DREPT PENAL- PARTE SPECIALĂ

„Unde legea nu distinge, nici noi nu

trebuie să distingem”
 Laura Adriana Pojar
Grupa 306, Investigații Criminale

Curs introductiv: Drept penal, Partea Specială

1. Diferența dintre infracțiune și faptă prevăzută de legea penală

Omorul justificat- faptă prevăzută de legea penală.
Omorul nejustificat- infracțiune.
Diferența dintre aceste două concepte este aceea că ele se află în raport de la parte la întreg, fapta
prevăzută de legea penală (condiția tipicității) fiind partea, întregul fiind reprezentat de conceptul de
infracțiune, care presupune că acea faptă prevăzută de legea penală are toate trăsăturile esențiale ale unei
infracțiuni, şi-anume: ANTIJURIDICITATE, TIPICITATE ȘI FORMA DE VINOVĂȚIE CERUTĂ DE
LEGE.

Art.15. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

(1) Infracțiunea este faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit-o.
(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Art.16. C. Pen. Vinovăția

(1) Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.
(2) Vinovăție exista când fapta este comisă cu INTENȚIE, DIN CULPĂ sau INTENȚIE DEPĂȘITĂ.
(3) Fapta este săvârșită cu INTENȚIE când făptuitorul:
a. Prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte. INTENȚIE
DIRECTĂ
b. Prevede rezultatul faptei sale și, deși nu urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. INTENȚIE
INDIRECTĂ
(4) Fapta este săvârșită DIN CULPĂ, când faptuitorul:
A. Prevede rezultatul faptei sale, dar nu acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.
CULPĂ CU PREVEDERE
B. Nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă. FĂRĂ PREVEDERE
(5) Exista INTENȚIE DEPĂȘITĂ când fapta constând intr-o acțiune sau inacțiune intenționată produce
un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6) Fapta constând intr-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție.
Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.

2. Diferența dintre trăsătură esențială și elementele constitutive

Trăsătură esențială caracteristică și comună tuturor infracțiunilor în absența cărora infracțiunea nu
poate exista tipicitate, antijuridicitate.
Elementele constitutive reprezintă suma condițiilor cerute în mod expres de către o normă de
incriminare pentru existența unui tip particular de infracțiune.
 Astfel există:
 Latura obiectivă (elementul material al infracțiunii-verbum regens; urmarea imediată; legătură de
cauzalitate; condiții de loc, timp, mod și imprejurare).
 Latura subiectivă (vinovăția, mobilul și scopul).

Consecință absentei oricare dintre trăsăturile esențiale, duce la inexistenta ilicitului penal.
Consecința absentei unuia dintre elementele constitutive ale unei infracțiuni este absența
respectivului tip particular de infracțiune, însă faptă dedusa concret juridic poate constitui o alta infracțiune.
Ex.: faptă de însușire a unei sume de bani, de o persoană care îndeplinește calitatea de gestionar al
acelei sume de bani, anterior sustragerii, nu mai poate constitui delapidare în sensul art. 295 C. Pen., din
cauza pierderii calității gestionar (financiar). Subiectul activ își pierde calitatea. Fapta constituie furt
conform art. 228 (1) C. Pen., nefiind necesară îndeplinirea unei condiții de subiect activ.

Unitatea și pluralitatea de infracțiuni

Art.35 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală.
 Infracțiunea complexă forma de bază sau tipică, este acea formă a infracțiunii complexe în al cărei
conținut intră ca element constitutive o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă
prevăzută de legea penală.
 Infracțiunea complex formă agravată sau calificată, este acea formă a infracțiunii complexe în al
cărei conținut intra ca element circumstantial agravant o acțiune sau inacțiune care constituie prin
ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Art. 38 Concursul de infracţiuni

(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau
ascunderea altei infracţiuni.
(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din
cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor
infracţiuni.

SCHEMA INFRACȚIUNII
1.Condiții preexistente
A. Obiectul infracțiunii
 Juridic: reprezintă valoarea sociala și relațiile generate de aceasta, vătămate sau periclitate prin
săvârșirea infracțiunii. Se împarte în:
- obiect juridic generic / de grup: este format din valori sociale de aceeași natură aparate
printr-un grup de norme penale.
- obiect material al infractiunii: este reprezentată de valoarea sociala care este afectata ca
urmare a comiterii faptei.
- obiect juridic complex: există un obiect juridic principal şi-anume unul secundar.
 Material: reprezentat de bunul lucrul, sau valoarea periclitată sau pusă în pericol prin comiterea
faptei prevăzute de legea penală.
 B. Subietul infractiunii
 Subiect activ: persoana fizică sau juridică care a săvârșit nemijlocit sau a participat la săvârșirea
unei infracțiuni.
- Subiect activ nemijlocit: autor, coautor.
- Subiect activ mijlocit: instigator, complice.
 Subiect pasiv: este titularul valorii sociale ocrotite prin norme de incriminare, împotriva căruia s-a
îndreptat infracțiunea și asupra căruia se răsfrâng efectele acesteia.
- Subiect pasiv general: statul.
- Subiect pasiv special
C. Condiții de loc, timp: acolo unde este cazul.
Ex.: furtul dacă este săvârșit în timpul nopții devine furt calificat.

