condiţiile şi formele prevăzute de lege.
c) Autorităţile judiciare trebuie să respecte drepturile procesuale
ale părţilor şi să le asigure exercitarea lor, întrucât legea consideră
esenţială contribuţia acestora la soluţionarea legală şi temeinică a
cauzelor penale.
d) La soluţionarea cauzelor penale autorităţile judiciare au
obligaţia să aplice întocmai legea penală şi civilă, asigurând cerinţele
statului de drept în scopul combaterii şi prevenirii fenomenului
infracţional.
§2 Oficialitatea procesului penal
Potrivit acestui principiu fundamental reglementat de art. 2 alin.

2 Cod procedură penală, actele desfaşurării procesului penal se
îndeplinesc din oficiu, în interes de stat, fără a fi necesară intervenţia
persoanelor care au legătură cu infracţiunea săvârşită2.
Înscrierea oficialităţii ca regulă de bază a procesului penal
român, a determinat stabilirea obligaţiilor ce revin organelor judiciare
penale în legătură cu declanşarea şi desfăşurarea fiecărei faze a
procesului penal3.
Oficialitatea urmăririi penale rezultă din următoarele dispoziţii:
art. 221, care prevede obligaţia organului de urmărire penală de a se
sesiza din oficiu despre săvârşirea unei infracţiuni; art. 228, care
prevede obligaţia începerii urmăririi penale; art. 232, care stabileşte
obligaţia continuării urmăririi penale; art. 256 şi 258, care prevăd
obligaţia organelor de cercetare penală de a înainta dosarul procurorului
cu propuneri corespunzătoare pentru finalizarea cauzei; art. 262, care
stabileşte obligaţia procurorului de a dispune trimiterea în judecată a
1
N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 82
2
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 37.
3
V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 46.
14
inculpatului în cazul în care s-a dovedit vinovăţia sa.
Oficialitatea fazei de judecată este conturată prin dispoziţiile:
art. 313, 321 şi 345, care prevăd obligaţia instanţei de judecată sesizate
de a proceda la judecarea inculpatului; art. 375, 378, 379, 385, care
prevăd obligaţia instanţei sesizate cu o cale de atac de a o soluţiona.
Oficialitatea fazei de punere în executare a hotărârilor
judecătoreşti penale rezultă din art. 418, care prevede obligaţia primei
instanţe de a pune în executare hotărârea penală rămasă definitivă.
De la principiul oficialităţii există unele excepţii la care se referă
art. 2 alin. 2 Cod procedură penală, atunci când stabileşte că actele
necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de
cazul când prin lege se dispune altfel.
Aceste excepţii au în vedere diferite infracţiuni sau calitatea
persoanei care a săvârşit faptele penale.
Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care legea condiţionează
punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa unei plângeri din
partea persoanei vătămate, procesul penal nu poate fi declanşat în lipsa
plângerii şi nu poate continua dacă plângerea a fost retrasă sau părţile s-
au împăcat. Aceste situaţii sunt reglementate în art. 279 Cod procedură
penală şi în textele din Codul penal, care prevăd necesitatea plângerii
prealabile.
În unele situaţii, cum este seducţia, acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu, însă procesul penal nu poate continua dacă părţile s-
au împăcat.
În cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării contra
statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a
adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean
român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a
acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art.
5 Cod penal, care corespunde cu art. 12, alin. 2 Cod penal nou).
În situaţia infracţiunilor contra reprezentantului unui stat străin,
acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul
străin (art. 171 Cod penal, corespunzător art. 279, alin. 3 Cod penal
nou).
Pentru infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
prev. de art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 Cod penal (care
15
corespunde art. 374, alin. 1, art. 375, 376 alin. 1 şi 2 din noul Cod
penal), acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor
competente ale căilor ferate (art. 278 Cod penal, corespunzător art. 379
Cod penal nou).
În cadrul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, prev.
de art. 331 – 336 Cod penal (care corespund art. 485-490 Cod penal nou
acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului
(art. 337, Cod penal, corespunzător art. 491 Cod penal nou).
Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii sau senatorii pot fi
urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar
nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără încuviinţarea Camerei
din care fac parte, după ascultarea lor.
În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi
reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministerul Justiţiei va informa neîntârziat
pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în
care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor are loc numai la cererea Camerei
Deputaţilor, Senatului şi a Preşedintelui României, iar cazurile de
răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului sunt
reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială (art.
109 din Constituţie)1.
Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi
sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei (art. 100 alin. 2
din Legea nr. 303/28.06.2004 privind statutul magistraţilor).
§3 Aflarea adevărului
În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de

cercetare a unor fapte şi împrejurări concrete, care au caracter obiectiv,
fiind necesară stabilirea unei concordanţe între faptele săvârşite în
realitate şi cele reţinute prin hotărâre judecătorească definitivă.
Aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei
înseamnă următoarele2:
1
I. Neagu, op. cit., p. 50
2
Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73
16
-Constatarea existentei sau inexistenţei faptei pentru care se
desfăşoară procesul penal;
-Cunoaşterea împrejurărilor de timp, de loc, de mod, de mijloace
în care s-a săvârşit fapta, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul faptei,
natura şi întinderea prejudiciului cauzat;
-Cunoaşterea împrejurărilor care atenuează sau agravează
răspunderea penală;
Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului
presupune:
-Stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia;
-Cunoaşterea datelor de identitate, de stare civilă şi materială,
antecedentele penale etc., care conturează personalitatea sa.
§4 Rolul activ al organelor judiciare
Potrivit art. 4 Cod procedură penală, organele de urmărire penală

şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea
procesului penal.
În virtutea acestui principiu, organele judiciare nu trebuie să se
mărginească la o simplă atragere de atenţie adresată subiecţilor
neoficiali, ci au îndatorirea de a interveni activ ori de câte ori este
necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru rezolvarea
scopului acestuia1.
Deşi rolul activ al organelor judiciare penale apare ca un
principiu absolut, totuşi, legislativ şi practic, el capătă un oarecare
coeficient de relativitate2. Sub acest aspect s-a reţinut că principiul
rolului activ prezintă limite determinate de legislaţia procesuală şi
dreptul la apărare, deoarece autorităţile judiciare nu pot avea iniţiative
care ar implica încălcarea legii sau a drepturilor procesuale ale părţilor3.
Cerinţele principiului rolului activ atrag, pentru autorităţile
judiciare, următoarele obligaţii4:
a) Să explice părţilor din proces drepturile lor procesuale şi să le
ajute în exercitarea lor, asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele;
b) Să dispună, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru
aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, dacă părţile
1
ibidem
2
Gr. Thodoru, op. cit., Partea Generală, p. 77
3
4
ibidem
17
nu au iniţiativă în acest sens;
c) Să pună în discuţia părţilor, din oficiu, orice probleme de a
căror lămurire depinde soluţionarea corectă a cauzei, cerându-le părerea
asupra acestora;
d) Să extindă investigaţiile la tot ce este necesar realizării
scopului procesului penal, mai cu seamă la alte fapte şi persoane decât
cele care formează obiectul cauzei şi să extindă controlul judiciar şi la
alte motive decât cele invocate în calea de atac.
§5 Garantarea libertăţii persoanei
Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se

realizează în măsura în care executarea lor în interes propriu nu
contravine intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept
constituţionale.
Acest principiu este consacrat în art. 23 din Constituţie, în sensul
că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
Garanţiile privind libertatea persoanei în procesul penal sunt,
deci, prevăzute în Constituţie şi în Codul de procedură penală şi constau
în următoarele:
a) Măsurile prin care se pot aduce atingeri libertăţii persoanei
sunt strict prevăzute de lege (art. 136) şi pot fi luate numai în cazurile şi
în condiţiile art. 148 Cod procedură penală;
b) Măsurile preventive pot fi luate numai de organele judiciare
prevăzute de lege. Reţinerea se poate lua de organul de cercetare penală
sau de procuror pe o durată de cel mult 24 de ore.
c) Locurile de reţinere sunt verificate periodic de procuror şi de
judecătorul delegat în acest scop, care au căderea de a lua măsuri pentru
punerea de îndată în libertate a persoanelor deţinute fără temei legal.
d) Orice persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă
în mod ilegal are dreptul la repararea pagubei suferite.1
§6 Respectarea demnităţii umane
1
18
Acest principiu a fost introdus în legislaţia procesual penală
românească prin Legea nr. 32/1990, ca urmare a aderării ţării noastre la
Convenţia împotriva torturii şi alte pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, în
vigoare de la 26 iunie 19871.
În acest sens, art. 51 din Codul de procedură penală prevede că
orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată
trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la
tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este
pedepsită de lege.
România a ratificat, în anul 1994, Convenţia europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, adoptată la Strasbourg la 26.11.1987, intrată în vigoare la
1.02.19892.
Transpunerea pe plan legislativ a principiului respectării
demnităţii umane se realizează prin următoarele prevederi3:
-art. 68 alin. 1 Cod procedură penală, în care se stabileşte că este
interzis să se întrebuinţeze violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se
obţine probe;
-art. 239 – 241 Cod procedură penală, care reglementează
suspendarea urmăririi penale;
-art. 278 alin. 1 Cod procedură penală, care instituie dreptul de a
face plângere împotriva actelor de urmărire penală;
-art. 303 Cod procedură penală, privind suspendarea judecăţii
când se constată că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică
să participe la judecată;
-art. 453 lit. a şi 455 Cod procedură penală, privind amânarea
sau întreruperea executării pedepsei când se constată că cel condamnat
suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa.
§7 Garantarea dreptului la apărare
Într-o accepţie largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea

drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de
1
Ratificată prin Legea nr. 19/10.10.1990; I. M. Zlătescu, în colaborare, op. cit., vol. I,
p. 111
2
Legea nr. 80/30.09.1994; I. M. Zlătescu, în colaborare, vol. II, p. 79.
3
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 44.
19
a se apăra împotriva acuzaţiilor care i se aduc, să conteste învinuirile, să
scoată la iveală nevinovăţia sa, iar în accepţiunea sa restrânsă, cuprinde
doar posibilitatea folosirii unui avocat1.
Constituţia României prevede în art. 24 că dreptul la apărare este
garantat în tot cursul procesului, iar părţile au dreptul să fie asistate de
un avocat, ales sau numit din oficiu.
Art. 6 din Codul de procedură penală stabileşte că dreptul de
apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot
cursul procesului penal.
În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să
asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile
prevăzute de lege, şi să administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau
pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a
acesteia, şi să-i asigure posibilitatea prezentării şi exercitării apărării.
Orice parte are dreptul să fie asistată în tot cursul procesului
penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau
inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi
asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul – verbal de
ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele
judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei judiciare
a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.
Organul judiciar este obligat să aibă în vedere, din oficiu, toate
aspectele care sunt în favoarea părţii, potrivit rolului activ consacrat în
legislaţia procesual penală.
Partea are dreptul la asistenţă juridică, care constă în sprijinul de
specialitate acordat de un apărător, persoană abilitată să folosească
cunoştinţele sale juridice şi experienţa sa judiciară în vederea apărării
intereselor legitime2.
Asistenţa juridică, în principiu, are caracter facultativ, sens în
care art. 171 alin. 1 Cod procedură penală prevede că învinuitul sau
inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi
penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la
cunoştinţă acest drept.
Asistenţa juridică obligatorie reprezintă o excepţie de la acest
1
I. Moraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, vol.
I, p. 234
2
20
caracter facultativ şi a fost instituită de legiuitor pentru cazurile speciale
prevăzute în alin. 2 al art. 171 Cod procedură penală şi anume:
învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen
redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare
de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul
de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu
şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege.
În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele
în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare (art. 171 alin. 3
Cod procedură penală).
§8 Egalitatea persoanelor în procesul penal
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional

potrivit căruia cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere
sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile
prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa
politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără
discriminări, sunt tratate în mod egal de către autorităţile publice1.
Acest principiu este consacrat prin art. 16 pct. 1 şi 2 din
Constituţie, în sensul că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări; nimeni nu este mai presus de
lege.
§9 Prezumţia de nevinovăţie
Pentru prima dată prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată în

legislaţia S.U.A. şi apoi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului
din 17892.
Potrivit art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până
1
I. Moraru, op. cit., vol. I, p. 212
2
I. Neagu, op. cit., p. 43; Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 79
21
când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces
public în cadrul căruia i s-au găsit toate garanţiile necesare apărării sale.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
stabileşte, în art. 14 pct. 2, că orice persoană acuzată de comiterea unei
infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a
fost stabilită în mod legal.
Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă în Constituţia din 2003
printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, în art. 23
pct. 11, care stabileşte că până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
Prezumţia de nevinovăţie este relativă, ceea ce înseamnă că în
cursul procesului penal ea poate fi răsturnată prin probe de vinovăţie.
Articolul 66 alin. 2 Cod procedură penală prevede că în cazul când
există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să
probeze lipsa lor de temeinicie.
Atunci când nu se poate dovedi vinovăţia unei persoane,
existând îndoială, aceasta profită inculpatului, în baza principiului „in
dubio pro reo”, considerat complementul prezumţiei de nevinovăţie1.
§10 Operativitatea procesului penal
Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât

rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât şi simplificarea activităţii
procesual penale, când este posibil2.
Se admite că operativitatea presupune cel puţin următoarele
laturi importante:
-promptitudinea în desfăşurarea activităţii judiciare;
-calitate în efectuarea actelor procesuale şi procedurale;
-simplificare în îndeplinirea formelor procesuale;
-eficacitate optimă în realizarea scopului procesului penal şi a
tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar.3
Aceasta înseamnă că procesul penal trebuie să se desfăşoare într-
un timp util, întrucât scopul acestuia este să se rezolve în condiţii cât
mai bune.
1
Tr. Pop, Drept procesual penal, Editura Tipografia Naţională, Cluj, 1946, vol. I, p.
349.
2
3
N. Volonciu, op. cit., p. 127
22
§11 Limba în care se desfăşoară procesul penal
Procedura judiciară trebuie să se desfăşoare în limba română, ca

limbă oficială, iar activitatea orală şi documentele procedurale scrise ce
se întocmesc de autorităţile judiciare şi de părţi se exprimă în limba
română1.
Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi
persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă
şi de a pune concluzii, prin interpret.
Prin folosirea interpretului oficial de limbă maternă se asigură o

corectă traducere în şi din limba română în limba autorităţii judiciare,
existând, astfel, garanţia cunoaşterii concrete a poziţiei şi a punctelor de
vedere exprimate de cei ce nu cunosc sau cunosc insuficient limba
română2.
1
2
23
CAPITOLUL III
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
Secţiunea I
Consideraţii generale privind participanţii în
procesul penal
§1. Noţiunea de participant în procesul penal
Participanţii în procesul penal sunt organele judiciare şi

persoanele chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal în
vederea realizării scopului acestuia1.
Noţiunea de participant în procesul penal are un sens larg şi un
sens restrâns2.
În sens larg, prin participanţi în procesul penal se înţeleg
organele judiciare, părţile şi alte persoane chemate să ia parte la
desfăşurarea urmăririi penale şi a judecăţii.
În sens restrâns, prin participanţi la procesul penal se înţeleg
organele judiciare, părţile şi apărătorul.
Au calitatea de participanţi în procesul penal următoarele organe
judiciare: procurorul, organele de cercetare penală şi instanţa de
judecată.
Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente, care sunt persoane fizice sau
1
I. Neagu. Op. cit., p. 74
2
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică,
1979, p. 46-47; I. Neagu, op. cit., p. 74
24
juridice direct interesate în soluţionarea acţiunii penale sau a acţiunii
civile născute din săvârşirea unei infracţiuni.
În procesul penal, alături de organele judiciare şi părţi, participă
şi alte persoane, printre care menţionăm: martorii, experţii, interpreţii,
grefierii, executorii judecătoreşti etc.
§2 Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali
În desfăşurarea procesului penal uneori pot să apară alte

persoane în locul subiecţilor procesuali principali, denumiţi părţi, care
pot avea calităţi diferite: succesori, reprezentanţi sau substituiţi
procesuali1.
1. Succesorii
În procesul penal, în exercitarea acţiunii civile pot interveni,

potrivit dispoziţiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice2. Art.
21 Cod procedură penală prevede că acţiunea civilă rămâne în
competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi,
introducându-se în cauză moştenitorii acesteia.
Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de
reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea succesoare în
drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză
lichidatorii.
Succesorii pot interveni în procesul penal numai în cadrul laturii
civile, iar nu şi în cadrul laturii penale, întrucât răspunderea penală este
personală3.
În latura civilă a procesului penal, succesiunea este atât activă,
cât şi pasivă4. Astfel, vor lua locul părţilor decedate şi vor deveni ei
părţi, atât succesorii părţii civile decedate, cerând repararea
prejudiciului produs prin infracţiune, cât şi succesorii inculpatului
decedat, ai părţii responsabile civilmente, decedată sau desfiinţată,
1
V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 92
2
3
4
Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 69
25
exercitându-se acţiunea civilă împotriva lor1.
Succesorii sunt părţi în procesul penal, iar nu substituiţi
procesuali sau reprezentanţi, întrucât ei nu valorifică drepturile
antecesorilor, ci îşi valorifică drepturile lor, deoarece antecesorii, prin
deces, desfiinţare sau dizolvare, au încetat să mai fie subiecţi de drept2.
Se spune că există două ipoteze: în una succesorii exercită
acţiunea civilă „jure proprio”, iar în cealaltă „jure haereditatis”.
Succesorii părţii civile pot fi introduşi în cauză numai dacă
acţiunea civilă a fost pusă în mişcare în procesul penal, în caz contrar
aceştia îşi vor putea realiza drepturile într-un proces civil.
2) Reprezentanţii
Prin reprezentant în procesul penal se înţelege persoana care este

împuternicită să îndeplinească, în lipsa părţii, în numele şi interesul
exclusiv al acesteia, actele procesuale necesare pentru apărarea
drepturilor şi intereselor ei3.
Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la
îndemâna părţii cu excepţia acelora care au caracter strict personal4.
Deşi este un participant important, reprezentantul are calitatea
doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei penale,
întrucât reprezentantul, deşi apare în locul părţii vătămate, nu se
confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui reprezentat.
Reprezentarea poate fi legală şi convenţională.
Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod
necesar a unei persoane desemnată de lege în locul părţii interesate, care
nu are îndrituirea de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus
prin intermediul reprezentantului său legal5.
Astfel, persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu,
poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele
juridice sunt reprezentate de persoanele abilitate potrivit legii sau
statutului lor (director, preşedinte, administrator etc.).
Articolul 132 alin. 3 Cod penal (corespunzător art. 144, alin. 3
Cod penal nou) prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de
1
2
3
4
5
ibidem
26
exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Codul de
procedură penală prevede mai multe cazuri de reprezentare. Art. 134
alin. 3 stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care
urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător,
care îl va reprezenta.
Potrivit art. 159 alin. 4, în cazul în care inculpatul se află internat
în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau
în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau
propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate
în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă
cuvântul pentru a pune concluzii.
Reprezentarea convenţională1, implică un raport juridic rezultat
din împuternicirea pe care o dă partea şi din acceptarea pe care o face
reprezentantul.
În cazul reprezentării convenţionale sau voluntare – o parte –
mandant – împuterniceşte o persoană – mandatar sau procurator – să se
prezinte în proces în numele şi interesul său, exercitându-i drepturile
procesuale şi îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin 2. Prin mandatul
judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiţie, în care
mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său,
evident în limitele mandatului.
Mandatul trebuie să fie special3, în sensul că, în cuprinsul său,
este specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea
înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate
fi încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care,
având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă
juridică, putând pleda în justiţie pentru mandantul său.
În faza urmăririi penale pot fi reprezentate toate părţile
procesului penal.
În faza de judecată, reprezentarea inculpatului este permisă
numai în cazurile prevăzute de lege.
Potrivit art. 174 alin. 1 Cod procedură penală, în cursul judecăţii,
învinuitul sau inculpatul, precum şi celelalte părţi, pot fi reprezentaţi, cu
excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este
obligatorie.
1
2
3
27
În cazurile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau
inculpatului, instanţa de judecată, când apreciază necesară prezenţa
învinuitului sau inculpatului, dispune aducerea lui.
3. Substituiţii procesuali
Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să

exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său dar în
interesul acesteia1.
Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, aşa cum
se întâmplă în cazul reprezentării.
Calitatea de substituit procesual rezultă din lege şi se poate referi
numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres.
Substituiţii procesuali au exerciţiul unor drepturi procesuale
limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal2.
Astfel, potrivit art. 222 alin. 5 Cod procedură penală, plângerea
se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul
major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi
însuşeşte plângerea. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea
de a face plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate
continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau
inculpatul.
Apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul inculpatului, în baza
art. 362 alin. 2 şi 3852 Cod procedură penală, iar revizuirea poate fi
cerută de soţul şi rudele condamnatului, chiar şi după moartea acestuia
(art. 396 alin. 1 lit. b Cod procedură penală).
Substituiţii procesuali au libertatea de apreciere cu privire la
intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au,
însă ei nu sunt ţinuţi să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau
pentru neglijenţă3.
1
2
3
Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 67; I. Neagu, op. cit., p. 78
28
Secţiunea a II-a
Organele judiciare penale
Constituţia României reglementează în titlul III, cap. IV,
autoritatea judecătorească, în care include instanţele judecătoreşti (art.
124 – 130), Ministerul Public (art. 131 – 132) şi Consiliul Superior al
Magistraturii (art. 133 – 134).
§1. Instanţele judecătoreşti
1. Poziţie procesuală şi atribuţii
Prin instanţe judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile

constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească, se înţeleg
verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa
cum sunt dispuse în piramidă de la vârf şi până la unităţile de bază 1.
Constituţia României prevede în art. 126 că justiţia se realizează prin
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege.
Art. 1 alin. 1 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304 din
28 iunie 2004, stabileşte că puterea judecătorească este separată de
celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii, ce sunt exercitate de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti,
stabilite de lege.
2. Organizarea instanţelor judecătoreşti
Instanţele judecătoreşti pot fi organizate potrivit principiului

unităţii justiţiei civile şi a justiţiei penale sau după principiul separării
celor două forme de realizare a justiţiei2. În baza primului principiu,
cauzele civile şi cele penale sunt soluţionate de aceleaşi instanţe
judecătoreşti, iar în temeiul celui de-al doilea, funcţionează instanţe
1
2
29
judecătoreşti care judecă numai cauze penale. În legislaţiile moderne o
separare completă între justiţia civilă şi cea penală nu mai este
practicată, însă se foloseşte sistemul mixt.
Instanţele judecătoreşti pot fi ordinare sau extraordinare, de
drept comun, naturale şi excepţionale1.
Instanţele de drept comun sau ordinare sunt cele care au
competenţa de a judeca orice infracţiune, cum sunt judecătoriile,
tribunalele şi curţile de apel, în ţara noastră.
Instanţele speciale sunt cele care au o competenţă stabilită prin
lege, în raport de natura unor infracţiuni sau de calitatea unor delicvenţi,
putând fi instanţe militare, pentru militari, specializate în materie
economică şi financiară, maritimă şi fluvială.
Instanţele extraordinare sunt instituite în împrejurări
excepţionale, pe timp limitat, pentru a judeca anumite infracţiuni şi
persoane, aşa cum au fost tribunalele militare extraordinare înfiinţate
prin Decretul – Lege nr. 7 din 7 ianuarie 1990, pentru judecarea celor
care au comis acte de terorism.
În ţara noastră, prin Legea nr. 115 din 28 iunie 1999, privind
responsabilitatea ministerială, s-a reglementat procedura de urmărire şi
judecare a membrilor guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor.
3. Sistemul instanţelor judecătoreşti din România
Potrivit Constituţiei din 2003 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr.

304/2004, structura instanţelor judecătoreşti din ţara noastră este
următoarea:
a. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
b. curţi de apel;
c. tribunale;
d. tribunale specializate;
e. judecătorii
Dintre aceste instanţe, numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
este prevăzută în art. 126 din Constituţie, iar celelalte fac obiectul unor
legi organice, însă toate sunt incluse într-un sistem unitar.
Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă prin
Constituţie.
1
Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 110-111; Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 220
30
Ministerul justiţiei stabileşte instanţele la care funcţionează
secţiile maritime şi fluviale, pentru judecarea cauzelor prevăzute de
lege. Aceste secţii au fost înfiinţate prin Decretul nr. 203 din 31
octombrie 1974, la Constanţa, secţii maritime şi la Galaţi, secţii fluviale,
pe lângă judecătorie şi tribunal.
Judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti, numărul lor, localităţile de reşedinţă a lor fiind prevăzute în
anexa la Legea nr. 304/2004, iar circumscripţiile acestora se stabilesc
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei (art. 36,
alin. 2).
Tribunalele funcţionează câte unul în fiecare judeţ, cu sediul în
localitatea de reşedinţă a judeţului şi unul în municipiul Bucureşti (art.
34, alin. 1).
Tribunalele specializate sunt:
a) tribunale pentru minori şi familie;
b) tribunale de muncă şi asigurări sociale;
c) tribunale comerciale;
d) tribunale administrativ-fiscale (art. 35).
Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu
până la data de 1 ianuarie 2008. Datele la care vor începe să funcţioneze
se stabilesc în mod eşalonat prin ordin al ministrului Justiţiei (art. 130,
alin. 2)
Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la
data de 1 ianuarie 2008 vor judeca numai cauzele prevăzute în art, 41 şi
42 din prezenta lege, care sunt de competenţa de primă instanţă a
tribunalului (art. 30, alin. 3).
Potrivit art. 41, tribunalele pentru minori şi familie judecă în
primă instanţă următoarele categorii de cauze:
1) în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile,
obligaţiile şi interesele legitime privind nulitatea sau
desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviinţaa, nulitatea
sau desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind raporturile
de familie.
2) în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau
asupra minorilor.
În dispoziţiile art. 42 se precizează că atunci când în aceeaşi
cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este
posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului pentru minori şi
31
familie.
Până la înfiinţarea tribunalelor specializate, în toate judeţele şi în

municipiul Bucureşti, în cadrul tribunelelor de drept comun vor
funcţiona secţii sau complete specializate (art. 130, alin. 4).
Curţile de apel sunt în număr de 15, prevăzute în anexa 2 la lege
şi cuprind în circumscripţia lor mai multe tribunale.
La curţile de apel din Constanţa şi Galaţi funcţionează o secţie
maritimă şi, respectiv, fluvială (art. 34, alin. 4).
Instanţele militare sunt organizate în baza Legii nr. 54/1993,
republicată în 1999, şi cuprind tribunalele militare, tribunalul militar
teritorial şi curtea militară de apel (art. 2).
Sunt tribunale militare la Bucureşti, Iaşi, Cluj Napoca şi la
Timişoara, iar Tribunalul militar teritorial şi Curtea militară de apel îşi
au sediul în Bucureşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă
din România şi are sediul în capitala ţării. Ea are în prezent 4 secţii, şi
anume: civilă şi de proprietate intelectuală, penală, comercială şi
contencios administrativ şi fiscal (art. 17, alin. 2).
Tribunalele şi curţile de apel pot avea două sau mai multe secţii,
instanţe cu un număr mai mare de activităţi putând avea acelaşi număr
de secţii ca şi instanţa supremă (art. 33, alin. 3 şi art. 34, alin. 4).
Instanţele judecătoreşti sunt conduse de un preşedinte, care
îndeplineşte şi atribuţii administrative, iar la tribunale şi curţi de apel
funcţionează şi vicepreşedinţi (art. 46 şi art. 48).
Secţiile de la tribunale şi curţile de apel sunt conduse de către un
preşedinte de secţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune dintr-un
preşedinte, un vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţie şi judecători
(art. 17, alin. 1).
4. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată
Compunerea instanţei de judecată se face pe baza prevederilor

cuprinse în legea de organizare judecătorească, care stabileşte numărul
şi calitatea celor care alcătuiesc fiecare complet de judecată, precum şi
cine îndeplineşte sarcina de preşedinte al completului.
În sensul legii, prin complet de judecată se înţelege numărul de
32
judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale
într-un anumit stadiu, la soluţionarea acestora şi care, în urma
dezbaterii, pot lua hotărârea judecătorească1.
În această privinţă, art. 55 din Legea nr. 304/2004 prevede că
preşedinţii instanţelor, sau, după caz, preşedinţii de secţii constituie
complete de judecată. Când este necesar, pot fi constituite complete
specializate pentru judecarea cauzelor privind anumite materii.
Completul de judecată este prezidat de preşedinte sau
vicepreşedintele instanţei ori preşedintele secţiei, atunci când aceştia
participă la judecată. În celelalte cazuri, completul este prezidat de către
judecătorul desemnat de preşedintele instanţei sau al secţiei (art. 55,
alin. 2 din Legea nr. 304/2004).
Cauzele se judecă în primă instanţă în complet format din doi
judecători, cu excepţia următoarelor cauze care se judecă de un singur
judecător:
a) cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind
înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile
privind popririle, încuviinţarea executării silite, investirea cu
formulă executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii;
b) cererile de ordonanţă preşidenţială;
c) acţiunile posesorii;
d) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare
a cotravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale;
e) somaţia de plată;
f) reabilitarea;
g) constatarea intervenţiei amnistiei şi graţierii;
h) percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul
urmăririi penale (art. 57, alin. 1 din Legea 304/2004).
Apelurile şi recursurile se judecă în complet de trei judecători.
Potrivit Legii nr. 54/1993 privind organizarea instanţelor şi
parchetelor militare, modificată în 1999, cauzele date, potrivit legii, în
competenţa de primă instanţă tribunalelor militare se judecă de un
singur judecător (art. 10).
Tribunalul militar teritorial judecă, în primă instanţă, în complet
unic, în apel, în complet format din doi judecători, iar în recurs, în
complet format din trei judecători (art. 13).
La fel este componenţa completelor la Curtea militară de apel
1
33
(art. 16).
Dispoziţiile relative la compunerea instanţei sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 197 alin. 2 Cod procedură penală).
Aceasta înseamnă că alcătuirea completelor de judecată trebuie să se
facă pentru fiecare instanţă potrivit prevederilor legii, iar încălcarea legii
în acest domeniu are drept consecinţă nulitatea absolută a actelor
încheiate.
§2 Ministerul Public
1. Organizarea Ministerului Public
Potrivit normelor constituţionale şi ale legii organice, Ministerul

Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe
lângă fiecare instanţă judecătorească (art. 1, alin. 3 din Legea
304/2004).
În cadrul fiecărui parchet procurorii îndeplinesc atribuţiile
Ministerului Public în raza teritorială a instanţei judecătoreşti pe lângă
care funcţionează.
Procurorii au calitatea de magistrat şi fac parte împreună cu
judecătorii din corpul magistraţilor (art. 2 din Legea 303/2004 privind
statutul magistraţilor).
Parchetele de pe lângă judecătorii şi tribunale sunt conduse de
prim – procurori, iar primii – procurori ai parchetelor de pe lângă
tribunale sunt ajutaţi de adjuncţi. Ministerul Justiţiei, la propunerea
procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, stabileşte parchetele de pe lângă judecătorii la care prim –
procurorii sunt ajutaţi de adjuncţi. Parchetele de pe lângă tribunale au
secţii conduse de procurori – şefi.
Parchetele de pe lângă Curţile de Apel sunt conduse de procurori
generali, care sunt ajutaţi de adjuncţi (art. 87).
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
condus de un procuror general ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi 3
procurori consilieri. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie este promovat şi eliberat din funcţie de
Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei.
Parchetele de pe lângă tribunalele militare şi de pe lângă
tribunalul militar teritorial sunt conduse de către prim – procurori
34
militari, ajutaţi de prim – procurori militari adjuncţi, iar Parchetul de pe
lângă Curtea Militară de Apel este condus de un procuror general
militar, ajutat de un adjunct (art. 20).
Parchetele militare de pe lângă tribunalul militar şi Curtea
Militară de Apel vor avea secţii de urmărire penală şi judiciară, conduse
de către procurori militari şefi.
Procurorul general de pe lângă Curtea Militară de Apel exercită,
direct sau prin procurori militari inspectori, controlul asupra parchetelor
din subordine.
În cuprinsul Legii 304/2004 privind organizarea judiciară au fost
incluse prevederi specifice modului de organizare al Parchetului
Naţional Anticorpţie.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 76, Parchetul Naţional
Anticorupţie este specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie,
potrivit legii îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin
procurori specializaţi în combatera infracţiunilor de corupţie şi
funcţionează ca parchet pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Parchetul Naţional Anticorupţie se organizează ca structură
autonomă în cadrul Ministerului Public şi este coordonat de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La fel ca şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, având atribuţii generale, Parchetul Naţional Anticorupţie este
independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe
lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice,
exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea
respectării acesteia (art. 77).
Este condus de un procuror general, ajutat de 2 procurori
generali adjuncţi asimilaţi adjunctului Procurorului General al
Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casaţie şi Justiţie (art. 78).
Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea
Parchetului Naţional Anticorupţie sunt stabilite prin lege specială (art.
83).
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/27.04.2004 a fost
modificată şi completată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în care se prevede că
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie cordonează Parchetul Naţional Anticorupţie, potrivit legii prin
intermediul procurorului general al acestui parchet. Coordonarea
35
priveşte îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care
trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie,
precum şi solicitarea de informaţii asupra activităţii instituţiei.
2. Caractere
a) Unitatea Ministerului Public
În această privinţă, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin

procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă. Fiecare
procuror îndeplineşte atribuţii specifice Ministerului Public în raza de
activitate a parchetului din care face parte în raport de repartizarea
făcută de conducătorul unităţii. Procurorul ierarhic superior poate să
îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor în subordine şi să
suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora dacă sunt contrare
legii.
Prin urmare, oricare conducător al parchetului, de la nivelul
central, şi de la cele din teritoriu, poate îndeplini oricare din
atribuţiunile ce revin Ministerului Public, în raza sa de activitate.
Unitatea Ministerului Public oferă posibilitatea fiecărui procuror
să acţioneze în numele acestei autorităţi judecătoreşti, iar actele
îndeplinite, în limitele competenţei sale, produc toate efectele juridice
ale unui act specific Ministerului Public.
În virtutea acestui principiu, orice procuror dintr-un parchet
superior, poate să intervină în activitatea procurorilor şi să dispună
măsurile prevăzute de lege, inclusiv să preia spre soluţionare o anumită
cauză.
Tot astfel, în instrumentarea unei cauze unii procurori din cadrul
aceluiaşi parchet pot fi înlocuiţi cu alţii pentru îndeplinirea misiunii
Ministerului Public. Înseamnă că sub aspect organizatoric, Ministerul
Public este indivizibil, toţi procurorii îndeplinind atribuţii specifice
acestuia în numele lui şi pentru el.
b) Subordonarea ierarhică a procurorilor
Subordonarea ierarhică este un principiu de bază a organizării

Ministerului Public, care este în corelaţie cu principiul unităţii şi
indivizibilităţii. Potrivit art. 62 din Legea pentru organizarea judiciară,
36
procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui
parchet care este subordonat conducătorului parchetului ierarhic
superior din aceeaşi circumscripţie teritorială.
Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre
atribuţiile procurorilor în subordine şi să suspende ori să infirme actele
şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii. Prin „suspendare” se
împiedică, pe o perioadă de timp, producerea de efecte a actului sau
măsurii suspendate, iar prin „infirmare” actul sau măsura este anulată şi
îşi pierde valabilitatea1.
Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate
cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine.
Dispoziţia sau măsura luată de procurorul ierarhic superior
trebuie să fie cuprinsă într-o ordonanţă, rezoluţie, proces-verbal, toate în
scris, cu motivele care au determinat intervenţia sa2.
c) Independenţa Ministerului Public în relaţiile cu alte

autorităţi publice
Potrivit art. 59 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 Ministerul Public

este independent faţă de celelalte autorităţi publice şi îşi exercită
atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării
acesteia; în acelaşi text se prevede că parchetele sunt independente faţă
de instanţele judecătoreşti.
Din aceste dispoziţii decurge obligaţia pentru toate autorităţile
publice – Parlament, Guvern, autorităţi locale de a se abţine de la orice
intervenţie în activitatea judiciară a Ministerului Public3.
Independenţa parchetului faţă de instanţa de judecată pe lângă
care funcţionează este totală, nefiind posibilă vreo ingerinţă din partea
conducerii autorităţii judecătoreşti, sau a judecătorilor în activitatea
procurorilor. În înfăptuirea actului de justiţie, atât judecătorul, cât şi
procurorul îşi aduc contribuţia, fiecare magistrat având o poziţie
procesuală distinctă, dispunând de mijloace specifice prevăzute de lege.
1
2
Gr. Theodoru, Partea Generală, p. 116
3
ibidem, p. 119
37
d) Autoritatea ministrului justiţiei asupra activităţii
procurorilor
Constituţia României stabileşte în art. 132 alin. 1 că procurorii

îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii
şi al controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei. De
asemenea, în dispoziţiile art. 59, alin. 2 din Legea 304/2004 se prevede
că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei,
în condiţiile legii.
Potrivit art. 66, alin. 1, autoritatea ministrului justiţiei constă în
aceea că atunci când consideră necesar din proprie iniţiativă sau la
cererea Consiliului Superior al Magistraturii acesta exercită controlul
asupra procurorilor prin procurori-inspectori din cadrul Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional
Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori
delegaţi.
Potrivit art. 66 , alin. 2, controlul constă în verificarea modului
cum se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte
persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor.
Ministrul Justiţiei poate să ceară procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, informări
asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la
măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii
(art. 66, alin. 3).
3. Principiile de acţiune ale Ministerului Public
a) Principiul legalităţii
Ca dominantă a activităţii Ministerului Public, în cadrul
activităţii judiciare penale principiul legalităţii nu este altceva decât
transpunerea pe plan particular a principiului legalităţii procesului
penal1 (art. 59, alin. 1).
În relaţiile cu celelalte autorităţi publice Ministerul Public este
independent şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru
asigurarea respectării acesteia (art. 51, alin. 4).
b) Principiul imparţialităţii (art. 59, alin. 2)
1
38
Acest principiu decurge din principiul legalităţii şi oficialităţii
procesului penal şi-l obligă pe procuror să se manifeste, în acelaşi mod
faţă de toţi cei care au intrat în conflict cu legea penală 1, adică aflarea
adevărului cu privire la învinuirea adusă şi la prezumtivul ei făptuitor,
astfel încât să nu se producă nici o eroare în favoarea sau în defavoarea
unei persoane2.
În baza principiului imparţialităţii Ministerul Public trebuie să
aibă o atitudine independentă faţă de părţile din procesul penal. Ca
titular al acţiunii penale, Ministerul Public acţionează indiferent de
poziţia procesuală a părţii vătămate, cu excepţia procedurii plângerii
prealabile, sau a condiţionării acţiunii penale de o autorizare sau
sesizare specială.
c) Principiul controlului ierarhic (art. 59, alin. 3)

Controlul ierarhic decurge din necesitatea subordonării
ierarhice3, care este principiul de bază al organizării Ministerului Public,
dispoziţiile organelor superioare fiind obligatorii pentru subordonaţi.
Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în
conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine
(art. 66, alin. 1).
Controlul se exercită cu privire la legalitatea şi temeinicia
actelor procesuale şi procedurale efectuate de procurorii supuşi
controlului şi cu privire la oportunitatea şi durata măsurilor luate4.
Atunci când actele sau măsurile luate de un procuror sunt nelegale,
procurorul care efectuează controlul ierarhic are dreptul să le suspende
şi să le infirme, procurorul subordonat fiind obligat să le refacă.
4. Atribuţiile Ministerului Public
Potrivit art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară

Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Atribuţiile Ministerului Public sunt prevăzute în art. 60 din
Legea nr. 304/2004 şi anume:
1
I. Neagu, op. cit., p. 91-92
2
3
4
39
a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor
prin mijloace alternative;
b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a
poliţiei judiciare; conduce şi controlează activitatea altor organe de
cercetare penală;
c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor
penale, potrivit legii;
d) exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în
condiţiile prevăzute de lege;
g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în
condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii
sub conducera ministrului justiţiei pentru realizarea unitară a politicii
penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează
criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în
vederea eliminării acestora precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei
în domeniu.
j) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Rezultă că Ministerul Public desfăşoară activităţi specifice în
toate fazele procesului penal, însă în faza de urmărire penală are chiar
rolul conducător.
În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul poate
asista la efectuarea oricărui act de cercetare penală şi poate efectua
personal unele acte, poate să ceară orice dosar de la organele de
cercetare penală pentru verificare şi să dea dispoziţii obligatorii cu
privire la completarea urmăririi penale. Unele acte de cercetare penală
sunt supuse autorizării, iar dacă procurorul constată nelegalitatea lor le
poate infirma. Ca titular al acţiunii penale, în cursul urmăririi penale,
procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă sau
rechizitoriu, poate lua măsura trimiterii în judecată a inculpatului.
Atunci când procurorul participă la judecată, în primă instanţă,
procurorul poate cere extinderea procesului penal pentru alte fapte sau
cu privire la alte persoane în condiţiile art. 336 şi 337 Cod procedură
40
penală.
În cursul judecăţii , procurorul îşi păstrează calitatea de titular
principal al acţiunii penale, însă rolul conducător în această fază revine
instanţei de judecată.
În procesul civil, Curtea Constituţională a stabilit că 1: „art. 45
alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstituţional în ce priveşte
restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil în
orice fază a acestuia şi ca atare, în privinţa acestei atribuţii urmează să
se aplice direct dispoziţiile art. 130 pct. 1 din Constituţie (devenit art.
131 dupa referendum). Aşa fiind, în afara cazurilor în care procurorul
este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii, el poate
participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia,
dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.
Ministerul Public dacă apreciază că este oportună participarea
într-o cauză civilă trebuie să aibă această posibilitate, fără nici o
îngrădire, dacă este vorba de apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
În faza executării hotărârilor penale definitive, Ministerului
Public îi revine misiunea de a supraveghea respectarea legii în acest
domeniu, respectiv ca mandatele de executare a pedepsei să fie emise
în timp şi în conformitate cu hotărârea de condamnare.
De asemenea, procurorul supraveghează modul în care
organele de poliţie pun în executare mandatele emise de instanţele de
judecată şi verifică respectarea legii la locurile de executare a
pedepselor, a măsurilor educative de siguranţă, luând măsurile ce se
impun în cazul constatării unor încălcări ale legii.
§3. Organele de cercetare penală
1. Organizarea şi funcţionarea organelor de cercetare penală

1
Decizia nr. 1/1995 publicată în M.Of. partea I, nr. 66/11.04.1995
41
Articolul 201 alin. 2 Cod procedură penală stabileşte că organele
de cercetare penală sunt:
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare;
Organe de cercetare speciale.
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează
lucrătorii specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În îndeplinirea activităţii specifice, poliţistul are competenţa
teritorială corespunzătoare unităţii de poliţie din care face parte.
În caz de continuare a unei măsuri sau activităţi specifice,
poliţistul poate acţiona şi în raza teritorială a altor unităţi de poliţie,
comunicând despre aceasta unităţii competente.
Poliţistul din I.G.P. are competenţa teritorială generală.
Competenţa organelor de cercetare penală speciale este
reglementată de art. 208 Cod procedură penală, care prevede
următoarele organe speciale:
-ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor
militare, corp aparte şi similare;
-ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de
garnizoană;
-ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor
militare;
-ofiţerii de Poliţie de frontieră precum şi ofiţerii anume
desemnaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor;
-căpitanii porturilor.
Organele de cercetare penală sunt organizate şi funcţionează în
baza principiului dublei subordonări, una administrativă, faţă de
organele superioare din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor
şi alta funcţională1, cu caracter profesional faţă de procuror, care este
conducătorul procesului penal în faza de urmărire penală.
Subordonarea administrativă are în vedere obligaţia organelor de
cercetare penală de a se conforma ordinelor primite de la organele
ierarhice din Ministerul Administraţiei şi Internelor sub aspectul
organizării activităţii de cercetare penală şi al aprobării luării unor
măsuri preventive, cum ar fi reţinerea învinuitului.
Această subordonare este subsumată scopului procesului penal,
organele de cercetare penală îndeplinindu-şi atribuţiile privind urmărirea
1
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 54
42
penală în baza normelor de procedură penală2.
Cât priveşte subordonarea funcţională, aceasta are în vedere
efectuarea cercetării penale sub supravegherea procurorului, care poate
da îndrumări scrise obligatorii, care nu pot fi contestate de organele
superioare ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.
2. Atribuţiile organelor de cercetare penală
Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale

poliţiei judiciare pentru orice infracţiune care nu este dată în mod
obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare penală (art. 207 Cod
procedură penală).
Secţiunea a III-a
Părţile în procesul penal
§1. Învinuitul sau inculpatul
1. Precizări terminologice
În raport cu stadiul de desfăşurare a procesului penal, persoana

care a comis o infracţiune şi urmează a fi trasă la răspundere penală
poartă denumiri diferite.
Codul nostru de procedură penală foloseşte denumirea de
făptuitor pentru persoana care a săvârşit o infracţiune, faţă de care nu s-
a început urmărire penală (art. 200, 214 Cod procedură penală).
Potrivit art. 229 Cod procedură penală persoana faţă de care se
efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă
în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală
este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat (art. 23 Cod
Deşi făptuitorul şi învinuitul nu au calitate de parte în procesul
2
43
penal, au drepturi şi obligaţii stabilite în Codul de procedură penală.
Inculpatul, ca subiect pasiv al acţiunii penale, este cea mai
importantă parte în proces1, şi reprezintă figura centrală a procesului
penal2, întreaga activitate judiciară desfăşurându-se în legătură cu
tragerea sa la răspundere penală şi civilă.
Codul de procedură penală stabileşte pentru inculpat, ca parte în
proces, multiple drepturi procedurale şi garanţii juridice, pentru a se
putea stabili în fiecare cauză adevărul şi de a se evita erorile judiciare.
Punerea în mişcare a acţiunii se face numai in personam, adică
faţă de o persoană cunoscută, pe când începerea urmăririi penale se face
şi in rem, când se are în vedere fapta şi nu se cunoaşte autorul ei.
Actele procesuale prin care se conferă unei persoane calitatea de
inculpat sunt ordonanţa şi rechizitoriul procurorului în faza de urmărire
penală, încheierea instanţei de judecată în cazul prevăzut de art. 336
alin. 2 Cod procedură penală şi când plângerea prealabilă se adresează
direct instanţei, în condiţiile stabilite de art. 279 alin. 2 lit. a Cod
procedură penală.
2. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale învinuitului sau

inculpatului
A. În faza de urmărire penală
În raport de poziţia procesuală pe care o deţine în cursul

urmăririi penale, învinuitul sau inculpatul se bucură de drepturile şi are
obligaţiile stabilite de Codul de procedură penală.
În cursul urmăririi penale învinuitul sau inculpatul poate formula
cereri, prezenta memorii, participa la efectuarea unor acte procesuale şi
ataca actele şi măsurile pe care le consideră nelegale.
Prin cereri, învinuitul sau inculpatul are posibilitatea să solicite
organului de urmărire penală să administreze anumite probe, să-l recuze,
să ceară înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor procesuale luate
împotriva sa şi pronunţarea unei soluţii de neurmărire.
Prin memorii3, învinuitul sau inculpatul explică apărările pe care
şi le face argumentând nevinovăţia sa, iar în măsura în care se consideră
1
2
3
44
vinovat, justifică soluţia pe care o propune.
La unele acte de urmărire penală, cum ar fi ascultarea sa,
confruntarea cu alte persoane sau prezentarea materialului de urmărire
penală, participarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Dacă
însă inculpatul se sustrage de la urmărirea penală, aceste acte nu se vor
putea efectua şi revine organului de urmărire penală obligaţia de a
întocmi formele prevăzute de lege.
Învinuitul sau inculpatul se poate plânge împotriva actelor de
urmărire penală pe care le consideră nelegale şi netemeinice în baza art.
275 – 278 Cod procedură penală, iar procurorul este abilitat de a
soluţiona plângerea.
Legea prevede pentru învinuit şi obligaţii procesuale, cum ar fi
prezentarea la chemarea organului de urmărire penală, să se supună
măsurilor preventive, măsurilor asiguratorii şi percheziţiei.
B. Drepturile şi îndatoririle inculpatului în faza de judecată
Principalul mijloc de apărare constă în participarea inculpatului

la desfăşurarea şedinţei de judecată, alături de procuror şi celelalte părţi
din proces, cu care ocazie îşi poate formula dovezi şi argumenta toate
apărările în legătură cu învinuirea ce i se aduce1. Această participare este
condiţionată pentru justa soluţionare a cauzei, motiv pentru care sunt
instituite mai multe garanţii procesuale. Potrivit art. 291 Cod procedură
penală judecata poate avea loc numai dacă inculpatul este legal citat şi
procedura este completă, însă neprezentarea sa nu împiedică judecarea
cauzei. Când inculpatul este în stare de deţinere, aducerea sa la judecată
este obligatorie, judecata neputând avea loc fără prezenţa sa (art. 314
Cod procedură penală). Dacă inculpatul este minor, judecarea cauzei se
face în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când s-a sustras de la
judecată (art. 484 Cod procedură penală).
În faza de judecată inculpatul are mai multe drepturi procesuale,
dintre care menţionăm:
-să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii;
-să i se comunice o copie după actul de sesizare a instanţei, dacă
este deţinut;
-poate pune întrebări celorlalţi inculpaţi, altor părţi şi martorilor
oculari;
1
ibidem, p. 141
45
-să ceară administrarea de probe noi;
-să ridice excepţii de necompetenţă sau de nulitate a unor acte
procesuale;
-să ceară recuzarea, strămutarea cauzei, sau revocarea măsurilor
procesuale luate împotriva sa;
-să pună concluzii cu privire la orice chestiune adusă în discuţie
în instanţă;
-să aibă ultimul cuvânt asupra fondului cauzei;
-să folosească căile ordinare şi extraordinare împotriva
hotărârilor pe care le consideră greşite;
-să fie asistat de un apărător, iar în cazurile prevăzute expres în
lege asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie.
În cursul judecăţii, inculpatului îi revin şi unele îndatoriri
procesuale şi anume:
-să se prezinte la toate termenele de judecată;
-să se conformeze ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată;
-să suporte măsurile procesuale şi cele de aducere silită;
-să se supună percheziţiei corporale şi domiciliare;
-să suporte măsura de îndepărtare din sala de judecată în cazul în
care tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate.
§2 Partea vătămată
1. Consideraţii terminologice
Noţiunea de parte vătămată este diferită de aceea de persoană

vătămată sau de victimă a infracţiunii.
Persoana vătămată este o persoană care a suferit un prejudiciu
prin infracţiune, fără însă a participa la procesul penal, iar victima
infracţiunii este doar o persoană fizică, aflată în poziţia de subiect pasiv
a infracţiunii1.
Devine parte vătămată în procesul penal numai persoana
vătămată care îşi exprimă voinţă în acest sens, sau care efectuează acte
specifice susţinerii laturii penale a procesului penal. Aceasta înseamnă
că persoana vătămată printr-o infracţiune nu dobândeşte calitatea de
parte vătămată pur şi simplu.
Pentru ca o persoană să devină parte în proces, se cer două
1
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, p. 75-76
46
condiţii: să aibă vocaţia de a deveni parte vătămată şi să-şi manifeste
voinţa de a participa în procesul penal.1
Are vocaţia de a deveni parte vătămată persoana care a suferit o
vătămare fizică, morală sau materială prin infracţiunea săvârşită.
Manifestarea voinţei de a participa ca parte vătămată în procesul penal
se poate realiza prin diferite forme:
-formularea unei plângeri prealabile, în cazul în care legea cere o
asemenea manifestare de voinţă, prin care se solicită condamnarea
inculpatului pentru infracţiunea comisă;
-declaraţia scrisă sau orală făcută în faţa organului de urmărire
penală sau a instanţei de judecată, prin care se exprimă dorinţa de a
participa la procesul penal;
-intervenţia sa în proces, prin prezentarea în faţa instanţei de
judecată pentru a susţine vinovăţia inculpatului.
Potrivit art. 76 Cod procedură penală, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi
ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune. Înainte de
ascultare, persoanei vătămate i se atrage atenţia că declararea de
participare în proces ca parte vătămată se poate face în tot cursul
urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată până la citirea
actului de sesizare.
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
manifestarea de voinţă de a deveni parte vătămată se poate face în
termenul de două luni de la data când a cunoscut persoana făptuitorului.
Când persoana vătămată este un minor sau incapabil, termenul
de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut
cine este făptuitorul (art. 284 Cod procedură penală).
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se
pune în mişcare şi din oficiu (art. 131 alin. 5 Cod penal, respectiv art.
143 alin. 5 Cod penal nou), ceea ce înseamnă că termenul de 2 luni nu
se mai poate invoca.
Calitatea de parte vătămată dobândită în condiţiile legii se poate
păstra până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, însă cel în
cauză poate renunţa la această calitate prin retragerea plângerii
prealabile sau prin împăcare cu inculpatul.
1
Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 128-129
47
Decesul părţii vătămate duce la înlăturarea acestei calităţi, însă
nu are efect asupra procesului penal, care continuă.
2. Drepturile şi obligaţiile părţii vătămate în procesul penal
Partea vătămată participă în procesul penal numai în latura

penală a cauzei, prin punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale în
vederea condamnării inculpatului.
Situaţia este diferită în cadrul altor infracţiuni pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, care potrivit
art. 279 alin. 2, lit. b Cod procedură penală, se adresează procurorului şi
organului de cercetare penală. În cazul acestor infracţiuni plângerea
prealabilă a părţii vătămate constituie o condiţie pentru punerea în
mişcare şi exercitarea acţiunii penale, atribut care revine procurorului.
În ce priveşte poziţia procesuală a părţii vătămate în procesul
penal, trebuie să facem distincţie după cum acţiunea penală se exercită
din oficiu sau este condiţionată de o plângere prealabilă. În primul caz,
participarea părţii vătămate constă în folosirea mijloacelor procesuale în
vederea susţinerii învinuirii împotriva inculpatului1. În faza urmăririi
penale partea vătămată poate prezenta cereri şi memorii, să participe la
efectuarea unor acte de urmărire penală şi să se plângă procurorului
pentru nesocotirea drepturilor sale procesuale. În cursul judecăţii partea
vătămată participă cu drepturi procesuale egale cu a celorlalte părţi, dar
nu are nici un drept asupra promovării sau încetării procesului penal şi
nici cu privire la exercitarea căilor de atac. În cel de-al doilea caz, partea
vătămată are drepturi mai largi, inclusiv asupra începerii şi desfăşurării
procesului penal, cu unele excepţii. Astfel, în art. 131 alin. 5 Cod penal
(care corespunde art. 143, alin. 5 Cod penal nou), se prevede că în cazul
în care cea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu,
ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în
mişcare şi din oficiu. Dacă într-o cauză acţiunea penală a fost pusă în
mişcare din oficiu, partea vătămată nu poate retrage plângerea pe care
nu a făcut-o dar se poate împăca cu inculpatul.
Partea vătămată care nu se constituie parte civilă în procesul
penal, şi nu participă în aceste calităţi, poate fi ascultată ca martor,
situaţie în care declaraţia constituie o probă în cauză şi se coroborează
cu celelalte probe administrate.
1
48
§3 Partea civilă
1. Calitatea de parte civilă în procesul penal
Se numeşte parte civilă persoana vătămată care exercită acţiunea

civilă în procesul penal (art. 24 alin. 2 Cod procedură penală).
Deci parte civilă poate fi orice persoană fizică sau juridică care a
suferit un prejudiciu material sau moral prin infracţiune şi care şi-a
alăturat acţiunea civilă la acţiunea penală în procesul penal1.
Calitatea de parte civilă se determină de legea civilă, cu
particularitatea că paguba trebuie să fie urmarea directă a infracţiunii2.
Pentru dobândirea calităţii de parte civilă se cer a fi îndeplinite
următoarele condiţii3:
-să se fi săvârşit o infracţiune;
-infracţiunea să fi produs persoanei vătămate un prejudiciu
material sau moral;
-persoana vătămată să ia parte la proces prin punerea în mişcare
sau concurarea la exercitarea acţiunii penale, de către procuror;
-persoana vătămată să declare că promovează acţiunea civilă în
procesul penal, acţiune pe care o alătură acţiunii penale.
Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi
penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de
sesizare (art. 15 alin. 2 Cod procedură penală).
Constituirea de parte civilă se poate face în faţa instanţei şi după
citirea actului de sesizare numai dacă inculpatul este de acord. Atunci
când partea vătămată a declarat în mod expres la urmărirea penală că nu
are pretenţii civile de la inculpat, ea nu se mai poate constitui parte
civilă în mod valabil în faţa instanţei de judecată4.
În această privinţă s-a considerat că au vocaţie să devină parte
civilă în procesul penal persoanele fizice şi juridice care au suferit o
pagubă directă în patrimoniul lor prin săvârşirea infracţiunilor de furt,
tâlhărie, înşelăciune, delapidare, distrugere, abuz în serviciu, neglijenţă
în serviciu ş.a.; persoanele fizice care au suferit o vătămare fizică în
1
2
3
4
49
urma unei infracţiuni de violenţă sau a unor accidente de circulaţie
păgubitoare pentru patrimoniul lor; persoanele fizice care, în urma
decesului victimei, cauzat printr-o infracţiune contra vieţii, au rămas
fără întreţinerea pe care o primeau de la victimă, ori au efectuat
cheltuieli personale ocazionate de înmormântare1.
2. Drepturile şi obligaţiile părţii civile
Partea civilă este o parte eventuală şi secundară în procesul

penal; este o parte eventuală, întrucât nu orice infracţiune produce şi un
prejudiciu, iar în cazul în care s-a produs un prejudiciu, persoana
vătămată are facultatea de a nu cere despăgubiri în cadrul procesului
penal; este o parte secundară, întrucât activitatea acesteia se desfăşoară
numai în legătură cu acţiunea civilă, obiectiv secundar faţă de obiectul
principal, care constă în tragerea la răspundere penală a inculpatului2.
În scopul realizării funcţiei procesuale de susţinere a pretenţiilor
civile care decurg din pagubele produse prin infracţiune, partea civilă
are următoarele drepturi:
-să participe în proces, în faza de urmărire penală şi de judecată,
însă numai în legătură cu acţiunea civilă;
-să se plângă împotriva actelor de urmărire penală pe care le
consideră netemeinice şi nelegale, să formuleze cereri şi memorii;
-în cursul judecăţii poate face cereri, invoca excepţii, participa la
audierea inculpatului şi a martorilor, precum şi să propună administrarea
de noi probe şi să se opună la admiterea probelor propuse de inculpat;
-poate folosi căile de atac prevăzute de lege, în limitele stabilite
de calitatea procesuală;
Obligaţiile părţii civile se referă la:
-respectarea ordinii şi solemnităţii desfăşurării procesului penal;
-precizarea cuantumului despăgubirilor pretinse;
-respectarea momentului procesual al citirii actului de sesizare a
instanţei pentru constituirea de parte civilă;
-efectuarea actelor procesuale şi procedurale cu bună credinţă şi
în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 15 alin. 3 Cod procedură penală, partea civilă poate
cumula şi calitatea de parte vătămată în procesul penal, în condiţiile
1
Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 144; I. Neagu, op. cit., p. 112-113
2
50
prevăzute de lege, situaţie în care exercită ambele acţiuni, desfăşurându-
şi activitatea în ambele laturi ale procesului penal.
Partea civilă poate renunţa la această calitate procesuală făcând
personal sau prin procurator special, o declaraţie expresă şi neechivocă
în acest sens autorităţii judiciare în faţa căreia se desfăşoară procesul
penal1.
§4 Partea responsabilă civilmente
1. Consideraţii generale
Persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile, pentru

pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte
parte responsabilă civilmente (art. 24 alin. 3 Cod procedură penală).
Sunt persoane responsabile civilmente, în sensul dispoziţiilor
menţionate:
-părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori (art.
1000 alin. 2 Cod civil);
-comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
-institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii
şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil);
-persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere precum şi
orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau
menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale
de vârstă, studii şi stagiu precum şi dispoziţiilor referitoare la
antecedentele penale ale acestora (art. 28 şi 30 din Legea nr. 22/1969);
-persoanele cu privire la care s-a constatat printr-o hotărâre
judecătorească faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase
de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara atribuţiilor de
serviciu ale gestionarului ştiind că acesta gestionează astfel de bunuri
(art. 34 din Legea nr. 22/1969);
-persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionari (art. 10
şi urm. din Legea 22/1969);
Potrivit art. 16 Cod procedură penală, introducerea în procesul
penal a persoanei responsabilă civilmente poate avea loc, la cerere sau
1
ibidem, p. 147
51
din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată
până la citirea actului de sesizare.
Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul
penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând
procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.
Declaraţia de constituire de parte responsabilă civilmente în
procesul penal, poate îmbrăca, ca şi în cazul constituirii de parte civilă,
forma scrisă ori pe cea orală, situaţie în care organul judiciar va
consemna într-un act, care poate fi proces-verbal la urmărirea penală, şi
printr-o încheiere de şedinţă a instanţei de judecată1.
2. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţii responsabile

civilmente
În procesul penal, partea responsabilă civilmente are o poziţie

procesuală autonomă faţă de inculpat, acţionând şi alături dar şi distinct
de acesta, apărându-şi propriile interese legitime 2. Sub acest aspect,
partea responsabilă civilmente poate să ceară administrarea de probe în
legătură cu producerea pagubei de către inculpat, şi atunci când acesta
nu este de acord cu asemenea probe, sau se opune administrării lor, ori
să exercite o cale de atac, iar inculpatul nu uzează de aceasta.
În calitate de subiect pasiv al acţiunii civile, partea responsabilă
civilmente acţionează prin mijloacele procesuale recunoscute părţilor
din proces, pentru a infirma răspunderea civilă a inculpatului sau chiar a
sa. Ea poate dovedi că fapta nu a fost comisă de inculpat, sau că a fost
comisă în împrejurări care exclud răspunderea civilă.
Când partea civilă renunţă la acţiunea civilă, atunci când legea
permite, încetează şi calitatea de parte responsabilă civilmente.
În cazul decesului părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă
se poate îndrepta împotriva moştenitorului acesteia.
§5 Apărătorul
1. Calitatea de apărător şi poziţia acestuia în procesul penal
1
Gh. Mateuţ, Unele probleme în legătură cu procedura de constituire de parte civilă în
procesul penal, Dreptul nr. 9/1996, p. 74
2
52
Apărătorul este persoana care participă în procesul penal pentru
a acorda asistenţă juridică uneia din părţi1.
Legea nr. 51/1995 stabileşte condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a dobândi calitatea de avocat şi anume:
Să fie membru al unui barou din România. Potrivit art. 9 din
legea menţionată, poate fi membru al baroului persoana care este
cetăţean român şi are exerciţiul drepturilor civile şi politice, este
licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept şi nu se găseşte în
vreuna din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege. Procedura
înscrierii în barou şi primirea în barou sunt prevăzute în statutul
profesiei de avocat.
Legea admite, prin excepţie, ca din barou să facă parte şi un
cetăţean străin, membru al unui barou din altă ţară, dacă îndeplineşte
celelalte condiţii prevăzute de lege, cu respectarea cerinţelor stabilite,
fie prin convenţia de reciprocitate între Uniunea Avocaţilor din România
şi organizaţia avocaţilor din ţara respectivă, fie ocazional, împreună cu
un avocat român, cu înştiinţarea decanului baroului din care face parte
avocatul.
Avocaţii străini sau barourile de avocatură străine pot înregistra
în ţara noastră societăţi civile profesionale de consultanţă juridică pentru
activităţi cu caracter comercial numai în asociere cu avocaţi români, iar
avocatul străin nu poate pune concluzii orale ori scrise în faţa instanţelor
judecătoreşti şi a celorlalte organe de jurisdicţie din România, excepţie
făcând instanţele de arbitraj comerciale.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 51/1995 şi art. 69, 70 din Statut,
profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la
parchetul unde soţul avocatului ori ruda sau afinul său până la gradul al
treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat.
Tot astfel, foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţa
unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda
asistenţă juridică la organele de urmărire penală din localitate timp de
doi ani de la încetarea funcţiei respective (art. 16 alin. 2 din lege).
În procesul penal apărătorul nu este parte, ci un subiect cu o
situaţie distinctă, apropiindu-se prin unele trăsături de părţile din proces,
iar prin altele de autorităţile judiciare 2 înscriindu-se între principalii
1
2
53
participanţi la rezolvarea cauzei penale1.
2. Forme de asistenţă juridică
A. Asistenţa juridică facultativă
Asistenţa juridică acordată în urma solicitării părţii din proces

poartă denumirea de asistenţă juridică facultativă, iar avocatul devine
apărător ales2.
B. Asistenţa juridică obligatorie
Asistenţa juridică obligatorie decurge din funcţia procesuală a

apărării care nu se realizează ca reflex subiectiv al unui drept exercitat
sau nu de parte, exclusiv potrivit voinţei sale, ci ea se înfăptuieşte şi în
interesul unei bune desfăşurări a procesului penal3.
Articolul 171 alin. 2 Cod procedură penală prevede că asistenţa
juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este:
-minor;
-militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat
sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-
un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ;
-arestat, chiar în altă cauză.
Cu privire la cazurile în care asistenţa juridică a învinuitului sau
inculpatului este obligatorie se impun unele precizări.
Atunci când minorul lipseşte de la judecată el nu poate fi asistat
de apărătorul din oficiu şi nici reprezentat, în caz contrar, judecata fiind
lovită de nulitate.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind asistenţa juridică a
învinuitului şi inculpatului minor, la prezentarea materialului de
urmărire penală este sancţionată cu nulitate absolută şi duce la
restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Asistenţa juridică este obligatorie şi atunci când învinuitul sau
inculpatul se află în executarea unei sancţiuni contravenţionale cu
1
2
3
N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 205-206
54
închisoarea, întrucât legea nu face distincţie între categoriile de arestare
şi în toate cazurile de privare de libertate imposibilitatea exercitării
plenare a dreptului de apărare impune intervenţia obligatorie a
apărătorului1.
Asistenţa juridică este obligatorie cât timp durează măsura
arestării, iar atunci când învinuitul sau inculpatul este pus în libertate,
asistenţa juridică nu mai este obligatorie pentru actele îndeplinite după
această dată.
Dacă într-o cauză sunt mai mulţi inculpaţi arestaţi preventiv ei
pot fi asistaţi din oficiu de acelaşi apărător, cât timp ei nu au interese
contrare în cauză.
În cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cazurile
în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare (art. 171 alin. 3
Cod procedură penală). Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă
învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu (art. 171 alin. 4 Cod de procedură
penală). Dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la două termene
consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de
urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în
mod voit desfăşurarea şi soluţionarea procesului penal, organul judiciar
desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i
timpul necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de
trei zile, cu excepţia soluţionării cererilor privind arestarea preventivă,
unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore (art. 171 alin. 4 Cod de
procedură penală). Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează
la prezentarea apărătorului ales. Dacă la judecarea cauzei apărătorul
lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile aliniatului 4 1, cauza se
amână.
3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului în cadrul procesului

penal
A. În faza urmăririi penale
Potrivit art. 172 alin. 1 – 6 Cod procedură penală, în cursul
1
Gh. Mateuţ, op. cit., Dreptul nr. 6/1996, p. 36; I. Dumitru, Obligativitatea asistenţei
juridice în cazul când învinuitul sau inculpatul este reţinut, în Dreptul nr. 6/1995, p. 58
55
urmăririi penale apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să
asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula
cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea
actului de urmărire penală dacă există dovada că apărătorul a fost
încunoştiinţat de data şi ora efectuării actului.
Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire
penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului.
În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este
prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune
despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător.
Apărătorul poate lua contact cu învinuitul sau cu inculpatul în tot
cursul procesului penal dându-i consultaţii cu privire la conţinutul
învinuirii ce i se aduce, al mijloacelor prin care poate fi combătută, la
apărările ce se pot face, la probele şi mijloacele de probă ce pot fi
folosite1.
Potrivit art. 173 alin. 1 Cod procedură penală, apărătorul părţii
vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul
să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula
cereri şi depune memorii. În cursul judecăţii, apărătorul exercită
drepturile părţii pe care o asistă. Când instanţa apreciază că din anumite
motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente
nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere
luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
Art. 172 alin. 6 Cod procedură penală, prevede că apărătorul are
dreptul de a se plânge potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost
acceptate. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 20 de
zile. Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de
procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de
prim – procurorul parchetului, iar în cazul când măsurile şi actele sunt
ale primului procuror, ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date
de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior, în
termenul menţionat (art. 278 Cod procedură penală).
B. În faza judecăţii
Potrivit art. 172 alin. 7 Cod procedură penală, în cursul judecăţii

apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile
1
56
procesuale ale acestuia, iar în cazul în care inculpatul este arestat, să ia
contact cu acesta. În conţinutul acestor drepturi se includ: posibilitatea
de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei, dreptul de a formula cereri,
dreptul de a ridica excepţii şi de a pune concluzii asupra tuturor actelor
cauzei etc.1.
Apărătorul are şi unele drepturi procesuale proprii, pe care le
exercită în numele său, şi anume: să ia cunoştinţă de dosarul cauzei, să
asiste la şedinţele de judecată secrete, să pună întrebări părţii pe care o
apără în cursul ascultării acesteia, să exercite calea de atac pentru
onorariul cuvenit ca apărător din oficiu, să declare calea de atac în
numele său, dar pentru partea pe care a asistat-o.
Are şi obligaţii procesuale care decurg din Codul de procedură
penală şi Legea nr. 51/1995. Art. 172 alin. 8 Cod procedură penală,
stabileşte că apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să
asigure asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului. Pentru
nerespectarea acestor obligaţii, organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată poate sesiza conducerea Baroului de avocaţi spre a lua
măsuri.
Dintre obligaţiile care îi revin apărătorului, menţionăm2:
-studierea temeinică a probelor administrate în cauzele în care
pledează;
-prezentarea la fiecare termen la instanţele de judecată sau la
organele de urmărire penală;
-să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională.
1
2
Gh. Mateuţ, op., cit., vol. I, p. 46; Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 168
57
CAPITOLUL IV
ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN
PROCESUL PENAL
Prin acţiune în justiţie se înţelege mijlocul prin care o persoană

este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi
obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de
drept încălcate1.
În raport de norma juridică încălcată acţiunea în justiţie poate fi
penală, civilă sau contravenţională. Stabilirea acţiunii în justiţie impune
delimitări faţă de dreptul lezat prin săvârşirea faptei ilicite, precum şi
faţă de cererea în justiţie ca instrument de valorificare a dreptului la
acţiune2.
Secţiunea I
1
Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979, p. 74
2
58
Acţiunea penală
§1. Noţiunea de acţiune penală
Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană

care a săvârşit o infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal în
vederea tragerii la răspundere penală1.
Acţiunea penală nu se naşte din săvârşirea infracţiunii, aşa cu s-a
susţinut2, ci din norma juridică prin care o anumită faptă este
considerată infracţiune, iar ceea ce se naşte din săvârşirea infracţiunii
este doar exercitarea acţiunii.
Deşi, acţiunea penală este o instituţie de bază a procesului penal,
ea nu se confundă cu procesul penal, care constituie o activitate mai
vastă3.
Procesul penal poate să înceapă şi să se desfăşoare fără punerea
în mişcare a acţiunii penale, în scopul realizării acestui act. Apoi,
procesul penal poate să continue şi după stingerea acţiunii penale prin
hotărârea definitivă de condamnare, cu punerea în executare a acesteia,
după cum este posibil ca în cadrul aceluiaşi proces să se poată exercita
şi o acţiune civilă alăturată acţiunii penale.
§2. Obiectul acţiunii penale
Potrivit art. 9 alin. 1 din Codul de procedură penală, acţiunea

penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit
infracţiuni.
În practica judiciară obiectul procesului penal nu coincide
totdeauna cu obiectul acţiunii penale, întrucât în cadrul aceluiaşi proces
penal pot fi uneori întrunite mai multe acţiuni penale cu obiecte
substanţial diferite4.
§3. Subiecţii acţiunii penale
Subiecţii acţiunii penale sunt subiecţii raportului juridic de
1
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, p. 7
2
I. Tanoviceanu, Curs de procedură penală română, Ed. Socec, Bucureşti 1943, p. 15
3
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, op. cit., Partea Generală, p. 176
4
59
conflict, însă îşi schimbă rolurile, în sensul că subiectul pasiv al
infracţiunii devine subiectul activ al acţiunii penale, iar subiectul activ
al infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale1.
Subiectul activ al acţiunii penale este statul, ca titular al
dreptului de a cere respectarea legii penale, drept încălcat prin
săvârşirea infracţiunii.
Deşi în fiecare normă penală apare ca titular al ocrotirii sociale
şi persoana care a fost lezată în drepturile sale devenind, alături de
societate, subiectul pasiv special al infracţiunii, aceasta nu devine titular
al acţiunii penale, chiar dacă legea prevede că acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate2.
Totuşi, în asemenea situaţii persoana vătămată are dreptul de a
decide asupra punerii în mişcare a acţiunii penale, retragerii acesteia sau
de a se împăca cu autorul infracţiunii, însă acţiunea penală aparţine
numai statului.
În cazul raportului juridic procesual, subiectul activ al
infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale, fiind ţinut să
răspundă pentru fapta săvârşită potrivit vinovăţiei sale.
§4. Trăsăturile acţiunii penale
a) Acţiunea penală aparţine societăţii şi se exercită prin

intermediul organelor statului investite în acest sens.
b) Acţiunea penală este obligatorie.

Ea trebuie să fie pusă în mişcare şi exercitată în mod inevitabil,
necesar şi fără amânare ori de câte ori s-a comis o infracţiune.
c) Acţiunea penală este indisponibilă, în sensul că odată pusă

în mişcare, nu poate fi retrasă, ci trebuie continuată până la epuizare3.
d) Acţiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra

tuturor participanţilor la săvârşirea infracţiunii. Această trăsătură a
acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii, fără a interesa dacă la
săvârşirea acesteia au participat mai multe persoane, în calitate de
1
2
3
60
autori, instigatori şi complici. Caracterul indivizibil se păstrează şi în
cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.
e) Acţiunea penală este individuală.

