 CE ESTE DREPTUL?

Max Weber atrăgea atenția asupra faptului că ,,Dreptul este premisa necesară a
coexistenței libertăților”. Acesta demonstra că normele de drept asigură un cadru minim de
legitimitate conviețuirii umane, ele constituindu-se în ,,condiția existenței posibile a
comunității”.

Viața cotidiană a oamenilor nu este posibilă fără anumite reguli de conduită. Acestea au
avut la început un caracter religios, fiind promovate de Biserică, apoi s-au îmbinat cu reguli
etice, îmbrăcând mai tarziu un înveliș juridic.

Născut din nevoia reglementării relaţiilor sociale pentru asigurarea condiţiilor optime
traiului în comun, dreptul a evoluat odată cu societatea, devenind un fenomen indispensabil
ei, fără de care nu este de conceput nici asigurarea libertăţii şi siguranţei individului, nici
conservarea şi dezvoltarea societăţii în ansamblul ei.

Dreptul are ca scop stabilirea unor norme de conduită a oamenilor în societate.

 METODOLOGIA PENALĂ ROMÂNĂ

Teoria dreptului penal are ca obiect efectele juridice specifice dreptului penal și
premisele juridice de a căror realizare dreptul penal leagă aceste efecte, și anume:
pedeapsa ca sancțiune juridică specifică dreptului penal și condițiile obligatorii (prevăzute
exclusiv de către legea penală) în care un fenomen natural este interpretat ca fapt juridic
penal, ca infracțiune.

Explicarea teoretică a dreptului penal dintr-o perspectivă (externă) a funcției acestuia

de apărare socială adică: de apărare prin poena forensis a ordinii normative care fixează
identitatea unei societăți în istorie, așadar: nu a ordinii naturale a cărei încălcare atrage ea
însăși o poena naturalis ori a unei ordini normative exterioare societății și al cărei imperativ
categoric ar cere ,,ca răul să fie răsplătit cu rău, chiar dacă societatea sau omul nu ar realiza
nimic de pe urma acestei suferințe (ideea de justiție absolută)” – este cea care fixează
coordonatele elaborării dogmaticii penale ca teorie (internă) a acelor categorii juridice prin
care se realizează operația de calificare juridică a unui fenomen ca faptă ce atrage o reacție
rațională a societății de reintergrare a odinii juridice violate.

Ideea unei stări naturale în care oamenii apar ca ființe lipsite de identitate, pașnice și
fericite, trăind libere și egale în armonie cu natura împreună cu ideea unei ,,forme de uniune
care protejează și apără persoana și bunurile fiecăruia prin forța comună a tuturor și în care
fiecare, prin faptul de a se asocia cu toți ceilalti, este supus numai voinței sale proprii și este
liber ca și înainte”1 face din Jean-Jacques Rousseau cel mai ilustru reprezentant al acestui
sistem. Cinismul consecvent al explicației date de Rousseau dreptului penal - ,,orice
răufăcător care atacă dreptul social devine, prin încălcările pe care le comite, un rebel și un
trădător față de patrie și încetează să mai fie un membru al acesteia violându-i legile și chiar

1
J.J. Rousseau, 2007, Despre Contractul Social, trad. Avramescu C., Ed. Nemira, București
declarându-i război”, iar procesul penal însuși ,,constituie dovada și declarația că el a rupt
pactul social și că, în consecință, el nu mai este membru al statului”.

 INSTITUȚIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

Institutiile fundamentale ale dreptului penal român – infracțiunea, răspunderea penală

și sancțiunile de drept penal – potrivit dispozițiilor vechiului Codului penal și ale noului Cod
penal, cu respectarea riguroasă și punerea în valoare atât a soluțiilor științifice privind
reglementarea juridico-penală în general, cât și a soluțiilor confirmate de practica judiciară.

 INFRACȚIUNEA

,,Având în vedere tradiția instaurată de vechiul Cod penal privind includerea unei
definiții a infracțiunii într-un text al codului – deși în majoritatea legislațiilor o astfel de definiție
nu există, ea fiind considerată ca intrând în competența doctrinei – s-a decis menținerea
acestui model de reglementare și formularea definiției infracțiunii în art. 15, o definiție care a
ținut cont atât de tradiția dreptului penal român interbelic, cât și de reglementări europene
care consacră o asemenea definiție în codul penal. În acest sens, este de subliniat că încă în
1923 profesorul Traian Pop definea infracțiunea ca o faptă antijuridică, imputabilă și
sancționată de legea penală. Textul propus pentru elaborarea noului Cod penal pornește de
la această definiție doctrinară, având în vedere și reglementarea din art 14 al Codului penal
grec care reține trei trăsături generale ale infracțiunii, acceptate de majoritatea sistemelor
europene: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat (anti-juridic) și caracterul
imputabil”

Așa-numita tradiție de consacrare legislativă a unei definiții a infracțiunii - ,,specifică

legislațiilor de inspirație sovietică” - nu a fost inaugurată la noi prin art.17 din Codul penal din
1968, ci printr-un text introdus în Codul penal ,,Regele Carol II” ca art.1 de Decretul
Prezidiului Marei Adunări Naționale a R.P.R. nr.187 din 30 aprilie 1949, un text care
definește infracțiunea fără referire la vinovăție. Despre acest text s-ar fi putut spune că
reprezintă o traducere fidelă a sovietismului penal (conceptul pedepsei este înlocuit de cel al
măsurilor de apărare socială; conceptul vinovăției penale dispare cu desăvârșire, iar
conceptul de pericol social apare ca amenințare la adresa proiectului social reprezentat de
R.P.R. și în nici un caz la adresa societății românești reale). Consacrarea de către sovietici a
unui asemenea ,,pozitivism integral” nu era însă deloc o invenție proprie, reprezenta
consecința firească a unor modele teoretice de largă răspândire în Europa Occidentală la
acea vreme.

Caracterizarea făcută de Vintilă Dongoroz în 1939 unui ,,sistem” de drept penal ce ar

permite ca ,,normele penale să poată fi extinse prin analogie dincolo de conținutul lor
preceptiv” pare nu întâmplător desprinsă direct dintr-un tratat de drept natural: un asemenea
sistem constituie ,,negațiunea însăși a ideii de ordine juridică”. Nici în 1968, Dongoroz nu
gândește altfel, iar textul art.17 al vechiului Cod penal poate fi considerat o reacție a marelui
savant împotriva influenței sovietice asupra științei dreptului penal român, nu doar prin
restitutio in integrum a principiului legalității, ci și prin consacrarea explicită a vinovăției ca
aspect moral care face posibilă angajarea răspunderii penale a unui subiect de drept.

Atunci când Vintilă Dongoroz definește infracțiunea în Explicațiile teoretice din 1969
ca faptă ce prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, el are
în vedere prin această definiție trei aspecte teoretice ale infracțiunii: ,,material-social”,
,,uman-moral” și ,,juridic-formal”, asadar caracterizări diferite ale uneia și aceleiași fapte ca
infracțiune și nu trepte ale calificării unui ansamblu de fenomene ca faptă în sensul dreptului
penal (infracțiune) ori elemente componente ale unui asemenea ansamblu.

Înțelegerea juridică a unei infracțiuni ca pericol pentru o societate și ca vinovăție a

unui om este posibilă numai prin aplicarea criteriilor juridice prevăzute de o lege penală
pentru calificarea ca ,,faptă” în sensul dreptului penal a unor fenomene naturale; acestea din
urmă sunt obiectul calificării a cărei finalitate este dată de constrângerea juridico-penală a
acelui ,,om” ca reacție de apărare a acelei societăți; aplicarea unei pedepse în baza unor
condiții extralegale ar fi un act arbitrar, la fel ca și omisiunea aplicării unei pedepse atunci
când condițiile prevăzute de legea penală (așadar, obligatorii) pentru aplicarea ei ar fi
îndeplinite. Dogmatica penală este în acest fel subordonată explicației dreptului penal într-un
context teoretic ale cărui coordonate sunt societatea și omul ca subiect moral, iar constituirea
pericolului social și a vinovăției ca aspecte materiale situate pe același nivel logic cu aspectul
formal al calificării unui ansamblu de fenomene fizice și psihice ca infracțiune face ca aceste
două ,,trăsături esențiale” să fie diferențiate deopotrivă de fenomenele înseși (obiect al
calificării) și de categoriile dogmatice ale teoriei imputarii penale (criterii ale calificării).

Altfel spus: deoarece în dreptul penal ,,imputarea nu privește pur și simplu raportul
dintre făptuitor înțeles ca simplu sistem psiho-fizic și leziune, ci înțelegerea celor realizate ca
proiect al unei lumi, ca afirmație asupra felului în care ar trebui să fie organizată societatea”,
structurile formale ale teoriei infracțiunii au un conținut care variază în funcție de orânduirea
socială.

Ar fi fost de așteptat ca prezența simultană a celor două interpretări divergente

(Dongoroz, Pop) în doctrina penală românească să fie un prilej de dezbateri aprinse, dată
fiind atât neconcordanța lor cu modelul originar, cât și lipsa unei suprapuneri directe între
modelul francez și cel german. O asemenea dezbatere nu a avut loc niciodată, iar astăzi
definirea infracțiunii în noul Codul penal face încă un pas spre confirmarea constatării lui
Nicolae Iorga despre cum ,,îmbrăcați într-un ridicol veșmânt de care suntem mândri, reunim
forme împrumutate din timpuri și locuri foarte deosebite care nu s-au armonizat niciodată”,
complicând suplimentar situația și cu alte referințe străine.

Noul Cod penal a regândit instituția infracțiunii, renunțând la vechea definiție

(substanțială) și prevăzând în art.15 o definiție formală potrivit căreia ,,infracțiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care
a săvârșit-o”.

 RĂSPUNDEREA PENALĂ

Răspunderea penală a fost calificată de majoritatea doctrinei contemporane ca

fiind ,,o instituție fundamentală a dreptului penal” care alături de infracțiune și sancțiune
alcătuiește pilonii dreptului penal. Aceste trei instituții constituie punctele cheie în jurul
cărora ,,gravitează toate reglementările legii penale”

Ordinea juridică penală se realizează prin intermediul sumisiunii benevole a

destinatarilor legii penale, care își conformează voluntar conduita preceptului normei penale.
Însă, în unele cazuri, anumiți membri ai societății nu înțeleg să respecte prescripțiile legii și
nici să aibă o conduită conformă preceptului normei, săvârșind fapte incriminate de legea
penală ca infracțiuni. Restabilirea ordinii de drept încălcate se produce în cazul formelor de
manifestare a fenomenului infracțional doar prin intermediul forței coercitive a statului, care
aplică sancțiunile penale celor care au săvârșit infracțiuni.

,,Realizarea princonstrângere a ordinii de drept penal, ca de altfel și a ordinii de drept

în general, are loc într-un cadru juridic determinat și anume în cadrul rapoturilor juridice de
constrângere. Realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal are loc astfel în cadrul
raportului juridic penal de conflict care ia naștere la momentul înfrângerii normei penale,
adică al săvârșirii infracțiunii. ,,În cadrul acestui raport juridic au loc tragerea la răspundere
penală a făptuitorului, judecata și , în cazul în care este dovedit vinovat de săvârșirea
infracțiunii, sancționarea lui potrivit legii, precum și executarea sancțiunii aplicate”.

Răspunderea penală nu se identifică cu raportuljuridic penal de conflict, ea

constituind doar un element al acestuia, conținutul său. Prin urmare, răspunderea penală ar
fi acel complex de drepturi și obligații corelative ale subiecților raportului juridic penal, prin
intermediul cărora se realizează aplicarea și executarea sancțiunilor penale.

Răspunderea penală a persoanei fizice reprezintă, alături de răspunderea penală a

persoanei juridice, cele două componente ale instituției juridice a răspunderii în dreptul
penal.

Încălcarea de către persoana fizică a obligației de conformare, prin adoptarea unei

conduite care contravine, înfrânge perceptul normei juridice penale, atrage cu necesitate, pe
de o parte, valorificarea de către stat, prin intermediul organelor sale speciale și potrivit unei
proceduri speciale, a dreptului său de a exercita represiunea, iar, pe de altă parte, obligația
celui care a săvârșit fapta de a suporta consecințele legale ale săvârșirii acesteia.

Conformitatea conduitei umane sau obediența față de prescripțiile legii în general și

ale gegii penale în special se datorează acțiunii a cel puțin patru factori:

-presiunea grupului social;

-procesul de învățare socială a normelor de către individ;

- conștiința faptului că încălcarea normeloratrage după sine sancțiuni represive;

-faptul că adeseori individul nu este conștient de posibilitatea alegerii unor moduri

alternative de comportament.

Motivarea sociologică a adoptării de către o persoană a unei conduite infracționale

este disputată de diverși sociologi. Astfel, E. Durkheim aprecia că opinia criminaliștilor care
consideră infracțiunea ca fiind un fenomen patologic este profund greșită. Infracționalitatea
nu se observă numai în unele societăți, ci în toate societățile de toate tipurile, chiar dacă ea
iși schimbă forma. Evoluția societății nu a dus la dispariția criminalității, ci la creșterea ratei
criminalității și la diversificarea numarului de crime. Aceasta înseamnă că este normal ca
într-o societate să existe infracțiuni, ele fiind strâns legate de condițiile oricărei vieți colective.
Infracțiunea este decio un fenomen social normal, deși regretabil, datorat răutății incorigibile
a oamenilor. O societate fără infracționalitate este o utopie.Chiar dacă prin educație sau
printr-un aparat penal mai eficient actele criminale ar înceta să fie săvârșite, infracțiunea nu
ar dispărea prin aceasta, ci și-ar schimba numai forma, pentru că oamenii ar deveni mai
sensibili față de unele fapte care până atunci erau considerate doar simple greșeli morale și
ar face din ele infracțiuni.

Prin urmare, acceptând această constantă a normalității fenomenului infracțional,

rezultă că și utilizarea mecanismelor și instrumentelor speciale de către stat prin organele
sale judiciare preia aceeași trăsătură. Răspunderea penală este, din acest punct de vedere
un fapt social normal. Mai mult, este un mecanism a cărui necesitate socială este la fel de
,,normală”.

Abandonând concepția sociologică asupra răspunderii penale și revenind la cea

juridică, observăm determinarea legală a acesteia. Legea stabilește cazurile, condițiile,
situațiile, limitele, persoanelor cu privire la care intervine răspunderea juridică penală.
Această determinare este condiționată de prezența capacității persoanei fizice.

 SANCȚIUNEA ÎN DREPTULUI PENAL

Sancțiunea penală reprezintă în principiu o suferință fizică impusă autorului unei acțiuni
ilicite, ea aduce astfel o restrângere a personalității vinovatului, fără ca o altă persoană să
beneficieze de această restrângere, cum se întâmplă în cazul sancțiunii civile restitutive.

La început în istoria omenirii aproape toate sancțiunile aveau caracter penal represiv.
Încetul cu încetul sancțiunea civilă, cu caracter restitutiv, s-a deosebit de cea penală și astăzi
există două căi cu totul deosebite, dar eventual concomitente pentru aplicarea fie a uneia, fie
a alteia.

Natura sancțiunii penale a variat în decursul vremurilor. În vremurile primitive se

aplicau constrângeri corporale spre a obține suferințe fizice extraordinar de severe, torturi de
diferite feluri, nu numai ca sancțiune propriu-zisă, dar chiar în cursul instrucțiunii spre a
descoperi adevărul. Astăzi nimeni nu ar putea, conform principiilor de drept, să fie supus
unei pedepse, dacă nu este încă condamnat. Tendința generală este ca pedepsele să se
atenueze tot mai mult în cursul istoriei.

În ceea ce privește evoluția dreptului penal, trebuie să atragem atenția că până la

Revoluția franceză, pe continent, și mai ales în Franța, pedepsele se aplicau în mod cu totul
arbitrar, în sensul ca nu existau texte precise, care să lege pe judecător în aplicarea acestor
pedepse. Acest sistem putea da naștere la abuzuri, la o profundă nesiguranță pentru
particulari. De aceea Revoluția franceză a pus bazele marelui principiu care a intrat în
conștiința juridică a lumii civilizate și care se aplică și la noi, și anume: ca pedeapsa, ca să
existe în mod legal, trebuie întâi prevăzută de lege și numai cu această condiție poate fi
pronunțată – nulla poena sine lege.

În timpul din urmă, în ceea ce privește aplicarea pedepsei, s-au manifestat oarecare
tendințe foarte instructive. Curentul general este pentru îmblânzirea pedepselor, sau în orice
caz pentru individualizarea lor, așa încât să se judece infractorul și fapta mai mult decât
infracțiunea in abstracto. Urmând acestor tendințe, sunt curente de legislație care cer
desființarea minimului pedepselor, așa încît să se lase judecătorului posibilitatea, după fapte,
să decidă pedeapsa până unde crede el de cuviință.