2.Conțintul juridic
A. Situație premisă: acea stare, situație, împrejurare pe care se grefează acțiunea sau inacțiunea ce
constituie element material al unei infracțiuni și în absența căreia nu se poate constitui respectivul tip
particular de infracțiune. Atenție, nu toate infracțiunile au situație premisă.
B. Conținutul constitutiv: cuprinde latura obiectivă şi latura subiectivă a infracțiunii.
Latura obiectivă: corespunde componentei obiective a tipicității.
 Elementul material al infractiunii: comportamentul interzis prin norma de incriminare, manifest
sub forma unei acțiuni sau inacțiuni- verbul regens.
 Urmarea imediată: acea modificare negativa a realității înconjurătoare pe care faptă săvârșită a
produs-o sau este susceptibilă să o producă și care își găsește aplicabilitatea în periclitarea,
vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea penală.
 Legătură de cauzalitate: reprezintă o relație de la cauză la efect, care exista intre acțiunea sau
inacțiunea care formează elementul material și rezultatul socialiste periculos produs de către aceasta.
 Condiții de loc, timp, mod și imprejurare
Latura subiectivă: reprezintă atitudinea voinței și conștiinței făptuitorului fata de componentele laturii
obiective.
 Vinovăția: exprima o anumita atitudine psihic periculoasa a infractorului fata de faptă și urmările ei.
- Intenție directa/intenție indirectă
- Culpă cu prevedere/ culpă fără prevedere
- Intenție depășită (preterintenție)
 Mobilul: cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment care a creat în mintea
făptuitorului ideea de a comite infracțiunea.
 Scopul: reprezintă finalitatea urmărită prin săvârșirea infracțiunii, respectiv obiectivului care se
dorește a fi realizat de către făptuitor.

3. Forme, modalități, sancțiuni

A. Formele infracțiunii intenționate după fazele de desfășurare
 Actele de pregătire sunt definite ca fiind acele acte care constau în procurarea,
confecționare sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârșirea a infracțiunii
ori în crearea condițiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.
 Tentativa (art. 32 (1) C. Pen) constă în punerea în executare a intenției de a săvârși
infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
 Infracțiunea fapt consumat: este o formă tipică de infracțiune, se realizează
cumulativ toate condițiile cerute de norma de incriminare.
 Infracțiunea fapt epuizat: continue, continuate, progresive și de obicei.
Art. 154 termenele de prescripție a răspunderii penale.
(1) Termene de prescripție a răspunderii penale sunt:
a. 15 ani, detențiune pe viață / < 20 de ani.
b. 10 ani, 10 >20.
c. 8 ani, 5>10.
d. 5 ani, 1>5.
 e. 3 ani, 1/ amenda.
(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii.
Infracțiunile continue: termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii.
Infracțiunile continuate: termenul curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.
Infracțiunile de obicei : data săvârșirii ultimului act.
Infracțiunile progresive: termenul începe sa curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și de
calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
B. Modalități
 Faptice
 Normativă
C. Sancțiuni

TITLUL I
INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI
Capitolul I Infracțiuni contra vieții
Considerații generale
Dreptul penal acordă protecție penală persoanei, înțeleasă ca valoare socială prin incriminările
cuprinse în titlul I, Parte Specială. Există o multitudine de valori sociale subsecvente persoanei și aflate în
raport de parte la întreg, dintre care amintim:
 Viața, prin incriminarea omorului, uciderii din culpă, lovituri cauzatoare de moarte.
 Integritatea corporală și sănătatea, prin incriminarea loviri și alte violențe, vătămare
corporală.
 Libertatea sexuală, prin viol.
 Inviolabilitatea sexuală, prin actul sexual cu un minor.
 Demnitatea.
Nu există o definiție pe care dreptul penal să o dea termenului de “persoană”, astfel suntem nevoiți să
apelăm la prevederile din legea civilă, ajungând pe cale de interpretare sistematică la concluzia că acest
concept, persoana, este legat de existenta unor drepturi și obligații.
Însă referitor la raporturile dintre drepturile penale și drepturile civile este greșit să se înțeleagă ca o
normă penală de protecție a persoanei ( art.188 C. Pen. Omorul) cuprinde sancțiuni nerespectării unor
drepturi civile, de exemplu dreptul la viață, dreptul la integritate fizică, pentru că o caracteristică importantă
a dreptului penal este aceea că dreptul penal protejează prioritar stări de fapt și numai prin intermediul stării
de fapt conferă o protecție stării de drept.
Exemplu: prin incriminarea omorului se protejează viață și persoana acestuia ca realitate bio-
psihico-socială pe care societatea înțelege să o valorizeze. Această valorizarea îi conferă acesteia caracterul
de valoare socială pe care norma o protejează, iar dreptul la viață prevăzut de legea civilă este protejat în
materie penală prin intermediul protecției acestei valori sociale.
Dreptul penal are caracter subsidiar, pentru că el conferă protecție juridică anumitor valori sociale
numai în măsura în care protecția juridică oferită respectivei valori prin intermediul altei ramuri de drept nu
este suficientă, și are caracter selectiv, deoarece conferă protecție numai împotriva celor mai grave încălcări
ale respectivei valori sociale ce justifică o reacție de represiune juridică.
Dreptul penal conferă protecție ființei umane încă din momentul conceperii, însă există o diferență
între ființa umană, care de-a lungul dezvoltării sale poate parcurge mai multe stadii, de la viața intrauterină
și continuând cu viața extrauterină cu toate calitățile pe care le poate dobândii, și conceptul de persoană
care este un concept juridic. Ființa umană este o realitate bio-psihico-socialp ce capătă protecție juridică
adecvată prin intermediul cadrului legal.
În general se acceptă în dreptul penal că viața persoanei începe odată cu viața extrauterină
(momentul părăsirii uterului, chiar dacă cordonul ombilical nu a fost tăiat) din acel moment conceptul
uman poartă denumirea de nou-născut, iar un act intenționat de ucidere de către mamă în anumite condiții
constituie conform art. 200 C. Pen. Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă, nu
omor, dacă fapta este comisă în primele 24 de ore de la naștere.
Momentul de sfârșit al vieții persoanei îm sensul legii penale este momentul morții cerebrale.
Protecția dreptului la viață este asigurată în raport cu actele altor persoane, iar nu față de propriile
acte, sinuciderea sau tentativa de sinucidere nefiind incriminate. Cu privire la eutanasie și sinuciderea
asistată medical, jurispridența CEDO a statuat ca dreptul la viață recunoscut prin art. 2 din convenție NU
include un drept de a muri.

ART. 188 OMORUL

(1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și

interzicerea exercitării unor drepturi
(2) Tentativa se pedepsește.