Ea poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care au
calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii1, ceea ce înseamnă că
nici o altă persoană nu poate cere să intervină în cauză în vederea
suportării consecinţelor acţiunii penale.
Caracterul individual al acţiunii penale prezintă următoarele
consecinţe:
-succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii
penale, în locul celui decedat;
-nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de
inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat
în locul lui sau alături de el.
§5. Momentele desfăşurării acţiunii penale
Realizarea acţiunii penale presupune trei momente succesive:

punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi
stingerea acţiunii penale.
1. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Prin punerea în mişcare a acţiunii penale se înţelege efectuarea

actului procesual prevăzut de lege prin care se formulează, împotriva
unei persoane determinate, învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni şi
se declanşează activitatea de tragere la răspundere penală a acesteia 2. La
data punerii în mişcare a acţiunii penale se naşte raportul procesual
penal fundamental, învinuitul devine inculpat, urmând a răspunde în
faţa organelor judiciare penale pentru fapta săvârşită cu vinovăţie.
Titularul principal al acţiunii penale este procurorul, care are
dreptul să o pună în mişcare în toate cazurile cu excepţia celor rezervate
altor autorităţi sau persoane.
În cursul urmăririi penale procurorul poate pune în mişcare
1
2
61
acţiunea penală prin ordonanţă în baza art. 235 Cod procedură penală şi
prin rechizitoriu, în baza art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală.
În cursul judecăţii, procurorul poate pune în mişcare acţiunea
penală numai în două cazuri prevăzute de art. 336 şi 337 Cod procedură
penală prin declaraţie orală, consemnată de instanţa de judecată în
încheierea de şedinţă.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare de instanţa de judecată
prin încheiere în condiţiile prevăzute de art. 336 alin. 2 Cod procedură
penală, când procurorul nu participă la judecată şi sunt întrunite
condiţiile prevăzute în alin. 1.
În mod excepţional, acţiunea penală se poate pune în mişcare de
Senat şi Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, printr-o hotărâre de
punere sub acuzare a Preşedintelui României, pentru înaltă trădare în
condiţiile prevăzute de art. 84 alin. 2 din Constituţie.
2. Exercitarea acţiunii penale
După punerea în mişcare a acţiunii penale urmează exercitarea

acesteia de către titularii prevăzuţi de lege. Prin exercitarea acţiunii
penale se înţelege efectuarea tuturor actelor procesuale care obligă
instanţa de judecată să-l judece pe inculpat şi să-i aplice una din
sancţiunile prevăzute de legea penală, în raport de vinovăţia sa1.
Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune
strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să
se poată dispune trimiterea în judecată sau pronunţarea unei soluţii de
neurmărire. Procurorul exercită acţiunea penală şi în faţa instanţei de
judecată, prin participarea la judecarea cauzelor penale, contribuind
activ la cercetarea judecătorească, susţinând învinuirea formulată în
actul de inculpare şi acţionând prin căile de atac prevăzute de lege
împotriva soluţiilor greşite.
Instanţa de judecată exercită acţiunea penală în cazurile în care a
pus-o în mişcare în condiţiile art. 336 alin. 2 Cod procedură penală,
când procurorul nu participă la judecată.
3. Stingerea acţiunii penale
Stingerea acţiunii penale poate fi plasată, în timp, atât înaintea
1
62
punerii în mişcare, cât şi după punerea ei în mişcare2.
În mod normal acţiunea penală se stinge prin epuizare atunci
când se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă, însă uneori acest
moment poate avea loc şi în cursul urmăririi penale.
Uneori, stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de a fi
pusă în mişcare, ori de câte ori se constată o cauză de împiedicare
prevăzută de art. 10 Cod procedură penală.
4. Cazurile care împiedică punerea în mişcare sau

exercitarea acţiunii penale
-Fapta nu există (art. 10 lit. a);

Antrenarea răspunderii penale presupune, printre altele,
săvârşirea unei fapte. Constatarea că nu s-a comis o faptă duce la
înlăturarea răspunderii penale şi a celei civile. Această cauză are în
vedere situaţia în care fapta nu există în materialitatea sa şi deci nu a
produs modificări fizice în lumea înconjurătoare.
-Fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b);

În acest caz fapta există în mod obiectiv, dar nu este incriminată,
fiind de natură civilă, disciplinară sau contravenţională. Este posibil ca o
faptă să fie prevăzută de legea penală, însă la un moment dat este
dezincriminată.
-Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni (art. 10 lit. b1);
Acest caz a fost introdus în Codul de procedură penală prin
Legea nr. 7/1973, când s-a introdus şi art. 181 în Codul penal, care
prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi
prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
2
63
În noul Cod penal aceste prevederi au fost înscrise în art. 19.
-Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit.

c);
Plecând de la caracterul personal al răspunderii penale se trage
concluzia că acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva celui
care a comis infracţiunea.
-Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale

infracţiunii (art. 10 lit. d); Spre exemplu, lipsa intenţiei, în cazul
infracţiunilor intenţionate, împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau exercitarea acesteia. Tot astfel, în cazul infracţiunilor de
obicei lipsa numărului de acte repetate (cel puţin trei) face ca acţiunea
penală să nu poată fi pusă în mişcare sau exercitată.
-Există una din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei (art. 10 lit. e);
Unele dintre aceste cauze au caracter general, fiind prevăzute de
art. 44 – 51 Cod penal şi anume: legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia,
minoritatea şi eroarea de fapt, care se întemeiază pe lipsa trăsăturii
esenţiale a vinovăţiei. În noul Cod penal aceste cauze sunt prevăzute în
art. 21-23.
Alte cauze, au o natură specială şi sunt prevăzute în Codul penal
sau în legi speciale cu dispoziţii penale. Astfel, art. 6 alin. 1 lit. a din
Codul penal (corespunzător art. 11 din noul Cod penal), prevede
condiţia dublei incriminări, respectiv şi de legea penală a ţării unde a
fost săvârşită fapta, iar în lipsa acestei condiţii va fi împiedicată punerea
în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
Tot astfel, pot fi enunţate, efectuarea probei verităţii în caz de
insultă şi calomnie (art. 207 Cod penal, care corespunde cu art. 226 din
Codul Penal nou), constrângerea mituitorului (art. 255 alin. 2 Cod penal,
care corespunde art. 309, alin. 4 Cod penal nou), îndemnul sau
încurajarea celuilalt soţ la adulter, sau dacă viaţa conjugală este
întreruptă în fapt şi soţii trăiau despărţiţi (art. 304 alin. 6 Cod penal, în
noul Cod penal nu mai este reglementată infracţiunea de adulter).
-Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,

autorizarea sau sesizarea organului competent, ori o altă condiţie
64
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale (art. 10 lit. f);
Existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o
condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate exercita, când legea
penală prevede în mod expres aceasta1. În acest caz legea a considerat
că interesul celui vătămat prin infracţiune este mai important decât cel
social, motiv pentru care a subordonat declanşarea procesului penal
iniţiativei luate de persoana vătămată.
Autorizarea prealabilă poate fi prevăzută ca o condiţie de
pedepsibilitate, ca şi plângerea prealabilă, sau ca un impediment pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale. În această privinţă art. 5 alin. 2
Cod penal (căreuia îi corespunde art. 12, alin. 2 Cod penal nou) prevede
că punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în
aliniatul precedent se face numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general.
Potrivit art. 72 pct. 2 din Constituţie, deputatul sau senatorul nu
poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală fără
încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Art.
109 pct. 2 din Constituţie dispune că numai Camera Deputaţilor, Senatul
şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi
sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei (art. 100 alin. 2
din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor). Art. 2 din Legea
nr. 54/1993, republicată în 1999, are în vedere magistraţii militari (M.
Of. Nr. 209 din 13.05.1993).
Modul de acordare a acestui aviz de către ministrul justiţiei a
fost criticat, susţinându-se că ar putea fi interpretat ca un act de putere al
executivului asupra justiţiei deoarece persoana cercetată nu este
încunoştiinţată despre data când a fost dat acordul şi nu se poate apăra
în nici un fel, împotriva lui nefiind prevăzute căi de atac nici în Legea
nr. 92/1992, nici în Codul de procedură penală.
Pe de altă parte, se pretinde că refuzul ministrului justiţiei de a
acorda avizul de cercetare şi, respectiv, de trimitere în judecată, încalcă
drepturile persoanei vătămate de a beneficia de un proces echitabil, în
care cauza să fie judecată în mod public de către o instanţă de judecată
1
65
sau de către un organism cu atribuţii jurisdicţionale care să funcţioneze
ca o instanţă de judecată.
De aceea s-a propus de lege ferenda ca avizul de cercetare şi de
trimitere în judecată să fie dat de către Consiliul Superior al
Magistraturii, iar împotriva avizului să existe cel puţin o cale de atac
(recurs) pe care persoana nemulţumită să îl poată formula la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.1
Apreciem că aspectele mai sus menţionate au fost clarificate prin
considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 275 din 24.10.2002 în
care se arată, printre altele, că avizul implică angajarea răspunderii
personale a ministrului justiţiei, persoana interesată având dreptul de a-l
acţiona în justiţie pentru avizarea ori refuzul de a aviza urmărirea penală
a unui magistrat.2
Recent, prin Decizia nr. 4 din 13.01.2004 (publicată în M. Of.
Nr. 107/4.02.2004, p. 3-5) Curtea Constituţională a respins din nou o
excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea
nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Potrivit acestui text, „magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi,
arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului
justiţiei”.
Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate
în care se susţinea, în principal, că avizul ministrului justiţiei aduce
atingere principiului independenţei judecătorilor şi a motivat că,
dimpotrivă, avizul instituie o măsura raţională de protecţie a
magistratului.
Sesizarea organelor competente ale căilor ferate este o condiţie
necesară prevăzută de art. 278 Cod penal (corespunzător art. 379 Cod
penal nou), pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul
infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate prevăzute în art.
273 alin. 1, 274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 Cod penal (care corespund cu
art. 485-490 din noul Cod penal).
Acţiunea pentru infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare
1
Liviu, Herghelegiu, Avizul de cercetare şi de trimitere în judecată, în Revista de drept
penal, Anul IX, nr. 1/2002, p. 42-43. Această propunere a fost primită şi inclusă în
dispoziţiile art. 100, alin. 2 din Legea 303/2004.
2
Octavian Rădulescu, Paula Roesenberg, Amalia Tudor, Din nou despre avizul
ministrului justiţiei pentru cercetarea, percheziţionarea, reţinerea, arestarea şi
trimiterea în judecată a magistraţilor şi notarilor publici, în Dreptul, nr. 10/2003, p. 73-
77 (vezi şi observaţiile de la pag. 63)
66
se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului (art. 337 Cod
penal).
Dorinţa exprimată de guvernul străin este necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor la care se
referă art. 171 alin. 1 Cod penal (corespunzător art. 279, alin. 3 Cod
penal nou).
-A intervenit amnistia, prescripţia sau decesul făptuitorului

(art. 10 lit. g);
Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită.
Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea
pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării (art.
119 alin. 1 Cod penal, căruia îi corespunde art. 137 Cod penal nou). Una
din consecinţele amnistiei constă în aceea că o condamnare privind o
infracţiune amnistiată nu atrage starea de recidivă (art. 38 lit. b Cod
penal, corespunzător art. 53,alin. 1, lit. C Cod penal nou). Amnistia nu
produce efecte asupra acţiunii civile, măsurilor de siguranţă, măsurilor
educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
Prescripţia înlătură răspunderea penală, cu excepţia
infracţiunilor contra păcii şi omenirii (art. 121 Cod penal, corespunzător
art. 138 Cod penal nou). Aceasta înseamnă că acţiunea nu poate fi pusă
în mişcare dacă a intervenit prescripţia, iar atunci când intervine
ulterior, nu mai poate fi exercitată. Prin prescripţie se stinge acţiunea
penală, fapta continuând a fi incriminată de legea penală1.
Decesul făptuitorului poate interveni, indiferent de stadiul în
care s-ar afla desfăşurarea procesului penal. Când inculpatul decedează
în cursul judecării cauzei, instanţa va dispune încetarea procesului
penal, chiar dacă fapta a fost amnistiată anterior acestui eveniment.
Decesul celorlalte părţi nu produce efecte cu privire la acţiunea
penală, cu excepţia prevăzută de art. 304 alin. 5 Cod penal, când
urmărirea penală sau procesul penal încetează în caz de moarte a soţului
care a făcut plângerea (inocent). Noul Cod penal nu mai incriminează
infracţiunea de adulter prevăzută de art. 304 din actualul Cod penal.
-A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat

(art. 10 lit. h);
1
V. Dongoroz, Noul cod penal şi codul penal anterior – prezentare comparativă, Ed.
Politică, Bucureşti, 1969, p. 82
67
Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală şi
este prevăzută de art. 131 alin. 2 Cod penal (care corespunde art. 143,
alin. 2 din noul Cod penal), constituind o manifestare de voinţă a
persoanei vătămate. Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea
plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, în sensul că
trebuie să privească latura penală şi civilă a cauzei. Având în vedere că
plângerea prealabilă se face in rem, retragerea acesteia trebuie să se
refere la toţi participanţii la infracţiune sau să exprime voinţa tuturor
persoanelor vătămate pentru a înlătura răspunderea penală.
Pentru a fi înlăturată răspunderea penală a unuia dintre
participanţi, partea vătămată are la dispoziţie instituţia împăcării, care
acţionează in personam.
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se
pune în mişcare şi din oficiu (art. 131 alin. 5 Cod penal).
Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege, înlătură
răspunderea penală (art. 132 Cod penal, corespunzător art. 144 Cod
penal nou).
Împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine
până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se
face numai de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
Împăcarea produce efecte şi în cazul în care acţiunea penală a
fost pusă în mişcare din oficiu. Împăcarea părţilor trebuie să fie totală,
necondiţionată şi definitivă. Este posibil ca părţile să se împace sub
aspectul laturii penale şi să stabilească un termen pentru achitarea
despăgubirilor civile convenite.
-S-a dispus înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i);

Instituţia înlocuirii răspunderii penale este reglementată prin art.
90 şi 91 Cod penal. Iniţial, aveau competenţa de a dispune înlocuirea
răspunderii penale procurorul în cursul urmăririi penale şi instanţa de
judecată. Prin Legea nr. 140/1996 s-a modificat art. 90 Cod penal, în
sensul că înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă numai de
instanţa de judecată. În noul Cod penal aceste prevederi se regăsesc în
art. 19, într-o reglementare mult modificată.
68
-Există autoritate de lucru judecat (art. 10 lit. j);
Hotărârile judecătoreşti definitive dobândesc autoritate de lucru
judecat prezumându-se că reflectă adevărul potrivit adagiului latin res
judicata pro veritate habetur.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un efect
pozitiv şi altul negativ. Efectul pozitiv constă în aceea că hotărârea
poate fi pusă în executare, iar efectul negativ împiedică exercitarea unei
noi acţiuni penale pentru aceeaşi faptă (non bis in idem1). Prin efectul
negativ, autoritatea lucrului judecat este o cauză care împiedică punerea
în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării ei.
Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat în materie penală se
cere o dublă identitate între cele două cauze şi anume: identitatea de
persoane şi identitatea de obiect2. Dar spre deosebire de autoritatea de
lucru judecat în materie penală, în domeniu civil se cere o triplă
identitate: de persoane, de obiect şi de cauză.
§6 Cauze de nepedepsire sau de apărare de pedeapsă a

făptuitorului, care constituie impedimente la punerea în mişcare
sau la exercitarea acţiunii penale3.
Aceste cauze sunt prevăzute în Codul penal şi în legi speciale cu

dispoziţii penale şi anume:
-desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului în caz de
tentativă (art. 22, care corespunde art. 36 din noul Cod penal);
-împiedicarea consumării infracţiunii în caz de complicitate (art.
30, căruia îi corespunde art. 43 Cod penal nou);
-denunţarea faptei înainte de a fi descoperită (art. 167, 170, 255,
262, care corespund cu art. 286, 292, 309 şi 338 Cod penal nou);
-înlesnirea arestării celorlalţi participanţi (art. 170, 172, 262,
care se regăsesc în art. 292 şi 338 din noul Cod penal);
-retragerea în termen a mărturiei minciunoase (art. 260, care
corespunde cu art. 335 din noul Cod penal);
-tăinuirea, favorizarea sau omisiunea denunţării pentru unele
infracţiuni săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată (art. 221, 262 alin. 2,
1
2
3
69
264 alin. 3, care corespunde cu art. 267, 338 şi 340 din noul Cod penal);
-iertarea de către soţul nevinovat, moartea acestuia, precum şi
anularea căsătoriei soţului vinovat, în caz de adulter (art. 304 alin. 5);
La aceste cazuri se adaugă şi cele privind imunitatea politică şi
imunitatea de jurisdicţie1.
Cazurile de imunitate politică sunt prevăzute în Constituţie şi se
referă la imunitatea Preşedintelui României, (art. 84), a deputaţilor şi
senatorilor (art. 72).
Imunitatea de jurisdicţie prevăzută în art. 8 Cod penal (care
corespunde art. 15 din noul Cod penal), se referă la reprezentanţii
diplomatici şi consulari ai statelor străine sau la alte persoane, care
potrivit convenţiilor internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a
statului român.
Avocaţii nu răspund penal pentru susţinerile făcute, oral sau în
scris în faţa instanţei de judecată sau a altor organe, dacă aceste susţineri
au fost necesare în cauza încredinţată (art. 33 alin. ultim din Legea nr.
51/1995).
Secţiunea a II-a
Acţiunea civilă
§1. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal
Acţiunea civilă, ca instituţie a dreptului procesual penal, este

mijlocul legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu prin
infracţiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal2.
Acţiunea civilă are în procesul penal acelaşi izvor ca şi acţiunea
penală, respectiv infracţiunea săvârşită.
Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter
accesoriu şi în consecinţă, poate fi exercitată în cadrul procesului penal
numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală3.
1
ibidem
2
3
I. Neagu, op. cit., p. 188-189
70
§2. Elementele acţiunii civile
1. Obiectul acţiunii civile
Art. 14 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte că acţiunea civilă

are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a
părţii responsabile civilmente. Tragerea la răspundere civilă a
persoanelor menţionate se realizează prin obligarea acestora la
repararea pagubei produse prin infracţiune.
Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile, în
două modalităţi:
-în natură:
 prin restituirea lucrului;
 prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii;
 prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;
 prin orice alt mijloc de reparare.
-prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea
în natură nu este posibilă. Repararea în natură a pagubei cauzate prin
infracţiune are prioritate faţă de repararea prin obligarea la despăgubiri
băneşti.
Prin paguba produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba
reală suferită de partea civilă (damnum emergens) cât şi folosul
nerealizat (lucrum cessans), care poate fi dobânda legală aferentă de la
data săvârşirii infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate 1,
beneficiul pe care l-ar fi adus un bun avariat până la repararea şi
repunerea lui în funcţiune2.
A. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune
1
Plenul Tribunalului Suprem, deciziile de îndrumare nr. 2/1972. Culegerea de decizii
1972, p. 23 şi nr. 1/1989, Dreptul nr. 1 + 2/1990, p. 134
2
C.S.J., secţia pen., dec. Nr. 417/1990, Dreptul nr. 12/1990, p. 243
71
O primă modalitate de reparare a prejudiciului în natură
prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod procedură penală se referă la
restituirea lucrului.
Această modalitate de reparare a pagubei în natură are loc în
cazul în care lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la
învinuit sau de la inculpat ori de la persoana care le deţine. Măsura
restituirii lucrurilor poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de
judecată, în raport de faza procesuală în care este soluţionată cauza
penală.
O altă modalitate prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod procedură
penală, are în vedere restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii. Prin săvârşirea unor infracţiuni are loc o schimbare a
situaţiei de fapt anterioare, cum ar fi cazul prev. de art. 271 alin. 2 Cod
penal (care corespunde art. 351 din noul Cod penal), revenind instanţei
judecătoreşti obligaţia de a dispune restabilirea situaţiei anterioare prin
evacuarea inculpatului din imobilul pe care l-a ocupat.
Tot astfel, în cazul infracţiunii prev. de art. 210 Cod penal (care
corespunde art. 251 din noul Cod penal) instanţa de judecată va trebui
să-l oblige pe inculpat să aducă bunurile sustrase, dacă nu au fost
înstrăinate, la masa bunurilor comune, dacă este vorba de un furt între
soţi.
În fine, o altă modalitate prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod
procedură penală, se referă la desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris. Spre exemplu, în cazul infracţiunilor de fals, instanţa de
judecată trebuie să dispună anularea în totalitate sau numai în parte a
înscrisurilor întocmite fals.
B. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti
Art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală, stabileşte că repararea

pagubei se face prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care
repararea în natură nu este cu putinţă.
Despăgubirea bănească, ca modalitate de reparare a pagubei, are
un caracter subsidiar faţă de repararea în natură, însă este întâlnită în
mod frecvent în practica organelor judiciare. Astfel, în cazul
infracţiunilor contra patrimoniului, despăgubirea bănească reprezintă
valoarea bunurilor sustrase sau distruse, cuantumul cheltuielilor pentru
repararea lucrurilor degradate, sumele de bani efectiv sustrase sau
72
obţinute prin înşelăciune ori abuz de încredere. Pagubele produse prin
infracţiunile contra persoanei pot fi reparate prin despăgubiri băneşti
reprezentând sume cu care victima unui omor contribuia la întreţinerea
unor persoane, chiar dacă nu există vreo obligaţie legală, sumele efectiv
cheltuite cu îngrijirea medicală, iar în caz de invaliditate – totală sau
parţială – cu diferenţa dintre venitul avut înainte de săvârşirea
infracţiunii şi venitul obţinut ca urmare a invalidităţii1.
La valoarea pagubei suferită efectiv, despăgubirea bănească va
trebui să aibă în vedere şi folosul nerealizat, care poate fi dobânda
legală aferentă, de la data săvârşirii infracţiunii şi până la plata sumei
datorate, precum şi beneficiul nerealizat.
C. Repararea daunelor morale
Problema reparării daunelor morale constituie una din cele mai

complexe şi controversate probleme din literatura şi practica judiciară.
Astfel, în cazul unei fapte de omor a cărui victimă a fost un minor în
vârstă de 17 ani, unicul fiu al părţii civile, instanţa de fond a stabilit
cuantumul daunelor morale la 500.000.000 lei. Împotriva hotărârii
judecătoreşti au declarat apel inculpatul şi partea civilă. În apel,
cuantumul daunelor morale a fost redus la 200.000.000 lei, hotărâre
menţinută în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia
penală, cu motivarea că, deşi în cuantumul lor daunele morale nu pot
face obiectul unor constatări obiective, ci numai al unei aprecieri
subiective, în cauza concretă a existat posibilitatea ca pe baza probelor
administrate să se tragă unele concluzii referitoare la daunele morale şi
cuantumul lor, având în vedere şi efectele infracţiunii.2
Stabilirea despăgubirilor băneşti se poate face printr-o sumă
globală sau în sume stabilite periodic, urmând a se ţine seama de culpa
comună cu a victimei şi de gravitatea acestora.
Atunci când fapta a fost comisă în participaţie, răspunderea va fi
solidară iar tăinuitorul va răspunde solidar numai în limita valorii
bunurilor tăinuite. Partea responsabilă civilmente va răspunde solidar cu
inculpatul, dar numai în limitele răspunderii sale juridice.
1
2
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, dec. Nr. 2216/19 mai 2000,
Pandectele române nr. 4/2001, p. 51
73
2. Subiecţii acţiunii civile
Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este persoana

vătămată care exercită această acţiune şi care este numită parte civilă
prin art. 24 alin. 2 Cod procedură penală.
Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau
juridică inclusiv statul, în măsura în care a apărut ca subiect pasiv al
litigiului de drept civil decurgând din repararea prejudiciului determinat
prin săvârşirea infracţiunii1.
Atunci când acţiunea se exercită din oficiu în condiţiile
prevăzute de art. 17 Cod procedură penală, calitatea de parte civilă şi
deci de subiect al acţiunii civile o are, după caz, persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Dacă partea civilă decedează, moştenitorii acesteia îi vor lua
locul în calitate de parte în procesul penal, fiind subiecţi procesuali sau
reprezentanţi, deoarece succesorii nu valorifică drepturile antecesorilor,
ci îşi valorifică drepturile lor2.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund din punct
de vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora se exercită, care
sunt definiţi în art. 14 alin. 1 Cod procedură penală, ca inculpat şi partea
responsabilă civilmente.
Ca şi succesorii părţii civile, succesorii inculpatului şi ai părţii
responsabile civilmente, pot să apară ca subiecţi în latura civilă a
procesului penal3.
§3 Exercitarea acţiunii civile
1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile
Prin drept la opţiune se înţelege dreptul persoanei vătămate

printr-o infracţiune de a înainta şi exercita acţiunea civilă, prin care
reclamă despăgubiri fie la instanţa civilă, fie la instanţa penală,
1
2
3
74
constituindu-se parte civilă în cadrul procesului penal.
Pentru a fi exercitat dreptul la opţiune trebuie să existe un proces
penal început, cu acţiunea penală pusă în mişcare şi posibilitatea
exercitării acţiunii civile în cadrul unui proces civil.
Uneori dreptul la opţiune nu poate fi exercitat şi anume:
-în cazul prevăzut de art. 221 alin. 4 Cod procedură penală,
potrivit căruia când prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o pagubă
uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, unitatea
păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală,
să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu
privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie
parte civilă;
-în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, deoarece în asemenea situaţii acţiunea
civilă se exercită din oficiu (art. 17 alin. 4 Cod procedură penală);
-în cazul procedurii flagrante instanţa rezervă soluţionarea
acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate dacă s-ar întârzia
soluţionarea acţiunii penale (art. 476 alin. 3 Cod procedură penală).
Atunci când dreptul de opţiune a fost exercitat şi persoana
vătămată a ales calea de valorificare a pretenţiilor civile, opţiunea
devine irevocabilă, în sensul că nu se mai poate părăsi calea aleasă spre
a se îndrepta la cealaltă cale., deoarece electa una via, non datur
recursus ad alteram.
Dacă totuşi persoana vătămată părăseşte calea aleasă, ea pierde
dreptul de a mai obţine repararea pagubei pe cale judiciară.
De la regula „electa una via”, există unele excepţii:
-când urmărirea sau judecata penală a fost suspendată (art. 19
alin. 3 Cod procedură penală);
-când procurorul a dat o soluţie de neurmărire;
-când instanţa de judecată a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă
prin hotărârea rămasă definitivă (art. 20 alin. 1 Cod procedură penală).
Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile
poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată dacă punerea în mişcare a
acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după
suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a
pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. 4 Cod procedură
penală).
75
În acest fel se evită pronunţarea a două hotărâri – una civilă şi
alta penală – împotriva aceleiaşi persoane cu privire la răspunderea
pentru aceeaşi pagubă, care pot fi contrare.
2. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul

penal
În cadrul procesului penal acţiunea civilă se pune în mişcare de

către persoana vătămată prin constituirea de parte civilă, care face parte
dintr-o declaraţie scrisă sau orală în faţa organului de urmărire penală
sau a instanţei de judecată, ori printr-o cerere scrisă sau orală prin care
se solicită despăgubiri civile de la inculpat şi de la partea responsabilă
civilmente.
Constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi
penale, iar în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de acuzare.
După constituirea de parte civilă persoana vătămată devine parte
civilă în procesul penal. Partea civilă îşi exercită acţiunea civilă în faţa
organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată, concomitent cu
exercitarea acţiunii penale de către procuror, care poate susţine în faţa
instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată (art. 18 alin. 1
Cod procedură penală). Prin decizia nr. 80 din 20 mai 1999 1, prevederile
art. 17 alin. 1 şi 2 şi art. 18 alin. 2 Cod procedură penală, au fost
declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, încât în
prezent, acţiunea civilă se exercită din oficiu numai în cazul în care cel
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 17 alin. 4 şi art. 18 alin. 2 Cod
procedură penală). Exercitarea acţiunii civile prezintă unele
particularităţi în cazul decesului părţii civile sau a inculpatului.
Când decesul părţii civile intervine în cursul urmăririi penale sau
al judecăţii, acţiunea civilă poate fi exercitată de moştenitorii acesteia,
dacă înţeleg să intervină în proces. În cazul decesului inculpatului în
cursul urmăririi penale, se pune capăt procesului penal, care nu mai
poate continua în faza de judecată, situaţie care face ca partea civilă să
se adreseze instanţei civile. Dacă decesul inculpatului se produce în
cursul judecăţii, partea civilă are posibilitatea să continue acţiunea civilă
1
publicată în M.Of. Partea I nr. 333/14.07.1999
76
împotriva moştenitorilor inculpatului şi a părţii responsabile civilmente,
instanţa având obligaţia să introducă în proces aceste persoane. Acţiunea
civilă poate fi disjunsă de acţiunea penală atunci când ar întârzia
soluţionarea acesteia, urmând să fie exercitată imediat după ce instanţa
de judecată a soluţionat acţiunea penală (art. 347 Cod procedură
penală).
3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă
Persoana vătămată se poate adresa instanţei civile cu o acţiune

dacă în cauză n-a fost pusă în mişcare acţiunea penală, fiind obligată să
respecte dispoziţiile legale referitoare la competenţă şi procedura de
judecare a proceselor civile. Dacă ulterior s-a pus în mişcare acţiunea
penală, judecarea acţiunii civile se suspendă până la soluţionarea
definitivă a acţiunii penale. Această regulă cunoscută sub denumirea
„penalul ţine în loc civilul” este necesară pentru a fi soluţionată mai
întâi acţiunea penală a cărei soluţie trebuie luată în considerare la
rezolvarea acţiunii civile1.
Articolul 22 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte că hotărârea
definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei,
a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Dimpotrivă,
hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea
civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire
penală şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei penale a
persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (art. 22 alin. 2 Cod
procedură penală). Atunci când acţiunea civilă a fost exercitată în
procesul penal, cel vătămat se poate adresa instanţei civile dacă face
dovada prin noi probe că paguba reală nu a fost reparată integral, pentru
a obţine diferenţa ce i se cuvine.
În fine, persoana vătămată se poate adresa cu acţiunea civilă la
instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale
care s-au produs ori au fost descoperite după pronunţarea hotărârii
penale în prima instanţă, cum ar fi agravarea vătămării produse părţii
civile după soluţionarea cauzei penale (art. 20 alin. 3 Cod procedură
penală2).
1
2
C.S.J. sec. Civ. Dec. Nr. 2013/1991, Deciziile CSJ 1990-1992, Bucureşti, 1993, p. 85
77
§4. Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal, atunci când

a fost alăturată acţiunii penale şi a fost sesizată instanţa penală.
Atunci când acţiunea civilă a fost exercitată în cadrul procesului
penal dar cauza nu ajunge în faţa instanţei de judecată, ci este finalizată
de procuror prin scoatere de sub urmărire penală sau încetarea
procesului penal, acţiunea civilă va fi rezolvată de către instanţa civilă
în cazul în care a fost sesizată de către cel interesat.
Instanţa penală fiind investită cu o cauză în care acţiunea civilă
este alăturată acţiunii penale, se pronunţă prin aceiaşi hotărâre cu privire
la ambele acţiuni având următoarele posibilităţi:
1. Instanţa respinge acţiunea civilă
Potrivit art. 346 alin. 3 Cod procedură penală, instanţa nu acordă

despăgubiri în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta
imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat. Cele două cazuri
prevăzute de art. 10 lit. a şi c Cod procedură penală infirmă existenţa
temeiului juridic al acţiunii civile.
Exclud răspunderea civilă, lipsa culpei civile, lipsa pagubei şi
lipsa legăturii de cauzalitate între infracţiunea pentru care a fost trimis
în judecată inculpatul şi paguba produsă1.
2. Instanţa admite acţiunea civilă în totalitate sau în parte
În cazurile în care instanţa constată săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală şi producerea unui prejudiciu material sau
moral părţii civile admite în totalitate sau în parte acţiunea civilă,
indiferent de soluţionarea acţiunii penale (condamnare, achitare,
încetarea procesului penal).
În cazul achitării inculpatului în baza art. 10 lit. b, d şi e Cod
procedură penală, dacă prin fapta comisă s-au cauzat prejudicii părţii
civile, instanţa trebuie să admită acţiunea civilă şi să acorde despăgubiri
civile celui prejudiciat. Instanţa este ţinută să se pronunţe cu privire la
acordarea de despăgubiri civile în cazul încetării procesului penal în
1
V. Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în
procesul penal, RRD nr. 2/1984, p. 83
78
baza art. 10 lit. g şi i Cod procedură penală.
În ce priveşte încetarea procesului penal pentru că a intervenit
prescripţia răspunderii penale, acţiunea civilă nu se prescrie, aceasta
urmând regula referitoare la prescripţie stabilită prin normele dreptului
civil.1 Înseamnă că în cazul în care acţiunea civilă nu s-a prescris,
instanţa va trebui să-l oblige pe inculpat la despăgubiri civile chiar dacă
va înceta procesul penal.
În situaţia în care instanţa de judecată încetează procesul penal
ca urmare a împăcării părţilor, poate lua act că acestea s-au înţeles cu
privire la repararea prejudiciului şi chiar să-l oblige pe inculpat la
despăgubiri civile.
Înlocuirea răspunderii penale nu împiedică instanţa să-l oblige
pe inculpat la plata despăgubirilor civile.
3. Instanţa nu soluţionează acţiune civilă
Potrivit art. 346 alin. 4 Cod procedură penală instanţa penală nu

soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul
prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea procesului penal
pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j.
În aceste cazuri, acţiunea civilă nu poate fi rezolvată din lipsa
cadrului legal, însă cel interesat are posibilitatea să se adreseze instanţei
civile. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazurile ce pot fi asimilate cu
ipotezele menţionate şi anume când plângerea prealabilă este introdusă
tardiv la instanţă, şi produce efecte similare cu lipsa unei astfel de
plângeri; respectiv la imposibilitatea instanţei de a soluţiona acţiunea
civilă. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală nu
trebuie confundată cu posibilitatea rezolvării separate a acţiunii civile,
deoarece în primul caz instanţa se dezinvesteşte, pe când în cel de-al
doilea caz instanţa amână doar soluţionarea acţiunii civile într-o altă
şedinţă de judecată2.
CAPITOLUL V
COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ
1
2
ibidem
79
SECŢIUNEA I
COMPETENŢA ŞI FORMELE SALE
În materie procesuală competenţa are un înţeles specific, care

constă în împuternicirea recunoscută de lege unui organ de urmărire
penală sau unei instanţe judecătoreşti de a urmări, respectiv de a judeca
şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la această
activitate judiciară a celorlalte organe de urmărire penală sau instanţe
judecătoreşti.
În procesul penal sunt următoarele forme fundamentale de
competenţă: materială, personală, teritorială şi funcţională.
§1. Competenţa materială
Criteriul de determinare a competenţei materiale îl constituie

natura şi gravitatea infracţiunii care face obiectul judecăţii. De aceea,
prima problemă care se pune în legătură cu o cauză penală este a se
determina nivelul organului care are dreptul, respectiv obligaţia de a
desfăşura activitatea procesuală1.
După natura infracţiunilor competenţa materială determină
infracţiunile care sunt judecate de instanţele judecătoreşti civile şi cele
judecate de instanţele judecătoreşti militare2.
Natura şi gravitatea infracţiunilor determină competenţa între
instanţe judecătoreşti de grade diferite, împărţindu-se cauzele penale
între diferitele categorii de instanţe judecătoreşti, pe verticală.
Astfel, în cadrul instanţelor judecătoreşti ordinare, competenţa
materială stabileşte care infracţiuni vor fi judecate de judecătorii, de
tribunale sau curţi de apel.
Respectarea normelor de competenţă materială este obligatorie,
încălcarea acestor norme fiind sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit
art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. Această nulitate nu poate fi
înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului
şi se ia în considerare chiar din oficiu.
1
N. Volonciu, op. cit., vol. 1, pag. 277
2
Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 253
80
§2. Competenţa teritorială
Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se

determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să
soluţioneze o anumită cauză1 împărţind cauzele penale între instanţele
judecătoreşti pe linie orizontală în raport de circumscripţia teritorială în
care îşi exercită atribuţiile2.
Competenţa teritorială se determină diferit pentru infracţiunile
săvârşite în ţară şi cele comise în străinătate.
Potrivit art. 30 alin. 1 Cod procedură penală, competenţa după
teritoriu, pentru infracţiunile săvârşite în ţară, este determinată de:
a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
b) locul unde a fost prins făptuitorul;
c) locul unde locuieşte făptuitorul;
d) locul unde locuieşte persoana vătămată.
Dispoziţiile art. 30 Cod procedură penală se coroborează cu cele
din art. 45, aplicându-se în mod corespunzător şi în cursul urmăririi
penale.
Când nici unul din locurile arătate în art. 30 alin. 1 nu este
cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală care a fost
mai întâi sesizat. În caz de sesizări simultane, precăderea se stabileşte în
ordinea enumerării în art. 30 alin. 1, operând o „preferinţă legală”.
Dacă în raport cu vreunul din criteriile arătate în art. 30 alin. 1
sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competenţa
revine organului care a fost mai întâi sesizat.
Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente
potrivit art. 30 alin. 1, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea
penală (art. 30 alin. 2).
Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe
lângă curţile de apel sau de pe lângă tribunale sau de către un organ de
cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu stabileşte
căreia dintre instanţele prevăzute în aliniatul 1 îi revine competenţa de a
judeca, ţinând seama ca în raport cu împrejurările cauzei să fie asigurată
buna desfăşurare a procesului penal (art. 30 alin. 3 Cod procedură
1
I. Neagu, op. cit., pag. 213
2
81
penală).
Reglementarea competenţei teritoriale în cazul organelor
judiciare maritime şi fluviale de la Constanţa şi Galaţi, prezintă unele
particularităţi (a se vedea Decretul nr. 203 din 31 oct. 1974).
Pentru infracţiunile săvârşite în străinătate au fost stabilite alte
criterii pentru determinarea competenţei teritoriale. Astfel, potrivit art.
31 alin. 1 Cod procedură penală, infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau
militare în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte
făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în
România şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de
judecătoria sectorului II, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă
după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti.
Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a
cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava,
afară de cazul în care, prin lege se dispune altfel.
Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei
în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul
român.
Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava
nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută de alin.
1 afară de cazul în care, prin lege se dispune altfel (art. 31 alin. 4 Cod
§3. Competenţa personală
Competenţa personală este criteriul legal potrivit căruia unele

organe judiciare soluţionează anumite cauze penale în raport cu anumite
calităţi pe care le au făptuitorii1.
Astfel, calitatea de militar atrage competenţa instanţelor militare,
indiferent de infracţiunea săvârşită, gradul militar determinând
competenţa pe verticală.
De asemenea, calitatea de senator, deputat sau de ministru,
precum şi cea de magistrat – procuror sau judecător – atrage o
competenţă specială.
Atunci când competenţa instanţei este determinată de calitatea
inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca chiar dacă inculpatul
1
I. Neagu, op. cit., pag. 217.
82
nu mai are acea calitate.
Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină
schimbarea competenţei (art.40 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală).
§4. Competenţa funcţională
Competenţa funcţională este determinată de atribuţiile specifice

conferite de lege organelor judiciare în desfăşurarea procesului penal şi
de modul particular în care se realizează activitatea procesuală în
diferite faze sau etape ale cauzei ori în raport de caracterul deosebit al
unor instituţii1.
Dacă competenţa materială şi personală determină cauzele
penale ce revin unei instanţe judecătoreşti pentru a le judeca în fond,
competenţa funcţională sau de atribuţii va stabili care instanţe vor
judeca în apel şi care vor judeca în recurs2.
În actuala organizare judecătorească, judecătoriile şi tribunalele
militare judecă numai în primă instanţă, tribunalele şi curţile de apel
judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs, iar Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie judecă în primă instanţă, în recurs şi în recurs în anulare.
Secţiunea a II a
Competenţa instanţelor judecătoreşti în România
§1. Competenţa judecătoriei
Potrivit art. 25 Cod procedură penală, judecătoria judecă în