Alt curent, interesant, care a fost încercat deltfel în America, este acela de a da
posibilitatea judecătorului să aplice pedepse chiar pe timp nedeterminat, rămânand ca cei
care țin sub supraveghere pe vinovat să decidă fie cu auxiliarul instanței judecătorești, fie ei
singuri, care e momentul când infractorul s-a îndreptat sau si-a ispășit pedeapsa, spre a fi
eliberat.

 Dreptul penal înfățișează un exemplu tipic de relație, în care actul unui particular îl
pune în atingere juridică cu interesul general reprezentat prin stat. Această reacție se
consacră în drept prin ideea că agentul trebuie să sufere cel puțin echivalentul faptei
sale voite.

Când o faptă rea, fie și comisă contra unui particular, are o așa mare însemnătate,
încât amenință în special ordinea publică, statul se simte obligat a interveni spre a se apăra.
Statul devine titularul activ în relația de drept care se stabilește printr-un fapt penal; el se
consideră păzitorul justiției abstracte și al intereselor comune și se poate chiar spune că
statul are datoria de a pedepsi.

În această calitate statul intervine cu o sancțiune penală ori de câte ori o faptă a cuiva
este suficient de gravă față de interesele comunității juridice organizate.

Societatea se socotește parte în orice infracțiune penală, ori de câte ori se atinge sau
se amenință ordinea publică sau bunele moravuri. Dreptul penal nu este decât o admirabilă
excrescență a aceste noțiuni de ordine publică și bune moravuri, așa cum apare în dreptul
privat, ca o inflitrare a ideii de drept public.

Cea mai importantă problemă pe care si-o pune dreptul penal, și care este după cum
se va vedea, problema centrală a întregului drept, este aceea a libertății, căci, fără libertate,
este evident că nici nu se poate concepe o pedeapsă. În legătură cu această problemă se
pune astfel și aceea a justificării morale a pedepsei. Nu e oare de mirare ca statul să-și
aroge privilegiul de a interveni cu masuri așa de grave ca suferințele fizice date prin
sancțiunile penale în viața unui particular? Cu ce drept o face?

Curs 2 APLICAREA LEGII PENALE

Potrivit profesorului Vintilă Dongoroz, aplicarea legii penale reprezintă ,,convertirea

eficienței juridice virtuale a normelor de drept în eficiență reală prin efectiva folosire a acestor
norme la realizarea concretă a ordinii juridice”.

Noul Cod penal (Legea nr.286/2009) a reglementat mai întâi principiile aplicării legii
penale în timp, acordându-le întâietate față de cele referitoare la aplicarea legii penale în
spațiu, aliniindu-se astfel reglementărilor penale din majoritatea statelor Uniunii Europene.

Aplicarea legii penale în timp

  Principiul activității legii penale

Principiul activității legii penale este principiul potrivit căruia orice lege penală este activă,
adică se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite între: momentul intrării în vigoare a legii și
momentul ieșirii sale din vigoare (art. 3 NCP); în același sens art. 15 alin. (2) din
Constituție prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai
favorabile.

Principiul activității legii penale decurge din principiul legalității incriminării (art.1 NCP) și
cel al legalității sancțiunilor de drept penal (art. 2 NCP)

În situația în care legiuitorul decide ca prin legea nouă să incrimineze unele forme de ilicit
nepenale (incriminatio ex novo), legea nouă se va aplica numai pentru viitor în baza
principiului activității (această nouă infracțiune se va aplica numai faptelor comise după
intrarea în vigoare a legii noi).

În principiu, legea penală nu este nici retroactivă (neretroactivitatea legii penale), adică
nu se aplică faptelor comise înainte de intrarea sa în vigoare, și nici ultraactivă (non-
ultraactivitatea legii penale), adică nu se aplică faptelor săvârșite cât timp era în vigoare,
dar urmărite sau judecate după ieșirea sa din vigoare.

Pentru aplicarea legii penale în temeiul principiului activității prezintă

importanță stabilirea datei săvârșirii infracțiunii precum și a legii în vigoare la
această dată.

Data săvârșirii infracțiunii – se analizează prin raportare la momentul comiterii faptei de

autor, neprezentând importanță data când au fost efectuate actele de instigare sau
complicitate, aftfel:

- în cazul infracțiunilor comisive – se va aplica legea de la data la care a fost comisă

acțiunea infracțională;

- în cazul infracțiunilor omisive – se va aplica legea în vigoare la data la care

făptuitorul trebuia să acționeze potrivit obligațiilor legale pe care acesta le avea;

- în cazul infracțiunilor complexe, având în vedere caracterul indivizibil al acestora –

vor fi supuse legii în vigoare la momentul consumării lor (cu excepția situațiilor în care
acestea au o durată de consumare);

- în cazul infracțiunilor continue, continuate sau de obicei – în funcție de momentul

epuizării se determină legea penală aplicabilă (legea în vigoare în momentul epuizării). În
cazul infracțiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima data de legea nouă, a
căror executare a început anterior intrării în vigoare a legii penale și s-a epuizat sub legea
nouă, instanța va avea în vedere la pronunțarea soluției de condamnare/renunțare la
aplicare pedepsei/amînarea aplicării pedepsei numai actele săvârșite după intrarea în
vigoare a legii penale de incriminare.
 - în cazul infracțiunilor progresive – legea aplicabilă este cea în vigoare la momentul
comiterii activității (acțiunii sau inacțiunii) infracționale, iar nu cea de la momentul producerii
rezultatului mai grav.

Intrarea în vigoare a legii penale – Legile se publică în Monitorul Oficial al României și intră
în vigoare la 3 zile de la data publicării – termen calculat pe zile calendaristice, care începe
la data publicării în Monitorul Oficial al României și expiră la ora 24.00 a celei de-a treia zi de
la publicare – sau de la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (vacatio legis).

Spre deosebire de legi ordonanțele de urgență ale Guvernului intră în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial al României, sub condiția depunerii lor prealabile la Camera
Parlamentului competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată
ulterioară.

Până la momentul intrării în vigoare a legii publicate în Monitorul Oficial, aceasta nu

produce niciun efect juridic, neputând fi avută în vedere la stabilirea legii penale mai
favorabil.

Ieșirea din vigoare a legii penale – efectele legii ori ale ordonanței de urgență a Guvernului
sau ale unei dispoziții a acesteia încetează în cazul în care legea sau dispoziția acesteia
este abrogată sau modificată ori în cazul în care Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, în termen de
45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

Legile temporare sau excepționale ies din vigoare prin abrogarea expresă înainte
de ajungerea la termen, prin ajungerea la termen ori ca urmare a încetării condițiilor
excepționale care au condus la adoptarea lor.

Abrogarea legii penale semnifică ieșirea din vigoare a întregii legi (abrogare totală)
ori a uneia sau mai multor dispoziții ale acesteia (abrogare parțială) Abrogarea nu poate fi
consecința desuetudinii, indiferent cât timp a trecut de la neaplicarea legii penale în practică.

Abrogarea este:

1. expresă – când în legea sau ordonanța de urgență nouă se prevede explicit că o

anumită lege anterioarăsau o dispoziție dintr-o lege anterioară este abrogată. Abrogarea
expresă poate fi concretă, când se prevede ce lege sau dispoziție a acesteia va ieși din
vigoare, sau generică, când se prevede abrogarea tuturor dispozițiilor contrare.

Deși în general prin abrogarea expresă se dezincriminează o faptă, abrogarea nu

echivalează în toate cazurile cu dezincriminarea, fapta putând fi incriminată de o altă normă
penală, fie sub o altă denumire marginală, fie ca variantă agravată sau atenuată a altei
infracțiuni, fie într-o lege penală generală (în cazul abrogării incriminării din legea penală
specială sau din legea nepenală care cuprinde dispoziții penale). Tot astfel, în cazul în care
este abrogată o infracțiune complexă, nu se va reține incidența dezincriminării dacă faptele
ce intrau în conținutul acesteia sunt în continuare incriminate în mod autonom.

2. tacită (implicită) – când legea nouă, reglementând aceeași materie, este

incompatibilă cu reglementarea anterioară, pe care o înlătură implicit.

- legea de abrogare intră în vigoare la 3 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial;

- existența concursului de legi penale cu privire la aceeași faptă (într-o lege cu caracter
general, dar și în alta cu caracter special) nu echivalează cu dezincriminarea faptei, în
această ipoteză se vor aplica întotdeauna dispozițiile legii speciale, dacă nu există o
prevedere contrară;

- legea de punere în aplicare a noului Cod penal clarifică cu titlu de principiu raportul dintre
normele incomplete și normele completatoare după cum urmează:

a) în situația modificării normei completatoare, este stipulată dependența de aceasta

a normei incomplete;

b) în cazul abrogării normei completatoare, este prevăzută independența normei

incomplete, aceasta din urmă continuând să fie în vigoare prin păstrarea elementelor
preluate de la norma completatoare, astfel cum existau la momentul abrogării.

- în cazul normelor în alb (cadru), abrogarea normei completatoare nu echivalează cu

abrogarea normei în alb, aceasta fiind însă inaplicabilă (fapta fiind pe cale de consecință
dezincriminată) până la data intrării în vigoare a unei noi norme completatoare.

- în mod excepțional, unele dispoziții ale legii abrogate pot subzista și după ieșirea din
vigoare atunci când legea abrogatoare conține dispoziții tranzitorii, care permit aplicarea în
continuare a unor prevederi ale legii abrogate.

 Principiul neretroactivității legii penale

Potrivit acestui principiu legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârșite nu erau prevăzute ca infracțiuni.

Decurge din: principiul legalității, constituind o garanție esențială a libertății persoanei. O

persoană care se supune rigorilor legale la momentul acțiunii sau inacțiunii sale nu poate fi
supusă exigențelor unei legi penale intrate în vigoare ulterior faptelor sale, în măsura în care
noua lege califică aceste fapte drept infracțiuni.

Potrivit art. 2 din noul Cod penal, nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o
măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea
penală la data cand fapta a fost săvârșită, fiind prevăzute numai de legea nouă.

Fac excepție de la acest principiu legea penală ce cuprinde dispoziții mai favorabile
infractorului (mitior lex), care retroactivează.

 Extraactivitatea legii penale

Extraactivitatea este acea situație în care legea penală poate fi aplicată și unor fapte care
au fost săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare (retroactivitate) ori a unor fapte ce sunt
urmărite sau judecate după ieșirea sa din vigoare (ultraactivitate).

 Retroactivitatea legii penale

Constituie excepții de la principiul neretroactivității legii penale:

1. legea interpretativă mai favorabilă – nu se poate ajunge ca urmare a aplicării retroactive a

interpretării la o situație mai grea pentru făptuitor (interpretatio in peius);
2 legea penală mai favorabilă (retroactivitatea in mitius) - În cazul în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea mai favorabilă .

3. legile de amnistie, precum și legile și decretele de grațiere – acestea se vor aplica

infracțiunilor săvârșite anterior intrării lor în vigoare, fiind întotdeauna retroactive;

4. legea de dezincriminare, adică legea nouă care nu mai incriminează o anumită faptă
prevăzută ca infracțiune de legea veche. Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub
legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi,
precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte
încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. (art.4 NCP)

 Ultraactivitatea legii penale – se va reține în următoarele cazuri:

1. legii penale temporare – potrivit art. 7 alin (2) NCP, legea temporară este legea penală
care prevede data ieșirii ei din vigoare (legea temporară proprie) sau a cărei aplicare este
limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa (legea temporară
improprie sau excepțională).

O lege penală care nu se încadrează în aceste două categorii nu poate fi considerată

lege temporară, chiar dacă a fost în vigoare o scurtă perioadă de timp, fiind ulterior abrogată
sau înlocuită de o altă lege.

Durata pentru care legea penală este activă este dată de chiar termenul prevăzut de
lege, în cazul legii temporare proprii, respectiv de încetarea situației excepționale ce a
generat edictarea legii, în cazul legii temporate improprii.

Legea temporară se va aplica în mod obligatoriu infracțiunii săvârșite în timpul când

era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp;
astfel, chiar dacă legea în vigoare la momentul judecății este mai favorabilă decât legea
temporă, instanța va trebui să aplice dispozițiile acesteia din urmă, care va ultraactiva.

Legea temporară va ultraactiva și în ipoteza în care, după ieșirea ei din vigoare, fapta
nu mai este incriminată, în acest caz nefiind aplicate principiile prevazute la legea de
dezincriminare.

În cazul în care legea temporară este mai favorabilă decât legea veche sub imperiul
căreia a fost săvârșită infracțiunea, se vor aplica regulile privitoare la legea penală mai
favorabilă, în acest caz legea temporară aplicându-se retroactiv.

2. legii penale mai favorabile (mitior lex)– ce se va aplica și infracțiunilor săvârșite în timpul
cât era în vigoare și care nu au fost definitiv judecate până la data ieșirii ei din vigoare.

 Legea penală mai favorabilă

Legea penală mai favorabilă (mitior lex) este legea ce cuprinde dispoziții mai
favorabile infractorului, în cazul succesiunii legilor penale în timp; ea poate fi fie retroactivă,
fie ultraactivă.
 În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile, trebuie distins între următoarele
două siuații:

I. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a intervenit o
condamnare definitivă:

- dacă de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit

una sau mai multe legi penale care incriminează fapta săvârșită, prevăzând însă condiții de
incriminare, de tragere la răspundere penală sau de sancționare diferite, se va aplica legea
cea mai favorabilă;

- dacă legea nouă este mai favorabilă, va retroactiva, iar dacă legea veche este mai
favorabilă, aceasta va ultraactiva;

- în cazul în care legea nouă este o dezincriminare, se vor aplica prevederile art. 4
NCP, iar nu regulile legii penale mai favorabile prevăzute în art.5 NCP;

- în ipoteza infracțiunii continue, continuate sau de obicei incriminate în toate legile

penale succesive, legea aplicabilă se stabilește în funcție de momentul epuizării; astfel dacă
între momentul epuizării și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit mai multe legi
penale se va analiza aplicarea dispozițiilor art.5 NCP;

- aplicarea dispozițiilor art.5 NCP se va realiza și în ipoteza infracțiunii progresive,

dacă între momentul comiterii activității infracționale și cel al producerii rezultatului mai grav
au intervenit mai multe legi penale.

Criteriile în baza cărora se stabilește legea penală mai favorabilă și care vor fi
apreciate in concreto sunt:

a) conținutul infracțiunii – vor fi avute în vedere formele agravate, elementele circumstanțiale

agravate, existența unor condițții suplimentare de incriminare, etc.;

b) existența unor impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale –

punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
împăcarea, etc.;

c) existența unor cauze de nepedepsire – de exemplu: în cazul înfracțiunii de act sexual cu

un minor, art.220 alin.5 NCP a prevăzut o cauză specială de nepedepsire, în ipoteza în care
diferența de vârstă între minorii care întrețin actul sexual liber consimțit este de până la trei
ani; în această ipoteză, NCP este lege penală mai favorabilă față de vechiu Cod penal;

d) pedeapsa – natura și limitele acesteia.

Ipoteze cu privire la pedepsele ce pot fi prevăzute de legile penale succesive:

- legea veche prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa

închisorii, va fi mai favorabilă legea nouă care prevede numai pedeapsa închisorii;

- legea veche prevede pedeapsa închisorii și aplicarea obligatorie a unei pedepse

complementare; va fi mai favorabilă legea nouă care prevede numai pedeapsa închisorii;
 - legea veche prevede numai pedeapsa închisorii, va fi mai favorabilă legea nouă
care prevede aceleași limite de pedeapsă sau mai mici ale închisorii alternativ cu pedeapsa
amenzii;

- atât legea veche cât și cea nouă prevăd același minim special al pedepsei; va fi mai
favorabilă legea care prevede un maxim special mai redus;

- atât legea veche cât și cea nouă prevăd același maxim special al pedepsei; va fi mai
favorabilă legea care prevede un minim special mai redus;

- în cazul în care legile penale succesive prevăd limite speciale diferite de pedeapsă
(pedepse asimetrice), va fi mai favorabilă legea care prevede un minim special mai redus
dacă instanța, în procesul de individualizarea judiciară a pedepsei, urmează a aplica o
pedeapsă orientată către minimul special, respectiv cea care prevede un maxim special mai
redus, dacă instanța va aplica o pedeapsa orientată către maximul special;

- dacă atât legea penală veche cât și cea nouă prevăd aceleași limite de pedeapsă,
va fi mai favorabilă cea care nu prevede aplicarea obligatorie a pedepselor complementare
sau cea care are condițiimai favorabile pentru dispunerea suspendării executării pedepsei;

e) termenul de prescripție.