În Codul Penal există incriminări prin art. 188 și art 189, fiind vorba de o singură fapta de omor și
două infracțiuni de omor. Elementele constitutive ale unei fapte de omor.
A NU se confunda incriminarea omorului, care este o normă, cu înfracțiunea de omor.
Infracțiunea de omor este o faptă, o modificare a realității survenită prin acțiunea făptuitorului ce
întrunește deopotrivă și trăsăturile esențiale și elementele constitutive ale faptei de omor, cum este
incriminată în art. 188 Cod Penal.
Prin acțiunea de ucidere se înțelege orice acțiune sau inacțiune care are aptitudinea de a duce la
decesul victimei.

Infracțiunea de omor se gravează mereu pe existența următoarelor situații premise:

- Preexistența unei persoane în viață. Din punct de vedere al obiectului probațiunii pe calea acțiunii penale
trebuie demonstrate 2 realități:
a. Că a existat o persoana în viață.
b. Că viața sa a fost suprimată în mod intenționat, de aceea legătura de cauzalitate trebuie stabilită pe cale
medico-legală, trebuie dovedit că acțiunea sau inacțiunea a dus la moartea persoanei, dar nu se are un
raport de cauzalitate exclusiv absolut, fiind posibil ca în acest rezultat să se înscrie și alți factori
contribuitivi anterior, concomitenți sau posteriori acțiunii sau inacțiunii uciderii victimei, cum ar fi
vârsta victimei, starea de sănătate.

Din punct de vedere al laturii obiective, incriminarea faptei de omor se face printr-o tehnico-
incriminare cu fapt consumat, adică uciderea se include atât în acțiuni ca atare, cât și rezultatul constând în
moartea victimei.
Infracțiunea de omor există din momentul în care s-a pus în executare intenția de a ucide o
persoană, doar in forma tentativei dacă nu se produce moartea și în formă consumată când intervine decesul
vixtimei.
Din punct de vedere al laturii subiective organul judiciar este ținut a proba existența intenție de a
ucide, și având în vedere că intenția este o suma de procese intelective, volitive și efective și țin de viața
psihică a individului, pentru a fiprobate trebuie să se manifeste la exterior prin intermediul unor manifestări
de conduită agresive care să probeze fără dubiu existența intenției de a ucide.

Stabilirea intenției de a ucide este esențială infracțiunii de omor:

 1. Obiectul vulnerat folosit pentru atac (în ce măsură este apt să producă moartea).
2. Zona corpului asupra căruia a aplicat loviturile (zonă vitală).
3. Numărul loviturilor.
4. Intensitatea loviturilor.
Diferența dintre vătămare corporală și intenția de a ucide se face prin poziția subirctivă a
atacatorului, intenția acestia.
Intenția în cazul omorului poate fi atât directă, cât și indirectă.
A nu se condunda incriminarea tentativei cu pedeapsa tentativei, care revine instațelor de judecata.
Cauze generale de nepedepsire: desistarea, împiedicarea porducerii rezultatului.
Legea penală este lege organică.
Desistarea numai în cazul tentativei întrerupte.

CONDIȚII PREEXISTENTE

2. Obiectul infracțiunii
a. Obiectul juridic special: viața persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață al altei
persoane.
b. Obiectul material: corpul persoanei în viață.
3. Subiecții infracțiunii
Necircumstanțiați de normă.
a. Subiectul activ: persoana fizică sau juridică (necircumstanțiați) cu capacitate penală
b. Subiectul pasiv: orice persoană fizică în viață (indiferent de starea acesteia de sănătate, de vârstă, de
existența sau inexistența discernământului victimei.
ATENȚIE!!! Omorul se absoarbe în ultraj!!

SITUAȚIE PREMISĂ: persoana să fie o persoană în viață în momentul declanșării elementului material.

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

1. Latura obiectivă
Elementul material al infractiunii: se poate comite prin acțiune, dar și prin inacțiune (art. 17 C. Pen,
săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune).
Urmarea imediată: moartea victimei nu prezintă importanță dacă aceasta survine imediat după acțiunea
sau inacțiunea subiectului activ, sau după trecerea unui anumit interval de timp.
Legătură de cauzalitate: trebuie să rezulte că acțiunea sau inacțiunea subiectului activ reprezintă cauza
morții.
Condiții de loc, timp, mod și imprejurare
2.Latura subiectivă
Vinovăția: Intenție directa/intenție indirectă
Mobilul: instanța poate ține cont la individualizarea pedepsei.
Scopul: instanța poate ține cont la individualizarea pedepsei.
 ART. 189 OMORUL CALIFICAT

(1) Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) Cu premeditare;
b) Din interes material;
c) Pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală
sau de la executarea unei pedepse;
d) Pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
e) De către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la
infracțiunea de omor;
f) Asupra a două sau mai multe persoane;
- infracțiune complexă, care presupune mai multe fapte de omor, dar se reține o singură
înfracțiune, complexitate omogenă= cănd în conținutul său intră, ca element constitutiv sau
ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o
faptă prevăzută de legea penală (vezi art. 35 alin. 2 C. Pen Unitatea infracțiunii continuate și
a celei complexe). Complexitate legala și complexitate naturala.
g) Asupra unei femei gravide;
h) Prin cruzimi, se pedepește cu detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani
ș interzicerea exercitării unor drepturi.
(2)Tentativa se pedepsește.

Omorul calificat=constituie o infracțiune de omor distinct de omorul simplu, deși fapta e aceeași, la
care sunt adăugate anumite crcumstanțe de agravare care duc la agravarea faptei.
De la lit. a la lit. h, inclusiv sunt prezentate elementele circumstanțiale de agravare care nu
reprezintă același lucru cu circumstanțele agravante prevăzute la art. 77 din Codul Penal. Elementele
circumstanțiale de agravare sunt intrinseci norme.
În esență omorul calificat este o infracțiune la care fapta de omor simplu constituie o faptă absorbită
și la care se adaugă o unul sau ai multe din elementele circumstanțiale de agravare prevăzute expres.