1
N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 276
2
Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 257.
83
primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe, iar art. 20 din Legea nr. 92/92, republicată în
1997, prevede că judecătoriile judecă toate procesele şi cererile, în afară
de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Se poate spune că judecătoria are o competenţă generală, fiind
veriga de bază a instanţelor de judecată, soluţionând toate cauzele
penale care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
Secţiile maritime şi fluviale ale judecătoriilor din Constanţa şi
Galaţi judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă, contra
disciplinei şi ordinii la bord şi alte infracţiuni în legătură cu activitatea
marinei civile prevăzute în Decretul nr. 443/72 privind navigaţia civilă;
b) infracţiunile împotriva protecţiei muncii, de serviciu şi contra
patrimoniului săvârşite de personalul marinei civile;
c) infracţiunile contra patrimoniului prevăzute în Codul penal
referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor
marinei civile, în cazul în care fapta a pus sau ar fi putut crea un anumit
pericol pentru transportul pe apă (art. 2 lit. a din Decretul 203/74).
§2. Competenţa tribunalului
Potrivit art. 27 Cod procedură penală, tribunalul judecă în primă

instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă
ivite între judecătoriile din raza sa teritorială.
a) În primă instanţă, tribunalul judecă:

-infracţiunile prev. de Codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin.
3, 190, 212, 218, 238, 252, 254,255, 257, 266-270, 273-276 când s-a
produs o catastrofă de calea ferată, 2791, 298, 312 şi 317, precum şi
infracţiunile de contrabandă, dacă au avut ca obiect arme, muniţii sau
materii explozive sau radioactive (art. 176 din Codul vamal – Legea nr.
141/97, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 180 din 01.08.1997);
-infracţiunile săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare
moartea unei persoane, denumite praeterintenţionate, şi anume: art.183,
197 alin. 3 teza II, 198 alin. 4, 200 alin. 4 teza II, 212 alin. 3 teza II,
2671 alin 3, 322 alin. 3 teza II;
-infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute
în legi speciale;
84
-infracţiunea de spălare a banilor;
-infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte
sistemul bancar;
-unele infracţiuni contra patrimoniului referitoare la bunuri
aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, dacă au
avut consecinţe deosebit de grave sau care au pus în pericol transportul
pe apă, care sunt date în competenţa secţiilor maritime şi fluviale de la
tribunalele Constanţa şi Galaţi, conform art. 3 din Decretul nr. 203/74.
b) Ca instanţă de apel, tribunalele judecă apelurile împotriva

hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu
excepţia celor privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a
Cod procedură penală, pentru care plângerea penală se adresează direct
judecătoriei.
c) Ca instanţă de recurs, tribunalul judecă:

- recursurile împortiva hotărârilor penale pronunţate de
judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod
procedură penală (art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220
Cod penal);
- recursurile împotriva sentinţelor penale sau încheieri ale primei
instanţe pentru care se prevede că pot fi atacate numai cu recurs, cum ar
fi sentinţele pronunţate în baza art. 332, 333, 335 – 337 Cod procedură
penală sau încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea
sau încetarea unei măsuri preventive – aşa cum se prevede în art. 141
Cod procedură penală.
d) Soluţionarea conflictelor de competenţă ivite între

judecătoriile din raza sa teritorială.
§3. Competenţa Curţii de Apel
Potrivit art. 281 Cod procedură penală, curtea de apel judecă în

primă instanţă, în apel, în recurs şi anumite conflicte de competenţă.
a) În primă instanţă, curtea de apel judecă:

-infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute de Codul penal
în art. 155 – 173 (care corespund cu art. 271-293 din noul Cod penal) şi
85
infracţiunile contra păcii şi omenirii prevăzute în art. 356 – 361 Cod
penal (care corespund cu art. 172-177 din noul Cod penal);
-infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi
tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de
notarii publici;
-infracţiunile săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii
financiari ai camerelor de conturi judeţene;
-alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
b) Ca instanţă de apel, curtea de apel judecă apelurile declarate

împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale.
c) Ca instanţă de recurs, curtea de apel judecă:

-recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de
tribunale în apel;
-recursurile anume prevăzute de lege împotriva sentinţelor şi
încheierilor date în primă instanţă de tribunale, care nu sunt supuse
decât recursului, cum sunt sentinţele date în cauzele prevăzute de art.
332 alin. 3, art. 333 alin. 3, precum şi încheierile date în condiţiile
prevăzute de art. 141 şi 303 Cod procedură penală.
d) Soluţionează conflictele de competenţă ivite între

tribunale sau între judecătorii şi tribunale din raza sa teritorială,
ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite aflate
în raza teritorială a curţii de apel.
§4. Competenţa tribunalului militar
Această instanţă este egală în grad cu judecătoria şi, sub aspect

funcţional judecă numai în primă instanţă, potrivit art. 26 Cod procedură
penală:
-infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal (care
corespund cu art 485-501 noul Cod penal), precum şi alte infracţiuni
săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu comise de militari până
86
la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor
instanţe;
-infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 348-354 săvârşite
de civili (care corespund cu art. 503-507 Cod penal nou);
Sunt avute în vedere toate infracţiunile în legătură cu serviciul,
nu numai cele prevăzute sub această denumire în Codul penal. De
asemenea, judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
§5. Competenţa Tribunalului Militar Teritorial
Potrivit art. 28 Cod procedură penală, tribunalul militar teritorial

judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează unele
conflicte de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia
sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.
a) În primă instanţă, tribunalul militar teritorial judecă:

 infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a)-e), săvârşite în
legătură cu îndatoririle de serviciu de militari până la gradul de
colonel inclusiv.
 alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
b) Ca instanţă de apel, tribunalul militar teritorial judecă:

 apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă
de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor menţionate în art. 279
alin. 2 lit. a (art. 180, art. 184, alin. 1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi
220, cărora le corespund din noul Cod penal art. 185, 189, 210, 225,
251, 256 şi 266. Insulta prevăzută în actualul Cod penal în art. 205, nu
mai este incriminată în noul Cod penal.) şi a infracţiunilor contra ordinii
şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel
mult doi ani.
c) Ca instanţă de recurs, judecă recursurile:

 împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare în
cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a şi al infracţiunilor
contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa
închisorii de cel mult doi ani;
87
 împotriva sentinţelor şi încheierilor pronunţate de tribunalele
militare, pentru care legea prevede numai calea de atac a recursului,
cum ar fi sentinţa de restituire a cauzei la procuror, încheierea de
suspendare a judecăţii sau privind măsuri preventive;
§6. Competenţa Curţii Militare de Apel
Potrivit art. 282 Cod procedură penală, Curtea Militară de Apel

judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează unele
conflicte de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale sau
între tribunalele militare şi tribunalele militare teritoriale ori între
tribunalele militare din circumscripţia teritorială a unor tribunale
militare teritoriale diferite, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de
lege.
a) În primă instanţă, curtea de apel judecă:

 infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi art.
356-361 săvârşite de militari.
 infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi a
tribunalului militar teritorial, precum şi de procurorii militari de la
parchetele de pe lângă aceste instanţe;
 alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
b) Ca instanţă de apel, Curtea Militară de Apel judecă apelurile

împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare
teritoriale.
c) Ca instanţă de recurs, Curtea Militară de Apel judecă:

 recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele
militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de
lege;
 recursurile împotriva sentinţelor şi încheierilor date de
tribunalul militar teritorial, în cazul în care legea prevede că sunt supuse
numai recursului.
d) Soluţionează conflictele de competenţă ivite între un
88
tribunal militar şi tribunalul militar teritorial.
§7. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Potrivit art. 29 Cod procedură penală şi în baza art. 21 – 26 din

Legea nr. 56/1993, republicată în anul 19991, competenţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie cuprinde judecata în primă instanţă, în recurs, în
recurs în anulare, în recurs în interesul legii precum şi soluţionarea
cererilor de strămutare, a conflictelor de competenţă şi a oricăror alte
cereri prevăzute de lege.
În materie penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă prin
secţia penală recursurile în cazurile determinate de Codul de procedură
penală sau de legi speciale şi cele pronunţate de instanţele militare, iar
în unele cazuri şi prin Secţiile unite.
a) În primă instanţă, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie judecă procesele penale şi alte cauze prevăzute de lege privind
pe:
- senatori, deputaţi şi membri ai Guvernului;
- mareşali, amirali, generali şi chestori;
- judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel
precum şi procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de
procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie;
- judecătorii Curţii Constituţionale;
- membrii Curţii de Conturi;
- judecătorii, procurorii şi controlorii financiari de la această
Curte;
- preşedintele Consiliului Legislativ;
- şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi ceilalţi
membri ai Înaltului Cler, cu rang de arhiereu sau echivalent acestuia;
- alte cauze prevăzute de lege, cum este cea prevăzută de art. 96
alin. 4 din Constituţie, care se referă la judecarea Preşedintelui
României.
b) Ca instanţă de recurs, judecă în complet format din trei

judecători:
1
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 56 din 08.02.1999.
89
-recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă
instanţă de Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel;
-recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate ca instanţe
de apel de către curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
-recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă
instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi
alte cazuri prevăzute de lege.
c) Completul de 9 judecători judecă, potrivit art. 94 din Legea

nr. 56/93, republicată în 1999, recursurile în cauzele judecate în primă
instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi recursul
în anulare în cauzele în care această secţie a pronunţat sentinţe rămase
definitive prin nerecurare ori decizii în soluţionarea recursurilor în
anulare.
d) Secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă

recursurile în anulare în cazurile în care completul de 9 judecători a
pronunţat decizii în recurs ordinar;
-judecă recursurile în interesul legii;
-soluţionează sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie;
-sesizează Curtea Constituţională pentru controlul
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.
e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează în complet

de trei judecători:
-conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţă
superioară comună;
-cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;
-cererile de strămutare.
Secţiunea a III a
Prorogarea de competenţă
Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unei

instanţe judecătoreşti asupra unor infracţiuni sau inculpaţi care, potrivit
90
regulilor obişnuite de competenţă, nu intră în competenţa sa1.
În cazul prorogării competenţei apare posibilitatea sau obligaţia
reunirii cauzelor care privesc infracţiuni între care sunt anumite legături
în vederea bunei înfăptuiri a justiţiei, însă această instituţie operează
numai în favoarea organelor superioare în grad2.
Situaţiile în care se impune prorogarea competenţei în materie
penală se întâlnesc în cazul indivizibilităţii, conexităţii, chestiunilor
prealabile, schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei ce face
obiectul judecăţii.
§1. Indivizibilitatea şi conexitatea
1. Indivizibilitatea
Indivizibilitatea este situaţia juridică a unei cauze penale care,

deşi cuprinde o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de
inculpaţi, formează totuşi, prin natura sa ori prin voinţa legii, o unitate
ce impune judecarea întregului complex de fapte şi de persoane de către
aceeaşi instanţă3. Ceea ce este specific indivizibilităţii este pluralitatea
de persoane, de infractori sau de fapte materiale.
Potrivit art. 33 Cod procedură penală, există indivizibilitate:
-când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe
persoane;
-când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin
acelaşi act;
-în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când
două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
În primul caz este vorba de participaţia penală, care se poate
prezenta sub forma pluralităţii ocazionale, naturale şi constituite şi
pentru evitarea unor soluţii contrare precum şi pentru o bună
individualizare a sancţiunilor pentru fiecare participant, trebuie ca
judecarea lor să fie făcută împreună.
Cel de-al doilea caz se referă la concursul ideal de infracţiuni
prevăzut de art. 33 lit. b Cod penal, care are în vedere săvârşirea mai
multor infracţiuni de aceeaşi persoană prin aceeaşi acţiune.
1
2
I. Neagu, op. cit.,pag. 230.
3
91
Al treilea caz are în vedere unitatea legală de infracţiune, privind
infracţiunea continuată, complexă şi de obicei.
2. Conexitatea
Prin conexitate se înţelege situaţia juridică a unei cauze penale

referitoare la două sau mai multe infracţiuni care au o astfel de legătură,
încât apare necesară judecarea lor împreună de către aceeaşi instanţă
judecătorească1.
Potrivit art. 34 Cod procedură penală, este conexitate:
-când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte
diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în
acelaşi loc;
- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori
loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;
-când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau
ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau
asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei
infracţiuni;
-când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi
reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
3. Prorogarea competenţei în caz de indivizibilitate şi

conexitate
În cazul în care cauzele indivizibile sau conexe sunt de

competenţa unor instanţe diferite după materie, după calitatea persoanei
sau după teritoriu, apare necesitatea prorogării competenţei în favoarea
unei instanţe care trebuie să judece toate cauzele reunite.
Regulile de determinare a competenţei sunt cuprinse în art. 35
Cod procedură penală2.
-când infracţiunile sunt de competenţa a două sau mai multe
instanţe de aceeaşi categorie (civile sau militare) şi de acelaşi grad
(judecătorii sau tribunale), prorogarea competenţei se face în favoarea
instanţei care a fost prima sesizată, fiind vorba de o prioritate
cronologică.
1
ibidem.
2
Grigore Theodoru, op. cit.,Partea Generală, pag. 273.
92
-când infracţiunile sunt de competenţa unor instanţe de aceeaşi
categorie însă de grad diferit (judecătorie şi tribunal), prorogarea se face
în favoarea instanţei superioare (prioritate ierarhică).
-când cauzele penale sunt de competenţa a două instanţe de
acelaşi grad dar de categorii diferite (judecătorie şi tribunal militar)
prorogarea se face în favoarea instanţei militare (prioritate militară)1.
-când instanţa civilă este superioară în grad celei militare
(tribunal şi tribunal militar), prorogarea se face în favoarea instanţei
militare echivalentă în grad instanţei civile (prioritate militară plus
prioritate ierarhică).
Potrivit art. 35 alin. 4 Cod procedură penală, competenţa de a
judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei chiar dacă pentru
faptă sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei
instanţe s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor
infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care
acestea se referă.
4. Procedura de reunire a cauzelor
Articolul 32 Cod procedură penală prevede că, în caz de

indivizibilitate sau conexitate, judecata în primă instanţă – dacă are loc
în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii – se
efectuează de aceeaşi instanţă.
Reunirea cauzelor indivizibile sau conexe se face prin două
modalităţi:
-În situaţia în care urmărirea penală s-a efectuat de acelaşi organ
de urmărire în acelaşi timp pentru toate infracţiunile şi toţi infractorii
implicaţi în cauză, procurorul va sesiza instanţa competentă să judece
cauza în întregime2. Dacă urmărirea penală s-a efectuat în faţa unor
organe de urmărire diferite şi în perioade diferite de timp, fiind sesizate
mai multe instanţe judecătoreşti, reunirea cauzelor în faţa instanţei
1
A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 393/1991, Dreptul nr. 2/1992, pag. 91.
2
A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 2/11.01.1994, Buletinul Jurisprudenţei pe anul
1994, Ed. “Proema” Baia Mare, 1995, pag. 162. În cazul săvârşirii mai multor
infracţiuni conexe, dintre care unele în străinătate iar altele în ţară, competenţa de
judecată revine Trib. Mun. Bucureşti (unele infracţiuni fiind de competenţa
tribunalului).
93
competente prin prorogare devine obligatorie atunci când judecata în
primă instanţă se desfăşoară în acelaşi timp.
-Dacă judecata privind fapte conexe sau indivizibile are loc în
faţa unor instanţe de apel sau de recurs diferite, sau unele în faţa primei
instanţe iar altele în faţa unei instanţe de apel sau de recurs, ori sunt
soluţionate definitiv, cauzele se reunesc după reguli diferite stabilite de
art. 37 Cod procedură penală.
-Atunci când cauzele indivizibile sau conexe se află în faţa unor
instanţe de apel sau de recurs de acelaşi grad şi în acelaşi stadiu de
judecată, reunirea lor la instanţa competentă prin prorogare este
obligatorie. În cazul de indivizibilitate determinat de existenţa unei
infracţiuni continuate sau de obicei, reunirea cauzelor este obligatorie
întotdeauna.
-Reunirea cauzelor indivizibile şi conexe nu poate avea loc când
cauzele nu se află în aceeaşi etapă de judecată sau nu sunt în faţa unor
instanţe de apel sau de recurs de acelaşi grad ori în acelaşi stadiu de
judecată.
5. Disjungerea
Disjungerea este operaţiunea inversă conexării şi constă în

separarea uneia sau mai multor cauze din complexul de cauze sau
aspecte reunite în virtutea conexităţii 1. Potrivit art. 38 Cod procedură
penală, în cazul de indivizibilitate prev. în art. 33 lit. a – privind
participaţia penală – precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa
poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel
că judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă
separat.
Se procedează la disjungere în caz de concurs de infracţiuni,
când procedura flagrantă se aplică numai unora dintre infracţiunile
concurente, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat (art.
478 alin. 1 Cod procedură penală).
În situaţia în care într-o cauză penală unii inculpaţi sunt arestaţi
preventiv iar alţii se află în libertate, dacă instanţa găseşte necesar şi
este posibil, poate disjunge judecarea inculpaţilor arestaţi pentru a nu se
prelungi starea de detenţie a acestora.
În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 184 al. 1, 193, 205, 206,
1
N. Volonciu, op. cit.,vol. I, pag. 311.
94
210, 213 şi art. 220 Cod penal, dacă făptuitorul este cunoscut, potrivit
art. 279 al. 2 lit. a Cod procedură penală, plângerea se adresează
instanţei de judecată. Dacă făptuitorul este necunoscut, persoana
vătămată se poate adresa organelor de cercetare penală pentru
identificarea acestuia.
O situaţie specială este aceea în care persoana vătămată se
adresează organelor de cercetare penală pentru identificarea mai multor
făptuitori care au săvârşit mai multe dintre infracţiunile prevăzute în art.
279 al. 2 lit. a Cod de procedură penală, iar în urma investigaţiilor
efectuate unul sau mai mulţi făptuitori rămân neidentificaţi. În asemenea
situaţii se ajunge la o blocare a cauzei, deoarece potrivit art. 38 Cod
procedură penală, raportat la art. 33 lit. a Cod procedură penală,
disjungerea este posibilă în cazul săvârşirii de către o pluralitate de
infractori a unei infracţiuni pentru care competenţa materială de
soluţionare revine organelor de urmărire penală. Pe de altă parte,
instanţa de judecată nu poate fi sesizată cu judecarea cauzei, deoarece
nu au fost identificaţi toţi făptuitorii.
Întrucât în asemenea cazuri retragerea plângerii prealabile
produce efecte faţă de toţi făptuitorii, deci şi pentru cei rămaşi
neidentificaţi, iar împăcarea produce efecte in personam şi trebuie
realizată numai în faţa organului judiciar, în literatura juridică 1 s-a
propus de lege ferenda o modificare a dispoziţiilor procesual penale în
sensul acordării posibilităţilor organelor de urmărire penală de a trimite
astfel de cauze instanţei competente care ulterior să dispună disjungerea
acesteia faţă de făptuitorul rămas neidentificat.
§2. Alte cazuri de prorogare de competenţă
1. Competenţa în cazul schimbării încadrării juridice a

faptei
Potrivit art. 41 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa sesizată cu

judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a judeca chiar dacă ea
constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de
competenţa instanţei inferioare.
Prorogarea competenţei în acest caz presupune îndeplinirea a
1
Marius Vasile, Disjungerea cauzei, în Revista de drept penal nr. 2/2003, p. 117-118
95
două condiţii cumulative1:
- schimbarea încadrării juridice să aibă loc ca urmare a unor
elemente noi apărute în cursul cercetării judecătoreşti2;
- prin schimbarea încadrării juridice competenţa să revină
instanţei inferioare în grad, dar de aceeaşi categorie (civilă sau militară).
Constituie un asemenea caz de prorogare de competenţă atunci
când tribunalul este sesizat cu o cauză privind o tentativă la infracţiunea
de omor iar în cursul cercetării judecătoreşti se stabileşte că fapta
constituie o vătămare corporală gravă. Dacă tribunalul constată din
momentul sesizării că fapta nu se încadrează în prevederile art. 20, 174
Cod penal ci în cele ale art. 182 alin. 1 teza III Cod penal, trebuie să-şi
decline competenţa în favoarea judecătoriei.
2. Competenţa în cazul schimbării calificării faptei
Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă intervenită în

cursul judecării cauzei nu atrage incompetenţa instanţei de judecată,
afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel (art. 41 alin. 2 Cod
Spre deosebire de “încadrarea juridică” care este atributul
organelor judiciare, “calificarea juridică” a faptei este stabilită prin
lege, care stabileşte un tipar pentru fiecare faptă. Art. 41 alin. 2 Cod
procedură penală asigură judecarea unei infracţiuni de către instanţa
sesizată, chiar dacă, între timp a apărut o lege nouă care a dat o altă
calificare juridică faptei, fapt ce atrage competenţa altei instanţe
judecătoreşti.
Va opera prorogarea de competenţă numai dacă schimbarea
calificării juridice a intervenit în cursul judecăţii printr-o lege. Dacă
procesul nu a ajuns în faza judecăţii, schimbarea calificării fapte va
atrage, în toate cazurile, trimiterea spre judecată la instanţa competentă
potrivit calificării date de legea nouă3.
§3. Strămutarea judecării cauzelor penale
1. Noţiunea şi temeiul strămutării
1
Grigore Theodoru, op. cit.,Partea Generală, pag. 276
2
A se vedea C.S.J., s.p., dec. nr. 982/1993, în B.J., 1993, pag. 196.
3
N. Volociu, op. cit., vol. I, pag. 315.
96
Strămutarea este o instituţie procesuală prin intermediul căreia se
urmăreşte înlăturarea unor situaţii care stânjenesc normala desfăşurare a
unui proces penal la instanţa sesizată cu judecarea acestuia, prin trecerea
cauzei la altă instanţă egală în grad. Strămutarea judecării cauzelor
penale provoacă o prorogare de competenţă deoarece instanţa la care a
fost transferată judecarea cauzei îşi extinde competenţa asupra unei
cauze pentru care nu avea competenţa să judece potrivit normelor
obişnuite de competenţă1.
2. Procedura strămutării
Potrivit art. 55 alin. 2 Cod procedură penală, strămutarea poate fi

cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei.
Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi trebuie motivată, în sensul cuprinderii temeiurilor pentru care
se cere strămutarea cu ataşarea înscrisurilor pe care se sprijină şi
menţiunea dacă în cauză se găsesc arestaţi.
La primirea cererii, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie poate dispune suspendarea judecăţii sau această măsură va fi
luată după investirea instanţei supreme.
Cererea făcută de ministrul justiţiei sau de procurorul general de
la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie suspendă de
drept judecarea cauzei (art. 56 Cod procedură penală).
Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă secretă cu
participarea procurorului şi ascultarea concluziilor părţilor prezente,
după care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra cererii de
strămutare, fără arătarea motivelor care au determinat admiterea sau
respingerea cererii.
În situaţia admiterii cererii, instanţa supremă dispune
strămutarea cauzei de la instanţa competentă la o instanţă de acelaşi
grad, hotărând în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care
s-a strămutat cauza se menţin. Această instanţă va fi înştiinţată de îndată
despre admiterea cererii de strămutare.
1
Grigore Theodoru, op. cit.,Partea Generală, pag. 279.
97
Secţiunea a IV a
Instituţii procesuale legate de competenţă
§1. Excepţiile de necompetenţă
1. Controlul regularităţii competenţei prin excepţiile de

necompetenţă
Procurorul determină competenţa de judecată a primei instanţe

prin rechizitoriu, stabilind care este instanţa competentă după materie,
calitatea persoanei şi teritoriu. În anumite cazuri prevăzute de lege,
stabilirea competenţei revine persoanei vătămate, care se va adresa
instanţei cu plângerea prealabilă. Este posibil ca instanţa sesizată în
modalitatea menţionată să nu fie competentă, însă aceasta are obligaţia
să verifice mai înainte de a păşi la judecată dacă este competentă să
judece sau nu. Acest control se efectuează prin excepţia de
necompetenţă1, care constă în invocarea, în cursul judecăţii a lipsei de
competenţă a instanţei sesizate cu judecarea unei cauze penale.
Excepţiile de necompetenţă au un regim diferenţiat în funcţie de
felul competenţei puse în discuţie.
Potrivit art. 39 alin. 1 Cod procedură penală, excepţia de
necompetenţă materială şi după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot
cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive.
Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea
persoanei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute iar excepţiile
de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de părţi sau din oficiu de
către instanţa de judecată.
Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până
la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art. 39
alin. 2 Cod procedură penală). Înseamnă că dacă această excepţie nu a
fost invocată până în momentul stabilit de lege, instanţa sesizată rămâne
competentă să judece cauza.
2. Declinarea de competenţă
Declinarea de competenţă reprezintă o instituţie prin care se

1
Grigore Theodoru, op. cit., Partea generală, pag. 281.
98
realizează autocontrolul asupra competenţei organului judiciar, din
oficiu, sau la cerere1.
Potrivit art. 42 Cod procedură penală, instanţa de judecată care
îşi declină competenţa trimite dosarul instanţei de judecată arătate ca
fiind competentă prin hotărârea de declinare, care se numeşte sentinţă
(art. 311 alin. 1 Cod procedură penală).
Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau
după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi
actele îndeplinite şi poate meţine măsurile dispuse de instanţa
desesizată.
În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele
îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin, dispoziţie care este
categorică şi nu poate da naştere la interpretări diferite.
Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi
nici recursului (art. 42 alin.4 Cod procedură penală).
§2. Conflictele de competenţă
1. Noţiunea de conflicte de competenţă
Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia juridică

provocată de hotărârile a două sau mai multe instanţe de judecată prin
care se recunosc competente să judece aceeaşi cauză sau prin care îşi
declină succesiv una alteia judecarea aceleiaşi cauze2. Conflictul de
competenţă poate fi pozitiv sau negativ.
Conflictul pozitiv de competenţă există atunci cănd două sau mai
multe instanţe de judecată sesizate cu judecata aceleaşi cauze penale se
declară competente. Acest conflict apare mai frecvent în cazul
competenţei teritoriale, cănd instanţele de acelaşi grad au fost sesizate în
raport de criteriile stabilite prin art. 30 Cod procedură penală.
Conflictul negativ de competenţă apare atunci când două instanţe
judecătoreşti îşi declină competenţa una în favoarea celeilalte.
Pentru existenţa conflictelor de competenţă legea prevede
anumite condiţii.
 Să intervină între două sau mai multe instanţe, aşa cum se
precizează în art. 43 alin. 1 Cod procedură penală.
1
N. Volonciu, op. cit., vol.I, pag. 319.
2
Grigore Theodoru, op. cit., vol. I, pag. 320.
99
 Instanţele să se considere concomitent competente sau
necompetente de a judeca aceiaşi cauză.
2. Rezolvarea conflictelor de competenţă
Conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic

superioară comună potrivit art. 43 Cod procedură penală.
Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată în caz de
conflict pozitiv de către instanţa care s-a declarat cea din urmă
competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a
declinat cea din urmă competenţa. Sesizarea se poate face, în toate
cazurile şi de procuror sau de părţi. Până la soluţionarea conflictului
pozitiv de competenţă judecata se suspendă, iar instanţa care şi-a
declinat competenţa ultima ori s-a declarat ultima competentă, ia
măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă, cum ar fi luarea
măsurilor asiguratorii sau revocarea unor măsuri preventive.
Instanţa ierarhic superioară comună hotarăşte asupra conflictului
de competenţă după ascultarea concluziilor părţilor şi ale procurorului.
Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă are
caracterul unei decizii care nu poate fi atacată cu recurs1.
Atunci când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de
competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe
decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă
superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune.
Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a
competenţei nu se mai poate declara incopetentă, afară de cazul în care,
în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării
judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege
în competenţa altei instanţe.
Actele îndeplinite şi măsurile dispuse până în momentul
regulatorului de competenţă pot fi folosite de instanţa în favoarea căreia
s-a soluţionat conflictul de competenţă.
Pentru conflictele de competenţă ivite între două sau mai multe
organe de urmărire penală sunt aplicabile alte principii şi norme juridice
decât cele la care ne-am referit mai sus, la instanţele de judecată. Astfel,
în ceea ce priveşte un posibil conflict de competenţă între un procuror şi
1
N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 321; T.S., s. pen. dec. nr. 2492/1973 şi nr.
3385/1993, C.D. 1973, pag. 468 şi 480.
100
un organ de cercetare penală s-au exprimat opinii diferite. Într-o primă
opinie se consideră că apariţia unui astfel de conflict este posibilă1.
Într-o altă opinie căreia ne alăturăm se susţine că nu este posibilă
apariţia unui astfel de conflict deoarece organul de cercetare penală se
află în raport de subordonare profesională faţă de organele de parchet şi
o dispoziţie dată într-un asemenea caz de procurorul ierarhic superior
este obligatorie pentru organul de cercetare penală.2
§3. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea
1. Incompatibilitatea
Incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia

anumite persoane din cadrul organelor care desfăşoară procesul penal
sau care ajută la soluţionarea acestuia, sunt împiedicate să participe la
activitatea procesuală3. Incompatibilitatea nu reprezintă o negare a
competenţei, însă cei incompatibili nu au dreptul să desfăşoare
activitatea procesuală dacă se află în una din cauzele prevăzute de lege.
În reglementarea actuală pot fi incompatibili: judecătorul,
procurorul, grefierul de şedinţă, organul de cercetare, expertul şi
interpretul.
a) Incompatibilitatea judecătorilor
Potrivit art. 46 – 48 Cod procedură penală, sunt incompatibili:
 judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot
face parte din acelaşi complet de judecată. Acest caz se poate întâlni
numai la instanţele de control judiciar, întrucât la judecătorie
funcţionează completul unic. La tribunale şi curţile de apel, atunci când
soluţionează cauze de fond, completul este, de asemenea, unic, încât nu
se poate pune problema incompatiblităţii pentru motivul menţionat.
 judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu
mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă
superioară, sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii, cu
trimitere în apel sau după casare, cu trimitere în recurs. Pentru a se
1
I. Neagu, Drept procesual penal, Partea Generală, Bucureşti, 1994, p. 247
2
M. Vasile, Consideraţii privind soluţionarea conflictului de competenţă în cursul
urmăririi penale, în Dreptul nr. 6/2003, p.205-209
3
N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 322.
101
reţine acest caz de incompatibilitate trebuie ca judecătorul să fi luat
parte la soluţionarea cauzei, ceea ce înseamnă că a făcut parte din
completul de judecată care a rezolvat problema existenţei infracţiunii, a
vinovăţiei inculpatului, a răspunderii sale penale şi a aplicării
sancţiunilor, pronunţând deci condamnarea, achitarea sau încetarea
procesului penal iar la instanţa de apel sau recurs, a dispus admiterea
căii de atac şi soluţionarea cauzei în fond1. Din moment ce judecătorul
s-a pronunţat asupra fondului cauzei, se presupune că nu-şi va modifica
punctul de vedere sau nu va sesiza greşelile din hotărârea sa.
Aceasta înseamnă că este incompatibil judecătorul care:
 şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar
putea fi dată în cauză.
 judecătorul care, în calitate de procuror în aceeaşi cauză, a
pus în mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a pus
concluzii în fond în cursul judecăţii.
 judecătorul care a fost expert sau martor este incompatibil
întrucât nu poate da o soluţie pe baza probelor proprii.
 judecătorul faţă de care există împrejurări din care rezultă că
este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată, este
incompatibil a soluţiona cauza penală.
Interesul în cauză poate fi2:
 direct, atunci când judecătorul, soţul sau o rudă apropiată
este parte în proces;
 indirect, dacă soţul sau vreo rudă apropiată participă în
proces ca reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi.
b) Incompatibilitatea procurorului, grefierului şi a organelor

de cercetare penală
Potrivit art. 49 alin. 1 şi 46 Cod procedură penală, procurorul şi
grefierul de şedinţă nu pot participa la constituirea instanţei dacă sunt
soţi sau rude apropiate între ei sau cu vreunul din membrii completului
de judecată.
În baza art. 49 alin. 2 şi 48 lit. b, e şi d Cod procedură penală,
sunt incompatibili procurorul, persoana care efectuează cercetarea
penală şi grefierul de şedinţă dacă:
1
2
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, pag. 151.
102
 au avut calitatea de apărător sau reprezentant al vreuneia din
părţi;
 au avut calitatea de expert sau martor;
 există împrejurări din care rezultă că sunt interesaţi sub orice
formă, ei, soţul sau vreo rudă apropiată.
Procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în
primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel sau în
recurs (art. 49 alin. 3 Cod procedură penală).
2. Abţinerea şi recuzarea
a) Abţinerea
Prin abţinere se înţelege manifestarea de voinţă a judecătorului
sau a altei persoane aflate în vreunul din cazurile de incompatibilitate de
a nu participa la judecarea cauzei 1, fiind considerată de unii autori o
autorecuzare a judecătorului.
Potrivit art. 50 Cod procedură penală, persoana incompatibilă
este obligată, după caz, să declare preşedintelui instanţei, procurorului
care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior
că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de
incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii.
Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la
aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
Abţinerea constituie modalitatea principală de rezolvare a
cazului de incompatibilitate şi reprezintă o obligaţie morală a persoanei
aflate într-o astfel de situaţie2.
b) Recuzarea
Prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a uneia din părţi
prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din
completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată.
Recuzarea este o modalitate subsidiară de rezolvare a
incompatibilităţii, fiind folosită doar atunci când nu s-a făcut o
declaraţie de abţinere3 şi apare ca o garanţie a dispoziţiei care obligă pe
1
2
V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. 270.
3
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, pag. 156.
103
cel incompatibil să se abţină1.
Articolul 51 Cod procedură penală prevede că în cazul în care
persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere poate fi
recuzată, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de
oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului
de incompatibilitate.
Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea cazului de
incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.
În practica judiciară a fost semnalată tendinţa unor inculpaţi
judecaţi în stare de arest preventiv de a recurge direct sau prin apărător
la recuzarea întregii instanţe cu scopul de a obţine punerea în libertate
prin neprelungirea duratei arestării preventive, înăuntrul intervalului de
timp necesar judecării şi soluţionării unei cereri de strămutare.2
Comentariile din doctrină au fost determinate de o cauză
judecată de tribunalul Mureş în care în timpul judecării au fost recuzaţi
toţi judecătorii acelei instanţe, iar când tribunalul a trimis cauza
instanţei ierarhic superioare, Curtea de Apel Tg. Mureş pntru a se
pronunţa asupra cererii de strămutare, inculpatul a declarat că recuză
toţi judecătorii şi de la această instanţă. Considerăm că în prezent aceste
practici şicanatorii pot fi prevenite ca urmare a modificărilor aduse art.
52 Cod de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 care au introdus
alin. 51 potrivit căruia, în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv,
când se recuză întreaga instaţă, instanţa ierarhic superioară competentă
să soluţioneze cererea de recuzare înainte de a se pronunţa asupra
recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condiţiile
prevăzute de lege.
3. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau

recuzare
Această procedură diferă după cum abţinerea sau recuzarea are

loc în cursul judecăţii sau în cursul urmăririi penale.
În primul caz, art. 52 Cod procedură penală prevede că abţinerea
sau recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului se soluţionează
de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui care declară
1
2
Nica Dinu, N. Petcu, Un punct de vedere în chestiunea formulării unei cereri de
recuzare succesive în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 171-175
104
că se abţine sau este recuzat.
Completul de judecată va avea acelaşi număr de judecători cu
cel care este investit să rezolve cauza penală, însă nu va putea face parte
judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat1.
Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se
face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă
iar dacă se găseşte necesar, şi părţile precum şi persoana care se abţine
sau a cărei recuzare se cere.
Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi
48 alin. 1, instanţa admiţând recuzarea, stabileşte care dintre persoanele
arătate nu va lua parte la judecarea cauzei.
În caz de admitere a abţinerii sau recuzării, se va stabili în ce
măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
Abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară care, în cazul când găseşte
întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei
o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia a avut loc abţinerea sau
s-a cerut recuzarea2.
Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea precum
şi aceea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse nici unei căi de
atac.
Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează
cercetarea penală se adresează fie acestei prsoane, fie procurorului. În
cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea
penală, aceasta este obligată să o înainteze procurorului, împreună cu
lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, fără a întrerupe cursul
cercetării penale.
Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile,
printr-o ordonanţă.
Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează în
acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior.
Abţinerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor din alin. 3 şi 4 ale
art. 53 Cod procedură penală, care se aplică în mod corespunzător.
Cererea de abţinere sau recuzare a expertului sau interpretului se
soluţionează în aceleaşi condiţii ca şi cererea de recuzare a judecătorului
1
2
A se vedea T.S., s. p., dec. nr. 937 din 1975, în Culegere de decizii ale Tribunalului
Suprem pe anul 1975, pag. 184.
105
sau procurorului.
CAPITOLUL VI
PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ
ÎN PROCESUL PENAL
Secţiunea I
Probele
§1. Probaţiunea în procesul penal
1. Noţiunea de probe şi de mijloace de probă
Probaţiunea cuprinde două elemente indispensabile şi indisolubil

legate între ele şi anume: probele şi mijloacele de probă1.
Potrivit art. 63 alin. 1 Cod procedură penală, constituie probă
orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o
şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a
cauzei. Aceste elemente au relevanţă informativă asupra tuturor
1
Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol. II, Ed. Fundaţiei “Chemarea” Iaşi 1994, pag.
140.
106
aspectelor cauzei penale1. În această privinţă, art. 62 Cod procedură
penală stabileşte că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire
penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub
toate aspectele, pe bază de probe.
2. Rolul probaţiunii în procesul penal
Probaţiunea ca activitate judiciară constă în actele procedurale

prin care autorităţile judiciare şi părţile stabilesc, prin mijloace
prevăzute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea
faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul unei cauze penale.
Deci, probaţiunea constă, mai întâi, în stabilirea faptelor şi
împrejurărilor a căror existenţă trebuie constatată. Apoi se pune
problema dovedirii faptelor şi împrejurărilor care se face prin
administrarea probelor, activitate ce constă dintr-un complex de acte
procedurale prin care se strâng şi se aduc în faţa organului judiciar
probele necesare aflării adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate
aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia2. În sfârşit, probele
administrate trebuie apreciate şi evaluate.
Aprecierea probelor se face de organele judiciare potrivit
convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor
administrate şi conducându-se după conştiinţa lor.
§2. Obiectul probaţiunii
1. Noţiunea de obiect al probaţiunii
Prin obiect al probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor sau