OBSERVAȚIE: Este interzisă combinarea dispozițiilor diferitelor legi succesive pentru

determinarea legii penale mai favorabil, întrucât s-ar crea o lex terția, fiind încălcat principiul
legalității incriminării (de exemplu, preluarea minimului special mai redus din legea veche și
a maximului special mai favorabil din legea nouă).

Nu se va considera că se creează o lex tertia dacă:

1. după stabilirea încadrării juridice a faptei și aplicarea pedepsei potrivit legii vechi mai
favorabile sub care au fost săvârșite infracțiunile, aplicarea dispozițiilor referitoare la
tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni (instituție juridică autonomă față de
încadrarea juridică și tratamentul sancționator al faptei) se realizează potrivit legii noi, care
este mai favorabilă sub acest aspect la momentul judecății.

Când legea nouă prevede un tratament sancționator agravat al concursului de

infracțiuni față de legea veche, iar prima infracțiune a fost comisă sub imperiul legii vechi, în
vreme ce ce-a de-a doua infracțiune a fost comisă sub imperiul legii noi, tratamentul
sancționator al concursului de infracțiuni va fi stabilit potrivit legii noi, mai grele sub acest
aspect, deoarece numai din momentul comiterii celei de-a doua infracțiuni se poate reține
nașterea concursului de infracțiuni

2. stabilirea încadrării juridice a faptei se realizează potrivit legii vechi mai favorabile, iar
analiza prescripției răspunderii penale (generală sau specială) sau a reabilitării se realizează
se realizează în temeiul legii noi mai favorabile sub acest aspect:

3. stabilirea încadrării juridice a faptei și aplicarea pedepsei se realizează potrivit legii vechi
mai favorabile, iar analiza suspendării sub supraveghere se realizează în temeiul legii noi
mai favorabile sub acest aspect;
4. după condamnarea în baza legii vechi, fracția de pedeapsă ce trebuie executată pentru ca
persoana condamnată să fie propozabilă pentru liberare condiționată se stabilește în temeiul
legii noi mai favorabile sub acest aspect.

II. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care a intervenit o
condamnare definitivă în temeiul legii vechi

NCP reglementează în art. 6 numai ipotezele de aplicare a legii penale noi mai favorabile,
renunțând la dispozițiile referitoare la aplicarea facultativă în vederea întăririi autorității de
lucru judecat a hotărârii penale definitive; astfel se va aduce o limitare a res iudicata numai în
scopul respectării principiului constituțional al legalității pedepsei.

Aplicarea legii penale mai favorabile post sentetiam vizează atât pedepsele care au
fost executate sau sunt considerate ca executate, cât și pedepsele pentru care nu s-a
inceput executarea ori a fost suspendată executarea, sau care se află în curs de executare
(inclusiv în ipoteza în care s-a dispus liberarea condiționată.

Ipoteze de aplicare a art. 6 NCP:

a) dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii sau a

amnezii și până la executarea completă a acesteia a intervenit o lege care prevede o
pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată conform legii vechi, dacă depășește maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se va reduce la acest maxim;

b) în cazul în care de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiunea pe

viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai
pedeapsa închisorii, pedeapsa cu detențiunea pe viață se va înlocui cu maximul special al
închisorii prevăzut de legea nouă pentru acea infracțiune;

c) dacă legea nouă prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii, se va
aplica amenda în locul pedepsei cu închisoarea, dispusă în baza legii vechi, fără a putea
depăși maximul special prevăzut de legea nouă;

d) măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă mai favorabilă nu se mai

execută, iar cele care au corespondent în legea nouă mai favorabilă se execută în conținutul
și limitele prevăzute de aceasta;

e) pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea

nouă mai favorabilă nu se vor mai executa, iar cele care au corespondent în legea nouă mai
favorabilă se vor executa în conținutul și limitele prevăzute de această lege;

f) dacă intrarea în vigoare a legii noi nu determină o modificare a pedepsei principale potrivit
regulilor prevăzute de art .6 NCP, legea nouă fiind însă mai favorabilă numai sub aspectul
pedepselor complementare sau al măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și
limitele prevăzute de legea nouă.
g) situația pedepselor executate sau considerate ca executate. – în cazul în care pedepsele
aplicate în temeiul legii vechi au fost executate ori sunt considetrate ca executate, acestea
vor fi reduse sau înlocuite, potrivit regulilor arătate în art.6 NCP.

Reducerea sau executarea pedepsei prezintă importanță ex nunc pt stabilirea existenței

recidivei, calculul termenului de reabilitare, accesul la diferite instituții de drept penal
(suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, etc.)

Curs 3 APLICAREA LEGII PENALE

Potrivit profesorului Vintilă Dongoroz, aplicarea legii penale reprezintă ,,convertirea

eficienței juridice virtuale a normelor de drept în eficiență reală prin efectiva folosire a acestor
norme la realizarea concretă a ordinii juridice”.

În drept, se poate vorbi și despre existența unui spațiu juridic, atunci când ne referim
la spațiul supus jurisdicției unui stat și în cadrul căruia relațiile sociale sunt reglementate
juridic, după cum se poate vorbi și de un spațiu nesupus jurisdicției niciunui stat și care
exclude orice raporturi juridice (marea liberă). Din acest punct de vedere se discută astăzi
despre un spațiu juridic unic european, cuprinzând teritoriile statelor membre UE. De
asemenea, există un spațiu format din teritoriul național al fiecărui stat, asupra căruia se
exercită suveranitatea statului și se aplică actele normative ca expresie a acestei
suveranități.

Spațiul, ca și timpul, devine obiectul preocupării științei dreptului penal numai din
momentul în care acești factori determină anumite consecințe juridice, influențează
elementele de bază ale represiunii penale, cum sunt: existența infracțiunii. Poziția persoanei
susceptibile de răspundere penală (infractorul) și consecințele faptei penale (pedeapsa sau
măsurile de siguranță ori cele educative). Astfel, spațiul influențează existența infracțiunii.
Deoarece tragerea la răspundere penală a unei persoane este condiționată de stabilirea
locului unde s-a comis fapta penală.

În raport de locul unde s-a comis fapta, a fost prins făptuitorul ori acesta sau
persoana vătămată locuiește, se determină competența teritorială a organelor judiciare
pentru infracțiunile comise în țară. Tot astfel, locul unde domiciliază sau locuiește făptuitorul
determină competența organelor judiciare în cazul infracțiunilor săvârșite în străinătate. De
asemenea, legea penală română trebuie să reglementeze situația persoanelor care, chiar
dacă săvârșesc fapte penale pe teritoriul statului român, nu sunt supuse jurisdicției statului
nostru, precum și situația celor susceptibili de a fi extrădați, deoarece locul unde au comis
faptele atrage incidența unor reglementări aparținând unor state diferite. (S. CORLĂȚEANU)

Aplicarea legii penale în spațiu

 Aplicarea legii penale faptelor săvârșite pe teritoriul României

 Principiul teritorialității
Este principiul potrivit căruia normele de drept penal române se aplică tuturor infracțiunilor
săvârșite pe teritoriul României, ca expresie a suveranității statului român învestit cu ius
puniendi a infracțiunilor comise pe teritoriul său; astfel, organele judiciare:

-vor stabili încadrarea juridică a infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României,

-vor analiza condițiile răspunderii penale, cauzele justificative și de neimputabilitate și

-vor aplica sancțiunile penale pentru aceste fapte prin raportare la legea penală română.

Pentru aplicarea legii penale române în baza principiului teritorialității nu interesează:

cetățenia infractorului ori calitatea de apatrid a acestuia sau locul unde acesta își are
domiciliul sau reședința;

- în cazul străinilor, nu prezintă importanță: 1)-dacă fapta este prevăzută de legea

penală a statului de origine ori dacă legea penală a statului de origine ori 2)-dacă
legea străină care incriminează fapta este mai favorabilă decât legea română; este
însă necesar ca tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte să
nu conțină prevederi referitoare la un alt mod de soluționare a acestor cauze.

Legea penală română se aplică în temeiul principiului teritorialității și infracțiunilor

săvârșite de persoane juridice române sau străine pe teritoriul României.

Potrivit art.8 alin.2 NCP teritoriul reprezintă: întinderea de pământ (solul) cuprinsă
între frontierele statului, marea teritorială, apele interioare curgătoare sau stătătoare, apele
maritime interioare, precum și subsolul și spațiul aerian al acestora; teritoriul misiunilor
diplomatice ale României în străinătate (ambasade, consulate generale, consulate, consulate
onorifice, misiuni permanente) nu face parte din teritoriul României; zonele libere din porturile
și aeroporturile române fac parte din teritoriul României.

Potrivit art.8 alin.3 NCP prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se

înțelege orice infracțiune comisă în întregime pe teritoriul statului român sau pe o navă sub
pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România, sens în care se va avea în
vedere săvârșirea oricăreia dintre fapte pe care legea penală le pedepsește ca infracțiune
consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator
sau complice.

Chiar dacă nava sub pavilion românesc sau aeronava înmatriculată în România nu
intră în noțiunea de teritoriu, infracțiunile prevăzute pe aceasta (când nava se află în apele
teritoriale ale unui stat străin sau aeronava se află în spațiul aerian al uni stat străin) sunt
considerate de lege a fi săvârșite pe teritoriul României; faptul că o infracțiune este săvârșită
pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă înmatriculată în România nu exclude
aplicarea legii penale străine (de exemplu, în cazul în care infracțiunea este comisă după ce
nava a aterizat pe teritoriul altui stat).

Dacă infracțiunea a fost săvârșită pe o navă sub pavilion românesc sau pe o

aeronavă înmatriculată în România, însă în timp ce aceasta se afla pe teritoriul român sau
dacă nava ori aeronava se afla în apa, respectiv spațiul aerian care nu este supus jurisdicției
vreunui stat, legea penală română se va aplica tot în temeiul principiului teritorialității.
 În situația în care echipajul navei sub pavilion românesc sau al aeronavei
înmatriculate în România săvârșește o infracțiune în afara navei/aeronavei după
acostare/aterizare în străinătate, se va aplica legea penală străină în baza principiului
teritorialității.

Art. 8 alin. 4 a extins aplicarea regulii ubicuității din vechiul Cod penal, prevăzând
că infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când este săvârșită pe
acest teritoriu, pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România
și în următoarele situații:

1. s-a efectuat numai un act de executare (inclusiv în cazul infracțiunilor continue, continuate
sau complexe) – astfel în cazul infracțiunilor continue, continuate sau complexe legea penală
se aplică în temeiul principiului teritorialității și atunci când primul/primele acte de executare
s-au comis pe teritoriul României, iar celelate, prin care s-a consumat/epuizat infracțiunea, în
străinătate; ori în ipoteza în care primul/primele acte de executare s-au comis în străinătate,
iar celelalte prin care s-a consumat/epuizat infracțiunea pe teritoriul României.

În cazul infracțiunilor de obicei, din actele de executare efectuate pe teritoriul

României, ori pe o nava/aeronavă sub pavilion românesc/înmatriculată în România, trebuie
să rezulte tipicitatea obiectivă a infracțiunii.

2. s-a efectuat un act de instigare sau de complicitate, când actele de executare și rezultatul
au avut loc în străinătate;

3. s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii (rezultatul material sau starea de pericol).
Legea penală română se va aplica potrivit principiului teritorialității și în cazul infracțiunii
progresive, dacă activitatea infracțională sau rezultatul mai grav s-a realizat/produs pe
teritoriul României.

Tot astfel legea penală română se va aplica și în ipoteza infracțiunilor omisive, dacă
activitatea infracțională realizată prin omisiune s-a realizat pe teritoriul României ori pe o
navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, iar rezultatul s-a
produs în străinătate, ori atunci când activitatea infracțională realizată prin omisiune s-a
realizat în străinătate, iar rezultatul s-a produs în străinătate, ori atunci cand activitatea
infracțională realizată prin omisiune s-a realizat în străinătate, iar rezultatul s-a produs pe
teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în
Romania.

 Excepții de la principiul teritorialității

Legea penală română nu se aplică în baza principiului teritorialității:

1. infracțiunilor săvârșite: - de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine (membri ai

corpului diplomatic și consular);

- de alte persoane, care, în conformitate cu tratatele internaționale,

nu
 sunt supuse jurisdicției penale a statului român (de exemplu,
prim-ministrul al unui stat străin aflat în vizită diplomatică în România);

2. infracțiunilor săvârșite în sediile misiunilor diplomatice străine din România (ambasade,

consulate, reprezentanțe) – chiar dacă suprafața de pământ pe care se află misiunile
diplomatice străine face parte din teritoriul României, infracțiunile săvârșite în astfel de locuri
nu sunt supuse legii penale române;

3. infracțiunile săvârșite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staționate pe

teritoriul României;

4. infracțiunilor săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor militare sau guvernamentale

străine aflate pe teritoriul României și nici infracțiunilor săvârșite de persoanele care fac
parte din echipajul acestor nave sau aeronave pe timpul cât ele se află în porturi sau în
apele maritime interioare sau în marea teritorială a României, respectiv în aeroporturi din
România (imunitate de jurisdicție). În acest caz, se va aplica legea pavilionului navei sau
aeronavei.

5. infracțiunilor săvârșite la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale care trece
prin marea teritorială română, cu excepția situațiilor în care:

 infracțiunea a fost săvârșită de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie

care are domiciliul pe teritoriul României;

 infracțiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui

cetățean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;

 infracțiunea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică în țară sau ordinea în
marea teritorială;

 exercitarea jurisdicției române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de

stupefiante sau de substanțe psihotrope;

 asistența autorităților române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei sau de un

agent diplomatic sau un funcționar consular din țara al cărui pavilion îl arborează
nava.

În aceste cazuri se va aplica legea penală română, în baza principiului teritorialității.

 Aplicarea legii penale române faptelor săvârșite în afara teritoriului României

 Principiul personalității legii penale (art. 9 NCP) - pentru aplicarea legii penale
române în baza principiului personalității (naționalității active) trebuie întrunite
următoarele condiții:

a) infracțiunea să fie săvârșită în întregime în afara teritoriului României (în caz

contrar se va aplica principiul teritorialității);
 b) la momentul săvârșirii infracțiunii, făptuitorul (autor, coautor, instigator sau
complice) să fie cetățean român (în cazul persoanei) sau o persoană juridică română;

- legea penală română nu se aplică în temeiul principiului personalității

infracțiunilor săvârșite de persoanele juridice străine;

- în situația în care, după săvârșirea faptei în afara țării, infractorul dobândește

cetățenia română, nu se va aplica legea penală română în temeiul principiului personalității.

c) pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracțiunea săvârșită să fie

detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani, chiar dacă fapta nu este
prevăzută ca infracțiune de legea statului în care a fost săvârșită;

- în cazul în care legea penală română prevede pentru infracțiunea săvârșită în

străinătate pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mică (alternativ
sau nu cu pedeapsa amenzii) aplicarea legii penale române în temeiul principiului
personalității se poate realiza numai dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea
penală a țării unde a fost săvârșită (dubla incriminare) ori dacă a fost comisă într-un loc care
nu este supus jurisdicției nici unui stat.

d) tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte să nu conțină

prevederi referitoare la un alt mod de soluționare a acestor cauze.

 Principiul realității legii penale (art. 10 NCP) - pentru aplicarea legii penale române
în baza principiului realității (naționalității pasive) trebuie întrunite următoarele condiții:

a) infracțiunea să fie săvârșită în intregime în afara teritoriului României (în caz

contrar se va aplica principiul teritorialității);

b) infracțiunea să fie comisă contra statului român sau unui cetățean român ori a unei
persoane juridice române;

- subiectul pasiv al infracțiunii este fie statul, fie un cetățean român care are
domiciliul/reședința în țară sau în străinătate ori o persoană juridică română; nu este necesar
ca subiectul pasiv sa aibă numai cetățenia română;

- pentru aplicarea legii penale române în baza principiului realității trebuie ca subiectul
pasiv al infracțiunii să nu fie apatrid ori un cetățean străin, chiar dacă aceștia au
domiciliul sau reședința pe teritoriul României;

- în cazul în care după săvârșirea infracțiunii sau pe parcursul procesului penal, până
la rămânerea definitivă a hotărârii, victima pierde cetățenia română sau calitatea de
persoană juridică română, nu se va mai putea aplica legea penală română în temeiul
principiului realității (poate fi aplicată în temeiul principiului universalității dacă sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 11 NCP);

- este necesar ca infracțiunea săvârșită să fie prevăzută de legea română, chiar dacă
nu este prevăzută de legea statului în care a fost săvârșită;

c) infracțiunea să fie săvârșită de un cetățean străin sau de un apatrid, indiferent

dacă aceștia domiciliază sau nu pe teritoriul tării;
 - legea penală română nu se aplică în baza principiului realității infracțiunilor săvârșite
în calitate de autor a persoanelor juridice române;

d) tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte sa nu conțină

prevederi referitoare la un alt mod de soluționare a acestor cauze.