Omorul săvârșit:
a. Cu premeditare
Premeditarea este o stare psihică de gândire anticipată de gâdire la un act de ucidere ( felul în care
urmează să ucidă) și fiind o stare psihică se reliefează prin acte materiale, reținerea premeditării fiind
condiționată de:
- Trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a ucide până la momentul trecerii la
executare. Durata rămâne la aprecierea judiciară, însă prezența acestui interval de timp probează faptul
că omorul nu este spontan.
- Prezența unor acte de pregatiri morale/materiale: exemplu, achiziționarea unor arme, studierea
programului victimei.
Premeditarea se probează, nu se prezumă.
Premeditarea este o circumstanță personală, nu se poare transmite asupra celorlalți, dar poate extinde
asupra persoanelor participante, urmând însusirile și specificul premeditării.

b. Din interes material

Orientarea practicii judiciare, a celei jurisprudențială care susține că există această variantă de omor
calificat, atunci când făptuitorul în urma săvârșirii omorului intră în posesia interesului material pe o cale
aparent legală. (capată o vocație la moștenire, primă de asigurare de viață al carui beneficiar este. Când
intrarea în posesia interesului material se face pe o cale vădit ilegală, de exemplu prin șantaj, tâlhărie, acest
element circumstanțial de agravare nu poate fi reținut.
Atât premeditarea, cât și interesul material constituie mobilul infracțiunii caracterizând intenția
făptuitorului, fiind intenție directă.

c. Pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse;
Nu este necesar ca la momentul comiterii omorului să fi început urmărirea penală fată de persoana pe
care făptuitorul dorește sp o ajute prin comiterea omorului. În schimb, nu se poate vorbi despre un omor
comis pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de ma executarea unei pedepse decât după rămânerea unei
hotărâri judecătoresști definitive în materie penală.
De aceea fapta de omor comisă asupra ofițerului de penitenciare pentru a înlesni evadarea unei
persoane, nu constituie infracțiune de omor calificat, ci infracțiune de ultraj care absoarbe fapta de omor
calificat.
Comportă două ipoteze:
 Sustragerea de la răspunderea penală: săvârșirea omorului are aptitudinea de a împiedica
efectuarea acțiunii penale prin anonimizarea făptuitorului, prin împiedicarea aflării circumstanțelor
în care fapta pentru care se exercită acțiunea penală a fost comisă.
Nu este necesar să existe un proces penal în curs.
Când dorești să te sustragi, o faci pentru tine.
Intenția directa este calificată printr-un scop.
 Sustragerea de la executarea pedepsei.

d. Pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

În această modalitate, infracțiunea de omor se află în raport de conexitate teleologică cu oricare altă
infracțiune. Atunci când omorul este infracțiune de mijloc ce se reține în concurs cu respective infracțiune,
dar făptuitorul reușește să o comită și pe aceasta nefiind necesar decât ca făptuitorul să urmărească
comiterea ei, nu să o și realizeze efectiv.
Comiterea omorului este un mod de a ascunde săvârșirea unei infracțiuni.
Intenție direct.
Potrivit textului de lege, în principiu orice infracțiune poate fi reținută în aprecierea existenței acestui
element circumstantial de agravare, însă acest element de agravare nu va exista dacă se dorește o ascunderea
unei infracțiuni de omor săvârșită anterior de către același făptuitor.
Nu poate constitui obiectul acestui element circumstantial de agravare, fapta de omor comisă pentru
comiterea unui furt.

Exemplu: înfracțiune de omor -> tâlhărie (din motive independente de el se oprește)

Încadrare: omor calificat + tentativă de tâlharie
 e. De către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la
infracțiunea de omor;
Existența acestui element circumstanțial de agravare este condiționată de existența unei infracțiuni de
omor în formă consumată sau tentată, existența unei hotărâri judecătorești definitive care să constate existenț
unui astfel de infracțiuni. Prin săvârșirea unei infracțiuni de omor se înțelege săvârșirea oricăreia dintre
faptele de ucidere contra vieții, săvârșite cu intenție directa sau indirectă, cu două excepții:
- Uciderea la cererea victimei.
- Fapta de ucidere a copilului nou-născut săvârșită de către mamaă imediat după naștere, dar nu mai târziu
de 24 de ore. Incriminare prevăzută de art. 200 (1) Cod Penal, care din punct de vedere subiectiv se
comite cu intenție repentină: acea formă a intenției care se formează spontan sub imperiul unei
tulburări psihice.
Dacă a mai comis un omor calificat, nu mai e valabilă litera e a art. 189 Cod Penal, nu se va reține
omor caificat.
Pentru a înțelege corect sintagma ”săvârșirea unei infracțiuni”, putem apela la art. 174 Cod penal.
Dacă în raport cu infracțiunea de omor comisă anterir a intervenit reabilitarea judecătoreascăm cel
de al doilea omor nu mai este calificat prin prisma acestui element de agravare. Pe de altă parte, nu se poate
reține nici starea de recidivă.
Dacă însă, în raport cu infracțiunea de omor anterior comisă, s-a împlinit doar termenul de reabilitare
judecătorească, fără ca instanța de judecată să fi pronunțat în acest sens o hotarâre, nu se poate reține că
simpla împlinire a termenului de reabilitare judecătorească echivalează juridic cu intervenția reabilitării
judecătorești, deci, cel de al doilea omor va fi calificat, însă nu va putea fi reținută starea de recidivă, nici în
aceasta situație deoarece există o normă generală care presupune că nu s-a reținut recidiva dacă a intervenit
reabilitarea și invers.

f. Asupra a două sau mai multe persoane;