împrejurărilor de fapt care trebuie dovedite în vederea soluţionării
cauzei penale.
Obiectul probaţiunii poate fi generic atunci când sunt anumite
categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în orice cauză
penală.
Obiectul concret al probaţiunii are în vedere şi alte împrejurări
specifice necesare cunoaşterii tuturor aspectelor proprii unei anumite
1
V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, pag. 168.
2
George Antoniu, în colab., Dicţionar de procedură penală Ed. Ştiinţifică şi
pedagogică,1988, pag. 15.
107
cauze.
Obiectul probaţiunii poate fi modificat pe parcursul desfăşurării
procesului penal adaptându-se în raport de poziţia învinuirii, prin
restrângerea sau prin extinderea ei.
2. Faptele şi împrejurările care formează obiectul

probaţiunii
Dintre faptele sau împrejurările care ajută la soluţionarea

fondului cauzei pot fi menţionate cele referitoare la existenţa sau
inexistenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului, dovedirea vinovăţiei
şi stabilirea răspunderii penale a acestuia1.
În ce priveşte faptele sau împrejurările care vizează desfăşurarea
normală a procesului penal nu au implicaţii asupra fondului cauzei însă
este necesară dovedirea lor pentru a se constata dacă sunt sau nu
incidente anumite dispoziţii legale care disciplinează cursul procesului
penal precum şi împrejurările referitoare la necesitatea luării măsurilor
asiguratorii sau măsurilor de siguranţă.
Obiectul probaţiunii are în vedere, în principal, faptele şi
împrejurările care se referă la fondul cauzei, făcându-se distincţie între
faptele principale şi faptele probatorii2.
Faptele principale (res probandae3) sunt acelea prin intermediul
cărora se poate face dovada existenţei sau inexistenţei faptei, a
urmărilor ei socialmente periculoase, precum şi a vinovăţiei
făptuitorului.
Faptele probatorii (res probantes)4 sunt probe indirecte care
constau în informaţiile pe care le furnizează şi conduc la stabilirea, pe
cale indirectă, a faptelor principale5 (spre exemplu, în cazul omorului,
relaţiile de duşmănie dintre autor şi victimă precum şi împrejurarea că
părţile au fost văzute împreună cu puţin timp înainte de comiterea
faptei). Faptele probatorii sunt numite şi indicii, respectiv fapte sau
împrejurări care permit formularea unor deducţii logice privind aspecte
1
2
Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 290.
3
Gh. Nistoreanu şi col., Manual de drept procesual penal, Partea generală şi specială,
Ed. Europa Nova, 1999, p. 94.
4
5
108
ale rezolvării cauzei. Indiciile au o dublă funcţionalitate: pot conduce la
stabilirea faptelor principale, ajutând la rezolvarea fondului cauzei sau
pot conduce la luarea unor măsuri de care depinde buna desfăşurare a
procesului penal.
Potrivit art. 143 alin. 1 Cod procedură penală, măsura reţinerii
poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit dacă sunt
probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală.
3. Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul

probaţiunii
În principiu, în materie penală este admisibilă orice probă care

este concludentă şi utilă, însă există două limitări, din care una legală şi
una impusă de principiile generale referitoare la concepţia despre lume
şi societate.
Nu pot forma obiectul probaţiunii situaţiile în care legea
interzice în mod expres administrarea unor probe în vederea dovedirii
unor fapte sau împrejurări de fapt. Potrivit art. 207 Cod penal, în cazul
infracţiunilor de insultă şi calomnie proba verităţii celor afirmate sau
imputate este admisibilă, dacă afirmaţia sau imputarea a fost săvârşită
pentru apărarea unui interes legitim.
4. Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite
a) Prezumţiile legale absolute
Potrivit art. 99 alin. 1 Cod penal, minorul care nu a împlinit

vârsta de 14 ani nu răspunde penal. În acest caz, lipsa de discernământ
este prezumată şi devine inutilă efectuarea unei expertize medico-legale
în acest scop.
b) Faptele evidente şi notorii
Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare
109
dobândite din experienţa vieţii şi nu trebuie dovedite1, spre exemplu, nu
trebuie dovedit că întotdeauna la ora 24 este noapte.
Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc
larg de persoane2. Notorietatea poate fi generală sau locală, iar
caracterul notoriu precum şi gradul de notorietate al unui fapt sunt
stabilite de organul judiciar, în funcţie de împrejurările respective şi de
nivelul de instruire al persoanei în cauză3.
5. Cerinţele probelor
În procesul penal, probele trebuie să fie admisibile, pertinente,

concludente şi utile.
Admisibilitatea probei este însuşirea probei de a putea fi
admisă spre a contribui la aflarea adevărului.
În principiu, orice probă este admisibilă deoarece Codul de
procedură penală nu prevede condiţia admisibilităţii probei.
O probă este inadmisibilă numai atunci când legea o prevede în
mod expres, cum este cazul prevăzut de art. 207 Cod penal. Potrivit art.
67 Cod procedură penală, în cursul procesului penal părţile pot propune
probe şi cere administrarea lor iar cererea pentru administrarea unei
probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă sau utilă.
Pertinenţa probelor
Probele pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură
cu faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite într-o anumită cauză
penală. Dar nu orice probe pertinente contribuie la aflarea adevărului şi
justa soluţionare a cauzei penale ci numai acelea concludente.
Concludenţa probelor
Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la
dovedirea unor fapte şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a
cauzei4. Sub acest aspect, probele concludente sunt şi probe pertinente,
dar nu toate probele pertinente sunt şi concludente. Aprecierea unei
probe dacă este sau nu concludentă are loc în momentul în care părţile
cer administrarea acestei probe iar organul judiciar, înainte de a se
1
2
3
Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 96.
4
110
pronunţa cu privire la administrarea acesteia, trebuie să verifice dacă
este concludentă.
Utilitatea probelor
Proba utilă este acea probă care are calitatea de a lămuri anumite
fapte şi împrejurări care nu au fost stabilite prin alte probe. Sunt deci
utile şi trebuie administrate numai probele concludente, ceea ce
înseamnă că o probă utilă este şi o probă concludentă, dar nu orice
probă concludentă este şi o probă utilă1.
Din acest motiv, atunci când o faptă este dovedită prin probele
administrate, nu se mai justifică administrarea unei noi probe
concludente pentru dovedirea aceleiaşi fapte întrucât devine inutilă.
De aceea art. 67 alin. 2 Cod procedură penală prevede că
administrarea unei probe depinde nu numai de concludenţa ei, ci şi de
utilitatea ei.
§3. Procedura probaţiunii
1. Administrarea probelor
a) Sarcina probaţiunii
Prin sarcina probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia

procesuală ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi
împrejurările care formează obiectul probaţiunii2. Potrivit art. 65 alin. 1
Cod procedură penală, sarcina administrării probelor în procesul penal
revine organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată.
În procesul penal, regula “actori incumbit probatio”, sarcina
probei revine celui care afirmă, trebuie înţeleasă în sensul că obligaţia
de a dovedi existenţa faptei şi a vinovăţiei făptuitorului cade în sarcina
subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală3.
Înseamnă că procurorul şi partea vătămată, în cazul acţiunilor
directe, au sarcina administrării probelor în învinuire. În cursul
procesului penal, părţile pot propune probe şi pot cere administrarea lor
în baza art. 67 alin. 1 Cod procedură penală.
1
2
3
111
În realizarea atribuţiilor privind administrarea probelor, organele
judiciare trebuie sprijinite de orice persoană care cunoaşte vreo probă
sau deţine vreun mijloc de probă, care este obligată să le aducă la
cunoştinţa sau să le înfăţişeze organului de urmărire penală sau instanţei
de judecată (art. 65 alin. 2 Cod procedură penală).
b) Prezumţia de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie este prezumţia potrivit căreia

învinuitul sau inculpatul este presupus inocent.
Această prezumţie trebuie înţeleasă ca o regulă de reglementare
a sarcinii probaţiunii, ca o garanţie pentru cetăţenii nevinovaţi împotriva
erorilor judiciare1.
În această privinţă, potrivit art. 66 Cod procedură penală,
învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. În
cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are
dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Legea presupune că cel în
cauză este nevinovat cât timp nu a fost făcută dovada vinovăţiei sale.
Această teză este absolută şi trebuie interpretată în sensul că
învinuitul sau inculpatul nu are niciodată obligaţia dovedirii
nevinovăţiei sale, nici chiar atunci când dovada vinovăţiei s-a făcut de
cel care acuză2. Dacă probele de vinovăţie sunt nesigure şi
contradictorii, existând îndoială, aceasta profită inculpatului, potrivit
principiului, “in dubio pro reo”.
c) Procedura administrării probelor
Procedura probaţiunii constă în descoperirea probelor

(investigaţii proprii ale organelor de urmărire penală), propuneri de
probe din partea părţilor, precum şi admiterea efectuării lor, care creează
procedeele probatorii3. Probele formează convingerea că reflectă
realitatea atunci când provin din surse sigure, motiv pentru care legea a
limitat mijloacele de probă, prevăzându-le în art. 64 Cod procedură
penală şi a reglementat procedura de administrare a fiecărui mijloc de
1
Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 390 – 391.
2
3
112
probă, stabilind procedeele şi condiţiile în care pot fi folosite. În
Codul de procedură penală al Italiei există prevederi exprese asupra
modului în care trebuie să procedeze judecătorul în administrarea
probelor indirecte. Astfel, potrivit art. 195 alin. 1, când martorul declară
că nu a văzut faptele pe care le relatează, ci le cunoaşte din declaraţiile
altei persoane, judecătorul, la cererea unei părţi, dispune ca persoana
respectivă să fie chemată pentru a depune mărturie. De asemenea,
judecătorul poate dispune şi din oficiu ca acea persoană să fie chemată
pentru a depune mărturie (art. 195 alin. 2).1
Administrarea probelor prezintă particularităţi în faza de
urmărire penală şi cea de judecată.
În faza de urmărire penală, descoperirea, strângerea şi aprecierea
probelor este o obligaţie a organelor de urmărire penală, folosind
diferite surse cum ar fi: plângerea, denunţul, sesizarea organului
competent, etc.
În cursul judecăţii administrarea probelor se face de către
instanţa de judecată, însă în anumite situaţii aceasta poate cere
procurorului să efectueze unele procedee probatorii, cum ar fi ridicarea
de obiecte şi înscrisuri, ori efectuarea de percheziţii.
d) Asigurarea respectării legii în activitatea de administrare

a probelor
Potrivit art. 68 Cod procedură penală, este oprit a se întrebuinţa

violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi
promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe2.
Prin Legea nr. 141/1996 s-a introdus în Codul de procedură
penală secţiunea V1 denumită “Înregistrările audio sau video” prin care
se reglementează posibilitatea înregistrării convorbirilor sau a
imaginilor, în condiţiile legii, cu autorizarea motivată a instanţei, la
cererea procurorului (conform art. 911 Cod procedură penală modificat
prin Legea nr. 281/2003).
Prin Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie3, se prevede în art. 27 lit. a, b şi c că
atunci când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre
1
Georgio Lantanzi, Codice di procedura penale, Annotato con la giurisprudenza, terza
edizione, Milano, 2003, p. 483
2
Gr. Theodoru, op. cit., p. 315
3
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
113
infracţiunile prevăzute în lege, în scopul strângerii de probe sau al
identificării făptuitorului, procurorul poate să dispună pentru o durata de
cel mult 30 de zile, punerea sub supraveghere a conturilor bancare;
punerea sub supraveghere sau ascultare a liniilor telefonice; accesul la
sisteme informaţionale.
Termenul de 30 de zile privind punerea sub supraveghere a
conturilor bancare poate fi prelungit pentru încă o perioadă de 30 de zile
în aceleaşi condiţii ca şi pentru propunerea iniţială. Legea nu limitează
numărul prelungirilor, ci prevede numai durata acestora.1
Punerea sub supraveghere sau ascultare a liniilor telefonice este
admisă în condiţiile strict delimitate de lege. În acest domeniu sunt
aplicabile dispoziţiile cuprinse în Legea nr 143/2000 care în art. 23
prevede următoarele: când există indicii temeinice că o persoană care
pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în prezenta
lege sau care a comis o asemenea infracţiune, foloseşte sistemul de
telecomunicaţii sau informatice, organul de urmărire penală poate, cu
autorizarea procurorului, să aibă acces pe o perioadă determinată la
aceste sisteme şi să le supravegheze.
Dispoziţiile art. 911 şi 915 din Codul de procedură penală se
aplică în mod corespunzător. Competenţa de a autoriza accesul la
sistemele de telecomunicaţii sau informatice revine procurorului
desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 911 Cod de
procedură penală).2
Un alt aspect al modului cum se asigură respectarea legii în
activitatea de administrare a probelor îl reprezintă instituţia agenţilor
acoperiţi, introdusă prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri şi prin OUG nr. 43/2000
privind PNA. Utilizarea acestor mijloace de probă a fost comentată
negativ de unii autori3, în timp ce alţii4 consideră că instituţia
investigatorilor acoperiţi nu are nimic comun cu modalităţile interzise a
fi utilizate pentru obţinerea de probe la care se referă prevederile art. 68
1
Laura Kovesi, Punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor
asimilate, în Dreptul nr. 8/2003, p. 152-159
2
A. Lazăr, Interceptările şi înregistrările audio sau video, în Revista de drept penal nr.
4/2003, p. 36-50
3
F. Anton, Garantarea obiectivităţii în administrarea probei, Dreptul nr. 10/2000, p.
110
4
I. Lascu, Investigatorii acoperiţi, Revista de drept penal nr. 3/2003, p. 48-49
114
Cod procedură penală.
2. Aprecierea probelor
Aprecierea probelor reprezintă procesul mintal de evaluare şi

comparare a probelor pentru a desprinde o concluzie asupra valorii lor
în ceea ce priveşte stabilirea faptelor şi împrejurărilor supuse
probaţiunii1.
Prin aprecierea probelor, autorităţile judiciare determină măsura
în care probele le formează încrederea că sunt în concordanţă cu
adevărul, în sensul că faptele şi împrejurările la care se referă au avut
sau nu loc în realitatea obiectivă. Art. 63 alin. 2 Cod procedură penală,
stabileşte că probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea
fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi de instanţa
de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor
probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Dacă există îndoială nu se poate vorbi de convingere, căci cele
două noţiuni sunt incompatibile. În acest caz este necesar a se
administra probe noi, pentru a se înlătura îndoiala şi dacă nu se reuşeşte
se va aplica principiul “in dubio pro reo”.
Activitatea de apreciere a probelor stă la baza oricărei măsuri
adoptate de organele judiciare. Astfel, la terminarea urmăririi penale,
procurorul, conform prevederilor art. 262 Cod de procedură penală, în
cazul în care apreciază că din probele administrate reiese pe deplin
vinovăţia inculpatului cu privire la fapta pentru care a fost cercetat,
întocmeşte rechizitoriul de trimitere în judecată a acestuia; dacă
procurorul, dimpotrivă, constată că nu este cazul ca inculpatul să fie
deferit instanţei va dispune clasarea, scoaterea de sub urmărire penală
sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 11 Cod de procedură penală.
De asemenea, judecătorul apreciază la finalul judecăţii probele
administrate în cursul urmăririi penale pentru a constata dacă se susţin şi
se motivează unele pe altele ori dacă, dimpotrivă, direcţia prezentată de
apărarea inculpatului este mai adecvată.2
O dispoziţie asemănătoare celei cuprinse în art. 63 Cod de
procedură penală a României întâlnim în art. 27 în Codul de procedură
1
George Antoniu, în colaborare, Dicţionar de procedură penală, op. cit., pag. 26.
2
Alex Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 2002, p. 184
115
penală a Republicii Moldova care poartă titlul “Libera apreciere a
probelor” şi care prevede că judecătorul şi persoana care efectuează
urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor
convingere formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.
“Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită”. Tot astfel, în
Codul de procedură penală al Italiei (art. 192) se prevede că judecătorul
interpretează probele pe baza liberei convingeri, că nu există o ierarhie a
probelor. 1
Secţiunea a II-a
Mijloacele de probă
§1. Mijloacele de probă în procesul penal român
1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă în procesul

penal
Mijloacele de probă sunt mijloace legale prin care se stabilesc

elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei
unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a unei
cauze.
Mijloacele de probă nu se confundă cu probele, deşi în
vocabularul juridic curent, noţiunea de probă în sens larg, include atât
proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă2. Mijoacele de probă sunt
doar mijloacele legale prin care se administrează probele.
Mijoacele de probă se deosebesc de procedeele probatorii, care
constituie modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă3.
1
Giorgio Latanzi, op. cit., p. 464
2
3
V. Dongoroz, în colaborare, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol.I, pag. 359.
116
2. Clasificarea mijloacelor de probă
Mijoacele de probă se clasifică în orale, scrise, materiale şi

tehnice, ultima categorie cuprinzând constatările tehnico-ştiinţifice,
constatările medico-legale şi expertizele.
Mijoacele de probă pot fi examinate în raport de procedeele
probatorii folosite şi pot fi grupate în: declaraţii ale părţilor şi
martorilor; înscrisurile, înregistrările audio sau video, mijloacele
materiale de probă şi constatările tehnico-ştiinţifice, constatările
medico-legale si expertizele.
§2. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor
1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
a) Noţiunea şi importanţa declaraţiilor învinuitului sau ale

inculpatului
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului prezintă o mare

însemnătate în aflarea adevărului, fiind prevăzute în art. 64 Cod
procedură penală, ca mijloc de probă în procesul penal. Declaraţiile
învinuitului sau ale inculpatului pot fi judiciare sau extrajudiciare1.
Totuşi, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului nu constituie
“regina probelor”, întrucât simpla recunoaştere nu este suficientă pentru
stabilirea vinovăţiei, organul de urmărire penală fiind obligat potrivit
art. 202 alin. 2 Cod procedură penală, să strângă probele necesare pentru
aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, chiar
dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau
inculpatului atrage sancţiunea nulităţii, deoarece prin aceasta este violat
dreptul său la apărare2.
1
2
117
b) Procedura obţinerii declaraţiei învinuitului sau
inculpatului
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt obţinute prin

trei procedee probatorii: prezentarea unei declaraţii scrise personal cu
privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa şi confruntarea cu alte
persoane.1
Ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o obligaţie a
organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, cuprinzând două
etape.
Prima etapă are în vedere cunoaşterea datelor personale ale
învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 70 alin. 1 Cod procedură
penală, înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu
privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi
prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă,
ocupaţie, adresă, antecedente penale, şi alte date pentru stabilirea
situaţiei sale personale.
Modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr.
281/2003 privesc şi o nouă redactare a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 care
prevăd că la ascultarea învinuitului sau inculpatului i se aduce la
cunoştinţă fapta care face obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător,
precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată
atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Această ultimă
precizare a textului art. 70 alin. 2 modificat, reprezintă o transpunere în
legislaţia noastră a unei interesante modalităţi de garantare a dreptului
de apărare cunoscută în sistemul de drept american sub formularea:
“You have the right to remain silent. Anything you say can and will be
used against you in a court of law” (“Ai dreptul să taci. Orice vei spune
poate şi va fi folosit împotriva ta în instanţă”)
Este o transpunere în plan legislativ al celui de-al cincilea
amendament adus Constituţiei Statelor Unite ale Americii potrivit căruia
“Nimeni nu poate fi silit în nici o cauză penală, să depună mărturie
împotriva sa ”În doctrina americană se apreciază că, acest privilegiu
împotriva autoincriminării este fundamental în dreptul procesual penal
american.2
1
Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 316-317
2
Jay M. Feinman, Law 101, Everything You Need to Know About the American Legal
System, Oxford University Press, 2000, p. 297, 310
118
A doua etapă este consacrată ascultării propriu-zise. Învinuitul
sau inculpatul este lăsat să declare tot ce stie în cauză. Declaraţia lui este
o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta,
învinuitul sau inculpatul nefiind întrerupt decât dacă se îndepărtează în
mod vădit de la subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să revină la
aceasta3. Potrivit art. 71 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală, ascultarea
învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză şi nici nu poate
prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de
însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut.
După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune
întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la
învinuirea ce i se aduce, fiind întrebat cu privire la probele pe care
înţelege să le propună (art. 72 Cod procedură penală).
În faza de urmărire penală, art. 70 alin. 3 Cod procedură penală,
prevede că dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie,
organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o
declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.
Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală,
respectiv de preşedintele completului de judecată şi de grefier, iar atunci
când declaraţia a fost luată prin interpret, va fi semnată şi de acesta.
Atunci când declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului au fost
înregistrate audio sau video, cu respectarea prevederilor legale, relatările
înregistrate se transcriu într-un proces-verbal, semnat de cel audiat.
c) Valoare probantă a declaraţiilor învinuitului sau

inculpatului
Articolul 69 Cod procedură penală, a ales o soluţie de mijloc, în

sensul că declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în procesul
penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză. Sub acest aspect se poate reţine că declaraţiile
învinuitului sau ale inculpatului au valoare probantă condiţionată de
existenţa altor probe care să confirme veracitatea lor.
3
Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., p. 103
119
2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile

civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea
adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art. 75
Cod procedură penală). Această prevedere legală se impunea întrucât
aceste părţi sunt interesate în soluţionarea cauzei, în latura penală, sau în
latura civilă, şi deci pot face declaraţii care nu corespund adevărului.
3. Declaraţiile martorilor
a) Calitatea de martor în procesul penal
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă

penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal şi care poate fi ascultată în acest scop, de
către organele judiciare (art. 78 Cod procedură penală).
În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în
procesul penal, indiferent de starea sa fizică (orb, surd, mut) sau psihică,
pentru că legislaţia noastră actuală nu interzice ascultarea acestora, dacă
ascultarea se face cu privire la faptele pe care le-a perceput cu simţurile
sănătoase. Nu se interzice ascultarea unor minori, chiar la o vârstă
fragedă şi nici a persoanelor în vârstă înaintată, dacă se constată că au
facultatea de a percepe şi reda corect ceea ce au perceput.
O categorie specială de martori o constituie martorii protejaţi.
Instituţia juridică a protecţiei şi asistenţei martorilor a fost creată
iniţial în Statele Unite ale Americii, apoi s-a extins în Anglia, Canada şi
în alte state, ca urmare a succesului înregistrat în descoperirea şi
controlul fenomenului infracţional.
La noi instituţia este guvernată de Legea nr. 682/19.12.2002,
intrată în vigoare la 28 ianuarie 2003. Pentru aplicarea legii a fost
elaborat un Regulament de către Ministerul Administraţiei şi Internelor
şi Ministerul Justiţiei, aprobat prin hotărâre de guvern.
Protecţia martorilor este o măsură generală şi complexă, cu
caracter procedural şi de politică penală prin care se urmăreşte creşterea
eficienţei acţiunii de descoperire a infracţiunilor şi eficientizarea reacţiei
120
sociale de reprimare a lor prin condiţii de protecţie şi siguranţă pentru
persoanele implicate. Astfel, potrivit art. 19 din lege, persoana care are
calitatea de martor şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în
timpul urmăririi penale ori a judecăţii denunţă sau facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au
săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a
limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Potrivit prevederilor art. 4 din lege pot dobândi calitatea de
martor protejat şi pot fi incluse în Programul de protecţie persoanele
care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) persoanele care au calitatea de martor potrivit Codului de
procedură penală, persoanele care, fără a avea o calitate procesuală în
cauză (chiar şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză),
persoanele care se află în executarea unei pedepse privative de libertate
şi care prin declaraţiile, prin informaţiile şi datele cu caracter
determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în
cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la
recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin
săvârşirea unor astfel de infracţiuni, membrii de familie ai martorului
protejat – soţul, soţia, părinţii şi copiii acestuia - şi persoana apropiată
martorului protejat – persoanele de care respectivul martor este legat
prin puternice legături afective;
b) martorul prevăzut în art. 2 lit. a, membrii familiei sale ori
persoanele apropiate acestuia se află în stare de pericol şi anume viaţa,
integritatea corporală sau libertatea este ameninţată ca urmare a
informaţiilor şi datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le
furnizeze organelor judiciare, sau a declaraţiilor sale;
c) există o propunere motivată din partea organelor de cercetare
penală (în faza de urmărire penală) sau procurorului (în faza judecăţii)
pentru includerea unei persoane în acest program.1
b) Excepţii de la îndatorirea de a fi martor
De la îndatorirea socială de a ajuta justiţia la aflarea adevărului,

în calitate de martor, există două excepţii: una se referă la persoanele
faţă de care nu operează îndatorirea de a fi martor şi alta se referă la
1
Petre Burneci, Protecţia martorilor, în Revista de drept penal, Anul X, nr. 2/2003, p.
84-88; pentru detalii vezi Gh. Mateuţ, Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor
anonimi în faţa organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 26 şi
urm.
121
persoanele care pot refuza calitatea de martor1.
Potrivit art. 79 alin. 1 Cod procedură penală, persoana obligată a
păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca mator cu privire la
faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei,
fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a
păstra secretul.
Interdicţia audierii ca martor a persoanelor obligate să păstreze
secretul profesional se referă numai la faptele şi împrejurările de care a
luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei sau serviciului, iar nu la cele
percepute în alte împrejurări.
Dispoziţia legală privind păstrarea secretului profesional nu
operează dacă este vorba de unele date care privesc săvârşirea unei
infracţiuni contra siguranţei statului sau contra păcii şi omenirii2.
Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător, cu
privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de
a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi (art. 79
alin. 2 Cod procedură penală).
O altă excepţie de la îndatorirea de a fi martor se referă la
persoanele care nu sunt obligate să depună mărturie. În acest sens, art.
80 alin. 1 Cod procedură penală, prevede că soţul şi rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.
Aceste persoane por refuza să facă declaraţii, iar organele judiciare nu le
pot obliga să devină martori.
c) Procedura de ascultare a martorilor
Ascultarea martorilor se face în ambele faze ale procesului

penal, însă procedura este diferită. În faza urmăririi penale, cunoaşterea
persoanelor care urmează a fi ascultate ca martor se determină prin
investigaţiile organelor de urmărire penală, sau prin propunerile făcute
de părţi.
Instanţa de judecată procedează la audierea martorilor
menţionaţi în rechizitorul procurorului, (art. 263 alin. 2 Cod procedură
penală), dar poate să audieze şi alţi martori propuşi de procuror sau de
părţi.
Procedura de ascultare a martorilor se desfăşoară în două etape.
1
2
122
În prima etapă, martorul este întrebat mai întâi despre nume,
prenume, vârstă, adresă şi ocupaţie. În caz de îndoială asupra identităţii
martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă.
În situaţia în care martorul audiat este soţ sau rudă apropiată cu
învinuitul sau inculpatul, organul judiciar trebuie să-i pună în vedere că
nu este obligat să depună mărturie.
După îndeplinirea formalităţilor menţionate martorul este invitat
să depună jurământul prevăzut în art. 85 Cod procedură penală şi
anume: “Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce
ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.
În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce
sau pe biblie.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă
potrivit credinţei religioase a martorului.
Martorului de altă religie nu îi sunt aplicabile prevederile privind
ţinerea mâinii pe cruce sau pe biblie. Martorul fără confesiune va
depune următorul jurământ: “Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune
adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun
jurământ vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: “Mă oblig că voi
spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
Situaţiile meţionate se reţin de organul judiciar pe baza
afirmaţiilor făcute de martor.
După depunerea jurământului în modalităţile arătate, se pune în
vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea
de mărturie mincinoasă.
A doua etapă constă în ascultarea martorului în legătură cu
faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte în cauză. În acest sens, art.
86 Cod procedură penală, prevede că i se face cunoscut martorului
obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru
dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce
ştie cu privire la acestea. Martorul va face o prezentare liberă cu privire
la faptă şi făptuitor, după care i se pot pune întrebări cu privire la faptele
şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana
părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate.
d) Valoarea probantă a declaraţiei martorilor
123
Declaraţiile martorilor au aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte
mijloace de probă, pe baza principiului liberei aprecieri a probelor. Spre
deosebire de declaraţiile învinuitului şi ale inculpatului, ca şi declaraţiile
părţilor, care pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se
coroborează cu alte probe, declaraţiile martorilor pot servi la realizarea
acestui scop, în mod necondiţionat, pentru că legea nu are nici o
dispoziţie în acest sens.
4. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi martorilor
a) Confruntarea
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, care
constă în reaudierea, în mod simultan, a persoanelor între ale căror
declaraţii, date anterior în aceeaşi cauză penală, există contradicţii care
trebuie să fie lămurite. În această privinţă art. 87 Cod procedură penală,
prevede că atunci când există contraziceri între declaraţiile persoanelor
ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor
persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.
b) Folosirea interpreţilor
Interpretul este persoana chemată în procesul penal pentru a
servi ca traducător când vreuna din părţi sau o altă persoană care
urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate
exprima, iar organul de urmărire penală sau instanţa nu are posibilitatea
de a se înţelege cu aceasta, sau când unele înscrisuri aflate la dosarul
cauzei ori prezentate în instanţa sunt redactate într-o altă limbă decât cea
română (art. 128).
§3. Înscrisurile, înregistrările audio sau video şi mijloacele

materiale de probă
1. Înscrisurile
a) Înscrisurile ca mijloc de probă
124
În procesul penal, înscrisurile ca mijloace de probă, sunt acte
scrise care cuprind fapte şi împrejurări ce confirmă sau infirmă,
stabilesc circumstanţele agravante sau atenuante ori caracterizează
persoana părţilor din proces (art. 89 Cod procedură penală).
Înscrisul, ca mijloc de probă în activitatea de înfăptuire a
justiţiei, are un rol mai redus decât în procesul civil. Prin excepţie
adulterul nu se poate dovedi decât prin proces-verbal de constatare a
infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soţul vinovat
(art. 304 alin. 4 Cod penal).
b) Procesele-verbale
Procesele-verbale sunt acele instrumente scriptice în care sunt

consemnate datele şi elementele de fapt constatate de organul care a
făcut cercetarea sau care a efectuat actul procedural1.
Art. 91 Cod procedură penală reglementează cuprinsul şi forma
procesului-verbal care are 3 părţi:
- partea introductivă, care trebuie să cuprindă numele,
prenumele şi calitatea celui care îl încheie, numele şi prenumele,
ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi când sunt prezenţi;
- partea descriptivă, care cuprinde descrierea amănunţită a
celor constatate, a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la
care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora, alte
menţiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;
- partea finală referitoare la semnarea procesului-verbal de
către cel care îl încheie şi de către persoanele care au luat parte la
constatare. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune despre aceasta.
Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă ale proceselor-
verbale poate duce la nulitatea absolută sau, după caz, relativă a
acestora2.
2. Înregistrările audio sau video
1
V. Dongoroz, în colab. Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, pag. 216.
2
125
Prin Legea nr. 141 din 14.11.1996 s-a introdus în Codul de
procedură penală secţiunea V1 denumită “Înregistrările audio sau
video”, care a adăugat la mijloacele de probă existente alte două,
realizându-se o modernizare a sistemului probaţiunii în cadrul
procesului penal.
Extinderea mijloacelor de probă cu înregistrările audio sau video
este justificată de explozia fenomenului infracţional la nivel naţional,
regional şi internaţional care ia forme tot mai complexe şi sofisticate1.
Înregistrările audio sau video trebuie efectuate cu respectarea
unor condiţii strict determinate de art. 911- 916 Cod procedură penală.
 Să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni.
 Să privescă o infracţiune contra siguranţei statului, trafic de
stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare
de bani, falsificare de monedă sau alte valori. Sunt avute în vedere şi
infracţiunile de corupţie reglementate prin Legea nr. 78/2000.
 Stabilirea situaţiei de fapt să nu poată fi realizată în baza
altor probe. Această condiţie se apreciază de organul judiciar competent
să autorizeze înregistrarea.
 Să existe o autorizaţie din partea instanţei, la cererea
procurorului.
3. Mijloacele materiale de probă
Sunt mijloace materiale de probă, obiectele care conţin sau

poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot
servi la aflarea adevărului (art. 94 Cod procedură penală).
De asemenea, sunt mijloace materiale de probă, cunoscute sub
denumirea de corpuri delicte, obiectele care au fost folosite sau au fost
destinate să servească la săvârşirea unei infacţiuni, precum şi obiectele
care sunt produsul infracţiunii (art. 95 Cod procedură penală).
După săvârşirea unei infracţiuni organele de urmărire penală
procedează la cercetarea locului faptei, şi uneori efectuează percheziţii
şi cu aceste prilejuri se pot descoperi obiecte care constituie mijloace
materiale de probă, iar unele obiecte sunt prezentate de către părţile din
proces. După ce au fost găsite sau prezentate, se procedează la fixarea
1
Gh. Nistoreanu, op. cit., pag. 113; M. Apetrei, Înregistrările audio sau video –
mijloace de probă în procesul penal, în R.D.P. nr. 3/1998, pag. 94.
126
procesuală a mijloacelor materiale de probă, care se realizează prin
întocmirea unui proces-verbal, în care se face descrierea lor, cu
indicarea locului, a poziţiei, a datei, a împrejurărilor în care au fost
găsite la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schiţe, etc.
Aprecierea probelor obţinute prin mijloace materiale de probă se
face după aceleaşi reguli ca şi a celorlalte mijloace de probă, însă atunci
când ne aflăm în faţa unor probe indirecte, trebuie să se manifeste o
mare atenţie.
§4. Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi

a mijloacelor materiale de probă
1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri1
Atunci când anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca

mijloace de probă în procesul penal se găsesc în posesia unor persoane
fizice sau juridice, apare obligaţia organelor judiciare de a le ridica. În
această privinţă, art. 96 şi 97 Cod procedură penală prevăd că, organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice
obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul
penal, iar orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află
acestea este obligată să le predea sub luare de dovadă.
Dacă organul de urmărire penală apreciază că şi o copie de pe un
înscris poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia.
Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidenţial,
prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea
secretului ori a confidenţialităţii.
Măsura ridicării de obiecte şi înscrisuri se dispune de către
organul de urmărire penală prin rezoluţie, iar de instanţa de judecată
prin încheiere.
Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ridicarea
silită. În cursul judecăţii, dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau
înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la
îndeplinire prin organul de cercetare penală (art. 99 Cod procedură
penală).
1
Dorin Ciucan, Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, Revista de Drept Penal, nr. 1/1999,
pag. 96-97.
127
Procedura ridicării de obiecte şi înscrisuri este aceeaşi ca în
cazul efectuării percheziţiei.
2. Percheziţia
a) Noţiunea şi felurile percheziţiei
Percheziţia este actul procedural prin care se caută, în anumite