 Principiul universalității legii penale (art. 11 NCP) - pentru aplicarea legii penale
române în baza principiului universalității trebuie întrunite următoarele condiții:

a) să fie săvârșită în întregime în afara teritoriului României o infracțiune, alta decât

cele contra statului român sau a unui cetățean român ori a unei persoane juridice
române;

b) infracțiunea să fie săvârșită de un cetățean străin sau apatrid, indiferent dacă

aceștia domiciliază sau nu pe teritoriul țării, care se află de bună voie în România;

- subiectul activ nemijlocit al infracțunii trebuie să fie un cetățean străin ori un apatrid
aflat benevol în România (nu pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă
înmatriculată în România, sau ca urmare a extrădării ori predării sale în România);

- nu se va aplica legea penală română, în temeiul principiului universalității, cu privire

la infracțiunile săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către
persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale nu sunt supuse jurisdicției penale a
statului român (art. 13 NCP).

c) statul român să își fi asumat în temeiul unui tratat internațional obligația de a

reprima infracțunea săvârșită în străinătate (competența universală) sau să se fi cerut
extrădarea sau predarea infractorului aflat pe teritoriul României pentru infracțiunea
săvârșită în străinătate și aceasta să fi fost refuzată (competența substitutivă);

d) tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte nu dispun altfel.

Curs 4 INFRACȚIUNEA

Noul cod penal a regândit instituția infracțiunii, renunțând la vechea definiție

dată de art. 17 alin. (1) C. Pen 1969 și prevăzând în art. 15 alin. (1) NCP o definiție
formală (nu substanțială, ca aceea prevăzută de vechiul Cod), potrivit căreia
,,infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.”

Instituția infracțiunii este intim legată de instituția răspunderii penale, art 15

alin. (2) NCP prevăzând că ,,infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”;
săvârșirea unei infracțiuni nu conduce în toate situațiile la tragerea la răspundere
penală a făptuitorului, legiuitorul prevăzând și cauze în care este înlăturată
răspunderea penală. Instituția răspunderii penale se află în legătură cu cea a
sancțiunilor penale (pedepse sau măsuri educative) care nu pot fi aplicate decât
dacă a fost săvârșită o infracțiune, iar făptuitorul răspunde penal.

Din punct de vedere substanțial, infracțiunea nu reprezintă nici o violență, ca

vătămare ori punere în pericol a unui interes sau a unei valori sociale, nici o fraudă
prin care sunt lezate, pur și simplu, drepturile altor persoane (ilicitul civil), nici simpla
indisciplină socială manifestată prin încălcarea unei norme instituite de puterea
publică și menite a asigura ordinea în societate (ilicitul contravențional), ci încălcarea
de către o persoană a obligației sale juridice de a realiza împreună cu celelalte
persoane ordinea socială a unei comunități de persoane libere, comunitate a cărei
existență și expresie fizionomic-concretă a libertății se datorează întotdeauna propriei
sale istorii și propriei sale tradiții identitare cristalizate în cadrul acestei istorii.
(AVRIGEANU)

Interpretarea comportamentelor drept fapte este rezultatul înțelegerii unei

practici umane din perspectiva autodeterminării personale în sensul respectării ori
nerespectării de către persoane a obligațiilor reciproce, iar normele de sancționare
penală a preceptelor reglementează condițiile în care unei persoane i se impută ca
infracțiune un comportament cu semnificația juridică specific penală.

Nivelul la care se realizează corelația conceptuală și funcțională dintre

nesocotirea preceptului și aplicarea sancțiunii penale este situat nu în planul naturii,
ci în cel al semnificațiilor normative ale ambelor comportamente, iar corelația însăși
constă într-o secvență rațională unde pedeapsa este concepută ca reproș etico-
juridic exprimat prin constrângerea la suferirea unui rău ca răspuns la alt rău,
infracțiunea, așadar la o faptă care are așa mare însemnătate, lovind în însăși
comunitatea juridică, deoarece este înțeleasă la rândul ei ca un protest împotriva
forței obligatorii a normei așadar împotriva configurației societății.

Suportarea suferinței individuale inerente pedepsei – suferință care obiectivează

reafirmarea dreptului de către societate, tot astfel precum vătămarea materială
produsă prin infracțiune obiectivează negarea dreptului de către infractor – reprezintă
contribuția datorată de infractor la menținerea ordinii de drept. (AVRIGEANU)

 Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Din însăși definiția infracțiunii rezultă cele trei trăsături esențiale ale acesteia
(comune tuturor infracțiunilor):

 tipicitatea (prevederea în legea penală);

 antijuridicitatea (fapta să fie nejustificată, ilicită);

  imputabilitatea (fapta să fie imputabilă).

Deși vinovăția este enumerată de legiuitor printre trăsăturile esențiale ale

infracțiunii, aceasta nu constituie în fapt o trăsătură esențială distinctă, ci elementul
de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare (intenția, culpa,
praeterintenția). În logica NCP vinovăția este prevăzută ca element constitutiv al
infracțiunii, fiind astfel analizată în cadrul trăsăturii esențiale a tipicității. Vinovăția ca
trăsătură generală a infracțiunii este denumită de NCP imputabilitate, (de care, însă,
se distinge) regăsindu-se, astfel, în cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii.

 Tipicitatea (prevederea în legea penală)

Tipicitatea, prevăzută de art. 15 alin (1) NCP drept prima trăsătură esențială a
infracțiunii, rezultă din principiul legalității incriminării și presupune corespondența
dintre fapta concretă săvârșită, direct sau indirect, de o persoană
(acțiunea/inacțiunea comisă cu o formă de cu o formă de vinovăție care a determinat
o anumită urmare), precum și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de
legiuitor în modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare.

Tipicitatea nu se referă numai la comiterea de către autor a unei fapte în

formă consumată, ci și la comiterea unei tentative incriminate sau la participația
penală; în acest caz modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare din
partea specială a NCP sau de legislația specială cu dispoziții penale ori de legile
nepenale ce conțin și dispoziții penale se completează cu modelul abstract (tip)
complementar prevăzut de partea generală a NCP.

Fapta tipică nu constituie întotdeauna o infracțiune, fiind necesar să fie

întrunite și celelalte trăsături esențiale, antijuridicitatea și imputabilitatea; lipsa
trăsăturii esențiale a tipicității face inutilă analiza celorlalte două trăsături esențiale.

Pentru a interveni răspunderea penală a infractorului trebuie să existe o

concordanță între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut
de norma de incriminare, existând situații care ”pot să reducă la aparență”
concordanța respectivă. Aceste situații se împart în trei categorii:

a) Desfășurarea acțiunii sau inacțiunii ca manifestare exterioară ce aparține

infractorului, fiind expresia voinței sale libere;

b) Existența permisiunii legii: astfel pot fi săvârșite fapte care, deși întrunesc
toate condițiile obiective și subiective prevăzute în norma de incriminare, în
realitate nu sunt fapte ilicite, ci fapte permise de lege (cauze justificative);

c) Realități care afectează poziția psihică a autorului în raport cu fapta

comisă, excluzând fie capacitatea autorului de a înțelege sau a voi
 (minoritatea, alienația mintală, beția completă fortuită), fie capacitatea
acestuia de a prevedea (cazul fortuit) sau de a avea o reprezentare
corectă a condițiilor în care el acționează (eroarea). (L.M. STĂNILĂ)

Noțiunea de faptă prevăzută de legea penală nu se confundă cu cea de ilicit

penal (faptă penală sau infracțiune), prevederea în fapta penală fiind numai una din
trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Analiza tipicității presupune studierea: obiectului infracțiunii, a subiecților

infracțiunii, a laturii obiective și a laturii subiective ale acesteia.

 Obiectul infracțiunii (obiectul juridic și obiectul material)

Obiectul juridic – reprezintă valoarea socială și relațiile formate în jurul acesteia,

protejate prin norma de incriminare, cărora li se aduce atingere prin săvârșirea
infracțiunii (de ex: patrimoniul – în cazul infracțiunii de furt).

- nu există infracțiuni fără obiect juridic;

- în funcție de obiectul juridic, poate fi determinat subiectul pasiv al

infracțiunii, care este titulatul valorii lezate.

Categorii de obiect juridic al infracțiunii:

a) obiect juridic generic – este obiectul juridic comun unei categorii de infracțiuni (de
ex: infracțiuni contra persoanei); titlurile părții speciale a NCP sunt realizate în funcție
de obiectul juridic generic al infracțiunilor;

b) obiect juridic special – este obiectul juridic specific unei anumite infracțiuni sau
grup de infracțiuni (de ex: infracțiunile contra libertății persoanei care fac parte din
titlul infracțiunilor contra persoanei);

c) obiect juridic principal – constă în relațiile sociale ocrotite de legea penală ce sunt
vătămate sau periclitate prin acțiunea principală a unei infracțiuni complexe;

d) obiect juridic secundar – constă în relațiile sociale ocrotite de legea penală ce sunt
vătămate sau periclitate prin acțiunea secundară a unei infracțiuni complexe (de ex:
în cazul infracțiunii de tâlhărie obiectul juridic principal îl constituie patrimoniul, iar
obiectul juridic secundar viața, sănătatea, integritatea sau libertatea persoanei).

Obiectul material – este lucrul sau ființa vătămată, sau pusă în pericol în mod
nemijlocit prin acțiunea/inacțiunea prevăzută de norma de incriminare (de ex: lucrul
sustras prin săvârșirea infracțiunii de furt);

- nu toate infracțiunile au obiect material (de ex. unele infracțiuni

de pericol: infracțiunea de mărturie mincinoasă, infracțiunea de dare de mită);

-în cazul infracțiunilor complexe pot coexista un obiect material

principal și unul secundar;
 - obiectul material al infracțiunii nu constituie produsul infracțiunii;

- mijloacele de săvârșire a unei infracțiuni nu trebuie confundate

cu obiectul material al acesteia.

 Subiecții infracțiunii

Constituie subiect al infracțiunii persoana (fizică sau juridică) care a săvârșit

sau a participat la săvârșirea infracțiunii, respectiv persoana asupra căreia se
răsfrânge urmarea infracțiunii.

Subiectul activ al infracțiunii – este persoana fizică sau juridică care a săvârșit
nemijlocit sau a participat la săvârșirea infracțiunii; prin urmare, va fi subiect activ al
infracțiunii nu numai autorul acesteia, ci și coautorii, complicii ori instigatorii.

Persoana fizică – subiect activ al infracțiunii – din punctul de vedere al tipicității

faptei, orice persoană fizică poate fi subiect activ al infracțiunii (de ex., un minor cu
vârsta de 13 ani sau o persoană lipsită de discernământ poate comite o faptă tipică);
aspectele referitoare la aptitudinea psiho-fizică a persoanei de a înțelege semnificația
acțiunilor sau inacțiunilor sale ori a urmărilor acestora (factorul intelectiv) și de a fi
stăpână pe ele (factorul volitiv) urmând a fi avute in vedere cu ocazia analizei
trăsăturii esențiale a imputabilității.

Persoana juridică – poate fi subiect activ al infracțiunii dacă sunt îndeplinite

următoarele condiții:

a) să existe o entitate care să aibă personalitate juridică;

b) persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea penală (imunitate

de jurisdicție penală a persoanei juridice): statul și autoritățile publice și instituțiile
publice – numai pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate
face obiectul domeniului privat;

c) persoana juridică să fi săvârșit o infracțiune în următoarele condiții (scopuri): 1. în

realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice: sau 2. în interesul persoanei
juridice, ori 3. în numele persoanei juridice.

Categorii de subiecți activi:

a) subiect activ calificat – este subiectul pentru care legea impune îndeplinirea unei
anumite calități (de ex: calitatea de funcționar public pentru săvârșirea infracțiunii de
luare de mită);

b) subiect activ unic – este subiectul infracțiunilor ce nu pot fi comise, în calitate de

autor, decât de o singură persoană – in persona propria – de ex: în cazul infracțiunii
de uciderea sau vătămarea nou-născutului de către mamă;
c) subiecți activi plurali – sunt subiecți ai infracțiunilor ce nu pot fi comise decât de
două sau mai multe persoane, de ex: incest.

Subiectul pasiv al infracțiunii – este persoana titulară a valorii sociale ocrotite

penal, împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea și asupra căreia se răsfrânge
urmarea socialmente periculoasă a infracțiunii. Pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii:
1.persoana fizică, 2.persoana juridică de drept public sau privat, 3.statul, în măsura
în care sunt titularii valorii juridice protejate; 4.chiar și o persoană concepută, dar
nenăscută poate fi subiect pasiv (de ex.: în cazul infracțiunii de întrerupere a cursului
sarcinii – art.201 NCP);

- nu există infracțiuni fără subiect pasiv;

- nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii o persoană

fizică decedată (nici în cazul infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte,
prevăzută de art.383 NCP), o persoană juridică care si-a încheiat existența, sau un
animal.

Categorii de subiecți pasivi:

a) subiect pasiv general (mediat) – este statul ca reprezentant al societății;

b) subiect pasiv special (imediat) este persoana vătămată direct prin infracțiune;

c) subiect pasiv calificat – este subiectul pasiv pentru care legea impune îndeplinirea
unei anumite calități (de ex: funcționarul public care exercită atribuții ce implică
exercițiul autorității de stat în cazul infracțiunii de ultraj);

d) subiect pasiv principal – este persoana ale cărei interese sunt ocrotite, în principal,
prin norma de incriminare (de ex.: statul în cazul infracțiunii de ultraj);

e) subiect pasiv secundar – este persoana ale cărei interese sunt ocrotite, în
subsidiar, prin norma de incriminare(de ex.: functionarul public în cazul infracțiunii de
ultraj).

 Latura obiectivă

În cadrul laturii obiective vom analiza: 1.situația premisă, 2.elementul material,

3.urmarea imediată, 4.legătura de cauzalitate precum și 5.locul sau timpul săvârșirii
infracțiunii.

Situația premisă – presupune existența unei situații de fapt sau de drept, prealabilă
săvârșirii actului prevăzut de norma de incriminare și pe care acest act se grefează
(de ex.: existența unui raport prealabil de detenție în cazul infracțiunii de evadare).
Nu toate infracțiunile au o situație premisă.
Elementul material (verbum regens) – constă în acțiunea sau inacțiunea interzisă
prin norma de incriminare.

În funcție de modalitatea elementului material infracțiunile pot fi clasificate în:

a) infracțiuni comisive - constând în săvârșirea unei fapte interzise de norma de

incriminare (de ex.: furtul, violul). Pot fi atât infracțiuni de rezultat cât și infracțiuni de
pericol;

b) infracțiuni omisive proprii – constând în omisiunea de a efectua o acțiune impusă

de norma de incriminare ( de ex.: omisiunea sesizării; sau neplata cu rea-credință
timp de 3 luni a pensiei de întreținere, ce constituie abandon de familie;

c) infracțiuni omisive improprii (comisive prin omisiune) - constând în omisiunea de a

împiedica producerea unui rezultat socialmente periculos, pe care făptuitorul avea
obligația de a-l împiedica (de ex.: fapta asistentei medicale dintr-o maternitate care
nu ia măsurile necesare pentru tratamentul unui nou-născut, producându-se astfel
moartea acestuia). Infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat
(infracțiuni materiale) se consideră săvârșită și prin omisiune în următoarele două
ipoteze:

- când există o obligație legală sau contractuală de a acționa;

- când autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat

pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea
rezultatului.

 Urmarea imediată

Reprezintă urmarea acțiunii sau inacțiunii infracționale ce constă fie într-o stare de
pericol pentru valoarea protejată de lege, fie într-o modificare fizică a realității
înconjurătoare.

În funcție de urmarea imediată, infracțiunile pot fi clasificate în:

a) infracțiuni de rezultat (materiale), a căror urmare imediată constă într-o modificare

fizică a realității înconjurătoare (rezultat material, vătămare); astfel rezultatul face
parte din elementul constitutiv al infracțiunii, aceasta consumându-se în momentul în
care se produce acest rezultat;

b) infracțiuni de pericol (formale) a căror urmare imediatăconstă într-o stare de

pericol pentru valoarea protejată de lege. Infracțiunile de pericol pot fi clasificate la
rândul lor în:

b1)- infracțiuni de pericol abstract – când starea de pericol pentru valoarea

protejată este prezumată de legiuitor că există prin însăși incriminarea faptei
(mărturia mincinoasă);
 b2)- infracțiuni de pericol concret – când norma de incriminare prevede cerința
ca infracțiunea să producă efectiv o stare de pericol pentru valoarea protejată de
lege (în acest caz starea de pericol trebuie dovedită de organele de urmărire penală).

 Legătura de cauzalitate

Constă în raportul cauză efect ce trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea
prevăzută de norma de incriminare care constituie elementul material al infracțiunii și
urmarea imediată a acesteia.