Elementul circumstanțial de agravare se subsumează următoarelor considerente: fie să decedeze ambele
persoane sau toate asupra cărora s-a manifestat violența. Fie să nu decedeze niciuna dintre persoane asupra
cărora s-a acționat violent.
Pentru primul caz, ne referim la infracțiunea omor calificat în formă consumată, iar pentru cel de al doilea
caz ne referim la infracțiunea de tentativă la infracțiunea de omor.
Pluralitatea subiecților pasivi în materia infracțiunii contra persoanelor -> determină pluralitate de
infracțiuni, excepție situațiile prevăzute expres de către lege.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recursul în interesul legii (R.I.L.) că acest element
circumstanțial de agravare se reține în ipoteza în care o persoană acționează cu intenția unică de a ucide, în
aceiași împrejurare 2 persoane.
Infracțiune complexă, care presupune mai multe fapte de omor, dar se reține o singură
înfracțiune, complexitate omogenă= cănd în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăți o faptă prevăzută de legea
penală (vezi art. 35 alin. 2 C. Pen Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe). Complexitate legala
și complexitate naturala.
Dacă o persoană moare și cealaltă nu, se va reține concursul de infracțiuni.

g. Asupra unei femei gravide;

Pentru existența lui este necesar ca starea de graviditate să fie reală și cunoașterea stării de graviditate
(probate din împrejurările de fapt, concrete, de exemplu burtica vizibilă, martori care să confirme faptul ca
făptuitorul cunoștea ca victim era însărcinată.

h. Prin cruzimi
Definiție: manifestări de violență atroce la care făptuitorul supune victima în mod repetat, nenecesar,
anterioare, concomitente faptei, după consumarea omorului cruzimile se manifestă asupra cadavrului
îmbrăcând forma altei înfracțiuni, și-anume art. 383 Profanare de cadavre sau morminte. Este irelevant dacă
ele duc la deces sau făptuitorul le-a folosit pentru a chinui victima după aceea producând lovitura mortala.
Nu se reține dacă nu se poate stabili caracterul nenecesar al acțiuni de ucidere.
Exemplu: lovirea victimei cu toporul în cap, tăierea gâtului, împușcarea tatălui în fața copiilor.
Trebuie să exite acțiuni NENECESARE.
 Art. 190 UCIDEREA LA CERERE VICTIMEI.

Art. 190 Uciderea la cererea victimei. Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă,
conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate
gravă, atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se
pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Varianta atenuantă a faptei de omor și totuși o altă infracțiune de omor, însă incriminarea și denumirea
sunt disctincte. Atenuarea este dată de situația particulară a victimei care solicită făptuitorului în mod serios,
explicit, constient și repetat să o ucidă, victima aflându-se într-o stare de suferință permanentă și greu de
suportat, fie o boală incurabilă, fie o stare de infirmitate permanentă. Deși nu se prevede în mod expres,
autorul putând fi orice persoană, sensul normei este acela de a incrimina o faptă comisp oarecum în
beneficiul victimei și pe fondul unui mobil infracțional caracterizat de mila făptuitorului.

Se pune însă problema cât de serioasă și conștientă este solicitarea victimei de a fi ucisă, de vreme ce
această solicitare este facută sub impresiul unor dureri insuportabile.
Norma de incriminare nu specifică ca cererea să fie în scris, putând fi facuta verbal, chestiune care s-ar
impune de lege ferenda (legea care urmează a fi elaborată- expresie folosită pentru a denumi soluții de
reglementare care se preconizează sau se recomandă a fi adoptate), prin actualele condiții, fapta devine
extrem de greu de probat, iar atenuarea ctiunii penale în aceste condiții este greu de făcut.

Diagnisticul trebuie să fie unul real, pentru că stabilirea prin documente medicale false a unor astfel de
diagnostice atrage reținerea pentru făptuitor a infracțiunii de omor calificat, iar în investigarea comiterii unei
astfel de infracțiuni, mobilul ce animă făptuitorul trebuie stabilit cu maximă atenție de organele judiciare,
întrucât mobilul ar trebui să fie unul bazat pe mila făptuitorului față de situația de vulnerabilitate victimală în
sensul curmării suferințelor și nicidecum un evetual interes material cum ar fi succesiunea, care se poate
ascunde sub niște documente medicale false.

Subiectul activ, este necalificat, prin norma poate fi reprezentat în persoana unui medic, persoanal
medical, membru de familie și mai rar în persoana unor terțe persoane, neinfluențate emoțional de situația
victimală.
Fapta constă în uciderea cu un anume status victimal (care suferă de o boală gravă, incurabilă, infirmitate
gravă atestată medical și care îi cauza suferințe permante) situație premisă pe care se grefează cererea
victimei formulată explicit, serios, constient și repetat față de făptuitor de a o ucide.
Mobilul nu este prevăzut expres, însă în jurisprudență, mila ca motiv uciderii.
 Art. 191 DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII

Art. 191 Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (1) fapta de a determina sau înlesni
sinuciderea unei persoane, dacă sinucidearea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 3
la 7 ani.
(2) Când fapta prevăzută la alin. (1) s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă
între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământul diminuat, pedeapsa cu
închisoare este de la 5 la 10 ani.
(3) Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvărșită față de un minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persoana care nu a putut să-și dea seama de
consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă
sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu inchisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
(4) Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1) - (3) au fost urmate
de încercarea de sinucidere, limitele special ale pedepsei se reduc la jumătate.

Sinuciderea nu poate fi incriminată, deoarece nu lezează viața altei persoane. Dacă sinuciderea nu poate
fi incriminată deoarece nu implică vreun conflic juridic, ci doar un conflic personal al individului cu sine
insuși (un conflict interior al individului), determinarea sau înlesnirea sinuciderii implică o relație socială,
pericolul pentru viața persoanei ca valoare socială, deci există o incriminare a actelor de determinare sau
înlesnire a sinuciderii.
Atât una cât și cealaltă (actele de determinare/actele de înlesnirea a sinuciderii) constituie acte de autorat,
ci nu acte de participație penală. Asta nu înseamnă că participația sub forma instigării/ complicității este
exclusă deoarece instigarea poate îmbraca forma determinării intenționate la determinarea sinuciderii, iar
complicitatea poate îmbrăca forma ajutorului sau înlesnirii intenționate a unui act de înlesnire a sinuciderii.
Infracțiunea în discuție este susceptibilă de formă continuată, la fel ca infracțiunea de omor.
Cand subiectul pasiv este un minor sau o persoană cu discernamânt diminuat/ fără discernamânt, fapta
este și mai gravă.