locuri, obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă în
procesul penal şi se ridică în caz de descoperire1. Prin ea însăşi
percheziţia priveşte libertatea individuală şi mai ales siguranţa
persoanei, motiv pentru care aceasta se poate efectua numai în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege2. Prin art. 27 pct. 3 şi 4 din Constituţie
se prevede că: percheziţiile pot fi ordonate de judecător şi pot fi
efectuate numai în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, fiind
interzise percheziţiile în timpul nopţii, afară de cazul infracţiunilor
flagrante.
Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.
 Percheziţia corporală constă în căutarea de obiecte şi
înscrisuri presupuse a se afla sau a fi ascunse în îmbrăcămintea ori
asupra corpului unei persoane, inclusiv în bagajele şi mijloacele de
transport cu care călătoreşte3.
Uneori percheziţia se extinde şi asupra corpului persoanei pentru
a se vedea dacă nu există urme de violenţă, de luptă, alte semne
relevante, ori obiecte mici, pelicule, înscrisuri, etc., care au fost ascunse
în cavităţile naturale ale corpului sau alte ascunzişuri (păr, coroane
dentare, unghii aplicate, etc.)4. Se procedează în mod obligatoriu la
efectuarea percheziţiei corporale atunci când o persoană este prinsă în
momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după aceasta, fie pentru a
nu fi îndepărtate obiectele şi înscrisurile aflate asupra sa, fie din motive
de securitate.
Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de
1
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 142.
2
I. Muraru, op. cit., vol. I, pag. 230.
3
Grigore Theodoru, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed. “Cugetarea”, Iaşi,
1996, pag. 334.
4
128
cercetare penală, de procuror sau de judecător şi se efectuează de
organul judiciar care a dispus-o, sau de persoana desemnată de acest
organ, care trebuie să fie de acelaşi sex cu cea percheziţionată (art. 106
Trebuie să se facă distincţie între perchezitiile cu caracter
judiciar, folosite ca procedee probatorii în cauzele penale, care sunt
reglementate de Codul de procedură penală şi activităţile extrajudiciare
supuse unor reglementări speciale cum ar fi percheziţia vamală, sau
percheziţia ca măsură antiteroristă la pătrunderea pe un aeroport.
 Percheziţia domiciliară poate fi dispuă numai de judecător
prin încheiere motivată şi constă într-o cercetare efectuată în încăperile
unde locuieşte persoana percheziţionată şi în dependinţele acesteia.
Noţiunea de percheziţie domiciliară nu acoperă exclusiv activitatea
desfăşurată la domiciliul unei persoane, putându-se desfăşura asemenea
activităţi la locul de muncă, ori în camera pe care cineva o ocupă într-un
hotel.
Art. 27 pct. 1 din Constituţie consacră inviolabilitatea domiciliului
şi reşedinţei, în sensul că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. De la
aceste dispozitii se poate deroga prin lege în următoarele situaţii (art. 27
pct. 2 din Constituţie):
 pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătoreşti;
 pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea
fizică sau bunurile unei persoane;
 pentru apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
 pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală
în domeniul percheziţiei au stârnit un viu interes în literatura juridică.1
b) Procedura de efectuare a percheziţiei şi a ridicării de

obiecte şi înscrisuri
Potrivit art. 104 Cod procedură penală, organul judiciar care

urmează a efectua percheziţia este obligat ca în prealabil să se
legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege să prezinte autorizaţia dată
1
Alexandru Ţuculeanu, Liviu Narcis Pârvu, Modificările şi completările aduse
Codului de procedură penală în privinţa percheziţiei, Dreptul nr. 2/2004, p. 27
129
de judecător.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia
domiciliară se fac în prezenţa persoanelor de la care se ridică obiecte ori
înscrisuri, sau la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acestora, în
prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin,
având capacitate de exerciţiu.
Aceste operaţiuni se efectuează de organul judiciar în prezenţa
unor martori asistenţi.
Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a
dispus-o sau de persoana desemnată de acest organ (art. 106 Cod
Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt
ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de
către aceştia spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează.
Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica
etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă,
după care se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în
păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.
Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte se
întocmeşte proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor
prevăzute în art. 91, locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi
obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor
amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. În procesul-verbal se face
menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi despre
acelea care au fost lăsate în păstrare. Copie de pe procesul-verbal se lasă
persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat
obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau persoanelor
menţionate la art. 107 Cod procedură penală (art. 108).
În cazul în care actele procedurale menţionate se efectuează la o
unitate din cele la care se referă art. 145 din codul penal, se aplică şi
prevederile din art. 111 Cod procedură penală.
3. Cercetarea la faţa locului
Cercetarea la faţa locului este un procedeu de descoperire şi

ridicare a mijloacelor materiale de probă, care presupune o verificare
130
amănunţită a locului săvârşirii infracţiunii1.
Potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedură penală, cercetarea la faţa
locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu
privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se
fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor
materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.
Cercetarea la faţa locului poate fi iniţială, când se realizează cu
ocazia constatării sau a deplasării iniţiale la locul infracţiunii şi
complementară, când are loc ulterior, eventual în mod repetat, ori de
câte ori este necesar2.
Cercetarea la faţa locului se poate efectua în ambele faze ale
procesului penal (urmărirea penală şi judecata).
În prima fază, organul de urmărire penală efectuează cercetarea
la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când acesta
nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor,
atunci când este necesar, însă neprezentarea părţilor încunoştinţate nu
împiedică efectuarea cercetării.
În faza de judecată instanţa efectuează cercetarea la faţa locului
cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia
la judecată este obligatorie şi se va asigura prezenţa apărătorului ales
sau din oficiu.
Potrivit art. 131 Cod procedură penală, despre efectuarea
cercetării la faţa locului se încheie un proces-verbal, care trebuie să
cuprindă în afara menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a
situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor
ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel
încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile
respective. Pentru o ilustrare fidelă a împrejurărilor, se pot întocmi
schiţe, desene, fotografii ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi
anexează la procesul-verbal.
4. Reconstituirea
Reconstituirea constă în reproducerea în întregime sau în parte a

modului şi a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta. În această privinţă
art. 130 Cod procedură penală, prevede că organul de urmărire penală
1
Gh. Nistoreanu, în colaborare, op. cit., pag. 119.
2
131
sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi
precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la faţa locului,
în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost
săvârşită fapta. Reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau
inculpatului, nefiind posibilă o astfel de activitate în absenţa celor
chemaţi să răspundă pentru fapta săvârşită.1
Reconstituirea se face numai atunci când organul judiciar
consideră că este necesară pentru clarificarea unor aspecte esenţiale ale
procesului penal. Această activitate procedurală se desfăşoară cu
participarea părţilor şi a martorilor asistenţi. Desfăşurarea reconstituirii
se consemnează în mod amănunţit într-un proces-verbal, care va
cuprinde şi menţiunile cuprinse în art. 91 Cod procedură penală, şi care
va fi semnat de organul judiciar, de învinuit sau de inculpat, precum şi
de martorii asistenţi.
§5. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi

expertizele
1. Constatările tehnico-ştiinţifice
Constatarea tehnico-ştiinţifică este mijlocul prin care se folosesc,

în procesul penal, cunoştinţele unui specialist sau tehnician pentru
lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări care necesită cunoştinţe
de specialitate (art. 112 Cod procedură penală). Asemenea constatări pot
avea ca obiect ridicarea amprentelor digitale şi identificarea persoanei
căreia îi aparţin, stabilirea compoziţiei chimice a unor substanţe,
identificarea şi ridicarea urmelor, etc.2.
Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează, de regulă, de către
specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală, cum sunt
compartimentele de criminalistică din cadrul organelor de poliţie. Legea
prevede însă şi posibilitatea folosirii unor specialişti sau tehnicieni care
funcţionează în cadrul altor organe (laboratoare de expertiză).
Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune numai de organul de
urmărire penală, din oficiu sau la cerere, prin rezoluţie motivată, care
trebuie să cuprindă obiectul constatării, întrebările la cere trebuie să se
1
2
V. Dongoroz, în colaborare, Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, pag. 259.
132
răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
Instanţa de judecată poate dispune numai refacerea sau
completarea constatării tehnico-ştiinţifice, potrivit art. 115 alin. 2 Cod
procedură penală, nu şi efectuarea acesteia, dacă apreciază că raportul
nu este complet sau concluziile nu sunt precise.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă
socoteşte că materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt
insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea
completării lor (art. 113 Cod procedură penală). Operaţiile şi concluziile
constatării tehnico-ştiinţifice se consemnează într-un raport, care poate
fi refăcut sau completat din dispoziţia organului de urmărire penală sau
a instanţei de judecată.
2. Constatările medico-legale
Constatarea medico-legală este mijlocul prin care se lămuresc, în

procesul penal în cazuri urgente, unele chestiuni care implică cunoştinţe
medicale1.
Potrivit art. 114 Cod procedură penală, în caz de moarte violentă
a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când este necesară o
examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a
constata pe corpul acestora existenţa urmelor infractiunii, organul de
urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi
cere organului medico-legal căruia îi revine competenţa potrivit legii, să
efectueze această constatare. Exhumarea în vederea constatării cauzelor
morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului.
Uneori, constatarea medico-legală este indispensabilă, întrucât
cu ajutorul ei se poate face încadrarea juridică a faptei, cum ar fi cazul
infracţiunilor prevăzute în art. 180, 181, 182 şi 184 Cod penal.
Constatarea medico-legală se dispune de procuror sau de organul
de cercetare penală, prin rezoluţie motivată, în care se stabileşte ce
trebuie să lămurească medicul legist, se formulează întrebările la care
trebuie să răspundă şi termenul de efectuare. Sunt competente să
efectueze constatări medico-legale serviciile de medicină legală
judeţene şi cabinetele de medicină legală, din oraşele nereşedinţă de
judeţ, potrivit art. 4 lit. c, 17 lit. a şi b, 18 lit. a din Ordonanţa nr. 1/2000.
Operaţiile şi concluziile medico-legale se consemnează într-un
1
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 183.
133
raport, care va putea cuprinde nu numai constatări pozitive, în sensul că,
materialele sau corpurile examinate conţin elemente de natură să le
transforme în mijloace de probă, ori că situaţiile de drept examinate au o
concludenţă probatorie, ci şi răspunsuri negative, ceea ce va fi de natură
să orienteze în alt mod activitatea organului de urmărire.
3. Expertizele
a) Consideraţii generale.
În condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza, ca mijloc de

probă dobândeşte posibilităţi pe care specialiştii din diverse ramuri de
activitate le au de a se pronunţa asupra celor mai diferite probleme pe
care le ridică anumite cauze penale1.
În funcţie de modul în care este reglementată necesitatea
efectuării expertizei, aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.
1. Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica
judiciară şi pot fi dispuse la cererea părţilor interesate sau când organul
judiciar consideră că sunt necesare cunoştinţele unui expert pentru
lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.
2. Expertiza este obligatorie, potrivit art. 117 Cod procedură
penală, în următoarele situaţii:
- în cazul omorului deosebit de grav, când se impune efectuarea
unei expertize psihiatrice, indiferent dacă fapta este consumată sau a
rămas în faza de tentativă;
- când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, dispune
efectuarea expertizei psihiatrice;
- în situaţia în care trebuie stabilite cauzele morţii, dacă nu s-a
întocmit un raport medico-legal;
- în cazul infracţiunii de pruncucidere, când se impune
efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata dacă sunt
îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa acestei infracţiuni.
În cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie, aceasta
se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării
expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau
instanţa de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe
1
134
timpul necesar. Măsura este obligatorie şi se aduce la îndeplinire - în caz
de opunere - de către organele de poliţie.
b) Organizarea activităţii de expertiză
În domeniul expertizei medico-legale a fost adoptată

Ordonanţa Guvernului nr. 1 din 20 ian. 2000, privind organizarea
activităţii şi funcţionarea institutelor de medicină legală. Potrivit art. 5
din Ordonanţă, activitatea de medicină legală se realizează prin
următoarele instituţii sanitare cu caracter public:
- Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici”
Bucureşti;
- Serviciile de medicină legală judeţene şi cabinetele de
medicină legală din oraşele nereşedinţă de judeţ, aflate în structura
organizatorică a serviciilor de medicină legală judeţene.
Pe lîngă Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici”
Bucureşti, funcţionează Comisia Superioară medico-legală, cu sediul la
acest institut.
În cadrul institutelor de medicină legală din centrele
universitare, precum şi în cadrul Institutului de Medicină Legală “Prof.
dr. Mina Minovici” Bucureşti funcţionează comisia de avizare şi control
al actelor medico-legale.
În domeniul expertizei criminalistice funcţionează Institutul
Naţional de Expertize Criminalistice înfiinţat prin Hotărârea Guvernului
României nr. 368/1998, care are în subordine Laboratoarele
Interjudeţene de Expertize Criminalistice Bucureşti, Cluj, Iaşi şi
Timişoara. Condiţiile pentru dobândirea calităţii de expert criminalist
autorizat sunt prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 75 din 24 august
2000 privind autorizarea experţilor criminalişti (M. Of. Nr. 407 din 29
august 2000).
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 21 ian. 2000 a fost
organizată activitatea de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.
Constituie expertiză tehnică judiciară, potrivit art. 2, expertiza
tehnică efectuată de experţi sau de specialişti, din dispoziţia organelor
de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu
atribuţii jurisdicţionale, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări
ale cauzei.
În scopul coordonării, îndrumării şi controlului activităţii de
135
expertiză tehnică judiciară, în cadrul Ministerului Justiţiei funcţionează
Biroul Central pentru expertize tehnice judiciare , iar în cadrul
tribunalelor funcţionează birouri locale pentru expertize judiciare
tehnice şi contabile (art. 4).
Calitatea de expert tehnic judiciar se dobândeşte pe bază de
examen cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 10, dintre care
menţionăm: absolvirea studiilor superioare în specialitatea pentru care
se prezintă la examen şi un stagiu de cel puţin 5 ani în domeniu.
Prin art. 24 se prevede că dispoziţiile art. 15-23 referitoare la
expertiza tehnică judiciară se aplică şi în cazul expertizei contabile
judiciare.
Expertizele contabile judiciare pot fi efectuate numai de experţi
contabili atestaţi în condiţiile legii.
Potrivit art. 2 alin. 1 din Ordonanţa nr. 65 din 19 august 1994
privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor
autorizaţi, expertul contabil este persoana care a dobândit această
calitate în condiţiile prezentei ordonanţe şi are competenţa profesională
de a verifica şi de a aprecia modul de organizare şi de conducere a
activităţii economico-financiare şi de contabilitate, de a supraveghea
gestiunea societăţilor comerciale şi de a verifica legalitatea bilanţului
contabil şi a contului de profit şi de pierderi.
Efectuarea expertizei judiciare tehnice şi contabile dispusă de
organele judiciare este obligatorie, ea neputând fi refuzată decât pentru
motive temeinice (art. 15 şi 24 din O.G. nr. 2/2000).
În baza art. 12 din O.G. nr. 2/2000, persoanele care au titlul de
academician, profesor universitar sau conferenţiar universitar, doctor
docent ori doctor în ştiinţe tehnice pot dobândi calitatea de expert tehnic
judiciar, cu scutire de examen în ceea ce priveşte pregătirea de
specialitate.
c) Procedura de efectuare a expertizei
Efectuarea expertizei se dispune, la cererea părţilor sau din

oficiu, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, dar
în cazul expertizelor judiciare tehnice şi contabile există reguli speciale
de procedură prevăzute în art. 17, coroborat cu art. 14 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2000.
În cazul când expertiza medico-legală psihiatrică este
136
obligatorie, este necesară internarea inculpatului în unitatea
spitalicească de specialitate pentru efectuarea tuturor investigaţiilor
clinice şi de laborator care se cer.
Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză
criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la
efectuarea expertizei să participe şi să-şi dea părerea şi specialişti de la
alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când
dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt
chemate părţile, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat de
organul judiciar.
La termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului
obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li
se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste
întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor.
Părţile sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea şi a
câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la
efectuarea expertizei.
Potrivit art. 121 Cod procedură penală, expertul are dreptul să ia
cunoştinţă de materialul dosarului pentru efectuarea expertizei.
Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale
cauzei.
d) Raportul de expertiză
După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris în

baza art. 122 Cod procedură penală. Când sunt mai mulţi experţi se
întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri,
opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o
anexă.
Raportul de expertiză cuprinde trei părţi, aşa cum se prevede în
art. 123 Cod procedură penală şi art. 21 din Ordonanţa Guvernului
2/2000.
 Partea introductivă, în care se arată
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus
efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi
prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii
137
raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul
urma să răspundă, materialul pe baza căruia a fost efectuată expertiza şi
dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul
expertizei.
 Partea descriptivă, în care se descriu
operaţiile de efectuare a expertizei sau explicaţiile părţilor, precum şi
analiza acestor obiecţii ori explicaţii, în lumina celor constatate de
expert.
 Concluziile, care cuprind
răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului cu privire la
obiectul expertizei. Expertul poate ajunge la concluzii categorice care
pot fi afirmative sau negative, după cum se pot formula concluzii
probabile, în sensul că nu este exclus un răspuns afirmativ la întrebarea
pusă, însă nu există suficiente date sau temeiuri ştiinţifice pentru a se
afirma aceasta în mod categoric1. Concluziile probabile se pot corobora
cu celelalte probe administrate, devenind utile pentru soluţionarea
cauzei. Expertul are posibilitatea să precizeze că nu poate răspunde la
întrebări datorită insuficienţei materialului dat spre expertizare sau
condiţiilor în care a fost recoltat.
e) Suplimentul de expertiză şi efectuarea unei noi expertize
Atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată

constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune
în baza art. 124 Cod procedură penală efectuarea unui supliment de
expertiză, fie de către acelaşi expert, fie de către altul. Suplimentul de
expertiză se poate efectua în două modalităţi: în scris, prin depunerea
unui raport suplimentar de expertiză sau prin lămuriri orale date de
expert. În acest caz, ascultarea expertului se face portivit dispoziţiilor
referitoare la ascultarea martorilor.
Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-
legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de
specialitate care a efectuat expertiza.
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză,
1
Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 349; Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 194.
138
dispune efctuarea unei noi expertize (art. 125 Cod procedură penală).
Noua expertiză are acelaşi obiect ca şi prima expertiză, fiind efectuată,
de regulă, de alţi experţi decât cei care au făcut prima expertiză. În
această privinţă, pot efectua o nouă expertiză numai institutele de
medicină legală, inclusiv Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina
Minovici” Bucureşti şi serviciile de medicină legală judeţene, în baza
art. 15 lit. b şi 17 lit. d din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000, dar nu şi
cabinetele de medicină legală (art. 18).
Noua expertiză se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi expertiza
şi se finalizează prin depunerea raportului la organul judiciar care a
dispus-o.
În situaţia în care expertiza şi noua expertiză medico-legală au
concluzii contradictorii, este necesar avizul comisiei superioare medico-
legale, potrivit art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000.
În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi
avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală
sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare
şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.
§6. Instituţii legate de administrarea probelor în procesul

penal
1. Comisia rogatorie
Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată, având competenţa potrivit
legii, cere unui alt organ de urmărire penală sau instanţe de judecată, de
aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, să efectueze un act procedural
necesar cauzei pe care o instrumentează1.
Prin folosirea acestei instituţii se renunţă la nemijlocirea
administrării probelor în favoarea operativităţii în procesul penal, cu
consecinţe directe asupra reducerii cheltuielilor judiciare în cauzele
penale.
1
139
Potrivit art. 132 Cod procedură penală, comisia rogatorie poate fi
folosită de către organele judiciare penale când acestea nu au
posibilitatea să efectueze un anumit act procedural.
Pot face obiectul comisiei rogatorii ascultarea unui martor,
cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziţii
sau orice alt act procedural.
Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei
instanţe egale în grad.
Organul de urmărire penală dispune comisia rogatorie prin
rezoluţie, iar instanţa de judecată prin încheiere, care trebuie să conţină
toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul
acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, trebuie să
fie arătate şi întrebările ce trebuie să i se pună (art. 133 Cod procedură
penală).
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care
efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă
necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
Când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile
pot formula în faţa acesteia întrebări care vor fi transmise instanţei ce
urmează a efectua comisia rogatorie. Oricare dintre părţi poate cere să
fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.
2. Delegarea
Delegarea constă în transmiterea dreptului de a efectua un act

procedural unui organ ierarhic inferior, chiar dacă nu este corespunzător
ca funcţie1.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate
dispune, în condiţiile arătate în art. 132, efectuarea unui act de
procedură şi prin delegare.
Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de
judecată ierarhic inferioare (art. 135 Cod procedură penală).
Art. 213 Cod procedură penală prevede că organul de cercetare
penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă
amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa
lui.
1
ibidem.
140
3. Martorii asistenţi
Legea prevede prezenţa martorilor asistenţi la ridicarea de

obiecte şi înscrisuri, percheziţie, cercetarea la faţa locului, reconstituire,
şi în aceste cazuri art. 92 Cod procedură penală prevede că numărul lor
trebuie să fie de cel puţin doi. Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14
ani, persoanele interesate în cauză şi cei care fac parte din aceeaşi
unitate cu organul care efectuează actul procedural. În cazul în care
actul procedural se efectuează la o unitate a unei persoane juridice sau a
unei instituţii, martorii asistenţi se pot recruta şi din personalul unităţii1.
CAPITOLUL VII
MĂSURILE PROCESUALE
Secţiunea I
Consideraţii introductive
Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege de privare

sau limitare a unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, prin care
organele judiciare asigură desfăşurarea normală a procesului penal,
executarea sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin
infracţiune ori previn săvârşirea de fapte antisociale2.
Măsurile procesuale au caracter de excepţie3 întrucât constituie o
1
Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 338.
2
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. “Cugetarea” Iaşi, 1996,
pag. 356.
3
ibidem.
141
privare sau limitare a unor drepturi garantate prin Constituţie, motiv
pentru care legea trebuie să prevadă:
- măsurile procesuale ce se pot lua;
- cazurile şi condiţiile în care pot fi luate;
- durata lor maximă;
- posibilitatea revocării lor;
- cazurile când acestea încetează de drept.
Măsurile procesuale pot fi dispuse şi luate de organele judiciare
numai în cadrul procesului penal, nefiind posibil a se lua asemenea
măsuri în cadrul actelor premergătoare1.
Secţiunea a II a
Măsurile preventive
§1. Noţiune şi clasificare
1. Noţiunea de măsuri preventive
Măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute

de lege pe care le pot lua organele judiciare în vederea bunei desfăşurări
a procesului penal ori a împiedicării sustragerii învinuitului sau
inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea
pedepsei (art. 136 Cod procedură penală).
2. Clasificare
Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969

reglementează două măsuri preventive privative de libertate, reţinerea şi
arestarea precum şi două măsuri preventive limitative de drepturi,
1
142
denumite obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi
ţara.
Cele mai importante modificări aduse Codului de procedură
penală privesc dispoziţiile care guvernează măsurile preventive. Numai
în anul 2003 aceste prevedri legale au suferit modificări succesive,
radicale. Avem în vedere Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 a cărei
dispoziţii privind măsurile preventive, au intrat în vigoare la 1 iulie
2003. Acestei legi i s-au adus unele modificări prin OUG nr. 66 din 11
iulie 2003, apoi prin OUG nr. 109 din 29 septembrie 2003, prin care s-
au pus de acord dispoziţiile din Codul de procedură penală cu
modificările aduse Constituţiei şi aprobate prin referendumul din 18-19
octombrie 2003.1
§2. Luarea măsurilor preventive
1. Condiţiile în care pot fi luate măsurile preventive
Măsurile preventive pot fi luate după ce s-a dispus începerea

urmăririi penale, pe tot parcursul desfăşurării urmăririi penale, în timpul
judecăţii, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive.
Înseamnă că în cursul actelor premergătoare nu se poate lua măsura
prevenţiei faţă de făptuitor.
A) Există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o

faptă penală
Prin probe, în sensul art. 63 alin. 1 Cod procedură penală,

înţelegem orice element de fapt care serveşte la cunoaşterea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei.
Sunt indicii temeinice, potrivit art. 143 alin. 3 Cod procedură
penală, atunci când, din datele existente în cauză rezultă presupunerea
1
Alexandru Ţuculeanu, Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale. Dispoziţii noi,
Revista de drept penal, nr. 4/2003, p. 59-62; Gh. Radu, Din nou despre arestarea
preventivă, Revista de drept penal, nr. 4/2003, p. 63-66; Gabriel Adrian Năsui,
Arestarea preventivă în noua reglementare a Codului de procedură penală, Dreptul nr.
2/2004, p. 147-154; Ioan Doltu, Natura şi regimul juridic ale măsurii preventive
constând în obligaţia învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea, Dreptul nr.
2/2004, p. 155-157.
143
că presoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
B) Legea penală să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii. Aceasta înseamnă că
măsurile preventive nu pot fi luate în cazul faptelor penale sancţionate
numai cu amenda şi nici în situaţia în care această pedeapsă este
prevăzută alternativ cu închisoarea (art. 136 al. 6 Cod procedură
penală)..
C) Să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 lit. a-i

Cod procedură penală, situaţie care este de natură să preîntâmpine
săvârşirea de abuzuri cu ocazia luării măsurii preventive, iar formularea
lor clară şi precisă constituie o garanţie pentru libertatea persoanei.
a) Identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot
fi stabilite din lipsă de date necesare (art. 148 lit. a). Acest caz se aplică,
de regulă, în situaţia luării măsurii preventive a reţinerii, având în
vedere imposibilitatea stabilirii în mod operativ a unor date personale
sau a domiciliului celui în cauză.
b) Infracţiunea este flagrantă iar pedeapsa închisorii prevăzută
de lege este mai mare de un an (art. 148 lit. b)
c) Inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de
la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte,
precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se
sustragă de la executarea pedepsei (art. 148 lit. c).
Situaţiile menţionate sunt independente şi fiecare în parte
permite luarea măsurii preventive fără a se exculde uneori şi cumularea
acestora.
d) Sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească
aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea
ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte
(art. 148 lit. d).
Influenţarea vreunuia din martori sau experţi se referă la situaţia
în care inculpatul, prin corupere sau constrângere, încearcă să-i
determine pe aceştia să facă declaraţii mincinoase ori să execute lucrări
de specialitate care să zădărnicească aflarea adevărului.
Prin distrugerea mijloacelor materiale de probă se înţelege
distrugerea obiectelor sau lucrărilor de orice fel care poartă urme ale
faptei comise sau care, prin legătură cu fapta, cu persoanele care au
144
săvârşit-o sau cu împrejurările în care a avut loc, pot furniza probe
necesare soluţionării cauzei penale, împiedicarea luării măsurilor de
conservare ori de salvare a lor, precum şi înlăturarea măsurilor luate
pentru conservarea sau salvarea acestora.
Alterarea mijloacelor de probă priveşte falsificarea sau
deteriorarea conţinutului acestora încât să nu mai fie apte a servi la
aflarea adevărului, ori în cazul folosirii lor, să dovedească nevinovăţia
persoanei care a comis o infracţiune.
e)Inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele
existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni
(art. 148 lit. e).
f) Inculpatul este recidivist (art. 148 lit. f). Sunt avute în vedere
prevederile art. 37 Cod penal, privind recidiva internă şi internaţională,
fiind consideraţi recidivişti atât cei care se află în stare de recidivă cât şi
cei care dobândesc această calitate prin condamnări anterioare.
g) Dispoziţiile art. 148 lit. g, privind existenţa circumstanţelor
agravante au fost abrogate prin Legea nr. 281/2003.
h) Inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau
pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa
în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că
inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va
încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta.
În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. c)-f) şi i), măsura arestării
inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani.
2. Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi prin

ce acte
Potrivit art. 136 Cod procedură penală, reţinerea poate fi luată de

organul de cercetare penală sau de procuror. Obligarea de a nu părăsi
localitatea sau ţara se pot lua numai de procuror în cazul urmăririi
penale sau de instanţa de judecată, în cazul judecăţii
Conform dispoziţiilor art. 136 alin. 5 Cod procedură penală,
arestarea preventivă poate fi luată de judecător.
145
3. Procedura de luare a măsurilor preventive
Atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, organele

judiciare au facultatea de a lua măsurile preventive, în raport de
competenţa fiecărui organ, de împrejurările concrete ale cauzei şi de
persoana făptuitorului.
Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia
o măsură preventivă, întocmeşte un referat motivat pe care îl înaintează
procurorului, care se pronunţă după ce a examinat şi dosarul cauzei.
Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta
care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care se
încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită şi
temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive (art.
137 Cod procedură penală).
Persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndată la cunoştinţă
motivele reţinerii sau arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţa celui
arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.
Când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau
inculpatului, organele judiciare încunoştinţează despre aceasta, în
termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană
pe care o desemnează cel arestat, consemnându-se aceasta într-un
proces verbal (art 1371 Cod procedură penală).
§3. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor

preventive
1. Înlocuirea măsurilor preventive
În cursul procesului penal se pot modifica temeiurile de fapt şi

de drept care au fost avute în vedere la luarea unei măsuri preventive,
ceea ce permite organelor judiciare să dispună înlocuirea acesteia cu
alta, corespunzătoare noilor situaţii. În această privinţă, art. 139 alin. 1
Cod procedură penală prevede că măsura preventivă luată se înlocuieşte
cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea măsurii.
2. Revocarea măsurilor preventive
146
În situaţia în care, în cursul procesului penal se constată că au
dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurii preventive, organul
judiciar va dispune, din oficiu sau la cererea persoanei interesate,
revocarea acesteia. Această obligaţie rezultă din prevederea art. 139
alin. 2 Cod procedură penală potrivit căreia, atunci când nu mai există
vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta
trebuie revocată din oficiu sau la cerere.
În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi
penale de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are
obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau
încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.
Când măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de
procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciază că informaţiile
primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau
revocarea măsurii, dispune aceasta, ori după caz, sesizează instanţa.
Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa, pentru
înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când
constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea
măsurii.
Măsura preventivă se revocă din oficiu şi când a fost luată cu
încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii şi
arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau
inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
De asemenea, dacă instanţa constată, pe baza unei expertize
medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi
tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Penitenciarelor, dispune, la cerere,
sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive.
Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre
măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b) şi c).
Dispoziţiile aliniatelor precedente se aplică chiar dacă organul
judiciar urmează să-şi decline competenţa.
3. Încetarea de drept a măsurilor preventive
Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind

inexistenţa vreunui temei pentru menţinerea măsurii preventive,
încetarea de drept a măsurii preventive constituie un obstacol legal în
menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată, sub
147
răspundere disciplinară sau chiar penală, să pună de îndată în libertate
pe cel reţinut sau arestat preventiv, ori să ridice de îndată obligaţia de a
nu părăsi localitatea sau alte obligaţii impuse de controlul judiciar1.
Cazurile în care încetează de drept măsura preventivă sunt
determinate de intervenirea în cursul procesului a unor obstacole în
menţinerea măsurii sau în desfăşurarea procesului şi în soluţionarea
cauzei, prevăzute de art. 140 Cod procedură penală.
Potrivit prevederilor art. 140 Cod procedură penală, măsurile
preventive încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de
organele judiciare;
b) în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi
penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.
Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci cănd,
înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă,
durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi,
în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13
(durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate
depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 zile), precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
În cazurile arătate la alin. 1 şi 2, instanţa de judecată, din oficiu
sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu
sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să
dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat,
trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispoziţia sau
ordonanţa, ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele
necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul
mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau
hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al
liberării.
§4. Căile de atac împotriva măsurilor preventive
1. Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare

penală sau a procurorului privind măsura reţinerii
1
Gr. Theodoru, op. cit., Partea generală, pag. 365.
148
Potrivit art. 1401 Cod procedură penală, împotriva ordonanţei
organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a
reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la
luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar
împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură se
poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul
parchetului sau după caz, la procurorul ierarhic superior în condiţiile art.
278 alin. 1 şi 2.
Procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor
24 de ore de la luarea măsurii reţinerii.
Când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu este
justificată, procurorul dispune revocarea ei.
Plângerea, împreună cu dosarul cauzei, va fi trimisă instanţei
competente în termen de 24 de ore iar învinuitul sau inculpatul arestat
va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător.
În cazul în care inculpatul se află internat în spital şi din cauza
stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei, sau în alte cazuri în care
deplasarea sa nu este posibilă, plângerea va fi examinată în lipsa
inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului căruia i se va da
cuvântul pentru a pune concluzii.
De eludarea dreptului la apărare al inculpatului nu poate fi vorba
câtă vreme textul prevede că plângerea va fi examinată în lipsa
inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului.
Plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror se va
cerceta în camera de consiliu, instanţa urmând a se pronunţa în aceeaşi
zi, prin încheiere, asupra legalităţii măsurii, după ascultarea învinuitului
sau inculpatului.
Încheierea este supusă recursului în termen de 3 zile, care curge
de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanţa
consideră necesar, însă participarea procurorului este obligatorie.
Atunci când consideră că măsura preventivă luată este ilegală,
instanţa dispune revocarea arestării şi punerea în libertate a învinuitului
sau inculpatului, după caz, revocarea măsurii obligării de a nu părăsi
localitatea.
2. Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind

măsurile preventive prevăzute în art. 136 lit. b) şi c) (obligarea de a
149
nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara).
Potrivit prevederilor art. 1402, împotriva ordonanţei procurorului

prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori
a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate
face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa căreia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Plângerea se va soluţiona în camera de consiliu.
Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie.
Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii.
Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie.
3. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă

privind arestarea preventivă
Articolul 1403 Cod procedură penală prevede că împotriva

încheierii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii
arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, împotriva încheierii
prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea
arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a
propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul
pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la
pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei şi va
fi ascultat în prezenţa apărătorului său. În cazul în care acesta se află
internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa
instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă,
recursul va fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa
apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie.
Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore,
iar recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării
învinuitului şi în 3 zile în cazul arestării inculpatului.
Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere.
Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este
150
justificată, instanţa dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate
a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea
măsurii arestării preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept
a acestei măsuri nu este suspensiv de executare.
Dosarul se restituie instanţei a cărei încheiere a fost atacată în
termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.
4. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă

în cursul judecăţii privind măsurile preventive.
Potrivit prevederilor art. 141 Cod procedură penală, încheierea

dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea,
înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care
se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată
separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este
de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la
comunicare, pentru cei lipsă.
Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore,
iar recursul se judecă în 3 zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul
primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea
sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constat încetarea
de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare.
§5. Reglementarea măsurilor preventive
1. Reţinerea
Reţinerea este o măsură privativă de libertate de scurtă durată

dar foarte utilă în stadiul iniţial al pornirii procesului penal, ceea ce
justifică folosirea ei numai în faza urmăririi penale, şi deci numai faţă
de învinuit1.
Raţiunea reglementării acestei măsuri preventive a fost
determinată de necesitatea izolării imediate a persoanei care a comis o
infracţiune în vederea împiedicării dispariţiei acesteia şi asigurării bunei
1
V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice... op. cit., vol. I, pag. 317.
151
desfăşurări a procesului penal.
Măsura reţinerii poate fi luată numai după ce s-a început
urmărirea penală în cauză şi există probe sau indicii temeinice că a fost
săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.
Potrivit prevederilor art. 143. Cod procedură penală, măsura
reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit,
dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală. Organul de cercetare penală este obligat să-l
încunoştiinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii
reţinerii.
Organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţa învinuitului
că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la
cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se
atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Acest drept a
fost numit dreptul la tăcere şi a stârnit un viu interes în literatura juridică
de specialitate de la noi.1
Măsura reţinerii poate fi luată şi de procuror, în condiţiile alin. 1
şi 11, caz în care este încunoştiinţat conducătorul parchetului din care
face parte.
Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar
fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta
săvârşită.
Pentru o intrpretare uniformă a legii s-au făcut precizări în
dispoziţiile art. 143 al. ultim., în sensul că sunt indicii temeinice atunci
când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă
de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
Potrivit prevederilor art. 144 Cod procedură penală, măsura
reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se
deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a
măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31
alin. 2 lit. b) din Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei Române.
În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se
menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de
punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.
Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se
1
Valerică Dabu, Ana-Maria Guşan, Dreptul la tăcere, drept fundamental, Dreptul nr.
9/2003, p. 125-126.
152
lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10
ore de la reţinerea învinuitului, odată cu încunoştiinţarea la care se
referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării
preventive, procedează, înăuntrul termenului prevăzut la alin. 1, potrivit
art. 146.
Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta
consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive,
procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit
art. 146.
2. Obligarea de a nu părăsi localitatea
Potrivit art. 145 Cod procedură penală, măsura obligării de a nu

părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau
inculpatului, de procuror în cursul urmăririi penale ori de instanţa de
judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte
fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Măsura poate
fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin.1
În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzută în alin. 1 nu
poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în
condiţiile legii. Măsura de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în
cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat.
Prelungirea se dispune de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de
zile. Dispoziţiile art. 159 alin. 7-9 se aplică în mod corespunzător.
Durata maximă a măsurii prevăzute în alin. 1 în cursul urmăririi penale
este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata
maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.
Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii
instanţei, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului,
respectiv secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte învinuitul
sau inculpatul.
În caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva
învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă
153
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri.
3. Obligarea de a nu părăsi ţara
Potrivit prevederilor art 1451 Cod procedură penală, măsura

obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau
inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de
judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încunoştiinţarea
organului care a dispus această măsură.
Dispoziţiile art. 145 se aplică în mod corespunzător şi în cazul
măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii
instanţei, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului,
respectiv secţiei de poliţie în a cărei rază locuieşte acesta, organelor
competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor de frontieră.
Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică
provizoriu paşaportul pe durata măsurii.
Dispoziţii asemănătoare există şi în Codul de procedură penală
al Republicii Bulgaria (art. 153a alin. 1, 153f alin. 1 şi 180).
Procurorul care a dispus această măsură trimite o copie de pe
ordonanţă Ministerului Administraţiei şi Internelor – Serviciul Naţional
“Poliţia de Frontieră” Sofia pentru a fi comunicată tuturor Punctelor de
control trecere frontieră din ţară.
4. Arestarea preventivă
Arestarea preventivă este o măsură de prevenţie care constă în

lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu şi în
condiţiile determinate de lege, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei
penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori a se
împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Această măsură preventivă a existat din cele mai vechi timpuri
ca o necesitate pentru împiedicarea sustragerii de la procesul penal a
făptuitorului, asigurarea dovezilor, a ordinii sociale şi juridice, fiind
întâlnită la egipteni, evrei, greci, romani, în vechiul drept din apusul
Europei şi în cel românesc1.
1
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Bucureşti, 1926, pag.
154
Arestul preventiv este o măsură care, spre deosebire de oricare
alta, trebuie în mod necesar să preceadă cercetarea infracţiunii; dar acest
caracter distinctiv nu înlătură altul esenţial, anume că singură legea
trebuie să determine cazurile în care se cuvine ca un om să fie arestat1.
A) Arestarea învinuitului
Introducerea în Codul de procedură penală a măsurii arestării