În cazul infracțiunilor de rezultat, trebuie dovedită legătura de cauzalitate, în

vreme ce în cazul infracțiunilor de pericol, în general, legătura de cauzalitate, în
vreme ce în cazul infracțiunilor de pericol, legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea faptei (ex re).

 Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

În principiu, locul și timpul săvârșirii infracțiunii nu condiționează existența

acesteia, ori a unei forme a acesteia, cu excepția situației în care:

- sunt elemente constitutive ale infracțiunii;

- sunt elemente circumstanțiale agravante sau atenuante.

 Latura subiectivă

Constă în formele și modalitățile vinovăției cu care se săvârșește infracțiunea

(intenție, culpă, praeterintenție). Noul Cod penal nu instituie prezumții relative de
vinovăție, fiind în sarcina organelor de urmărire penală să probeze îndeplinirea
condițiilor referitoare la tipicitatea subiectivă a unei fapte.

Astfel art. 16 NCP prevede că ,,fapta constituie infracțiune numai dacă a fost
săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală”.

Există vinovăție când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție
depășită.

Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.

Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:a) prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce. b) nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
 Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită
cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede
în mod expres.

Curs 5

INFRACȚIUNEA (2)

 Antijuridicitatea (fapta nu este justificată)

A doua trăsătură esențială a infracțiunii este antijuridicitatea. Organele de urmărire

penală sau instanța de judecată trebuie să stabilească prin probe, dacă o faptă tipică este
antijuridică, adică ilicită (nepermisă, prohibită de legea penală sau extrapenală).

Astfel, antijuridicitatea exprimă contradicția faptei cu întreaga ordine juridică, rezultând

așadar din inexistența unui fapt justificativ. Prin urmare, acest fapt justificativ constituie o
normă permisivă care reglementează situația în care fapta, deși concretă și tipică, nu este
contrară ordinii juridice. Potrivit concepției tripartite asupra infracțiunii, antijuridicitatea este
un element autonom al infracțiunii, ce exprimă contrarietatea dintre fapta materială și ordinea
juridică, independent de elementul psihologic (antijuridicitatea obiectivă).

Deci, antijuridicitatea presupune trei trăsături: 1. Este un element esențial al infracțiunii;

2. Este un element de tip evaluator, diferit de tipicitate și vinovăție, care sunt elemente de tip
descriptiv; 3. Constă în lipsa unei cauze justificative care autorizează sau impune acel
comportament.

Astfel, este posibil ca o faptă deși prevăzută de legea penală (tipică), să nu fie ilicită,
întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală (de ex.: în cazul în care, în legitimă
apărare o persoană o lovește pe alta, fapta va fi tipică, însă este permisă de ordinea juridică,
dacă sunt respectate condițiile strict și limitativ prevăzute de lege).

Potrivit art.18 alin (1) NCP, o faptă prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune,
dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege, putând exista vreuna dintre
împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei, reglementate în art.19-22 NCP, sub
denumirea de cauze justificative.

Cauzele justificative

În ce privește natura juridică a cauzelor justificative, aceasta este aceea de cauze care
înlătură ilicitatea faptei, respectiv contradicția faptei cu ordinea de drept, spre deosebire de
cauzele care înlătură vinovăția, chiar dacă în ambele cazuri formularea legiuitorului este că
fapta „nu constituie infracțiune”. Singura legislație penală care a consacrat in terminis
această deosebire este legislația penală germană. Astfel, dreptul penal german se referă la
persoana care acționează în eroare de fapt sau este iresponsabilă, ca la persoana care
„acționează fără vinovăție”; pe când la persoana care acționează în legitimă apărare sau
în stare de necesitate prin utilizarea expresiei „nu acționează contrar dreptului”. În
această ultimă situație, persoana acționează licit, chiar dacă fapta este tipică, adică ea
corespunde cu trăsăturile unei norme de incriminare.

Pentru că înlătură însăși existența infracțiunii, cauzele justificative nu pot fi confundate

cu cauzele care înlătură răspunderea penală (respectiv consecințele răspunderii
penale), deși sunt denumite deopotrivă așa, iar inexistența infracțiunii atrage înlăturarea,
inaplicabilitatea răspunderii penale, pentru că în situația acestora din urmă, infracțiunea
există, fiind înlăturate numai consecințele răspunderii penale, respectiv aplicarea sau
executarea pedepsei, a restului de pedeapsă, a pedepselor complementare și accesorii ori a
măsurilor educative.

Pe lângă aceste cauze justificative generale, care sunt aplicabile tuturor infracțiunilor,
există și unele cauze justificative speciale, prevăzute în partea specială a Codului ori în
legislația specială (de ex.: cauza justificativă prevăzută de art. 203 alin. (2) NCP, când fapta
nu constituie infracțiunea de lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate dacă,
prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune unui pericol grav cu privire la viața, integritatea
corporală sau sănătatea sa).

De reținut:

 Cauzele justificative înlătură numai caracterul antijuridic (ilicit) al faptei

prevăzute de legea penală, dar nu și vinovăția, sub forma imputabilității faptei.

 Pentru a reține existența unei cauze justificative, pe de o parte, trebuie întrunite

toate condițiile prevăzute de lege (elementul obiectiv al cauzei justificative) și,
pe de altă parte, este necesar ca făptuitorul să fi conștientizat că acționează în
aceste condiții (elementul subiectiv al cauzei justificative).

 Constatarea existenței unei cauze justificative produce efecte cu privire la faptă

(in rem) care este considerată licită, fiind pe cale de consecință înlăturat
caracterul penal al acesteia.

 Deoarece efectele cauzelor justificative se produc in rem, acestea nu vor fi

limitate doar la autorul (coautorii) faptei ci se extind și asupra celorlalți
participanți (complici sau instigatori), fapta acestora fiind de asemenea
justificată.

 Reținerea unei cauze justificative înlătură posibilitatea aplicării de pedepse,

măsuri educative, măsuri de siguranță, ori a obligării făptuitorului în latura
civilă a procesului penal.

Cauzele justificative generale sunt: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea

unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate.

 Legitima apărare
 Este cauza justificativă care înlătură caracterul penal al faptei constând în apărarea
realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac
material, direct, imediat și injust care pune în pericol persoana celui ce se apără, a altuia,
drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea
atacului (art.19 alin.(2) din Codul penal).

Legea instituie și o prezumție relativă de legitimă de apărare în cazul în care atacul

constă în fapta unei persoane de a pătrunde ori de a încerca să pătrundă fără drept, prin
violență viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace ori în timpul nopții într-o locuință,
încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, iar apărarea prezumată legitimă
este comisă printr-o faptă prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea fără
drept, necesarp pentru înlăturarea atacului și proporțională cu gravitatea acestuia. Prin
urmare, pentru a se reține legitima apărare prezumată, pătrunderea efectivă sau încercarea
de a pătrunde fără drept într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de
acestea trebuie comisă:
a) în timpul zilei, însă numai prin violență, viclenie efracție sau prin alte asemenea
mijloace;
b) fie în timpul nopții, indiferent de mijloacele folosite.

Condițiile legitimei apărări

Condiții privind atacul:

 să existe un atac material – se exercită prin violență fizică sau prin mijloace care
pun în pericol fizic valoarea socială protejată; chiar și inacțiunea poate fi un atac
material, deoarece permite altor forțe să acționeze;

 atacul să fie direct – acțunile sau inacțunile să creeze un pericol care amenință
direct persoana ți drepturile acesteia sau un interes general; nu este necesară
existența unui contact fizic nemijlocit între agresor și victimă sau valoarea ocrotită prin
legea penală, însă nici nu trebuie să existe între aceștia un obstacol pe care
agresorul nu il poate depăși;

 atacul să fie imediat – atacul să fie actual (în curs de desfășurare) sau iminent (dar
desfășurarea acestuia este o certitudine, nu o eventualitate);

 atacul să fie injust – atacul să fie exercitat de o persoană responsabilă și nu trebuie

să fie permis de lege (de ex.: opunerea de rezistență la prinderea în flagrant de către
organele de poliție, prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nu poate
justifica reținerea legitimei apărări). Nu se poate vorbi de caracterul injust al atacului
unui animal, cu excepția situației în care acel animal a fost determinat să acționeze
astfel de o persoană responsabilă. Pentru a se reține legitima apărare în situația
atacului venit din partea unei persoane iresponsabile este necesar ca cel ce se apără
să nu cunoască starea de iresponsabilitate a agresorului, în caz contrar urmând a se
analiza dacă sunt îndeplinite condițiile stării de necesitate;

 atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva altei persoane, a
drepturilor acestora ori a unui interes general. Atacul poate viza una sau mai
multe persoane fizice ori persoane juridice și drepturile acestora, un interes general
 (de pildă cel al statului ori a unei persoane juridice de interes național. De ex.:, în caul
în care o persoană încearcă să se sinucidă, acțiunea sa constituie un atac în sensul
art.19 alin (2) NCP, față de care se poate interveni în legitimă apărare.

Condiții privind apărarea:

 apărarea trebuie să constituie o faptă prevăzută de legea penală (tipică). Fapta

poate rămâne în forma tentativei sau poate fi consumată; poate fi săvârșită cu
intenție, praeterintenție sau din culpă; fapta ce constituie apărarea poate fi săvârșită
fie de cel împotriva căruia se îndreaptă atacul, fie de altă persoană; este necesar ca
cel ce se apără sau cel ce apără pe altul să fie conștient de existența atacului și de
implicațiile faptei sale;

 apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului – să fie realizată între

momentul în care atacul a devenit iminent și momentul în care s-a consumat și să fie
aptă prin natura ei să înlăture atacul. Nu este necasar ca săvârșirea faptei prevăzute
de legea penală să fie singura cale de înlăturare a atacului;

 apărarea să fie îndreptată împotriva agresorului - persoana care se apără trebuie

să săvârșească fapta împotriva agresorului, nu a unui terț (de ex. instigator) ori a
bunurilor agresorului;

 apărarea să fie precedată de atac;

 apărarea să fie proporțională cu atacul - apărarea să fie realizată prin săvârșirea

unei fapte prevăzute de legea penală (tipică) a cărei gravitate este mai mică decât
cea a atacului, ori apropiată de acesta.

 Starea de necesitate

Este cauza justificativă care înlătură caracterul penal al faptei constând în existența
unui pericol iminent și inevitabil care poate constrânge o persoană să comită o
faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva de la acel pericol viața, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun impotant al său ori al altuia sau un
interes general (art. 20 alin. (2) Codul penal).

Condițiile stării de necesitate

Condiții privind pericolul:

 să existe un pericol imediat sau actual - pericolul poate să rezulte în urma unei
ațiuni umane intenționate sau neintenționate (de ex. un incendiu) sau poate fi
generat de fenomene naturale (alunecare de teren) ori de un animal. Pericolul să
fie real, efectiv, pe punctul de a se produce, sau în curs de desfășurare, pe cale
de consecință pericolul nu trebuie să fie viitor sau deja consumat. Pericolul nu
trebuie să fi fost provocat din culpă sau intenționat de cel ce invocă starea de
 necesitate. Dificultățile finaciare (de pildă, comiterea unui furt pentru a procura
hrana) nu sunt de natură de a conduce la reținerea existenței unui pericol iminent
sau actual.

 pericolul să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane,

un bun important al acesteia ori un interes general;

 pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei prevăzute de

legea penală.

Condiții privind acțiunea de salvare:

 acțiunea de salvare să constea în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;

 fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege - actele
de salvare trebuie să fie realizate între momentul în care pericolul a devenit iminent și
momentul în care acesta s-a consumat; actele de salvare trebuie să fie apte să
înlăture pericolul; săvârșirea faptei prevăzute de legea penală trebuie să fie singura
modalitate prin care putea fi înlăturat pericolul;

 acțiunea de salvare să fie proporțională cu pericolul;

 acțiunea de salvare să nu fie săvârșită de către o persoană care avea obligația

de a înfrunta pericolul, pentru a se salva pe sine.

 Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

Potrivit art. 21 C. pen.: „(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege,
cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată
fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală”.

Din analiza prevederilor art. 21 C. pen. rezultă că, în realitate, acest text legal
reglementează două cauze justificative. Este vorba despre exercitarea unui drept
recunoscut de lege și îndeplinirea unei obligații impuse de lege ori de autoritatea
competentă.

A. Condiţiile exercitării unui drept recunoscut de lege

 Exercitarea unui drept SUBIECTIV recunoscut de lege. Prima condiţie pentru a

putea fi reţinută această cauză justificativă este ca făptuitorul să exercite un drept
subiectiv recunoscut de lege. Dreptul subiectiv este posibilitatea sau facultatea pe
care titularul acestuia o are, în limitele determinate de lege, de a avea o anumită
conduită sau de a pretinde subiectului pasiv o anumită conduită (să dea, să facă sau
sa nu facă ceva), iar în caz de nevoie putând apela la forţa coercitivă a statului.
 Reglementând sau recunoscând existenţa unor funcţii, profesii, meserii sau alte
ocupații (medic, jandarm, pompier, poliţist etc.) legiuitorul acceptă efectuarea unor
activități care pot fi încadrate în tiparul unor norme de incriminare dacă acestea sunt
inerente exercițiului acelor ocupaţii. De pildă, un pictor expune nuduri sau un jandarm
efectuează un control corporal.

Lovirile, vătămările corporale sau alte fapte contra persoanei săvârşite cu ocazia unor
jocuri sportive (de exemplu, box, lupte etc.), dacă s-au respectat regulile jocului, sunt
considerate activităţi (drepturi) recunoscute de lege.

De asemenea, conform art. 365 C. civ., la încetarea regimului separaţiei de bunuri,

fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la
acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.

 Exercitarea dreptului să aibă loc cu respectarea cerințelor legii. A doua condiţie

pentru a putea fi incidentă cauza justificativă este cerinţa ca exercitarea dreptului
recunoscut de lege să aibă loc cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de
lege. Practic, toate drepturile recunoscute de lege sunt limitate de aceasta. De pildă,
dacă proprietarul unui bun în distruge prin incendiere, dreptul de proprietate asupra
bunului este limitat, deoarece fapta de distrugere a unui bun propriu este infracţiune
chiar dacă bunul aparţine făptuitorului.

B. Condiţiile cauzei justificative a îndeplinirii unei obligații impuse de lege ori de

autoritatea competentă

 Condiția comună – îndeplinirea obligației să fie prevăzută de lege sau impusă de

autoritatea competentă. Prima condiţie comună este ca îndeplinirea obligaţiei să fie
prevăzută de lege sau să fie impusă de autoritatea competentă.

Sunt situaţii în care, în activitatea de menținere a ordinii publice și de apărare a

intereselor cetățenilor, membrii forțelor de ordine (poliţişti, jandarmi etc.) comit fapte
care pot fi încadrate în dispozițiile legale care incriminează fapte, precum: vătămarea
corporală, lovirea sau alte violenţe, distrugerea, ameninţarea, lipsirea de libertate etc.
În acele cazuri, în care fie legea, fie autoritatea competentă au impus acele activităţi,
faptele comise de membrii forțelor publice sunt considerate justificate.

 Condiții specifice privind ordinul autorității competente. Menţionăm că, pentru ca o

faptă prevăzută de legea penală, săvârșită din ordinul autorității competente, să
poată fi justificată trebuie să se constate îndeplinirea condițiilor de mai jos:

- fapta să fie impusă printr-o dispoziție emisă de o autoritate competentă.

Prin autoritate competentă se înţelege o autoritate (comandant, primar,
prefect, ministru, director etc.) investită cu puterea de a ordona într-un anumit
domeniu. Depăşirea atribuţiilor de către autoritatea comptentă face
inaplicabilă cauza justificativă examinată;

- ordinul autorității competente să aibă forma cerută de lege (ordinul

legii). Legea pretinde în cele mai multe cazuri forma scrisă. În anumite situaţii,
legea pretinde obţinerea în prealabil sau ulterior a unor avize sau confirmări.
 Dacă formele stabilite de lege pentru valabilitatea dispoziţiei autorităţii
competente nu sunt respectate, făptuitorul nu beneficiază de această cauză
justificativă;

- ordinul autorității competente să nu fie vădit ilegal (comanda autorității

legitime). În cazul în care o persoană pune în executare un ordin ilegal, care
prezintă totuşi aparența de legalitate, el poate beneficia de efectele cauzei
justificative. Spre exemplu, dacă un polițist își dă seama că arestarea unei
persoane care a săvârșit o infracțiune a fost dispusă de o altă instanţă decât
cea competentă, el este obligat să aducă la îndeplinire mandatul de arestare.
Sunt situaţii în care dispoziţia autorităţii competente nu este cauză
justificativă, indiferent de condiţiile pe care le îndeplineşte.