Determinarea presupune că ideea de sinucidere a fost sugerată victimei de însăși făptuitor și se poate face
prin orice modalitate adecvată pornind de la simplele îndemnuri, continuând cu ample activități de
convingere, chiar acte motivate religios și culminând cu acte de violență repetată cu specificarea faptului că
în cazul acestei infracțiuni, sinuciderea trebuie să apară ca un act efectuat în condiții de relativă libertate de
a alege, în raport cu violențele exercitate pentru că dacă violențele sunt exercitate asupra victimei într-o
asemenea manieră încât nu lasă victimei nicio posibilitate cu privire la propria viață, fapta va contitui
omor, comis prin folosirea forței victimei constrânsă să se sinucidă.
De exemplu: X urcă pe Y la etajul 9 și dacă X amenință pe Y spunându-i: dacă nu te arunci tu, te arunc
eu. Fapta lui va constitui infracțiunea de omor. Suprimarea vieții este realizată numai de ucigas.
Înlesnirea (morala/ materială) poate fi săvârșită prin orice mijloace și se diferențiază de determinare prin
aceea că sinucigașul a luat deja decizia de sinucidere și fie îi lipsesc mijloacele adecvate, fie dorește ajutor
de ordin moral. Prin urmare poate fi atât morală cât și materială și va avea caracter penal chiar dacă nu are
un caracter determinant în comiterea actului sinucidal.

Sub aspectul urmării imediate, actele de determinare sau inlesnire a sinuciderii fie se soldează cu
sinuciderea, fie doar cu încercadea de a se sinucide, situație în care limitele pedepselr se reduc la jumătate.
Fapta este agravantă progresiv odata cu agravarea stării de vulnerabilitate victimală.

Tentativa la această infracțiune NU este incriminată. Atenție a nu se confunda dispozițiile aliniatului 4

al art. 191 cu tentativa. Acea dispoziție reprezintă variantă atenuantă a infracțiunii sub forma consumată.
Dacă după determinarea sau înlesnirea sinuciderii X încearcă să salveze viața victimei, nu este tentativa,
ci se aplică dispozițiile aliniatului 4 al prezentului articol.

Fapta se consumă în varianta sa de bază atunci când sinuciderea a avut loc ceea ce înseamnă reușita
actului de determinare sau înlesnire a sinuciderii, dar dacp în discuție există varianta atenuantă, infracțiunea
se consumă când are loc încercarea de sinucidere.
Per a contrario dacă nu are loc urmarea actelor de determinarea sau înlesnire a sinuciderii nu va exista
nici o faptă prevăzută de legea penală.

Există în raport cu varianta de bază două variante agravante de calificare a subiectului pasiv al
infracțiunii. De exemplu dacă fapta este săvârșită de o persoană majora, fapta constituie infracțiune, in
schimb dacă ar fi comisă de o persoana între 13-18 ani se reține aliniatul 2.
Să fi cunoscut că victima:
- este un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau este o persoană cu discernamânt diminuat.
- este un minor sub 13 ani sau o persoană iresponsabilă. Altfel se reține varianta de bază.
-
DE REȚINUT este faptul ca determinarea sau înlesnirea sinuciderii se săvârșeste prin orice fel de acțiune,
violentă, nonviolentă.
Forma de vinovăție este intenția directă și intenția indirectă.
Atenție, dacă lipsirea de libertate în mod ilegal sau violul este urmat de determinarea sau înlesnirea
sinuciderii, ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni dacă determinarea sau înlesnirea este săvârșită cu
intenție directa/ indirectă.
 Art. 192 UCIDEREDE DIN CULPĂ

Art. 192 Uciderea din culpă (1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepșeste cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale
ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind
concursul de infracțiuni.
(3) dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele
special prevăzute în alin. 1 și alin. 2 se majorează cu jumătate.
Ceea ce caracterizează această faptă este forma de vinovăție. Culpa= rezultatul neexecutării.
Este incriminată într-o variantă de bază și 2 variante agravante. În varianta sa de bază se bazează pe
neglijență (fără prevedere) ca modalitate a culpei, în schimb în prima variantă agravantă se regăsește culpa
profesională, cee ace înseamnă că există întotdeauna o relație de cauzalitate direct între încălcarea unei
obligații legale/ măsuri de prevedere și decesul persoanei.
Sunt irelevante din acest punct de vedere acele obligații a căror nerespectare nu duc la decesul
persoanei.
În cea mai gravă din variantele sale, infracțiunea de ucidere din culpă este o infracțiune complexă,
deoarece absoarbe tot atâtea fapte de ucidere din culpă câte victime există, spre deosebire de art. 189 alin.1
lit. f (omorul calificat săvârșit asupra a două sau mai multor persoane) care se caracterizează prin unicitatea
intenției de a ucide raportată la aceiași împrejurare și nu neapărat prin unicitatea actului de executare în
cazul infracțiunii de ucidere din culpă cu pluralitate de victime sunt necesare unicitatea de împrejurări,
unicitatea culpei și acțiunii de executare.

De exemplu:
- Varianta agravantă: trec cu mașina peste 2 persoane și mor amândouă.
- Concurs de ucidere din culpă: calci două persoane la treceri de pietoni diferite.
- Concurs de ucidere din culpă + vătămare corporală: trec cu mașina peste 2 persoane și moare doar una.
 CAPITOLUL II
Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății

Art. 193 LOVIREA SAU ALTE VIOLENȚE

Art. 193 Lovirea sau alte violențe

(1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane,
a căre gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se
pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vâtămate.

Varianta de bază este formularea corecta, deoarece varianta agravată e variantă tip. ”Tip” provine de la
”tipicitate”, corespunde normei de incriminare.
Este incrimintă în două variante: în varianta de bază și varianta agravata. Diferența dintre cele două
facându-se exclusiv cu privire la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.