învinuitului a fost impusă de necesităţi practice întrucât există situaţii
când, faţă de complexitatea unor cauze şi de gravitatea faptelor
imputate, organele de urmărire penală nu au posibilitatea de a efectua în
termen de 24 de ore – cât durează măsura reţinerii – toate actele
necesare pentru strângerea datelor în temeiul cărora ar putea propune
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului. În astfel de
situaţii este necesar ca, după expirarea reţinerii, învinuitul să fie privat
de libertate încă o perioadă de timp pentru a da posibilitatea organului
de urmărire penală să strângă toate dovezile pentru aflarea adevărului2.
a) Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale
Potrivit prevederilor art. 146 Cod procedură penală, dacă sunt

întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există probe din care rezultă
vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la
sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul
urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după
ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu
propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a
învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.
Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a
cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorului delegat de
preşedintele instanţei.
La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei
sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a
691.
1
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag.
18.
2
V. Dongoroz, în colab., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală
anterior – prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, pag. 98.
155
propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de
reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică
atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din
urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului
reţinut.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de
consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de
apărător.
Dispoziţiile art. 1491 alin. 6 şi ale art. 150 se aplică în mod
corespunzător.
Participarea procurorului este obligatorie.
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau
respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată.
Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, judecătorul
dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în
concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi
fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile.
Totodată, judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă,
mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod
corespunzător menţiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a)-c), e) şi j),
precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este
dispusă arestarea preventivă a acestuia.
Dispoziţiile art. 152 alin. 1 se aplică în mod corespunzător.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore
de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei
lipsă.
b) Arestarea învinuitului la instanţa de judecată
Potrivit art 147 Cod procedură penală, instanţa de judecată poate

dispune arestarea învinuitului în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.
146, în situaţiile arătate în partea specială, titlul II Cod procedură penală
(art. 299, 337, 338).
În această fază a procesului penal măsura arestării învinuitului
vizează o persoană faţă de care nu s-a desfăşurat urmărirea penală
întrucât cel care este trimis în judecată devine inculpat şi deci se poate
pune problema arestării lui.
156
 În cazul infracţiunilor de audienţă,
potrivit art. 299 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa, dacă este cazul,
poate dispune arestarea preventivă a învinuitului iar preşedintele emite
un mandat de arestare a acestuia. Cel învinuit este trimis de îndată
procurorului împreună cu încheierea de şedinţă, procesul-verbal şi
mandatul de arestare. Prin infracţiune de audienţă se înţelege
infracţiunea comisă în faţa completului de judecată, indiferent dacă
acesta se află în sala de şedinţă sau în timpul unei cercetări la faţa
locului1.
 În cazul extinderii procesului penal în
baza art. 337 Cod procedură penală, instanţa poate lua măsura arestării
preventive a învinuitului în conformitate cu art. 338 Cod procedură
penală şi trimite cauza la procuror, cu cel puţin 8 zile înainte de
expirarea mandatului de arestare. Procurorul procedează potrivit
dispoziţiilor art. 155, 156, şi 159.
c) Actele prin care se dispune arestarea preventivă a

învinuitului
Măsura arestării preventive a învinuitului se dispune prin

încheiere, în cazul infracţiunilor de audienţă şi prin sentinţă de
dezinvestire când se trimite cauza la procuror (art. 337, 338 Cod
d) Arestarea preventivă a învinuitului în cazul infracţiunilor

flagrante
În cazul constatării infracţiunii flagrante, potrivit art. 468 Cod

procedură penală, învinuitul este reţinut iar la sesizarea organului de
cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului
arestarea, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data
expirării ordonanţei de reţinere.
Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în
mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată şi trimite
dosarul instanţei competente înainte de expirarea mandatului de
arestare.
1
V. Dongoroz, în colab., Noul Cod de procedură penală..., op. cit., pag. 234.
157
În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în
termen de 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, se aplică art.
146 şi următoarele.
B) Arestarea inculpatului
Arestarea inculpatului este cea mai grea măsură preventivă ce

poate fi luată numai faţă de persoana cu privire la care s-a pus în
mişcare acţiunea penală.
Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din cazurile
prevăzute în art. 148 lit. a)-i) (vezi supra, §2, Condiţiile în care pot fi
luate măsurile preventive).
Potrivit prevederilor art. 149 Cod procedură penală, durata
arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de
zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul
curge de la data emiterii mandatului când arestarea a fost dispusă după
ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în
lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a
mandatului de arestare.
Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de
la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior
rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor
alineatului precedent.
a) Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale
Potrivit prevederilor art. 140 1 Cod procedură penală, procurorul,

din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt
întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 Cod procedură penală şi există
vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală, când
consideră că în interesul urmării penale este necesară arestarea
inculpatului, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului,
prezintă dosarul cauzei cu propunerea motivată de luare a măsurii
arestării preventive, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de
acesta. Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a
cărei circumscripţie se află locul de detenţie, ori judecătorului delegat
158
de preşedintele instanţei.
Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, preşedintele
instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de
soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea
mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau,
dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere.
Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi
procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa
judecătorului a inculpatului arestat sau reţinut.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de
consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
Inculpatul va fi adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În
cazul în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare,
potrivit art. 146 Cod procedură penală şi din cauza stării sănătăţii ori din
cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa
judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa
inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a
formula concluzii.
Dispoziţiile art. 150 se aplică în mod corespunzător.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare
preventivă prin încheiere motivată. În cazul în care sunt întrunite
condiţiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune prin încheiere
arestarea preventivă a inculpatului, arătând temeiurile care justifică
luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu
poate depăşi 30 de zile.
Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele
care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a
fost anterior reţinut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se
dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. Dispoziţiile
art. 146 alin. 10 şi art. 152 alin. 1 Cod procedură penală se aplică în
mod corespunzător.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore
de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi în cazul în care
procurorul pune în mişcare acţiunea penală înainte de expirarea duratei
mandatului de arestare a învinuitului. Mandatul de arestare a
învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a
159
inculpatului. Măsura arestării inculpatului poate fi luată potrivit
prevederilor art. 150 Cod procedură penală, numai după ascultarea
acestuia de căre procuror şi de către judecător, afară de cazul când el
este dispărut, se află în străinătate, ori se sustrage de la urmărire ori de
la judecată, ori se află în una din situaţiile prevăzute de art. 149 1 alin. 6.
În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se
sustrage de la urmărirea penală ori de la judecată, când mandatul a fost
emis fără ascultarea lui, el va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a
prezentat.
a1 Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale
Potrivit prevederilor art. 155 Cod procedură penală, arestarea

inculpatului dispusă de instanţă, poate fi prelungită în cursul urmăririi
penale motivat dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială
impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să
justifice privarea de libertate. În cazul prevăzut în alin. 1, prelungirea
duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
a2 Propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în cursul

urmăririi penale
Potrivit prevederilor art. 156 Cod procedură penală, prelungirea

duratei arestării prevăzute de art 155 se dispune pe baza propunerii
motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunerea
organelor de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită
supravegherea şi înaintată de acesta cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea duratei arestării, instanţei prevăzute în art. 155 alin. 2.
Dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă inferioară celei
competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanţei
competente. Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În
cuprinsul adresei se pot arăta şi alte motive care justifică prelungirea
arestării decât cele cuprinse în propunere. Când în aceeaşi cauză se
găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive
expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanţa pentru unul
dintre inculpaţi, va sesiza totodată instanţa şi cu privire la ceilalţi.
160
a3 Procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi
penale
Potrivit prevederilor art. 159 Cod procedură penală, dosarul cauzei

va fi depus de procuror odată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat
de apărător. Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în
camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura
infracţiunii. Inculpatul va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de
apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din
cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri
deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi
examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului
căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Partciciparea procurorului este obligatorie.
În cazul în care instanţa acordă prelungirea, aceasta nu va putea
depăşi 30 de zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra
prelungirii arestării preventive în termen de 24 de ore de la primirea
dosarului şi comunică încheierea celor lipsă de la judecată în acelaşi
termen. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate
fi atacată cu recurs de procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la
pronunţare pentru cei prezenţi sau de la comunicare pentru cei lipsă.
Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării
preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus
prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare.
Inculpatul este adus la judecarea recursului. Măsura dispusă de instanţă
se comunică administraţiei locului de deţinere care este obligată să o
aducă la cunoştinţă inculpatului. Dacă încheierea primei instanţe care se
pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs,
instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24
de ore de la expirarea termenului de recurs.
Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi
30 de zile. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod
corespunzător. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi
penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de
zile.
161
a4 Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului
Potrivit prevederilor art. 160 Cod procedură penală, când

procurorul dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată a inculpatului
aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel
puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a
duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării. Instanţa, în
camera de consiliu, procedează potrivit art. 3001 (revocă sau menţine
arestarea preventivă).
b) Arestarea inculpatului în cursul judecăţii
Potrivit prevederilor art. 160a Cod procedură penală, arestarea

preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii prin
încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi
există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală.
Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de
24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la
comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în
termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat
împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de
executare.
Dispoziţiile art. 151 se aplică şi în cazul arestării inculpatului în
cursul judecăţii. Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în
aceeaşi cauză în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, se poate
dispune din nou această măsură dacă au intervenit elemente noi care fac
necesară privarea de libertate. În cursul judecăţii, instanţa verifică
periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi
care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea
arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea
impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care
justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată
menţinerea arestării preventive. Încheierea poate fi atacată cu recurs,
prevederile art. 160a alin. 2, aplicându-se în mod corespunzător.
162
§6 Dispoziţii speciale pentru minori
Ultimele modificări aduse Codului de procedură penală în anul

2003 cuprind importante prevederi pentru luarea măsurilor preventive
faţă de minori. De la dispoziţiile legale aplicabile inculpaţilor majori s-
au prevăzut câteva derogări şi completări speciale pentru minori.
1. Drepturile proprii şi regimul special pentru minori
Potrivit prevederilor art. 1607 Cod procedură penală, minorilor

reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute
de lege, pentru deţinuţii preventivi ce au depăşit 18 ani, drepturi proprii
şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile
vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate luate faţă de
minori în scopul bunei desfăşurări a procesului-penal, ori a împiedicării
sustragerii lor de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la executarea
pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a
minorului.
Învinuiţilor sau inculpaţilor minori reţinuţi sau arestaţi preventiv li
se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele judiciare fiind
obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă
minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct
cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se dispune reţinerea
sau arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se
încunoştiinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii şi în termen de
24 de ore în cazul arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta, iar în caz de arestare şi Serviciul de reintegrare
socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor
neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece
în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.
În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de
majori, în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv.
Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzut de lege
pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul
163
unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea
locului de deţinere preventivă de către procuror, precum şi prin
controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii
preventivi.
2. Reţinerea minorului la dispoziţia organului de cercetare

penală sau a procurorului
Potrivit prevederilor art. 160g Cod procedură penală, în mod cu

totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi
reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu
înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate
depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune
pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori
mai mare.
Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin
ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore.
3. Arestarea preventivă a minorului
Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă

pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este
detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani sau mai mare şi o altă
măsură preventivă nu este suficientă (art. 160h Cod procedură penală).
Durata arestării inculpatului minor între 14-16 ani este în cursul
urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi
temeinicia arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii,
periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în
cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi
dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă a minorului în
cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în total un termen
rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând
depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare,
arestarea preventivă a inculpatului minor între 14-16 ani, în cursul
urmăririi pnale, poate fi prelungită până la 180 de zile.
Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în
cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata
164
măsurii arestării preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale
de fiecare dată cu 20 de zile, însă nu poate depăşi în total un termen
rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de
10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul
urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 zile.
Verificrae legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a
inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii, se efectuează
periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului
minor este de cel mult 3 zile.
§7 Liberarea provizorie
Codul de procedură penală distinge între 2 modalităţi de liberare

provizorie: liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea
provizorie pe cauţiune (art. 1601).
1. Liberarea provizorie sub control judiciar
Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în

anumite condiţii şi cu stabilirea anumitor obligaţii pentru inculpat
prevăzute în art. 1602 Cod procedură penală.
Sub acest aspect, dispoziţiile menţionate cuprind atât condiţiile
ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie, cât şi
condiţiile privind comportamentul inculpatului pe durata luării acestei
măsuri procesuale1.
Se cere ca infracţiunea săvârşită să fie din culpă, iar în cazul
celor intenţionate maximul special al pedepsei închisorii să nu
depăşească 12 ani; inculpatul să nu fie recidivist şi să nu existe date din
care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o altă infracţiune
sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin
influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea
mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Potrivit art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală, organul judiciar
dispune ca, pe timpul liberării provizorii, inculpatul să respecte una sau
mai multe din următoarele obligaţii: să nu depăşească limita teritorială
fixată decât în condiţiile stabilite de organul judiciar; să comunice
organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă; să nu
1
165
meargă în locuri anumite stabilite; să se prezinte la organul de urmărire
penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate; să nu conducă
nici un autovehicul sau anumite autovehicule; să nu exercite o profesie
de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea faptei. Liberarea
provizorie sub control judiciar se dispune atât în cursul urmăririi penale,
cât şi în cursul judecăţii de instanţa de judecată. Controlul modului în
care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă
revine judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului sau
organului de poliţie. Controlul judiciar instituit de instanţă poate fi
oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru
motive temeinice.
2. Liberarea provizorie pe cauţiune
Potrivit art. 1604 alin. 1 Cod procedură penală, liberarea

provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în
cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus
cauţiunea stabilită de organul judiciar competent, şi sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute în art. 1602 alin. 1 şi 2.
 Cauţiunea
Cauţiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună

inculpatul cu scopul de a garanta respectarea de către acesta a
obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii (art. 1605 alin. 1).
Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 10.000.000 lei, iar
consemnarea acesteia se face pe numele învinuitului sau inculpatului şi
la dispoziţia instanţei care a stabilit-o (art. 160 5 alin. 2 şi 3 Cod
Cauţiunea se restituie sau nu în cazurile prevăzute expres în art.
5
160 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală.
 Cazurile de restituire a cauţiunii
Cauţiunea se restituie, potrivit art. 1605 alin. 4 Cod procedură

penală, atunci când:
a) se revocă liberarea provizorie pentru descoperirea unor fapte
166
şi împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare
provizorie, care justifică arestarea inculpatului (art. 160 10 alin. 1 lit. a
b) se constată de instanţă prin încheiere, că nu mai există
temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;
c) se dispune scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea
urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal;
d) se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu
suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub
supraveghere sau cu executarea la locul de muncă.
e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii.
 Cazurile de nerestituire a cauţiunii
Cauţiunea nu se restituie potrivit art. 160 5 alin. 5 Cod procedură

penală, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii, când liberarea
provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art. 16010 alin. 1 lit. b).
În aceste cazuri, cauţiunea se face venit la bugetul de stat la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În cazurile prevăzute de art. 1605 lit. b-e Cod procedură penală
se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie (art. 160 5 alin. 6 Cod
3. Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau

pe cauţiune
Procedura este comună pentru ambele modalităţi ale liberării

provizorii, motiv pentru care o vom examina nediferenţiat.
Potrivit art. 1606 alin. 1-4 Cod procedură penală, cererea de
liberare provizorie poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale cât şi în
cursul judecăţii, până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima
instanţă, de către învinuit sau inculpat, soţul ori rudele apropiate ale
acestuia.
Cererea poate fi făcută şi în cazul în care s-a dispus rejudecarea
cauzei de către instanţa de recurs pentru administrarea de noi probe sau
când s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a
fost casată.
167
Deşi legea nu precizează, s-a apreciat1 că cererea de liberare
provizorie poate fi făcută şi în cazul reluării urmăririi penale, când
dosarul a fost restituit de instanţă în vederea refacerii sau completării
urmăririi penale, deoarece şi în aceste cazuri se află în faza de urmărire
penală.
Cererea de liberare provizorie trebuie să cuprindă numele,
prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi
menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii referitoare la cazurile de
revocare a liberării provizorii.
În cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să
cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii
dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. Rezolvarea
cererii, în cursul urmăririi penale revine instanţei competente să judece
cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea
cauzei. Cererea depusă la organul de cercetare penală, la procuror, ori la
administraţia locului de deţinere se înaintează în termen de 24 de ore
instanţei competente.
 Măsurile pregătitoare examinării cererii
În primul rând, instanţa de judecată are obligaţia, potrivit art.

1607 Cod procedură penală, să verifice dacă cererea de liberare
provizorie cuprinde menţiunile prevăzute în art. 1606 alin. 2 şi 3 şi, dacă
este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este
depusă la instanţă înaintea termenului de judecată, aceste obligaţii revin
preşedintelui instanţei care procedează şi la încunoştiinţarea
petiţionarului despre termenul de judecare a cererii. Dacă cererea este
făcută la primul termen de judecată sau la termenul ulterior, este
verificată sub aspectul conţinutului de către completul de judecată
căruia i-a fost repartizată spre soluţionare cauza penală în care se face
cererea.
În al doilea rând, organul competent să rezolve cererea trebuie
să-l întrebe pe inculpat dacă şi-o însuşeşte când este făcută de o altă
persoană. Declaraţia inculpatului cu privire la însuşirea cererii se
consemnează pe cerere.
 Examinarea şi admiterea în principiu a cererii

1
168
Întrucât în cauză inculpatul este arestat, art. 1608 alin. 1 Cod
procedură penală stabileşte obligaţia pentru instanţă de a examina de
urgenţă cererea, verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru admisibilitatea acesteia.
În cazul cererii de liberare pe cauţiune, dacă instanţa constată că
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul
cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie depusă, încunoştiinţând
despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de
consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea şi fixează
termenul pentru soluţionarea ei. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă,
cererea se respinge.
 Soluţionarea cererii
Art. 1608a Cod procedură penală prevede că soluţionarea cererii

se face după ascultarea învinuitului sau inculpatului, a concluziilor
apărătorului precum şi ale procurorului.
În cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege şi cererea este întemeiată, instanţa admite cererea şi dispune
punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului. În cazul
admiterii cererii de liberare provizorie, instanţa stabileşte şi obligaţiile
ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat. O copie de pe
dispozitivul încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se
trimite administraţiei locului de deţinere şi organului de poliţie în a cărui
rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul, fiind încunoştinţate şi
persoanele interesate.
Primind copia de pe dispozitivul hotărârii de admitere a cererii
de liberare provizorie, administraţia locului de deţinere este obligată să
ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau
inculpatului. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege, când cererea nu este întemeiată sau când aceasta a fost făcută de
către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat,
instanţa respinge cererea.
 Revocarea liberării provizorii
169
Potrivit art. 16010 alin. 1 Cod procedură penală, liberarea
provizorie poate fi revocată în următoarele cazuri:
 se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la
data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea
învinuitului sau inculpatului;
 învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea credinţă,
obligaţiile ce-i revin, potrivit art. 1602 alin. 3 şi art. 1604 alin. 2 şi
stabilite de instanţa de judecată;
 învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea
adevărului;
 învinuitul sau inculpatul săvârşeşte din nou, cu intenţie, o
infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.
Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă prin
încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător.
Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului când
acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută.
În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune
arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou
mandat de arestare.
 Recursul împotriva încheierilor privind liberarea

provizorie
Potrivit prevederilor art. 1609 Cod procedură penală, împotriva

încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare
provizorie, se poate face recurs de către învinuit sau inculpat, ori de
către procuror, la instanţa superioară. Termenul de recurs este de 24 de
ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare
pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de
24 de ore. Recursul se judecă în termen de 2 zile şi se va soluţiona în
camera de consiliu. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea
recursului. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se
pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului.
Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare
provizorie nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen
de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Dispoziţiile alineatelor
precedente se aplică în mod corespunzător şi în cazul modificării sau
ridicării controlului judiciar.
170
Secţiunea a III a
Alte măsuri procesuale
§1. Măsurile de ocrotire
Putem defini măsurile de ocrotire ca fiind acele măsuri

procesuale care se iau în procesul penal în vederea ocrotirii persoanelor
ce ar avea de suferit în urma luării împotriva învinuitului sau
inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate.
Potrivit art. 161 Cod procedură penală, când măsura reţinerii sau
arestării preventive a fost luată faţă de învinuit sau inculpat în a cărui
ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană
căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii
sau altei cauze, are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată autoritatea
competentă în vederea luării măsurii de ocrotire. Obligaţia de
încunoştiinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii ori a
arestării preventive.
§2. Măsurile de siguranţă
Măsurile de siguranţă1 sunt acele măsuri procesuale ce se iau în

mod provizoriu, în cursul procesului penal, faţă de învinuit sau inculpat
pentru a înlătura starea de pericol generată de natura cauzei şi pentru
preîntâmpinarea săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.
Dată fiind natura juridică a măsurii de siguranţă prevăzute de art. 114
Cod penal, la judecarea sesizării adresate de procuror pentru luarea
acestei măsuri instanţa nu poate obliga partea vătămată care a suferit
daune materiale prin fapta săvârşită de un bolnav psihic să plătească
1
171
despăgubiri civile. Într-o cauză de această natură, instanţele din Iaşi au
respins cererea părţii vătămate cu motivarea că instanţa nu a fost
investită cu judecarea fondului cauzei, iar partea vătămată are deschisă
separat calea unei acţiuni civile spre a-şi valorifica pretenţiile.1
Potrivit art. 162 alin. 1 Cod procedură penală, dacă procurorul în
cursul urmăririi penale constată că învinuitul sau inculpatul se află în
vreuna din situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal,
sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea în mod
provizoriu a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul judecăţii,
măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod
provizoriu de instanţa de judecată.
Instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă, numai după
ascultarea învinuitului ori inculpatului, în prezenţa apărătorului şi a
procurorului.
Pentru luarea celor două măsuri de siguranţă trebuie îndeplinite
următoarele condiţii2:
 să fie început procesul penal;
 să existe o cauză de boală din cele
prevăzute de lege;
 datorită acestei boli, învinuitul sau
inculpatul să prezinte pericol pentru societate.
Obligarea la tratament medical sau internarea medicală poate fi
luată şi în cazul în care a fost dispusă soluţia de încetare a urmăririi
penale sau de scoatere de sub urmărire penală 3, cu excepţia cazurilor
prevăzute în art. 10 lit. a, b şi c Cod procedură penală. Aceste măsuri de
siguranţă nu pot fi luate în cazul în care procurorul dispune neînceperea
urmăririi penale întrucât legea are în vedere învinuitul şi inculpatul,
ceea ce presupune că procesul penal a început.
Faţă de făptuitorul minor – care, din cauza stării sale fizice sau
psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de
educaţie – trebuie luată măsura internării într-un institut medical-
educativ, măsură prevăzută de art. 101 lit. d Cod penal, iar nu măsura de
siguranţă a internării medicale (art. 114 Cod penal).
Potrivit art. 162 alin. 2-6 Cod procedură penală, instanţa ia
1
Curtea de Apel Iaşi, dec. pe. 849/2.12.1999, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de
practică judiciară, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 168-170.
2
3
A se vedea Plenul T.S., dec. de îndr. Nr. 3/1973, C.D., 1973, pag. 24.
172
măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării provizorii şi, totodată
sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor
mintali şi a toxicomanilor periculoşi. Măsura internării provizorii
durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată.
Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale. În cazul în care
s-a dispus internarea medicală, se vor lua şi măsurile de ocrotire
prevăzute în art. 161 Cod procedură penală.
Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura
internării poate fi atacată separat, cu recurs care nu suspendă executarea.
Aceste măsuri vor fi luate chiar dacă inculpatului i se aplică
suspendarea condiţionată a executării pedepsei întrucât ceea ce
precumpăneşte este pericolul social pe care acesta îl prezintă1.
Caracterul provizoriu al măsurilor de siguranţă este consacrat şi
de legea procesual penală italiană. Astfel, potrivit prevederilor art. 312
Cod procedură penală, în cazurile prevăzute de lege, aplicarea
provizorie a măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 206 Cod penal este
dispusă de judecător (conform art. 279), la cererea Ministerului Public
(conform art. 291), în orice stadiu al judecăţii şi în orice treaptă de
jurisdicţie, când există importante indicii de comitere a unei fapte
penale.2
§3. Măsurile asiguratorii
1. Noţiunea de măsuri asiguratorii
Măsurile asiguratorii3 sunt măsuri de constrângere reală şi

constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a
bunurilor şi veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor
cauzate prin infracţiune precum şi pentru garantarea executării
pedepselor pecuniare.
Această instituţie împreună cu restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii îşi justifică prezenţa în cadrul
măsurilor procesuale deoarece, până la soluţionarea definitivă a
cauzelor penale şi rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost
1
2
Giorgio Lattanzi, op. cit., p. 818
3
173
admisă acţiunea civilă reparatorie sau prin care s-a pronunţat pedeapsa
amenzii, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ar putea să
înstrăineze bunurile pe care le are şi să devină insolvabil1.
Bunurile care fac obiectul măsurilor asiguratorii sunt
indisponibilizate în cursul procesului penal de organul de urmărire
penală sau de instanţa de judecată în baza art. 163 alin. 1 Cod procedură
penală, prin instituirea unui sechestru. În situaţia în care bunurile
indisponibilizate sunt înstrăinate se comite infracţiunea de sustragere de
sub sechestru, faptă prevăzută de art. 244 Cod penal.
Luarea măsurilor asiguratorii impune îndeplinirea următoarelor
condiţii2:
 să existe o pagubă materială;
 paguba să fie produsă prin
infracţiune;
 să existe un proces penal;
 să existe parte civilă.
2. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asiguratorii
Potrivit art. 163 alin. 2 Cod procedură penală, măsurile

asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor
învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente,
până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
3. Bunurile exceptate
Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele

la care se referă art. 145 Cod penal, precum şi cele exceptate de lege.
Din prima categorie fac parte bunurilor autorităţilor publice,
instituţiilor sau altor persoane de interes public iar din cea de a doua,
cele arătate în art. 406-409 din Codul de procedură civilă.
4. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii
a) Consideraţii generale
1
2
174
Măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua la
cererea părţii civile sau din oficiu.
Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie când cel vătămat
este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către

procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă
la îndeplinire de către secretarul parchetului.
b) Sechestrul propriu-zis
În baza art. 165 Cod procedură penală, organul care procedează

la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile
sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, şi la experţi.
De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi
aparţin, cu obligaţia de a nu le greva sau înstrăina.
În situaţia în care există pericol de înstrăinare, bunurile mobile
sechestrate vor fi ridicate sau sigilate, putându-se numi un custode.
Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate
actele efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea
valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la
urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru şi se
consemnează obiecţiile părţilor sau a altor persoane interesate (art. 166
Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a
aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului
ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin.
c) Inscripţia ipotecară
Inscripţia ipotecară constituie o formă specială a sechestrului

aplicabilă în cazul bunurilor imobile care implică anumite formalităţi de
autentificare şi de publicitate1.
În această privinţă, art. 166 alin. 3 Cod procedură penală
prevede că pentru bunurile imobile sechestrate organul care a dispus
instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei
1
175
ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin
care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de
sechestru.
Ca şi în cazul altor măsuri asiguratorii cu carcater real, inscripţia
ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului imobil cu privire la care
a fost dispusă măsura, iar procedura se subsumează Legii cadastrului şi
publicităţii imobiliare nr. 7 din 13 martie 19961. În baza art. 65 din
această lege, prin Ordinul nr. 2371/C din 22 decembrie 1997 al
ministrului justiţiei a fost aprobat Regulamentul de organizare şi
funcţionare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor 2 care, în art.
44 lit. c, prevede şi măsurile de indisponibilizare în legătură cu
imobilele din cartea funciară.
d) Poprirea
O formă specială de indisponibilizare este poprirea care se aplică

sumelor de bani datorate celui sechestrat3.
Potrivit art. 167 Cod procedură penală, sumele de bani datorate
cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente
de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, sunt poprite în
mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii
actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi
consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus
poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la data
scadentă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de
la consemnare.
e) Contestarea măsurilor asiguratorii
Persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate prin luarea

unei măsuri asiguratorii precum şi orice altă persoană interesată pot face
contestaţie contra acestor măsuri şi împotriva modului de aducere la
îndeplinire a acestora.
În acest sens, art. 168 alin. 1 Cod procedură penală prevede că,
în contra măsurii asiguratorii luate şi a modului de aducere la
1
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 61 din 26.03.1996.
2
Publicat în M.Of., Partea I, nr. 84 din 23 februarie 1998.
3
176
îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă
civilmente precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge
organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori
procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal
În cazul în care măsurile asiguratorii au fost luate de instanţă,
hotărârea acesteia poate fi atacată separat cu recurs care nu suspendă
executarea (art. 168 alin. 2 Cod procedură penală).
După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a
făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se
poate face contestaţie, potrivit legii civile (art. 168 alin. 3 Cod
procedură penală). În acest caz, contestaţia vizează doar actul
procedural de aducere la îndeplinire a măsurii asiguratorii, nu şi actul
procesual prin care s-a dispus măsura.
§4. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

săvârşirii infracţiunii
1. Restituirea lucrurilor
Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală care garantează

repararea în natură a pagubei produse prin sustragerea lor.
Potrivit art. 169 alin. 1 Cod procedură penală, dacă procurorul
sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori
inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt
proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia
sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate.
Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate
poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 Cod procedură penală,
stabilirea acestui drept şi restituirea.
Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu
se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu
obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la
rămânerea definitivă a hotărârii (art. 169 alin. 2).
Restituirea lucrurilor se poate dispune de către organul de
urmărire penală printr-o rezoluţie sau de către instanţa de judecată prin
încheiere, această măsură având caracter provizoriu, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, când produce efecte depline.
177
2. Restabilirea situaţiei anterioare
Ca şi restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare

constituie un mod de reparare în natură a pagubelor produse prin
infracţiune. Art. 170 Cod procedură penală prevede că procurorul sau
instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod
vădit din comiterea infracţiunii iar restabilirea este posibilă. Luarea
acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitor
infracţiuni care, prin natura urmărilor lor permit sau impun restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii lor1.
1
178
CAPITOLUL VIII
ACTELE PROCESUALE SI PROCEDURALE
COMUNE
Secţiunea I
Actele procesuale şi actele procedurale
§1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural
În desfăşurarea procesului penal, principalii participanţi îşi

exercită drepturile şi îşi aduc la îndeplinire obligaţiile pe care le au prin
efectuarea unor acte cerute de specificul fiecărei cauze penale, denumite
acte procesuale sau acte procedurale .1
Actele procesuale sunt activităţi prin care autorităţile judiciare şi
părţile din proces îşi manifestă voinţa, în condiţiile şi formele prevăzute
de lege, de începere şi de desfăşurare a procesului penal în vederea
realizării scopului acestuia.2
§2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune
Actele procesuale şi procedurale sunt foarte variate şi permit

clasificarea lor după mai multe criterii:
a) După caracterul de generalitate3
-acte comune, care pot fi îndeplinite sau efectuate în orice fază a

procesului penal şi în legătură cu oricare instituţie procesuală mai
însemnată, fiind reglementate, în principal, în partea generală a Codului
de procedură penală;
1
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. PRO, Bucureşti, p. 361
2
Gr. Teodoru, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p.
389
3
Gh. Nistoreanu, în colab, Manual de drept procesual penal, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1999, p. 145
179
-acte speciale, care sunt specifice unui anumit moment sau
instituţii ale procesului penal, cum ar fi declaraţia de exercitare a căilor
de atac.
b) După subiecţii procesuali care le efectuează
-acte oficiale, care sunt efectuate de organele judiciare, cum ar fi

începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,
trimiterea în judecată, etc;
-acte neoficiale, efectuate de părţi şi celelalte persoane care
participă la procesul penal, cum ar fi constituirea de parte vătămată sau
de parte civilă.
c) După obligativitatea efectuării lor1
-acte obligatorii sau imperative, care trebuiesc îndeplinite atunci

cînd sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege.
-acte facultative, care pot fi efectuate numai la
manifestarea voinţei autorităţii sau a persoanei abilitate în aces sens.
§3. Unele acte procedurale comune
A. Citarea
Citarea este actul procedural scris şi individual prin care o
persoană este chemată în faţa autorităţii judiciare la o anumită dată, sub
prevederea unei sancţiuni în caz de neprezentare.
Art. 176 Cod procedură penală, prevede că citaţia este
individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
-denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care
emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
-numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea
obiectului cauzei;
-adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii:
localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar
în commune: judeţul, comuna, satul. În citaţie se menţionează, cînd
1
ibidem
180
este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat;
-ora, ziua, luna şi anul de înfăţişare precum şi invitarea celui citat să se
prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz
de neprezentare. Citaţia se semnează de cel care o emite.
Locul unde se trimite citaţia prezintă importanţă pentru o reală
încunoştiinţare a părţilor despre termenul de judecată şi pentru evitarea
sustragerii inculpatului de la judecată.
Ca regulă generală prevăzută de art. 177 al. 1 Cod procedură
penală, învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar
dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin
serviciul de personal al unităţii la care lucrează.
În ce priveşte înmânarea citaţiei, legea distinge după cum
aceasta se face persoanei care urmează să se prezinte în faţa organelor
judiciare sau altor persoane:
Potrivit art. 178 al. 1 şi 2 Cod procedură penală, citaţia se
înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire.
Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia
soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în
mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată
unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii (art. 179
al. 1 Cod procedură penală).
În vederea îndeplinirii procedurii de citare, art. 181 Cod
procedură penală prevede ce trebuie să cuprindă înscrisurile
procedurale. Astfel, dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă
numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a
instanţei care a emis citaţia, numele şi prenumele şi calitatea persoanei
citate, precum şi data pentru care este citată. De asemenea, această
dovadă trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei, numele, prenumele,
calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de către
acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia,
precum şi arătarea calităţii acesteia.
B. Comunicarea actelor procedurale

Comunicarea este actul procedural scris prin care se
transmite unui participant la procesul penal un alt act procedural scris,
spre a lua cunoştinţă de cuprinsul său1. Potrivit dispoziţiilor procesual
penale în vigoare, comunicarea actelor procedurale se poate face prin
1
181
transmiterea actului procedural constatator sau prin înştiinţarea despre
îndeplinirea unui act procedural în cadrul procesului penal. În cazul în
care se transmite actul procedural constatator, Codul de procedură
penală foloseşte termenul "comunică". Spre exemplu, în art. 313 al. 2 se
prevede că inculpatului aflat în stare de deţinere i se comunică şi copia
actului de sesizare a instanţei, iar art. 360 stabileşte că părţilor care au
lipsit, atât la judecată, cât şi la pronunţare, inculpatului deţinut şi celui
militar în termen, care au lipsit de la pronunţarea hotărârii, li se
comunică copii de pe dispozitivul acesteia.
C. Mandatul de aducere
Mandatul de aducere este un act procedural scris1, cu aceleaşi
menţiuni esenţiale ca şi ale citaţiei, cuprinzând un ordin adresat
organelor de poliţie de a aduce în faţa autorităţii judiciare emitente
persoana la care se referă.
Potrivit art. 183 Cod procedură penală, o persoană poate fi adusă
în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza
unui mandat de aducere întocmit cu aceleaşi menţiuni ca şi citaţia, dacă
fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este
necesară. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte
de a fi chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa
constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această
măsură.
Mandatul de aducere se execută prin organele de poliţie, aşa cum
dispune art. 184 Cod procedură penală.
§4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor

materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite
a) Modificarea actelor procedurale
Actul procedural constatator nu trebuie să cuprindă nici o

adăugire, corectură sau suprimare de text. Din acest motiv articolul 194
Cod procedură penală prevede că orice adăugire, corectură ori
suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este ţinută în seamă
numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau
la sfîrşitul actului, de către cei care l-au semnat. Modificările
1
ibidem, op. cit., p. 400
182
neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile.
Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate astfel încât
să nu se poată face adăugiri.
b) Îndreptarea erorilor materiale
În cuprinsul unui act procedural constatator este posibil să se

strecoare unele erori materiale, cum sunt greşelile din neatenţie sau de
dactilografiere, asupra numelui sau calităţii părţilor sau asupra unor date
ori cifre. Pentru a nu se desfiinţa actul procedural datorită erorilor
materiale, art. 195 Cod procedură penală prevede că acestea se îndreaptă
de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a
întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da
lămuriri. Despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată, după caz, întocmeşte un proces-verbal sau o
încheiere, făcându-se menţiune şi la sfîrşitul actului corectat.
c) Înlăturarea unor omisiuni vădite
Potrivit art. 196 Cod procedură penală, dispoziţiile art. 195 se

aplică şi în cazul cînd organul de urmărire penală sau instanţa, ca
urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse
de martori, experţi, interpreţi, apărători, conform art. 189 sau 190,
precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor
asigurătorii.
Secţiunea a II-a
183
Termenele în procesul penal
§1. Noţiuni introductive
1. Rolul termenelor în desfăşurarea procesului penal
Termenul este intervalul de timp în care se pot sau trebuie

îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau procedurale ori acestea
nu pot fi îndeplinite1. Instituţia termenului în procesul penal
prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare,
operativitatea2 şi asigură o anumită durată minimă necesară pentru ca
activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţiuni3.
Pentru reglementarea termenelor în procesul penal legiuitorul
foloseşte două modalităţi4:
 determinarea relativă lăsată la

aprecierea organului judiciar care se exprimă prin formulele: de îndată
(art. 152 alin. 4, art. 256, art. 300 alin. 2, art. 306 Cod procedură
penală); de urgenţă (art. 1608 alin. 1 şi art. 293 Cod procedură penală);
imediat (art. 153 alin. 3 Cod procedură penală);
 determinarea absolută care se poate

face pe ore, pe zile, pe luni sau pe ani sau prin anumite formule: până la
terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă (art. 16 alin. 2 şi
1606 alin. 1 Cod procedură penală); până la citirea actului de sesizare a
instanţei (art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1 şi art. 39 alin. 2 Cod procedură
penală); în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată cu
procedură completă (art. 197 alin. 4 Cod procedură penală); până la
pronunţarea hotărârii definitive (art. 39 alin. 1 Cod procedură penală);
până la începerea dezbaterilor (art. 292 alin. 2 Cod procedură penală).
2. Termene substanţiale şi termene procedurale
1
Ibidem, pag. 401.
2
3
4
Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol. II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1994, pag. 107.
184
Termenele prevăzute de legea procesual penală sunt procedurale
şi substanţiale.
Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale
fiind necesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor
procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a
scopului procesului penal1.
Majoritatea termenelor prevăzute de Codul de procedură penală
sunt procedurale, dintre care amintim termenul în care procurorul
trebuie să sesizeze instanţa, după dispunerea trimiterii în judecată;
termenul de rezolvare a plângerilor de către procuror (art. 278 Cod
procedură penală), termenul de apel şi de recurs etc.
Termenele substanţiale sunt intervale de timp determinate de
lege pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale care
stabilesc sau disciplinează în timp măsurile pe care organele judiciare le
pot lua în ceea ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor
persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal2.
Sunt termene substanţiale cele care privesc durata măsurilor
preventive, care sunt cele mai importante, cele aplicabile în domeniul
liberării condiţionate, prescripţiei, reabilitării sau care privesc durata
pedepselor etc.
Potrivit art. 188 Cod procedură penală, în calcularea termenelor
privind luarea, menţinerea ori revocarea măsurilor preventive, ora sau
ziua de la care începe şi la care sfârşeşte termenul intră în durata
acestuia. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei la care a început să curgă.
Deosebirea între aceste termene decurge şi din modul de calcul
al acestora şi sancţiunile procesuale sau procedurale care se aplică3.
§2. Clasificarea termenelor procedurale
Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii4:

1
2
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. III, Cluj, 1947, pag. 32.
3
4
Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 402; Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 151; I.
185
1. După natura lor, termenele sunt imperative sau
peremtorii, prohibitive sau dilatorii şi orânduitorii
- termenul imperativ constă într-un interval de timp în care
trebuie îndeplinite anumite acte procesuale sau procedurale. Sub acest
aspect termenul de apel sau de recurs este de 10 zile iar dacă dreptul de
folosire a căii de atac nu se exercită în acest interval, actul devine tardiv.
- termenul prohibitiv constituie un obstacol pentru îndeplinirea
unor acte procesuale sau procedurale. Spre exemplu, punerea în
executare a hotărârii de condamnare nu poate avea loc până la expirarea
termenului de apel sau de recurs, întrucât sentinţa devine executorie
numai după această dată, evident dacă nu s-a folosit calea de atac. Actul
efectuat înainte de împlinirea termenului prohibitiv este prematur şi
poate fi refăcut după trecerea termenului. Nerespectarea termenelor
imperative şi prohibitive atrag sancţiuni procedurale cum ar fi decăderea
din dreptul de a mai exercita calea de atac a recursului după trecerea
termenului de 10 zile.
- termenele orânduitorii sunt termene de recomandare pentru
efectuarea unor acte care nu atrag sancţiuni procedurale pentru actul
neefectuat. Astfel, potrivit art. 261 alin. 1 Cod procedură penală,
procurorul este obligat să soluţioneze dosarul în termen de 15 zile de la
primire iar instanţa de judecată trebuie să pronunţe hotărârea în cel mult
15 zile şi s-o redacteze în cel mult 20 zile de la pronunţare (art. 306 şi
art. 310 alin. 2 Cod procedură penală). Aceste termene sunt depăşite în
mod frecvent însă fără consecinţe asupra valabilităţii actului efectuat
tardiv.
2. După modul cum sunt fixate, termenele pot fi fixe, maxime

şi minime
- termenul este fix atunci când se stabileşte o durată determinată

în care trebuie efectuat un act, cum este termenul de exercitare a căilor
de atac, de 3 sau de 10 zile.
- termenul este maxim când se stabileşte durata maximă de timp
pentru efectuarea actului, dar activitatea se poate face şi într-un termen
mai scurt. Spre exemplu, termenul de motivare a hotărârii judecătoreşti
este de 20 de zile, însă nimic nu împiedică instanţa de judecată să facă
acest lucru chiar a doua zi de la pronunţare.
Neagu, op. cit., pag. 375; Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 109.
186
- termenul este minim când se stabileşte durata minimă ce
trebuie să se scurgă pentru ca un act să fie considerat efectuat în termen.
Astfel, citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile
înaintea termenului fixat (art. 313 alin. 2 Cod procedură penală), dar
este posibil ca acestă activitate să se desfăşoare cu mai multe zile
înainte.
§3. Calcularea termenelor
În privinţa calculului termenelor, legea distinge după cum este

vorba de termene substanţiale sau de termene procedurale.
1. Modalităţi de calculare a termenelor procedurale
Termenul procedural curge între două momente: un moment

iniţial, de la care începe să curgă termenul, denumit dies a quo şi un
moment final, la care se sfârşeşte termenul – dies ad quem1.
 Momentul iniţial este determinat de
data efectuării actului procedural care, potrivit legii, determină curgerea
termenului. Astfel, în cazul exercitării căilor de atac, termenul curge de
la data pronunţării hotărârii atacate, ca regulă, sau de la comunicare în
celelalte cazuri. Pentru apelul sau recursul peste termen, data de la care
curge termenul este data începerii executării pedepsei sau a dispoziţiilor
privind despăgubirile civile.
 Momentul final este determinat de
durata termenului şi modul de calcul. În ce priveşte durata termenului,
aceasta este prevăzută de lege sau este stabilită de autoritatea judiciară.
Modul de calcul se deosebeşte după cum termenele sunt pe ore şi zile
sau pe luni şi ani.
Codul nostru de procedură a adoptat sistemul de calcul pe ore şi
zile libere. Astfel, potrivit art. 186 Cod procedură penală, la calcularea
termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul
menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul
când legea dispune astfel.
La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora
sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care
1
Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 404; N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 464; Gh.
Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 152,153.
187
acesta se împlineşte.
Acest mod de calcul face ca termenele procedurale să fie cu
două ore sau cu două zile mai mari decât termenele substanţiale care se
calculează pe ore şi zile pline (Ex. termenul de apel de 10 zile care
începe pe 9 octombrie se împlineşte pe 20 octombrie iar dacă această
dată cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prorogă până la 21
octombrie).
Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la
sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii
corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu
are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni (art.
186 alin. 3 Cod procedură penală). Când ultima zi a unui termen cade
într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare
care urmează.
Termenul de o lună care începe cu 9 octombrie se împlineşte la
10 noiembrie. Dacă ziua corespunzătoare cade într-o lună ce nu are o
astfel de zi, termenul expiră în ultima zi a aceleiaşi luni (Ex. termenul
de o lună început la 31 ianuarie expiră, după caz, la 28 sau 29
februarie).
2. Acte considerate făcute în termen
Potrivit art. 187 Cod procedură penală, actul depus înăuntrul

termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la
unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoarea recomandată este
considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către
administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal
precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul
depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului.
Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este
considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul
de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru
efectuarea actului.
Secţiunea a III a
Sancţiunile procesual-penale
§1. Felurile sancţiunilor procesual penale
188
1. Noţiunea de sancţiuni procesual-penale
Sancţiunea procesual-penală reprezintă mijlocul legal care

lipseşte de efecte juridice actele procesuale şi procedurale, precum şi
măsurile procesuale dispuse ori efectuate în mod ilegal sau care se
aplică în cazul comiterii unei abateri judiciare1.
2. Felurile sancţiunilor procesual-penale
În Codul de procedură penală sunt reglementate trei sancţiuni

procesual-penale: decăderea (art. 185 alin. 1), nulitatea (art. 197) şi
inadmisibilitatea (art. 379 pct. 1 lit. a şi art. 38515 pct. 1 lit. a), iar
doctrina face referire şi la inexistenţă2.
a) Inexistenţa, nu este reglementată de normele procesuale

penale, însă este considerată o sancţiune procesual-penală. Actul
inexistent este considerat ca o realitate de fapt care nu produce nici un
efect juridic, datorită modului cum a fost conceput (spre exemplu, o
hotărâre judecătorească întocmită de un student în practică); un
asemenea act nu poate fi luat în considerare de nici o autoritate judiciară
şi nu poate produce efecte juridice3.
b) Inadmisibilitatea
În Codul de procedură penală există dispoziţii în care se face
referire la sancţiunea inadmisibilităţii şi anume: art. 379 pct. 1 lit. a şi
art. 38515 pct. 1 lit. a privind respingerea apelului şi recursului, dacă
fiecare este inadmisibil; art. 42 alin. 4 care prevede că hotărârea de
declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului; art. 61
potrivit căruia repetarea cererii de strămutare a cauzei penale este
inadmisibilă dacă se întemeiază pe aceleaşi împrejurări etc.
c) Decăderea este sancţiunea procesuală ce loveşte actul

procesual care nu a fost efectuat înauntrul termenului prevăzut de lege4.
1
Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, apg. 117.
2
I. Neagu, op. cit., pag. 380; N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 476; Gh. Mateuţ, op.
cit., vol. II, pag. 118; Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 154; Narcis Giurgiu,
Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 30.
3
4
189
În acest sens, art. 185 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte că atunci
când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit
termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului
şi nulitatea actului făcut peste termen. Decăderea duce la pierderea
numai a dreptului procesual şi nu se răsfrânge asupra dreptului subiectiv
substanţial, decât eventual, indirect1. Astfel, nerespectarea limitei de
timp până la care poate avea loc constituirea de parte civilă duce la
decăderea celui vătămat de a mai avea în procesul penal această calitate,
dar nu antrenează pierderea dreptului de a pretinde despăgubiri pe calea
unei acţiuni civile separate. Tot astfel, la expirarea termenului de apel
sau de recurs, inculpatul care nu a folosit calea de atac este decăzut din
dreptul de apel sau de recurs.
Decăderea se deosebeşte de nulitate prin aceea că nulitatea se
referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă la drepturi
procesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce decăderea
are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat
termenul prevăzut de lege2.
§2. Reglementarea procesuală a nulităţilor
1. Conceptul de nulitate în procesul penal
Nulitatea este sancţiunea care intervine, în general, atunci când

un act procesual sau procedural ori o măsură procesuală s-a îndeplinit
cu nesocotirea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege3.
În aliniatul 2 al art. 197 Cod procedură penală, s-au prevăzut
nulităţile exprese care sunt şi nulităţi absolute, iar în aliniatul 4 sunt
avute în vedere alte dispoziţii legale, a căror încălcare atrage nulitatea
numai dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului nelegal – fiind nulităţi virtuale, invocate în anumite
condiţii, care sunt nulităţi relative.
2. Condiţiile generale ale nulităţilor
1
N. Volonciu. op. cit., vol. I, pag. 475.
2
Doru Pavel, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale
în procesul penal, în R.R.D., nr. 9, 1971, pag. 28.
3
190
a) Încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal.
Această formulare cuprinsă în art. 197 alin. 1 Cod procedură

penală nu prevede nici o limitare, ceea ce înseamnă că vor fi sancţionate
cu nulitatea încălcarea dispoziţiilor care reglementează urmărirea
penală, judecata în prima instanţă, în apel, în recurs sau în căile
extraordinare de atac.
Unele dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului
penal au fost cuprinse în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, iar
încălcarea lor atrage întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea
lor. În aceste cazuri, nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod,
putând fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar
din oficiu.
În celelalte cazuri de nulitate, se cere îndeplinirea a încă două
condiţii.
b) Producerea unei vătămări procesuale

Legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală.
Pentru a putea determina conţinutul noţiunii de vătămare trebuie
îmbinate cele două interese ce se confruntă: interesele societăţii cu cele
ale părţilor din proces; vătămarea poate aduce atingere directă atât
intereselor societăţii cât şi intereselor legitime ale părţilor din proces.
Dacă încălcarea unei dispoziţii procedurale aduce atingere garanţiilor
fundamentale ale justiţiei, care apără societatea de infracţiuni, dar în
anumite condiţii şi forme procesuale, legea consideră că există
întotdeauna o vătămare ce nu poate fi înlăturată în nici un fel, fiind
vorba de nulităţi absolute, care se referă la încălcarea dispoziţiilor
prevăzute în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.
Legea permite, în cazul încălcării drepturilor procesuale ale
părţilor, să fie luată în considerare nulitatea şi din oficiu (art. 197 alin. 4
Cod procedură penală), atunci când anularea actului este necesară
pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
c) Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin

anularea actului
Atunci când vătămarea produsă prin încălcarea dispoziţiilor
191
procesuale poate fi înlăturată în alt mod, devine inutilă anularea actului
pentru acest motiv1. Potrivit art. 250 lit. c şi art. 67 Cod procedură
penală, organul de cercetare penală este obligat, cu ocazia prezentării
materialului de urmărire penală, să se pronunţe asupra cererilor de probe
formulate de inculpat. Dacă organul de urmărire penală nu s-a pronunţat
asupra acestor probe şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului,
acestuia i s-a cauzat o vătămare pentru că nu şi-a putut dovedi apărările,
însă instanţa de judecată poate înlătura această vătămare prin admiterea
şi administrarea probelor propuse.
În cazul vătămării prin împiedicarea părţii de a-şi exercita un
drept procesual, anularea actului poate fi evitată prin exercitarea altui
drept procesual care să ducă la acelaşi rezultat2. În acest sens, vătămarea
produsă părţii civile prin refuzul instanţei de a-i da cuvântul în replică
poate fi înlăturată prin depunerea de concluzii scrise care au fost avute
în vedere de instanţă la soluţionarea cauzei.
3. Clasificarea nulităţilor
Nulităţile pot fi clasificate după mai multe criterii.
a) După modul de aplicare şi efectele pe care le produc,

nulităţile pot fi absolute şi relative, această clasificare fiind cea mai
importantă3.
 Nulităţile absolute intervin în

cazurile expres prevăzute de lege şi pot fi invocate oricând în cursul
procesului penal şi de către oricine, chiar şi din oficiu.
 Nulităţile relative sunt, de regulă,
cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricărei alte dispoziţii
legale decât cele prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.
Nulitatea relativă poate fi înlăturată prin voinţa celui vătămat, se ia în
considerare până la un anumit moment al desfăşurării procesului penal
şi poate fi invocată numai de cel interesat.
1
2
Ibidem.
3
192
b) În raport de întinderea lor, nulităţile pot fi totale sau
parţiale, după cum atrag desfiinţarea în întregime sau numai în parte a
actului viciat1.
c) Nulităţile acoperibile şi neacoperibile 2, după cum îşi pierd

efectul dacă nu au fost invocate în timp util sau pot fi invocate oricând.
d) Nulităţile generale şi speciale, după cum sunt comune

tuturor actelor procesuale sau se limitează la un anume act special3.
4. Formele nulităţilor prevăzute de Codul de procedură

penală
A) Nulităţile absolute
a) Trăsăturile nulităţilor absolute
Codul de procedură penală a consacrat sistemul nulităţilor

absolute exprese prin art. 197 alin. 2 şi 3, stabilind şi trăsăturile care le
caracterizează.
 Nulitatea absolută nu poate fi
înlăturată în nici un mod. Din această trăsătură decurge consecinţa că
legea recunoaşte existenţa unei vătămări procesuale în toate cazurile de
încălcare a dispoziţiilor sancţionate cu nulitatea absolută, vătămare ce
nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. În acest caz,
vătămarea procesuală are valoare de prezumţie legală (juris et de jure),
care nu suferă proba contrară 4. Prin urmare, pentru a opera nulitatea
absolută se cere îndeplinirea unei singure condiţii şi anume să se
producă o încălcare a dispoziţiilor la care se referă art. 197 alin. 2,
celelalte condiţii fiind considerate existente ope legis.
În mod excepţional, legea a prevăzut posibilitatea înlăturării
vătămării, chiar dacă a fost încălcată o dispoziţie legală prevăzută sub
sancţiunea nulităţii absolute, în următoarele cazuri5:
1
2
Ibidem.
3
N. Giurgiu, op. cit., pag. 46.
4
5
193
1. În ipoteza nerespectării dispoziţiilor relative la sesizarea
instanţei legea permite înlăturarea neregularităţii actului de sesizare fără
a dispune anularea lui (art. 300 şi 366 alin. 3 Cod procedură penală);
2. În situaţia nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la
competenţa după materie şi după calitatea persoanei, dacă sunt incidente
prevederile art. 332 alin. 2 Cod procedură penală.
 Nulitatea absolută poate fi invocată în
orice stadiu al procesului. Astfel, ea poate fi invocată în cursul urmăririi
penale, al judecăţii în primă instanţă, în apel şi în recurs precum şi prin
căile extraordinare de atac. În unele cazuri, legiuitorul a înţeles să facă
anumite derogări în mod expres, cum ar fi nulitatea actelor de cercetare
efectuate de un organ de cercetare necompetent, care este absolută însă
nu poate fi invocată decât cel mai târziu în cursul cercetării judecătoreşti
la prima instanţă (art. 332 Cod procedură penală).
 Nulitatea absolută poate fi invocată
de orice parte din proces, şi de procuror, fiind luată în considerare din
oficiu de instanţa de judecată.
b) Cazurile de nulitate absolută
Articolul 197 alin. 2 Cod procedură penală, enumeră în mod

limitativ dispoziţiile legale a căror nerespectare atrage nulitatea absolută
şi care se referă la mai multe instituţii.
 Competenţa după materie şi după
calitatea persoanei. Nulitatea absolută intervine în caz de necompetenţă
a organelor de cercetare penală (art. 207 şi 208), a procurorilor (art. 209)
şi a instanţelor de judecată (art. 25-29, 40-41), în situaţia încălcării
normelor care se referă la prorogarea competenţei instanţei când este
vorba de indivizibilitate şi conexitate (art. 32-37), schimbarea încadrării
juridice a faptei de către instanţa ierarhic superioară (art. 41) şi chestiuni
prealabile (art. 44).
 Sesizarea instanţei. Sunt avute în
vedere normele care reglementează sesizarea primei instanţe prin
rechizitoriu (art. 262-264) şi prin plângerea prealabilă a părţii vătămate
(art. 279 alin. 2 lit. a), cele referitoare la extinderea acţiunii penale şi
punerea în mişcare a acţiunii penale în cursul judecăţii (art. 335-337),
precum şi cele privind exercitarea căilor de atac.
194
 Compunerea instanţei de judecată.
Judecarea unei cauze penale, chiar la un singur termen de judecată, de
către o instanţă compusă din judecători care nu au dobândit sau au
pierdut această calitate ori nu aveau calitatea prevăzută de lege, atrage
nulitatea absolută.
Publicitatea şedinţei de judecată. Sancţiunea nulităţii absolute
intervine numai în cazul nerespectării dispoziţiilor care prevăd că
şedinţa de judecată este publică iar nu şi atunci când se prevede şedinţă
secretă sau nepublică1.
 Participarea procurorului, când este
obligatorie. Potrivit art. 315 Cod procedură penală, procurorul este
obligat să participe la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele
în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în
care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 2
ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare
de detenţie sau este minor precum şi în cazul în care se dispune
înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. În şedinţele de judecată
ale celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie în toate
cazurile.
 Prezenţa inculpatului, când este
obligatorie, potrivit legii (art. 314 Cod procedură penală). Judecata nu
poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare
de deţinere, dispoziţie care este valabilă şi în cazul apelului şi al
recursului (art. 375 alin. 3 şi 385 11 alin. 2 Cod procedură penală), cu
anumite excepţii prevăzute de art. 375 alin. 4 şi 385 11 alin. 3 Cod
procedură penală. La judecarea recursului împotriva încheierilor privind
măsurile preventive, participarea inculpatului nu este obligatorie.
Participarea la proces a inculpatului minor este obligatorie, cu excepţia
cazului când acesta se sustrage de la judecată.
 Asistarea inculpatului de către
apărător, când este obligatorie. Articolul 171 alin. 2 şi 3 Cod procedură
penală prevede cazurile în care asistenţa inculpatului este obligatorie în
cursul procesului penal, la care se adaugă cele din art. 140 1 alin. 3, art.
159 alin. 3, art. 1608 alin. 3 Cod procedură penală.
 Efectuarea anchetei sociale în cauzele
cu infractori minori. În această privinţă, Instanţa Supremă a statuat că
1
195
neefectuarea anchetei sociale în cursul urmăririi penale şi a judecăţii
atrage nulitatea absolută1.
B) Nulităţile relative
a) Trăsăturile nulităţilor relative
Sediul nulităţilor relative îl constituie art. 197 alin. 1 Cod

procedură penală, acestea caracterizându-se prin unele trăsături
specifice.
 Pot fi acoperite prin voinţa părţilor iar
actul efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale rămâne valabil,
producând toate efectele prevăzute de lege. Astfel, când se produce
vătămarea vreuneia din părţile procesului penal, aceasta poate accepta
actul, situaţie în care se înlătură nulitatea. Dacă actul efectuat cu
încălcarea legii vatămă mai multe părţi, nulitatea poate fi înlăturată prin
voinţa acestora, cum ar fi cazul în care părţile acceptă judecarea cauzei
de către instanţa necompetentă din punct de vedere teritorial.
 Trebuie invocată într-o anumită stare
a procesului. Dacă acest moment este depăşit, se poate invoca
tardivitatea excepţiei de nulitate, iar actul este validat. În ce priveşte
momentul procesual până când se poate invoca nulitatea relativă, legea
distinge două situaţii:
- când partea este prezentă la efectuarea actului, nulitatea trebuie
invocată în cursul efectuării acestuia pentru a preveni organul judiciar
despre încălcarea legii, care poate lua măsuri de îndreptare a greşelii
(spre ex. când părţii prezente la dezbateri nu i se dă cuvântul, aceasta
trebuie să invoce nelegalitatea până la terminarea dezbaterilor pentru ca
instanţa să intre în legalitate);
- dacă partea a lipsit când s-a efectuat actul, nulitatea poate fi
invocată cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura
completă (ex. dacă nu s-a prezentat materialul de urmărire penală unui
inculpat major nearestat, acesta poate invoca nulitatea relativă numai
până la primul termen de judecată cu procedura de citare îndeplinită).
Nulitatea relativă nu poate fi invocată direct la instanţa de
control judiciar, afară de cazul în care s-a produs după închiderea
1
A se vedea Plenul T.S., dec. de îndr. Nr. 3/1972, C.D., 1972, Bucureşti, pag. 27.
196
dezbaterilor judiciare la prima instanţă1. Dacă excepţia de nulitate
relativă invocată la prima instanţă a fost respinsă, va putea face obiectul
căilor de atac.
 Pot fi invocate numai de partea care a
suferit vătămarea prin încălcarea legii. În acest sens, când inculpatul a
fost judecat în lipsă, deşi procedura de citare nu era îndeplinită, numai
acesta poate invoca nulitatea relativă.
5. Procedura declarării şi efectele nulităţilor
a) Declararea nulităţii actelor procesuale şi procedurale

penale
Nulitatea unui act procesual sau procedural trebuie invocată în

faţa autorităţii judiciare de către partea interesată – în cazul nulităţilor
relative – şi de către oricare parte din proces sau din oficiu – în cazul
nulităţilor absolute. În mod excepţional, nulitatea relativă poate fi
invocată din oficiu, de către instanţa de judecată, în condiţiile stabilite
de art. 197 alin. 4 Cod procedură penală.
În cursul procesului penal, nulitatea se invocă prin excepţia de
nulitate, indiferent de faza procesuală. Invocarea nulităţii absolute se
poate face în tot cursul procesului penal până la terminarea dezbaterilor
judiciare în primă instanţă, iar în cazul nulităţii relative trebuie să se
respecte termenele prevăzute în art. 197 alin. 4 Cod procedură penală.
În căile de atac, nulităţile pot fi invocate ca motive de apel (art.
374) sau de recurs (art. 3859 Cod procedură penală), în recursul în
anulare (art. 410) ori contestaţia în anulare (art. 386).
Autoritatea judiciară în faţa căreia se invocă nulitatea trebuie să
constate dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a
interveni nulitatea şi, în caz afirmativ, va dispune anularea actului
procesual sau procedural nul, după care va proceda la refacerea lui.
Constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege trebuie motivată.
b) Efectele nulităţilor
Declararea nulităţii unui act procesual sau procedural produce
1
197
două efecte principale consecutive1:
- lipsirea de efecte juridice a actului efectuat cu încălcarea legii;
- refacerea actelor anulate, de către autoritatea judiciară, în
condiţiile legii.
Actul se consideră inexistent numai din punct de vedere al
efectelor pe care ar fi trebuit să le producă dacă ar fi fost valabil, nu însă
şi sub raportul consecinţelor anulării sale (cheltuieli judiciare, amendă
judiciară, prescripţie, decăderi etc.)2.
Sub cel de-al doilea aspect, nulitatea unui act procesual poate
atrage şi nulitatea altor acte procesuale sau procedurale efectuate cu
respectarea legii dar care se întemeiază pe actul nul sau depind de
valabilitatea acestuia3. Legătura de dependenţă este, de regulă, cu actele
concomitente şi consecutive actului procesual nul, cum ar fi cazul în
care procedura de citare a inculpatului este nulă, iar acesta a fost judecat
în lipsă, când întreaga judecată va fi declarată nulă. Uneori nulitatea
unui act procesual sau procedural se extinde şi asupra actelor anterioare
pe care se întemeiază4. Spre exemplu, dacă deliberarea şi luarea
hotărârii au avut loc cu un judecător care nu a participat la dezbateri,
nulitatea deliberării se extinde şi asupra dezbaterilor judiciare care au
avut loc anterior.
În codul nostru de procedură penală nu sunt dispoziţii exprese cu
privire la efectul extensiv al nulităţii, urmând a se aprecia de la caz la
caz de către organele judiciare.
Anularea unui act procesual sau procedural are ca efect
obligarea autorităţii judiciare de a reface actul nul, în condiţiile legii.
Atunci când nulitatea este constatată de organul care a efectuat actul cu
încălcarea legii, îi revine obligaţia de a reface actul. Dacă nulitatea este
constatată de alt organ care acţionează ulterior celui care a comis
nulitatea, obligaţia de refacere a actului poate reveni, după caz, fie
primului organ, fie celui subsecvent5.
În cazul inadmisibilităţii şi al decăderii, actul declarat nul nu mai
este refăcut, fiind interzis de lege. Refacerea actelor nule poate fi
împiedicată şi de intervenirea unei cauze care opreşte începerea sau
1
N. Giurgiu, op. cit., pag. 147.
2
V. Dongoroz, op. cit., vol. I, pag. 412.
3
V. Dongoroz, I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Bucureşti,
pag. 486.
4
5
198
continuarea procesului penal, cum ar fi amnistia sau retragerea plângerii
prealabile, cazuri în care refacerea actului devine inutilă.
Secţiunea a IV-a
Unele măsuri procedurale
§1. Cheltuielile judiciare
1. Noţiune
Potrivit art. 189 Cod procedură penală, cheltuielile necesare

pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor,
conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor
precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului
penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.
În cheltuielile ocazionate de administrarea probelor se includ şi
sumele cuvenite martorilor, experţilor şi interpreţilor, acoperind
cheltuielile efectuate de aceştia cu transportul şi întreţinerea pe durata
chemării la autoritatea judiciară, precum şi pentru lipsirea martorilor de
venitul ce li s-ar fi cuvenit pentru perioada în care au absentat de la
locul de muncă sau pentru retribuţia cuvenită experţilor şi interpreţilor
pentru serviciul care l-au adus justiţiei (art. 190 Cod procedură penală)
Obligaţia de a suporta cheltuielile judiciare îi revine în principal
inculpatului, chiar dacă partea vătămată şi partea civilă au determinat,
prin cererile lor, producerea unor cheltuieli şi este integrală, incluzând
toate cheltuielile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri de
condamnare de către prima instanţă.
Obligaţia de suportare a cheltuielilor judiciare pentru celelalte
părţi este subsidiară şi limitată. Obligaţia este subsidiară deoarece
intervine numai atunci când o asemenea obligaţie nu revine inculpatului
şi este limitată numai la cheltuielile ocazionate prin culpa procesuală a
părţii
Obligaţia statului de a suporta cheltuielile judiciare este
subsidiară şi integrală, intervenind numai atunci când aceasta nu revine
vreuneia din părţi.
199
2. Plata cheltuielilor avansate de stat
Codul de procedură penală reglementează diferit obligaţia de

plată a cheltuielilor judiciare avansate de stat în raport de soluţia
pronunţată în cauză
•În caz de condamnare

Potrivit art. 191 alin. 1 Cod procedură penală, în caz de
condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat.
Când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte
partea din cheltuielile judiciare datorată de fiecare. La stabilirea acestei
părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a
provocat cheltuielile judiciare.
Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată
solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar
cu acesta şi la plata cheltuielilor avansate de stat (art. 191 alin. 3 Cod
•În caz de achitare

Potrivit art. 192 alin. 1 lit. a-c Cod procedură penală, în caz de
achitare a inculpatului, cheltuielile judiciare se suportă de: partea
vătămată, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta;
partea civilă căreia i s-a respins în totul pretenţiile civile, în măsura în
care cheltuielile au fost determinate de această parte; inculpat, în cazul
când, deşi achitat, a fost obligat la repararea pagubei.
Atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare la (sau prin)
plângerea prealabilă a părţii vătămate şi s-a dovedit netemeinicia acestei
plângeri prin achitarea inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de
stat vor fi suportate de aceasta în măsura în care le-a determinat prin
culpa sa.
În toate celelalte cazuri de achitare, cheltuielile judiciare
avansate de stat rămân în sarcina acestuia în baza art. 192 alin. 3 Cod
procedură penală.
•În caz de încetare a procesului penal. Cheltuielile judiciare se

suportă în baza art. 192 alin. 1 pct. 2 lit. a-c de către: inculpat, dacă s-a
200
dispus înlocuirea răspunderii penale; ambele părţi, în caz de împăcare;
partea vătămată, în caz de retragere a plângerii. Partea vătămată va
suporta cheltuielile judiciare avansate de stat şi în cazul în care se stabi-
leşte că plângerea sa este tardivă sau lovită de nulitate.
În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii, dacă
inculpatul cere continuarea procesului penal, art. 192 alin. 1 pct. 3 lit. a-
b Cod procedură penală, stabileşte că cheltuielile judiciare se suportă de
către: partea vătămată, atunci când în cauză se face aplicaţia art. 13 alin.
2; inculpat, atunci când în cauză se face aplicaţia art. 13 alin. 3 Cod
procedură penală.
•În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii

oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către
persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul ori cererea
(art. 192 alin. 2 Cod procedură penală).
În cazul când mai multe părţi sunt obligate la suportarea
cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare
datorate de flecare.
Dacă urmărirea penală se finalizează prin clasare, scoatere de
sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, obligaţia de plată a
cheltuielilor judiciare se va stabili după criteriile prevăzute pentru
achitarea şi încetarea procesului penal.
Conform art. 193 Cod procedură penală, inculpatul este obligat
să plătească părţii vătămate în caz de condamnare, precum şi părţii
civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de
acestea.
În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească
inculpatului şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute
de aceştia, în măsura în care au fost provocate de partea .vătămată.
În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute
de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de
restituire potrivit legii civile.
§2. Amenda judiciară
a) Abaterile sancţionate cu amendă judiciară
Articolul 198 Cod procedură penală prevede abaterile săvârşite
201
în cursul procesului penal, care se sancţionează cu amenda judiciară:
-neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a
lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de
transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin
acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;
-neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită a îndatoririlor de
înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale,
precum şi neexecutarea mandatelor de aducere;
-lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal
citat;
-tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii
însărcinărilor primite;
-neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiilor de
prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi
neîndeplinirea aceleaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel
însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii,
-nerespectarea obligaţiei de păstrare prevăzute în art 109 alin.
ultim Cod procedură penală;
-neluarea de către conducătorii unităţii în cadrul căreia urmează
a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
-nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care
asistă la şedinţa de judecată a măsurilor de ordine şi de solemnitate luate
de preşedintele completului de judecată;
-lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu,
când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie,
potrivit legii;
b) Procedura privitoare la amenda judiciară
Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă,

iar de instanţa de judecată, prin încheiere, în limitele prevăzute de lege
(art. 199 Cod procedură penală). Amenda judiciară se execută de
organul care a aplicat-o prin darea în debit, respectiv se transmite un
extras de pe ordonanţă sau încheiere unităţii la care lucrează persoana
amendată sau la organul financiar.
Persoana amendată poate cere, pentru motive întemeiate,
scutirea sau reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se
poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a
202
încheierii de amendare.
Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini
obligaţia sa, organul judiciar, apreciind, dispune scutirea sau reducerea
amenzii.
Împotriva ordonanţei prin care s-a respins cererea de scutire sau
de reducere a amenzii, se poate face plângere la procurorul care
supraveghează cercetarea penală sau la procurorul ierarhic superior, iar
împotriva încheierii de respingere a cererii se poate declara apel sau
recurs.
203

Drept Penal Partea Generala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal Partea Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA GENERALĂ

§1 Definiţia procesului penal

Procesul penal este definit ca o activitate reglementată de lege,

§2 Fazele procesului penal

1. Noţiunea de fază a procesului penal.

În actuala reglementare din ţara noastră procesul penal cuprinde

În prima fază a procesului penal activitatea este desfăşurată de

Aplicarea legii procesual penale este raportată la două elemente

§1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu

Acţiunea legii în spaţiu ridică probleme atunci când raportul de

1. Principiul teritorialităţii legii procesual penale române

Domeniul aplicării legii procesual penale în spaţiu este guvernat

2. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii procesual

a) Comisia rogatorie internaţională

Comisia rogatorie internaţională constituie o modalitate de

b) Recunoaşterea hotărârilor penale sau altor acte judiciare

Această recunoaştere se face potrivit prevederilor cuprinse în art.

Extrădarea este o altă excepţie de la principiul teritorialităţii

d) Imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici

§2 Aplicarea legii procesual penale în timp

1. Principiul activităţii legii procesual penale

Acţiunea legii procesual penale este cuprinsă între momentul

2. Excepţii de la principiul aplicării imediate a legii

a) Retroactivitatea legii procesual penale

Legea procesual penală retroactivează, în sensul că se aplică şi

b) Ultraactivitatea legii procesual penale

Art. 3, 4 şi 5 din Legea nr. 31/1968 prevăd că normele

3. Situaţii şi dispoziţii tranzitorii

Situaţiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la

§1 Legalitatea procesului penal

Principiul legalităţii înscris în art. 2 alin. 1 presupune ca întreaga

§2 Oficialitatea procesului penal

Potrivit acestui principiu fundamental reglementat de art. 2 alin.

În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de

§4 Rolul activ al organelor judiciare

Potrivit art. 4 Cod procedură penală, organele de urmărire penală

§5 Garantarea libertăţii persoanei

Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se

§6 Respectarea demnităţii umane

§7 Garantarea dreptului la apărare

Într-o accepţie largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea

§8 Egalitatea persoanelor în procesul penal

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional

Pentru prima dată prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată în

§10 Operativitatea procesului penal

Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât

Procedura judiciară trebuie să se desfăşoare în limba română, ca

Prin folosirea interpretului oficial de limbă maternă se asigură o

§1. Noţiunea de participant în procesul penal

Participanţii în procesul penal sunt organele judiciare şi

§2 Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali

În desfăşurarea procesului penal uneori pot să apară alte

În procesul penal, în exercitarea acţiunii civile pot interveni,

Prin reprezentant în procesul penal se înţelege persoana care este

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să

§1. Instanţele judecătoreşti

1. Poziţie procesuală şi atribuţii

Prin instanţe judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile

2. Organizarea instanţelor judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti pot fi organizate potrivit principiului

3. Sistemul instanţelor judecătoreşti din România

Potrivit Constituţiei din 2003 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr.

Până la înfiinţarea tribunalelor specializate, în toate judeţele şi în