Fapta săvârşită în baza ordinului autorităţii competente să fie prevăzută de legea penală.
Numai faptele încadrabile în texte incriminatorii crează premisa discutării incidenţei sau
neincidenţei acestei cauze justificative

 Consimțământul persoanei vătămate-NOU

Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru incidenţa cauzei justificative a consimţământului

victimei sunt următoarele:

 existenţa unui acord privind comiterea faptei prevăzute de legea penală, anterior
săvârşirii acesteia - pentru a fi valabil, consimţământul persoanei vătămate trebuie
să fie exprimat anterior comiterii faptei prevăzute de legea penală. Împăcarea
ulterioară comiterii faptei, în cazurile în care este prevăzută de lege, nu poate avea
efectul unei cauze justificative, ci al unei cauze care înlătură răspunderea penală.
Dacă acordul persoanei vătămate a fost exprimat post factum, având semnificaţia
iertării, consimţământul poate avea rolul unei circumstanțe atenuante judiciare.

 existenţa condiţiilor de valabilitate referitoare la acordul persoanei vătămate -

consimţământul persoanei vătămate este, de fapt, un veritabil contract, astfel că
trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale contractelor. Condiţiile
generale de validitate ale contractelor sunt: capacitatea, consimţământul obiectul,
cauza şi forma. Aceste condiţii trebuie respectate şi în ceea ce priveşte cauza
justificativă examinată. De exemplu, lipsa consimţământului sau existenţa unui viciu
atrag nevalabilitatea acestuia şi, implicit, imposibilitatea reţinerii cauzei justificative. În
cazuri speciale, legea poate prevedea necesitatea unei forme pe care să o îmbrace
manifestarea de voinţă a victimei. Deşi, ca natură juridică, consimţământul victimei
este o convenţie (contract), el are ca efect inexistenţa infracţiunii şi, pe cale de
consecinţă, excluderea răspunderii penale şi a celorlalte forme de răspundere
juridică. În cazul în care există pluralitate de victime, pentru a fi cauză justificativă,
este necesar consimţământul tuturor victimelor. Dacă vreuna sau unele din victime, în
situaţia pluralităţii de persoane vătămate, nu şi-a dat consimţământul sau l-a exprimat
invalid, fapta va fi infracţiune în privinţa acestor victime.
  persoana vătămată să poată dispune de valoarea socială lezată prin fapta
consimţită - persoana vătămată nu poate dispune de orice valoare socială, legea
excluzând din sfera de dispoziţie a persoanei anumite valori sociale. În general, se
poate spune că dacă legea permite sau nu interzice titularului unui drept de a dispune
de acesta, titularul dreptului va putea accepta orice vătămare a acestuia, fără ca cel
care comite fapta consimţită să poată fi considerată infracţiune. Referitor la bunuri, în
doctrină se consideră că titularii drepturilor aferente pot dispune de acestea, aproape
nelimitat.

În schimb, sunt indisponibile, aşa-numitele valori sociale colective sau interesele

generale. De exemplu, securitatea națională sau înfăptuirea justiției. Drepturile strict
legate de persoana titularului (dreptul la viaţă, dreptul a integritate corporală, dreptul
la libertate fizică etc.) au regimuri diferite, în funcţie de importanţa lor.

Astfel, dreptul la viață este indisponibil, eutanasia sau uciderea la cererea vicimei
fiind incriminată. Celelalte drepturi legate strict de persoana titularului sunt, în
principiu, disponibile, dacă nu se aduce atingere bunelor moravuri. Spre exemplu,
actele de perversiune sexuală sunt contrare bunelor moravuri.

 consimţământul să nu se refere la infracţiuni contra vieţii sau la alte infracţiuni

excluse - consimţământul persoanei vătămate nu este acceptat în cazul în care
fapta consimţită aduce atingere unor valori sociale ce depăşesc interesul personal al
victimei. Din sfera valorilor sociale disponibile este exclus expres dreptul la viaţă,
precum şi alte drepturi anume prevăzute de lege. Spre exemplu, în cazul infracţiunii
de trafic de persoane, consimţământul victimei nu este cauză justificativă.

 fapta consimţită de persoana vătămată trebuie să fie prevăzută de legea penală

- numai dacă fapta comisă este una prevăzută de legea penală se pune problema
incidenţei consimţământului persoanei vătămate – cauză justificativă.

Curs 6 INFRACȚIUNEA (3)

 Imputabilitatea

Noul Cod Penal, consacră legislativ o definiție formală a infracțiunii – fapta prevăzută de
legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o
(art. 15 NCP). În acest sens, pentru ca răspunderea penală să fie angajată, nu este suficient
ca fapta să întrunească condițiile de tipicitate și să fie nejustificată – ea trebuie să fie și
imputabilă (a treia trăsătură esențială a infracțiunii). Prin urmare, spre deosebire de
definiția din Codul penal anterior, deși pericolul social nu mai este precizat expres ca fiind o
trăsătură esențială a infracțiunii, acesta rămâne o caracteristică intrinsecă a acesteia.

Trebuie subliniată diferența dintre vinovăție ca element de tipicitate al infracțiunii (latură

subiectivă) și vinovăție că trăsătură esențială a acesteia. Astfel, vinovăția ca trăsătură
generală este privită că un reproș, ca o imputare obiectivă făcută infractorului pentru că a
acționat altfel decât legea îi cere. Prin această distincție, legiuitorul a încercat să abordeze
teoria normativă a vinovăției în detrimentul celei psihologice, care concepe vinovăția ca fiind
un ansamblu de procese psihice și volitive, strâns legate de relația dintre autor și fapta sa.

Comportamentul care a determinat rezultatul periculos trebuie să fie susceptibil de a-l

crea. De regulă, periculozitatea acestuia se apreciază folosind teoria cauzei adecvate în
analiza legăturii de cauzalitate. Comportamentul este periculos când este adecvat
producerii rezultatului tipic. Acest aspect, determinant pentru aprecierea imputabilității unei
fapte, naște controverse în materia riscului producerii rezultatului. Exempli gratia, în materia
riscului neprotejat se apreciază că existența unei legături indirecte de cauzalitate ar trebui să
reprezinte un temei suficient pentru tragerea la răspundere penală a autorului nediligent,
neoperând excluderea de plano a imputabilității.

Un alt aspect disputat în doctrină constă în diferența dintre imputabilitatea subiectivă și

cea obiectivă. Odată stabilite particularitățile cauzalității și ale imputării (legătura dintre cauză
și efect este independentă de acțiunea unui individ, putând exista un număr infinit de
asemenea legături, în timp ce imputarea presupune consecința concretă a unei fapte
concrete, fiind finită), se remarcă importanța libertății de voința în analiza infracțiunii,
concretizându-se ceea ce doctrina numește imputare subiectivă. Întregul sistem penal
tinde să fie elaborat pe baza imputării subiective, având ca premise: libertatea de voinţă a
persoanei; persoana poate fi trasă la răspundere numai pentru consecinţele care sunt
rezultatul liberei sale voințe.

La polul opus, I. Kant propune o analiză obiectivă a imputării, care presupune o analiză
sistematică, inițial ex ante a comportamentului cu risc, și ex post a urmării imediate și a
legăturii de cauzalitate. Imputarea există atunci când există un liant obiectiv între
comportamentul deviat și urmarea imediată, în baza respectivelor evaluări. Doctrina penală
consideră, însă, că această verificare nu este suficientă pentru ca autorului să i se atribuie o
acțiune.

 Cauze de neimputabilitate

Imputabilitatea presupune existența concomitentă a următoarelor condiții:

 făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea clară a acțiunilor sau inacțiunilor sale;

 să nu fie constrâns în nicio formă;

 să fi avut cunoștință de caracterul ilicit al faptei în momentul comiterii sale.

Practic, aceste condiții se pliază pe inexistenta cauzelor de neimputabilitate prevăzute la

art. 24-31 NCP. Așadar, fapta nu trebuie să fie săvârșită prin constrângere fizică sau morală,
în bază unui exces neimputabil sau al unui caz fortuit, de către un făptuitor minor,
iresponsabil, intoxicat sau aflat în eroare.2

Principalele noutăți introduce de Noul Cod Penal în această materie au în vedere

clasificarea excesului neimputabil de legitima apărare sau de stare de necesitate drept cauză

2
Brutaru V, (2014), Revista Pandectele Române nr. 3/2014, „Imputabilitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii
potrivit noului Cod Penal. Concept. Controverse. Cauze de neimputabilitate”.
de neimputabilitate, înlocuirea termenului de „beție” cu cel de „intoxicație” (mai corect din
punct de vedere medico-legal) și reglementara erorii prin stabilirea distincției dintre eroare
asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și erore asupra caracterului interzis al actului.

Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate produc efecte

numai cu privire la persoana căreia nu îi poate fi reproșată fapta tipică ilicită (in personam);
aceste efecte nu se extind asupra participanților care, în măsura în care nu beneficiază ei
înșiși de o cauză justificativă sau de neimputabilitate, vor răspunde pentru fapta săvârșită cu
intenție, în condițiile participației improprii (art 52 alin.(3) NCP); excepție face numai cazul
fortuit, ce constituie singura cauză de neimputabilitate care produce efecte in rem.

 Constrângerea fizică

Constrângerea fizică (vis major) este o cauză de neimputabilitate constând în

presiunea pe care un evenimant imprevizibil și irezistibil (forță majoră) sau o persoană ori
un animal o exercită asupra fizicului unei persoane, care are drept urmare lipsiirea
acesteia de posibilitatea de a avea control asupra acțiunilor sale, determinând-o, astfel,
să comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art.24 NCP).
În acest caz, făptuitorul responsabil, deși conștient de fapta sa, nu poate să acționeze
liber (să își coordoneze comportamentul în scopul respectării normei legale) întrucât
libertatea sa fizică este anihilată și, prin urmare, nu i se poate imputa săvârșirea faptei.

Condiții:

 existența unei constrângeri asupra fizicului făptuitorului – forța exterioară ce

realizează constrângerea fizică poate rezulta dintr-un eveniment imprevizibil și
irezistibil (de ex.: starea de leșin, un fenomen natural, etc.) sau poate fi exercitată
de o persoană ori un animal.

Constrângerea fizică trebuie exercitată direct asupra făptuitorului, în situația în

care se exercită o constrângere fizică asupra altei persoane pentru a-l determina
pe făptuitor la un anumit comportament, se poate reține constrângerea morală.

În situația în care constrângerea fizică a fost exercitată de o persoană - va exista

participație improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrâns.

 constrângerea fizică să fie irezistibilă – persoana constrânsă trebuie să nu

poată opune rezistență eficace acțiunii de constrângere. Aprecierea caracterului
irezistibil se realizează in concreto, având în vedere particularitățile fizice și
psihice ale persoanei constrânse, împrejurările în care intervine constrângerea,
intensitatea acesteia, etc.

 fapta săvârșită sub imperiul constrîngerii fizice să fie prevăzută de legea

penală și să fie nejustificată – în situația în care se poate reține o cauză
justificativă, aceasta va opera in rem, făcând inutilă analiza imputabilității faptei
tipice.

Efectele constrângerii fizice:

- nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, ori măsuri educative, însă este posibilă aplicarea
unor măsuri de siguranță;
- produce efecte numai in personam;
- existența constrângerii fizice înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului (art.1380 C.
civ.); persoana care exercită acte de constrângere va răspunde penal pentru participație
improprie și civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta comisă;
- faptele prevăzute de legea penală, nejustificate, sunt imputabile făptuitorului dacă acesta a
continuat să acționeze după ce constrângerea fizică a încetat.
 Constrângerea morală

Constrângerea morală (vis compulsiva) este o cauză de neimputabilitate constând în

presiunea pe care acțiunea unei persoane o exercită asupra psihicului unei alte persoane
prin amenințarea cu un pericol grav, iminent, inevitabil și injust, ce are drept urmare lipsirea
acesteia de posibilitatea de a avea control asupra voinței sale, determinând-o astfel să coită
o faptă prevăzută de legea penală sub stăpânirea unei temeri grave (art. 25 NCP).

Condiții:

 existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de către

o altă persoană, prin amenințare cu un pericol grav – constrângerea morală nu
poate fi exercitată decât de o altă persoană; amenințarea poate fi realizată direct sau
indirect, în scris sau oral, prin mijloace de comunicare la distanță, etc..

Răul cu care se amenință trebuie să fie grav (de natură a produce repercursiuni
ireversibile sau greu de înlăturat) iminent (nu eventual), inevitabil (altfel decât prin
comiterea faptei) injust și proporțional cu urmarea faptei prevăzute de legea penală
ce se solicită a fi săvârșită. Pericolul trebuie să privească persoana făptuitorului sau o
altă persoană.

Cu ocazia amenințării pot fi exercitate și violențe fizice asupra celui amenințat, pentru
a spori efectele constrângerii morale.

În sarcina persoanei care exercită constrângerea morală se va reține participația

improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrâns.

 constrângerea morală să fie irezistibilă – persoana constrânsă trebuie să nu poată

opune rezistență eficace acțiunii de constrângere. Aprecierea caracterului irezistibil
se realizează in concreto având în vedere particularitățile psihice ale persoanei
constrânse, împrejurările în care intervine constrângerea, intensitatea acesteia, etc.

 fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale să fie prevăzută de legea

penală și nejustificată – în situația în care se poate reține o cauză justificativă,
aceasta va opera in rem, făcând inutilă analiza imputabilității faptei tipice. Săvârșirea
faptei trebuie să fi fost solicitată direct sau indirect de către cel care exercită
constrângerea morală. Faptele prevăzute de legea penală, nejustificate, sunt
imputabile făptuitorului dacă acesta a continuat să acționeze după ce constrângerea
morală a încetat.

Efectele constrângerii morale:

- nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, ori măsuri educative, însă este posibilă aplicarea
unor măsuri de siguranță;
- produce efecte numai in personam;
- existența constrângerii fizice înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului (art.1380 C.
civ.); persoana care exercită acte de constrângere morală va răspunde penal pentru
participație improprie și civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta comisă;
 Excesul neimputabil

Noul Cod penal cuprinde în cadrul aceluiași articol cauzele de înlăturare a caracterului
penal al faptei care anterior erau asimilate legitimei apărări și stării de necesitate. Astfel,
potrivit art. 26 alin (1) NCP nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau
temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului; iar alin (2) al aceluiași
articol prevede că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de
persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei,
că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu
era înlăturat.

Cele două cauze vor înlătura imputabilitatea faptei, iar nu antijuridicitatea acesteia,
întrucât au la bază un element de factură subiectivă (starea de tulburare în care se afla
făptuitorul care afectează factorul intelectiv al vinovăției), producând efecte in personam, iar
nu in rem.

Condiții excesul neimputabil de apărare:

 pentru a se reține excesul neimputabil de apărare trebuie îndeplinite toate condițiile

prevăzute de art. 19 alin. (2) NCP cu privire la atac, precum și cele la apărare, cu
excepția proporționalității; în această ipoteză făptuitorul, din cauza tulburării sau
temerii, depășește, voluntar sau involuntar, limitele unei apărări proporționale cu
gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

 în situația în care nu sunt indeplinite celelalte condiții ale legitimei apărări, nu se va

putea invoca excesul neimputabil, tot astfel, nu se va putea reține excesul
neimputabil dacă apărarea este vădit și semnificativ disproporționată în raport cu
atacul.

 dacă depășirea limitelor unei apărări proporționale este determinată de alte cauze se
va reține excesul scuzabil, ce reprezintă o circumstanță atenuantă legală (art. 75 alin.
(1) lit. b) NCP).

DECIZIA 686/2008 – I.C.C.J., secția penală (excesul scuzabil)

Principala caracteristică a legitimei apărări propriu-zise este că apărarea este

proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. ,,Excesul
de apărare,, sau ,,excesul justificat” are ca principală caracteristică depășirea limitei unei
apărări proporționale, pe fondul tulburării sau temerii de care a fost stăpânit cel care a
săvârșit fapta pentru a înlătura atacul. Legea a ținut seama și de existența altor situații decât
cele două menționate anterior, și anume că în cazul depășirii limitelor apărării cauza acestei
depășiri este, de cele mai multe ori, datorată împrejurării că cel atacat nu își poate da seama
exact de natura atacului, de iminența acestuia, de gravitatea pericolului, așa încât, ținând
seama și de condiția psihică în care a acționat, depășirea apărării este oarecum explicabilă,
în toate cazurile vina primară a acestei depășiri revenind agresorului care, în mod firesc, va
suferi o parte din riscurile comportării sale. Legea a socotit excesul de apărare, atunci când
nu este datorat tulburării sau temerii, și nu este asimilat cu legitima apărare, ca o
circumstanță atenuantă legală, cunoscută ca ,,exces scuzabil”. Excesul scuzabil
desemnează acea ripostă exagerată care nu este determinată de starea de tulburare sau
temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în
fața violenței nejustificate.