Dacă fapta nu necesită nicio zi de îngrijire medicală pentru vindecare se va reține varianța de bază, iar
dacă este necesar pentru vindecare între 1 și 90 de zile de îngrijiri medicale, se va reține varianta agravată.
Numărul de zile de îngrijiri medicale este un criteriu medico-legal, stabilit de către legea penală drept
criteriul de evaluare a gravității unei fapte penale.
In principal, numărul de zile de îngrijiri medicale se stabilește pe baza consultațiilor medicale de
specialitate de către mediul legist, dar atunci când nu este posibilă o asemenea evaluare, pe cale de excepție,
organele judiciare se pot raporta și la alte mijloace de probă cum ar fi declarațiile martorilor.

Numărul de zile de îngrijiri medicale nu se confundă cu numărul de:

- Zile de tratament (spotalizare).
- Zile de concediu medical.
- Durata totală (incluzând covalescența) a refacerii post-traumatice.
Din punct de vedere subiectiv varianta de bază este reprezentată de intenție, în timp ce varianta agravată
este reprezentată de intenție-preterintenție.

Varianta de bază constă în lovirea sau orice alt act de violență cauzatoare de suferințe fizice.
De precizat, natura violenței exercitate poate fi: fizică (palme, tras de păr) psihică (o sperietură).
 Per a contrario, suferința psihică nu poate fi încadrată în limitele 193 (1), dar suntem de părere că o
suferință fizică, aliniatul 2, poate declanșa o boală psihică la care persoana era predispusă.
Varianta agravată, în această variantă, atât natura violenței, cât și cea a urmării imediate poate fi fizică/
psihică, ceea ce este relevant pentru încadrarea juridică este că numărul de zile de îngrijiri medicale trebuie
sa fie situat între 1 și 90 de zile.
Din punct de vedere obiectiv diferența dintre cele două variante este dată de rezultatul produs. În
sensul că dacă există certificat medicolegal care atestă ca numarul de zile de îngrijire medicală a fost situat
între 1-90 zile va exista varianta agravată, dacă nu doar cea de bază.
Elementul material se poate comite atât prin acțiune, cât și prin inacțiune, în condițiile art. 17 Săvârșirea
infracțiunii comisive prin omisiune.
Exemplu inacțiune: scaun desfăcut.
Sub aspect procesual, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătâmate.
Atunci când sunt vătămate 2 sau mai multe persoane, se constată existența mai multor fapte prevăzute de
legea penală, iar punerea în mișcare a acțiunii penale în raport cu fiecare dinre aceste fapte se face prin
plângerea prealabilă formulată distinct de fiecare victimă.
Indivizibilitatea pasivă: plângerea prealabilă: de exemplu X depune o plângere împotriva lui Y pentru că
doar pe el îl cunoaște.
Dacă subiectul activ capătă o anumită calificare , de exeplu, părinte, funcțonar public ce exercită o
funcție ce implică exercitarea autorității de stat, se schimbă încadrarea juridică.
Nu este necesar contactul fizic dintre victimă și agresor. Impăcarea nu înlătură răspunderea penală.

ABSORBȚIA ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

EXISTĂ 2 TIPURI DE ABSORȚIE:

1. Absorția legală, care înseamnă infracțiunea complexă ce este formă a unității legale de infracțiune și
în cazul căreia faptele ce se absorb în infracțiunea complexă nu ai au relevanță infracțională distinctă.
De exemplu: amenințarea savârșită nemijlocit, loviri sau alte violențe, vătămare corporală, atunci
când sunt comise împotriva unui funcționar public ce îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității
de stat, sunt fapte ce nu mai au relevanță distinctă, fiind absorbite în conținutul complex al infracțiunii de
ultraj.
2. Absorția naturală (necesară) a unei fapte prevăzute de legea penală, într-o altă faptă prevăzută de
legea penală, este situația în care fapta absorbită nu se poate comite altfel decât prin săvârșirea unei
alte fapte prevăzute de legea penală ce are rol de mijloc.
De exemplu: se absoarbe în mod natural lovirea sau alte violențe în vătămare corporală, după cum și
vătămarea corporală se absoarbe natural în omor.
Dacă există cel puțin o ipoteză în care fapta abosrbită se poate comite în respectiva modalitate de
comitere a elementului material și altfel decât prin intermediul faptei abosrbite se va reține concurs de
infracțiuni.
Va fi în concret vorba de concursul real de infracțiuni de conexitate teleologică, atunci când o
infrcațiune a fost comisă pentru a înlesni comiterea unei alte infracțiuni.
De exeplu: o infracțiune de înșelăciune, comisă prin intermediul unor infracțiuni de mijloc, de fals și
uz de fals (falsurile respective nu intră în concurs cu înselăciunea), rezultă că nu există absorbție necesară,
înșeăciunea se poate săvârși și prin fapte, nu doar prin falsuri.
O infracțiune de trafic de persoane, comisă prin violență, absorbită (infracțiune complexă este prevăzută).
3. Absorbția judiciară nu este acceptată în sistemul de drept românesc, încălcând principiul legalității
incriminărilor și principiul separației puterilor în stat.
 ART. 194 VĂTĂMAREA CORPORALĂ

Art. 194 Vătămarea corporală

(1) Fapta prevăzută de art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele cinsecințe:
a) O infirmitate;
b) Leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) Un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) Avortul;
e) Punerea în primejdie a vieții persoanei, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în
alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Tentative la infracțiunea prevăzută în alin. (2) se pedepsește.