Condiții ale excesului neimputabil în acțiunea de salvare

 în cazul stării de necesitate, pentru reținerea excesului neimputabil în acțiunea de

salvare, trebuie îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 20 alin. (2) NCP cu privire
la pericol, precum și celle referitoare la acțiunea de salvare, cu excepția
proporționalități; în această situație făptuitorul, la momentul comiterii faptei, nu a avut
reprezentarea că va pricinui urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat;

 în situația în care nu sunt îndeplinite celelalte condiții ale stării de necesitate, nu se

poate invoca excesul justificat în acțiunea de salvare;

 în cazul în care făptuitorul a depășit limitele stării de necesitate, cunoscând că va

pricinui urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu
era înlăturat, se va reține existența circumstanței atenuante legale prevăzute de art.
75 alin. (1) lit.c) NCP (depășirea limitelor stării de necesitate).

Efectele excesului neimputabil:

-înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite; nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse ori
măsuri educative, insă este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță;

- produce efecte numai in personam. Poate constitui o cauză de neimputabilitate doar pentru
persoana fizică, nu și pentru persoana juridică;

- în cazul în care limitele legitimei apărări sunt depășite în condițiile excesului neimputabil,
răspunderea civilă nu este înlăturată, făptuitorul putând fi obligat la plata unei indemnizații
adecvate și echitabile;

- în ipoteza în care se reține excesul în acțiunea de salvare, răspunderea civilă nu este

înlăturată pentru prejudiciile cauzate terților, fiind angajată pe temeiul îmbogățirii fără justă
cauză (art.1361 C.civ).

 Minoritatea făptuitorului

Este cauza de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei datorită săvârșirii
acesteia de către o persoană care nu înțelege semnificațiile faptei sale din cauza dezvoltării
psiho-fizice insuficiente, urmare a vârstei fragede. În condițiile în care lipsește
discernământul făptuitorului, fapta prevăzută de legea penală și nejustificată nu îi poate fi
imputată.
 Condiții:

 săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și nejustificată de către un

minor care nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal – minorii
până la 14 anu nu răspund penal (prezumție absolută de lipsă a discernământului);
minorii cu vârsta între 14-16 ani răspund penal numai dacă se dovedește prin
intermediul unei expertize medico-legale psihiatrice că au săvârșit fapta cu
discernământ (prezumție relativă de lipsă a discernământului); minorii cu vârsta de
peste 16 ani, dar care nu au împlinit vârsta de 18 ani, răspund penal, dacă nu se
reține altă cauză de neimputabilitate.

În ipoteza în care se contată că minorul cu vârsta între 14-16 ani a acționat fără
discernământ, se va reține minoritatea drept cauză care înlătură caracterul penal al
faptei.

Dacă se contată că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani a acționat fără

discernământ, se va reține iresponsabilitatea (art. 28 NCP) drept cauză care înlătură
caracterul penal al faptei.

 existența stării de minoritate la momentul săvârșirii faptei – cauza de neimputabilitate

operează în situația săvârșirii unei infracțiuni progresive anterior împlinirii vârstei de
14 ani ale cărei urmări se produc după momentul de la care minorul poate fi tras la
răspundere penală.

În cazul infracțiunilor continue, continuate și de obicei, care s-au consumat înainte ca

minorul s- fi împlinit vârsta de 14 ani, dar s-au epuizat după acest moment, minorul
va răspunde numai pentru faptele săvârșite după data la care a împlinit vârsta de 14
ani, dacă se dovedește că a acționat cu discernământ.

Efectele stării de minoritate:

- înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite în stare de minoritate, ca urmare a lipsei

trăsăturii esențiale a imputabilității; nu pot fi aplicate făptuitorului măsuri educative, însă este
posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță; produce efecte numai in personam;

- minoritatea nu înlătură, de plano, răspunderea civilă delictuală a făptuitorului ( este

consacrată o răspundere pentru fapta altuia întemeiată pe obligația de supraveghere
permanentă a minorului, cu excepția situației în care cel obligat la supraveghere dovedește
că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.

 Iresponsabilitatea

Este o cauză de neimputabilitate constând în starea de incapacitate psiho-fizică a

persoanei care, fie din cauza unei boli psihice (schizofrenia, psihozele maniaco-depresive,
etc.), fie din alte cauze (somnambulism, hipnoza) este lipsită de capacitatea de a-și da
seama de acțiunile sau inacțiunile sale sau de urmările acestora (factorul intelectiv), ori de
capacitatea de a le controla (factorul volitiv).
În condițiile în care lipsește discernământul făptuitorului, fapta prevăzută de legea penală
și nejustificată nu îi poate fi imputată.
Condiții:

 existența unei stări de incapacitate psihică în momentul săvârșirii faptei – să existe la

momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală (pe tot parcursul săvârșirii
faptei, altfel făptuitorul răspunde pentru acțiunile sau inacțiunile realizate când era
responsabil) și se stabilește pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice;

 incapacitatea psihică să fie determinată de o boală psihică sau alte cauze anormale –
făptuitorul să nu își provocat anterior, în mod voluntar, această stare;

 acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală

și nejustificată.

Efectele:
- înlătură caracterul penal al faptei săvârșite; nu pot fi aplicate pedepse sau măsuri
educative, însă este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță;
- produce efecte numai in personam;
- în principiu, înlătură răspunderea delictuală, însă poate fi angajată răspunderea pentru
fapta altuia a persoanei care în temeiul legii, a unei hotărâri judecătorești, a unui contract
exercita obligația de supraveghere a iresponsabilului.

 Intoxicația

Reprezintă cauza de neimputabilitate determinată de intoxicația completă a unei

persoane cu alcool sau alte substanțe psihoactive.

Intoxicația poate fi de mai multe feluri:

- intoxicația voluntară – produsă în mod voluntar, chiar dacă persoana nu a intenționat să

ajungă în această stare;
- intoxicația involuntară – produsă accidental sau din eroare;
- intoxicația completă – intoxicația ce face ca persoana aflată în această stare să-și piardă
capacitățile intelective sau volitive;
- intoxicația incompletă – ce face ca persoana aflată în această stare să sufere o diminuare a
capacităților intelective sau volitive.
Intoxicația involuntară completă reprezintă o cauză de neimputabilitate care înlătură
caracterul penal al faptei.
Intoxicația involuntară incompletă nu constituie o cauză de neimputabilitate, însă
poate constitui o circumstanță atenuantă.
Intoxicația voluntară completă sau intoxicația voluntară incompletă nu constituie
cauze de neimputabilitate.

Condiții ale intoxicației involuntară completă:

 existența stării de intoxicație involuntară completă la momentul săvârșirii faptei,
respectiv pe tot parcursul săvârșirii faptei, altfel făptuitorul răspunde pentru acțiunile
sau inacțiunile realizate când nu se afla în această stare;
 acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală
și nejustijicată.
 Efectele:
- înlătură caracterul penal al faptei săvârșite; nu pot fi aplicate pedepse sau măsuri
educative, însă este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță;
- produce efecte numai in personam;
- înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, lipsind discernământul.

 Eroarea

Reprezintă o cauză de neimputabilitate constând în necunoașterea sau în cunoașterea

greșită a realității sau a unei prevederi legale de către o persoană responsabilă.

Eroarea poate fi invocată drept cauză de neimputabilitate și de o persoană juridică,

dacă aceasta se referă la eroarea organelor de conducere ale persoanei juridice.

1. Eroarea asupra tipicității

Reprezintă eroarea cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii, poate fi atât o

eroare de fapt, cât și o eroare de drept.

Condiții:

 săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;

 persoana care a săvârșit fapta să nu fi cunoscut, ori să nu fi cunoscut greșit existența

unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei – prin
,,stare” se înțelege felul în care se prezintă o persoană sau o entitate oarecare (de
ex.: o persoană sub aspectul stării de sănătate, al stării civile; un bun – sub aspectul
stării de funcționare); prin ,,situație” se înțelege poziția unei persoane sau entități în
cadrul relațiilor sociale sau al realității obiective (de ex.: calitatea de cetățean român
sau străin, minor, funcționar public); iar prin ,,împrejurare,, se înțelege realitatea
externă care raportată la fapta comisă, o particularizează în concret (în timpul nopții,
într-un loc public, în exercițiul funcției).
În cazul în care făptuitorul are numai o îndoială, un dubiu, cu privire la tipicitatea
faptei, aceasta îi va fi imputabilă.

 existența erorii la momentul săvârșirii faptei – în cazul infracțiunilor continue,

continuate și de obicei, eroarea trebuie să existe pe toată durata activității
infracționale.

Efecte:

- eroarea asupra tipicității conduce la înlăturarea imputabilității faptei în cazul infracțiunilor

incriminate numai atunci când sunt săvârșite cu intenție, ca urmare a lipsei elementului
intelectiv din structura intenției;

- în cazul faptelor incriminate și atunci când sunt săvârșite din culpă, eroarea înlătură
caracterul penal al faptei, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării
respective nu este însuși rezultatul culpei;

- produce efecte numai in personam, care nu se răsfrâng și asupra participanților.

 SPEȚĂ

Fapta inculpatei de a primi la domiciliul său, în urma unei convorbiri telefonice

anterioare purtată cu inculpatul M.I., în condiții neobișnuite, o cantitate de carne porc livrată
de două persoane, despre care inculpata P.V. a susținut că ar fi putut fi aceleași cu cele
cărora le-a eliberat pașapoartele, fără a verifica dacă provenea intr-adevăr de la socrul său,
astfel cum a susținut aceasta, nu a fost săvârșită în condițiile erorii, întrucât cunoașterea
nesigură a provenienței cărnii implică acceptarea de către inculpată a posibilității de a primi
foloase necuvenite. (C.A. Bacău, secția penală, decizia nr.103/2009, în B.C.A. NR.4/2009,
p.56)

2.Eroarea asupra antijuridicității

Reprezintă cauza de neimputabilitate constând în eroarea invincibilă asupra

caracterului ilegal al faptei; făptuitorul este o persoană responsabilă care decide să comită o
faptă tipică, pe care din eroare o apreciază ca fiind permisă de ordinea juridică, așadar
eroarea asupra antijuridicității nu înlătură vinovăția, ca element constitutiv al infracțiunii, ci
face ca fapta prevăzută de legea penală să nu fie imputabilă.

Potrivit art. 30 alin (5) NCP, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din
cauza unei împrejurări care nu putea fi în nici un fel evitată, prin urmare numai în cazul erorii
invincibile asupra antijuridicității se va reține o cauză de neimputabilitate.

În ipoteza în care eroarea este vincibilă (făptuitorul aflându-se în eroare din culpa sa),
făptuitorul va răspunde pentru fapta săvârșită cu intenție.

Eroarea asupra existenței și limitelor cauzelor justificative constituie de asemenea o

eroare de drept, care, pentru a fi reținută drept cauză de neimputabilitate, trebuie să fie
invincibilă.

Efecte:

- eroarea asupra antijuridicității conduce la înlăturarea imputabilității faptei, nu pot fi aplicate

făptuitorului pedepse, ori măsuri educative, însă este posibilă aplicarea unor măsuri de
siguranță;

- produce efecte numai in personam, care nu se răsfrâng și asupra participanților.

 Cazul fortuit
 Este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei constând într-o
împrejurare exterioară, a cărei intervenție imprevizibilă se adaugă peste acțiunea sau
inacțiunea, licită ori ilicită, a unei persoane și care conduce la producerea unui rezultat ce nu
putea fi prevăzut (art. 31 NCP).

Condiții:
 existența unei împrejurări exteriare imprevizibile care se suprapune peste acțiunea
sau inacțiunea făptuitorului – caracterul imprevizibil al împrejurării exterioare trebuie
să aibă un caracter general, obiectiv (atât autorul cât și orice altă persoană nu putea
prevedea intervenția unei împrejurări exteriare.
Rezultatul care se produce trebuie să fie diferit de cel care s-ar fi produs fără
intervenția împrejurării imprevizibile.
 acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată.
Efectele cazului fortuit:
- produce efecte in rem, care se răsfrâng și asupra participanților;
- nu pot fi aplicate fătuitorului pedepse ori măsuri educative, însă este posibilă aplicarea unor
măuri de siguranță;
- reținerea cazului fortuit înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului pentru fapta proprie,
totuși răspunderea civilă poate fi angajată pe temeiul faptei lucrului.

DECIZIA nr. 6373/2005 – I.C.C.J., secția penală

Nu sunt întrunite cindițiile cazului fortuit, dacă inculpatul, care nu a respectat regulile de
circulație pe drumurile publice în vederea evitării oricărui pericol, având pregătirea și
experiența necesară, putea și trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos, și anume
producerea unui accident de circulație, condiția imprevizibilității absolute a împrejurării care a
determinat producerea rezultatului nefiind îndeplinită.

DECIZIA nr. 161/2001 – C.A. Brașov secția penală

Partea vătămată s-a angajat în traversarea drumului în mod imprudent, în afara spațiului
destinat traversării, apărând în mod imprevizibil în plin trafic, ceea ce l-a determinat pe
inculpat să încerce o manevră de evitare a impactului dar care nu a izbutit, astfel că partea
vătămată a fost lovită. Atitudinea imprudentă a părții vătămate și apariția acesteia în mod cu
totul surprinzător în trafic a fost cauza unică a producerii accidentului și constituie caz fortuit.
Este lipsit de relevanță faptul că inculpatul circula cu o viteză de 55km/h și că nu a păstrat o
distanță suficientă față de autoturismul din fața sa deoarece aceste aspecte nu au fost în
legătură cauzală cu producerea accidentului.

Curs 7 FORMELE INFRACȚIUNII

Desfăşurarea activităţii infracţionale

Infracţiunea este o manifestare a omului în sfera relaţiilor sociale. Ca act de conduită

extern, infracțiunea presupune o desfăşurare în spaţiu şi timp. Desfăşurarea activităţii
infracţionale spre rezultatul socialmente periculos cunoaşte mai multe etape, momente, care
sunt cercetate de doctrina penală, întrucât de ele se leagă consecinţe juridice.

Doctrina penală este unanimă în a distinge două perioade în care se desfăşoară

activitatea infracţională: perioada internă şi perioada externă (Dongoroz).

 Perioada internă. Perioada internă sau psihică este delimitată de trei momente: al
încolţirii ideii de a săvârşi o infracţiune (ca moment iniţial) şi luarea hotărârii de a
săvârşi infracţiunea (ca moment final); între cele două momente se situează
deliberarea sau lupta motivelor.

Cel de al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune

moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este
întâlnită numai la infracţiunile intenţionate. Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi şi
infracţiunea nu depăşeşte forul interior al persoanei, există doar în conştiinţa
acesteia, perioada nu are relevanţă penală. Luarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune
nu este incriminabilă deoarece nu este o manifestare a individului în sfera relaţiilor
sociale. Atât în legiuirile din vechime cât şi în dreptul penal modern simpla cugetare
(nuda cogitatio) nu a fost şi nu este sancţionată (cogitatonis poenam nemo patitur).

Se cuvine subliniată ideea că faza internă, psihică, precede faza externă chiar şi în
situaţiile în care timpul de la luarea hotărârii până la executarea infracțiunii este foarte
scurt.

Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi o
latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în comun
de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază adiacentă externă,
doctrina penală mai distinge aşa numita fază oratorică în care cel ce a luat hotărârea
de a săvârşi infracţiunea o face cunoscută altor persoane (DONGOROZ). Așadar,
este o manifestare exterioară a gândului infracţional. Întrucât în această fază nu se
întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu poate
fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea
penală a celui ce a luat hotărârea infracţională.

Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu scopul de

a atrage şi pe alţii la săvârşirea infracţiunii, ori de a ajunge la cunoştinţa viitoarei
victime, această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca o formă a pluralităţii de
infractori ori o infracţiune de sine stătătoare (sui generis) cum ar fi de ex.:
ameninţarea – art. 206 Cp.

 Perioada externă. Perioada externă sau de executare este limitată pe de o parte de

actele şi activităţile persoanei, efectuate în vederea pregătirii şi realizării infracţionale
şi obţinerea rezultatului periculos.

În perioada externă a activităţii infracţionale se disting mai multe momente, etape în

realizarea hotărârii infracţionale, ce se succed spre obţinerea rezultatului socialmente
periculos. Aceste momente, etape, în desfăşurarea activităţii infracţionale pe drumul
infracţional ,,iter criminis” capătă relevanţă penală pe măsură ce se apropie de
realizarea rezultatului socialmente periculos.
 În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: 1.faza actelor de
pregătire,2. faza actelor de executare şi 3. faza urmărilor.

1.Faza de pregătire. Faza actelor de pregătire sau a actelor preparatorii, cum mai
este denumită în doctrina penală, se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţi
menite să pregătească executarea hotărârii infracţionale. În această fază de pregătire
se procură date, informaţii, se procură şi se adaptează mijloacele ce vor fi folosite la
comiterea faptei. În această fază nu se execută acţiuni, activităţi ce intră în actul de
conduită interzis (elementul material al laturii obiective), ci doar acele activităţi menite
să pregătească executarea.

2.Faza de executare. În această fază se trece la executarea hotărârii infracţionale; se

îndeplinesc acţiuni, activităţi prin care este realizat actul de conduită interzis prevăzut
în norma penală. În faza de executare se disting momente care capătă individualitate
şi semnificaţie pe planul dreptului penal. Este posibil astfel ca activitatea de
executare să se întrerupă ori să fie dusă până la capăt, dar rezultatul cerut de lege
pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii să nu se producă.

3. Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente

periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Această fază presupune
executarea în întregime a acţiunii, pe de o parte şi producerea urmărilor imediate pe
de altă parte.

Formele infractiunii intentionate sunt acele modalitati pe care le poate imbraca o

infractiune intentionata in raport cu stadiul pana la care a fost dusa ori oprita activitatea
infractionala in functie de fazele de desfasurare ale acesteia. Fiecarei faze de desfasurare a
activitatii infractionale ii corespunde o forma infractionala distincta. In consecinta, vom avea
urmatoarele forme infractionale:

 actele de pregătire (preparatorii);

 tentativa;

 infracțiunea fapt consumat;

 infracțiunea fapt epuizat.

 ACTELE DE PREGĂTIRE (preparatorii)

Sunt actele materiale sau intelectuale, licite sau ilicite, prin care se pregătește executarea
hotărârii de a săvârși o infracțiune intenționată sau praeterintenționată. Actele preparatorii
trebuie să fie realizate cu intenție și nu trebuie să facă parte din activitățile ce intră în
elementul material al infracțiunii; nu reprezintă o condiție sine qua non de existență a
infracțiunii comise cu premeditare, nefiind incompatibile cu intenția repentină.

Dacă actele de pregătire sunt realizate de o altă persoană decât infractorul, pot constitui
acte de complicitate anterioară, când infractorul s-a folosit de acestea la săvârșirea
infracțiunii (de ex.: procurarea de arme care sunt ulterior utilizate de făptuitor); când actele
de pregătire sunt comise chiar de autorul infracțiunii, acestea vor fi absorbite în conținutul
infracțiunii.
 Actele preparatorii sunt anterioare începerii executării hotărârii de a săvârși o infracțiune
intenționată, neconstituind, în principiu, o tentativă pedepsibilă a acestora.

În principiu, în dreptul penal român, actele preparatorii nu sunt incriminate în mod

autonom. În mod excepțional, legiuitorul a prevăzut în mod expres că actele de pregătire pot
atrage răspunderea penală fie când sunt asimilate tentativei (de ex.: sancționarea tentativei
în cazul infracțiunilor contra securității naționale, art.412 alin. (2) NCP), fie când sunt
incriminate ca infracțiune consumată de sine stătătoare (de ex.: plasarea fără drept de
mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârșirii infracțiunii de violare a
vieții private – art.225 alin. (5) NCP).

Distincția dintre actele de pregătire și actele de executare se realizează prin analiza: a)

-dinamicii actului de conduită, b) - a aptitudinii actului săvârșit de a reliefa rezoluția
infracțională precum și c) - a identității actului de conduită cu acțiunea sau inacțiunea
incriminată prin norma penală ce constituie elementul material al unei infracțiuni; astfel un act
ce ar putea avea drept consecințădirectă și imediată consumarea infracțiunii, comis cu
intenție, va constitui o tentativă la infracțiune, iar nu un act de pregătire.

Infracțiunea de viol comisă prin constrângerea fiind o infracțiune complexă, presupune,

sub aspectul laturii obiective, săvârșirea atât a unor acte de violență sau amenințare, cât și a
actului sexual; dacă activitatea infractorului este oprită – din motive independente de voința
acestuia – după săvârșirea unor acte de constrângere, dar mai înainte de realizarea
raportului sexual în vederea căruia acele acte fuseseră comise, infracțiunea se consideră
rămasă în stadiul tentativei. În speță, activitatea inculpatului – întreruptă de intervenția altei
persoane – constând în amenințarea victimei cu lovirea, în împingerea acesteia spre locul
unde era prevăzută consumarea actului sexual și în imobilizarea ei, spre a i se înfrânge
opunerea, are semnificația săvârșirii unor acte de constrângere ceea ce înseamnă că
inculpatul a săvârșit nu doar simple acte de pregătire a violului, ci o tentativă de viol.

(C.A. București, secția a II-a penală, decizia nr.48/A/1996, în G. Antoniu, în R.D.P.

nr.1/1996, p.76)

 TENTATIVA

Potrivit art. 32 alin. (1) NCP, constă în punerea în executare a intenției de a săvârși o
infracțiunea (elementul material al laturii obiective) care este întreruptă sau nu și-a produs
efectul (nu se produce urmarea socialmente periculoasă prevăzută de lege).

Tentativa este posibilă numai la infracțiunile săvârșite cu intenție directă sau indirectă
(punerea în executare a intenției), indiferent că sunt infracțiuni de rezultat sau de pericol.

În esență, tentativa este o infracțiune autonomă, care conține: obiect juridic, obiect
material, subiect activ (participația este posibilă: coautorat, complicitate, instigare), latura
obiectivă, latura subiectivă (aceeași cu cea a faptei consumate).

Tentativa nu este posibilă la următoarele genuri de infracțiuni:

 infracțiunile omisive proprii (de ex.: nedenunțarea unor infracțiuni), întrucât acestea se
consumă prin simpla neîndeplinire a obligației prevăzute de lege;

 infracțiunile de obicei sau de simplă repetare;

  infracțiunile de executare promptă săvârșite prin viu grai (de ex.: amenințarea,
mărturia mincinoasă)

 infracțiunile de consumare anticipată (luarea de mită, asocierea în vederea săvârșirii

de infracțiuni);

 infracțiunile săvârșite din culpă (simplă ori cu prevedere) ori cu praeterintenție.

 Modalitățile tentativei

În funcție de stadiul de realizare a activității infracționale:

1. tentativa imperfectă (întreruptă, neterminată), când executarea acțiunii infracționale este

întreruptă voluntar sau din motive independente de voința făptuitorului;

2. tentativa perfectă (terminată), când executarea acțiunii infracționale a fost complet

efectuată, însă urmarea socialmente periculoasă, urmărită sau acceptată de făptuitor, nu s-a
produs din cauze independente de voința acestuia.

Unele infracțiuni de rezultat nu sunt susceptibile de tentativă perfectă: infracțiunile de

furt, viol, act sexual cu un minor, când executarea în întregime a acșiunii infracționale
echivalează cu consumarea infracțiunii, aceasta nerămânând în stadiul de tentativă.

Potrivit NCP avem următoarea clasificare a tentativei:

1. tentativă idonee (periculoasă) este prevăzută de art. 32 alin (1) NCP și constă în punerea
în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a
produs efectul. Pentru a se reține existența tentativei idonee, este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiții:

a) să existe intenția directă sau indirectă a făptuitorului de a săvârși o infracțiune;

b) intenția de a săvârși o infracțiune să fi fost pusă în executare;

c) actele de executare să fi fost întrerupte sau, deși duse până la capăt, să nu își fi produs
efectul din orice motive (nu prezintă importanță pentru existența tentativei motivele pentru
care infracțiunea nu s-a consumat).

Pentru ca infracțiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala

sa componentă (furtul) să se fi epuizat prin însușirea bunului; dacă acțiunea de luare a
bunului din posesia sau detenția altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar
componenta sa adiacentă (întrebuințarea de violențe sau amenințări) s-a consumat, fapta, în
întregul ei, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie.

(C.S.J., secția penală, decizia nr. 1204/2002, www.legalis.ro)

2. tentativa neidonee (nepericuloasă) este prevăzută de art. 32 alin. (2) NCP potrivit căruia ,,
nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința
modului cum a fost concepută executarea. Tentativa neidonee nu este o veritabilă tentativă
la comiterea unei infracțiuni, actele de executare neaducând atingere obiectului juridic
protejat de lege.

 Incriminarea și pedepsirea tentativei:

- tentativa idonee se pedepsește numai când legea prevede expres aceasta;

- pedeapsa principală pentru tentativa idonee este cuprinsă ântre jumătatea minimului și
jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie
mai mic decât minimul general al pedepsei; în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege
este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani

- în cazul persoanei juridice, limitele speciale ale zilelor amendă prevăzute de lege pentru
infracțiunea consumată se reduc la jumătate;

- art. 36 alin. (3) prevede un caz de excepție în care tentativa se pedepsește cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, atunci când fapta rămâne în faza
tentativei, dar se produce praeterintenționat rezultatul mai grav prevăzut de lege (de ex.:
tentativa la infracțiunea de tâlhărie care a avut urmare praeterintenționată vătămarea
corporală a victimei va fi pedepsită cu pedeapsa prevăzută la art. 234 alin (3) NCP pentru
infracțiunea consumată).

- alături de pedeapsa principală stabilită pentru tentativă, pot fi aplicate una sau mai multe
pedepse complementare, pe o durată de 1 la 5 ani; rămânerea faptei în faza tentativei nu
produce niciun efect cu privire la durata pentru care pot fi aplicate pedepsele
complementare.

 Cauze de nepedepsire a tentativei

1. Desistarea – este o cauză de nepedepsire a tentativei idonee constând în renunțarea

voluntară de către făptuitor la continuarea actelor de executare a infracțiunii începute, înainte
de terminarea executării acțiunii tipice și înainte de descoperirea faptei.

Pentru reținerea desistării este necesar ca făptuitorul să întrerupă benevol activitatea

infracțională. Caracterul voluntar al desistării nu va exista în cazul în care făptuitorul a
renunțat la activitatea infracțională sub imperiul unei constrângeri ori din cauza vreunui alt
eveniment exterior voinței sale. În cazul în care făptuitorul constată că fapta a fost
descoperită, nu se vor mai produce efectele cauzei de nepedepsire a desistării, aceasta
pierzându-și caracterul voluntar. Este necesar ca urmarea socialmente periculoasă să nu se
producă, după desistare, ca urmare a actelor efectuate de făptuitor.

Desistarea poate avea loc numai în cazul infracțiunilor ce pot fi săvârșite în forma
tentativei întrerupte, în cazul în care actele de executare au fost deja efectuate, desistarea
nu mai este posibilă, putând eventual interveni cauza de nepedepsire a împiedicării
producerii rezultatului.

În cazul participației penale este necesar ca toți coautorii să se fi desistat, dacă

numai unul dintre coautori s-a desistat, numai acesta va beneficia de cauza de nepedepsire,
aceasta având caracter personal.

2. Împiedicarea producerii rezultatului – este o cauză de nepedepsire a tentativei idonee,

ce produce efecte în următoarele două cazuri:

 împiedicarea voluntară și eficientă de către autor a producerii urmării socialmente

periculoase a faptei prevăzute de norma de incriminare, după executarea în
întregime a activității infracționale și înainte de descoperirea faptei;
  încunoștiințarea voluntară a autorităților de către autor, după executarea în întregime
a activității infracționale și înainte de descoperirea faptei, astfel încât consumarea să
poată fi împiedicată. Această ipoteză a fost introdusă de NCP pentru situațiile când
autorul nu ar putea împiedica singur sau eficient producerea rezultatului. Pentru
reținerea acestei cauze de nepedepsire, nu este suficientă simpla încunoștințare în
timp util a autorităților, fiind necesar ca împiedicarea eficientă a rezultatului să se fi
produs ca urmare a intervenției acestora. Nu este incidentă cauza de nepedepsire
dacă făptuitorul încunoștințează autoritățile, însă acestea nu intervin în timp util
pentru ca să fie împiedicată producerea rezultatului.

Dacă actele îndeplinite până la momentul împiedicării producerii rezultatului constituie

infracțiune, se aplică pedeapsa numai pentru acea infracțiune (de ex.: făptuitorul aplică
victimei o lovitură cu un cuțit într-o zonă vitală în scopul suprimării vieții acesteia, iar apoi, în
mod voluntar, ia măsuri de acordare a primului ajutor acesteia: duce victima la spital unde
este salvată; autorul nu va putea fi pedepsit pentru tentativă la infracțiunea de omor, pentru
că a împiedicat producerea rezultatului, dar va putea fi tras la răspundere penală pentru o
infracțiune contra integrității corporale sau a sănătății, de pildă pentru vătămare corporală).

 INFRACȚIUNEA FAPT CONSUMAT

Consumarea infracțiunii este momentul în care fapta concretă corespunde modelului-tip

abstract din norma de incriminare (momentul întrunirii elementelor constitutive ale unei
infracțiuni).

În cazul infracțiunilor de rezultat, consumarea are loc în momentul producerii rezultatului

prevăzut de lege.

În cazul infracțiunilor de pericol abstract consumarea se produce în momentul săvârșirii

acțiunii sau inacțiunii infracționale prevăzute de lege (de ex.: în cazul mărturiei mincinoase
consumarea se produce în momentul în care are loc mărturia).

În cazul infracțiunilor de pericol concret consumarea se realizează în momentul

producerii efective a stării de pericol (de ex.: în cazul atentatului care pune în pericol
securitatea națională fapta se consumă în momentul în care fapta pune efectiv în pericol
securitatea națională).

Stabilirea momentului consumării infracțiunii este relevant pentru a determina.

legea aplicabilă, termenul de prescripție a răspunderii penale, etc.

Fapta inculpatului care, într-o noapte, după ce a pătruns prin efracție în magazinul unei
societăți comerciale, a luat din casa de marcat o sumă de bani pe care a ascuns-o în
buzunarul pantalonilor și în slip, fiind surprins de organele de poliție înainte de a părăsi
magazinul, constituie infracțiune consumată de furt calificat, și nu o tentativă a acestei
infracțiuni. Este irelevant pentru reținerea infracțiunii consumate faptul că la momentul
surprinderii sale de organele de poliție se găsea încă interiorul magazinului, deoarece
infracțiunea se consumase anterior acelui moment prin luarea banilor din casa de marcat și
ascunderea lor în haine.
(C.A. București, secția a II-a penală, decizia penală nr. 767/1997, în V. Papadopol, Curtea
de Apel București, Culegere de practică juridiciară penală 1997, Ed. Holding Reporte, 1998,
p.140)

 INFRACȚIUNEA FAPT EPUIZAT

Epuizarea infracțiunii este momentul plasat în timp după consumarea infracțiunii când,
din cauza continuării activității infracționale ori augmentării rezultatului, se produc ultimele
urmări ale infracțiunii.
Momentul consumării infracțiunii coincide de regulă cu momentul epuizării, cu excepția
infracțiunilor continue, continuate, de obicei sau progresive (infracțiuni cu durată de
consumare).
Infracțiunea continuată presupune săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai
multe acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, la
diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale (de ex.: sustragerea de
bunuri din mai multe magazine, aparținând aceleiași societăți, în baza aceleiași rezoluții
infracționale, într-un interval de o săptămână; infracțiunea se va epuiza la momentul
săvârșirii ultimului act din cadrul activității infracționale.
Infracțiunea continuă se caracterizează prin aceea că executarea sa se prelungește în
timp, după momentul consumării, până la intervenția unei noi manifestări contrare de voință,
care reprezintă și momentul epuizării acesteia.
Infracțiunea de obicei este infracțiunea al cărei element material se realizează prin
repetarea faptei prevăzute de norma de incriminare de un număr suficient de ori încât să
indice obișnuința persoanei în a o săvârși; consumarea infracțiunii de obicei se realizează în
momentul în care într-un anumit interval de timp se realizează un număr suficient de acte de
executare identice sau similare care să conducă, dincolo de orice dubiu rezonabil, la
concluzia existenței unui obicei, a unei deprinderi. Epuizarea infracțiunii se produce la
terminarea intregii activități infracționale.
Infracțiunea progresivă este acea infracțiune a cărei urmare imediată se agravează, fie
prin augmentarea urmării inițiale, fie prin producea și a altor urmări (de ex.: tâlhăria care a
avut ca urmare vătămarea corporală), în absența vreunui nou act al făptuitorului; exist
așadar un moment al consumării (cel al producerii rezultatului inițial al infracțiunii de bază) și
un moment al epuizării (cel al producerii urmării mai grave).
In principiu, în funcție de momentul epuizării se va determina aplicarea legii penale în
timp, a legii de grațiere, etc., ca excepție, în ipoteza infracțiunii progresive, în cazul
succesiunii legilor penale în timp, legea aplicabilă este cea de la momentul comiterii activității
infracționale (momentul consumării infracțiunii), iar nu cea de la momentul producerii
rezultatului (epuizării infracțiunii).