Vătămarea corporală, ca element material se caracterizează printr-o acțiune sau înacțiune, vezi art. 17
Săvârșirea infracțiunii comisive prin omosiune, care produce următoarele consecințe:
a. O infirmitate, în sensul art. 194 presupune producerea următoarelor consecințe: INTENȚIE-
PRETERINTENȚIE
- Pierderea unui simț sau organ.
- Încetarea/ diminuarea funcționării acestuia.
- Alt handicap fizic sau psihic cu caracter permanent. (ireversibilitatea pe cale biologică, naturală).
O caracteristică definitorie a infirmității în sensul legii penale este caracterul ireversibil, în mod
natural al infirmității.
De exemplu, spargerea unui timpan, ruperea a 2 dinți, scoaterea unui ochi, pierderea splinei ca
urmare a unei operații chirurgicale cauzată de niste lovituri în zona toracică.
A nu se confunda caracterul ireversibil al infirmității cu posibilitatea refacerii pec ale chirurgicală a
acestora. O infirmitate este permanent în sensul art. 194 din momentul în care nu mai există aptitudinea
biologică de refacere

b. Leziuni traumatice: numărul de zile de îngrijiri medicale mai mare de 90 de zile. (de la 90 de zile în
sus) INTENȚIE-PRETERINTENȚIE
Vătămarea corporală din punct de vedere subiectiv are o variantă de bază care se poate comite cu
intenție indirectă sau intenție direct, în timp ce varianta agravată se poate comite doar cu intenție direct
calificată prin scop.
c. Un prejudiciul estetic grav și permanent-prin prejudiciu estetic grav face referire la dizarmonii,
înfățișarea firească a unei persoane care pot fi prezente chiar și atunci când sunt acoperite de haine, de
exemplu crestarea obrazului cu lama, arderea cu adic clorhidric, etc. INTENȚIE-PRETERINTENȚIE
De exeplu: crestarea feței cu o lamă, zone vizibile, chiar și pe spate.
Practica judiciară a reținut această și în situația în care acestea se înfățișează la condițiile de vară
(short și tricou). Ca să se rețină acest rezultat este necesară ireversabilitatea pe cale naturală. De exemplu
tăierea părului- părul se regenerează.

d. Avortul- presupune moartea produsulu de concepție umană sau încetarea curgerii cursului sarcinii. Este
o consecință medicală și firească a producerii avortului. (copilul moare în uter). PRETERINȚENȚIE.
(SE POATE COMITE ȘI CU INTENȚIE DIRECTĂ CÂND FĂPTUITORUL CUNOȘTEA STAREA
DE GRAVIDITATE A VICTIMEI.)
Când avortul este consecința unei fapte de vătămare corporală este importantă poziția subiectivă,
întrucât vătămarea corporală comisă cu intenție directă de a produce un avort justifică reținerea unui concurs
de infracțiuni între vătămare corporală și întreruprerea cursului sarcinii în varianta prevăzută de aliniatul 2,
adică fără consimțământul persoanei vătămate.

e. Punerea în primejdie a vieții unei persoane –urmarea preterintenționată a faptei de vătămare

corporală, adică trebuie să se constate că actul de violență a fost îndreptat, în mod intenționat pentru
vătămare, însă în concret din culpa făptuitorului e pusă în pericol viața victimei. Este o consecință din
culpă produsă peste o faptă intenționată de vătămare corporală.
Atunci când se constată că viața victimeia fost pusă în primejdie, vătămarea corporală este comisă cu
preterintenție.
De exemplu: făptuitorul dorește să lovească victima cu un briceag- o lovește în picior de unde rezultă
o hemoragie puternică, viața victimei fiind pusă în pericol.
Atenție a nu se confuda cu tentativa de omor, din punct de vedere obiectiv se caracterizează prin
aceeiași urmare imediată, însă faptele sunt diferite din punct de vedere subiectiv, tentativa de omor se poate
comite doar cu intenție directă-intenție indirectă, iar în cazul vătămării forma de vinovăție este preterintenția
și nu e susceptibilă de tentativă.
De reținut este faptul ca victima nu moare niciodată exclusiv din cauza violenței (ne-am afla în fața
unui omor), ci mai presupune ceva, starea precară de sănătate a victimei, administrarea incorectă a
medicamentelor.
La aliniatul 2 avem intenția directă calificată prin scop, acționam ca să producem consecințele de
la aliniatul 1 literele a, b și c.
Când faptuitorul nu urmărește faptele descrise la aliniatul 1 literele a, b, c, ci doar acceptă
posibilitatea producerii ori acestea se produc din culpă, se va reține varianta de bază cu intenție directa-
preterintenție.
Când vine vorba de litera d, avortul, forma de vinovăție poate fi caracterizată de intenție direct-
indirectă sau preterintenție.
În ceea e privește vătămarea corporală care a avut ca urmare punerea în primejdie a vieții persoane,
se caracterizaza ca formă de vinovăție, numai prin preterintenție.
Tentativa la aliniatul 2 se pedepsește.

Atenție! Litera a), b), c) și d) sunt infracțiuni de rezultat, în timp ce lit. e) este infracțiune săvârșită
doar cu preterintenție.
 ART 195 LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE DE MOARTE

Art. 195 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. Dacă vreuna dintre faptele
prevăzute în art. 193 și art. 194 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea
de la 6 la 12 ani.

Infracțiune complexă a cărei consecință preterintenționată este moartea victimei. Mai bine zis
absoarbe fie fapta de lovire, fie cea de vătămare corporală ce se sfărșește prin moartea victimei
Antecedența cauzală este mereu complexă, peste primum delictum se suprapune o împrejurare
anterioară, concomitentă, ulterioară, precum starea precară de sănătate a victimei, dezechilibrare,
contactarea unei boli care duce la un rezultat culpabil al acțiunii de fapt.
Infracțiunea preterintenționată nu este susceptibilă de tentativă pentru că nu e nevoie de o desfășurare
în timp, dar poate fi infracțiune progresivă (atât culpă, cât și preterintenție). Este infracțiune simplă,
deoarece nu este necesară o desfăsurare în timp, dar poate fi si progresivă, latura obiectivă amplificându-se
în timp fără vreo intervenție. (îi dau un pumn, cade, moare după 3 luni de la acea cazatură).
Pluralitatea subiecților pasivi rezultă pluralitate de infracțiuni.
Antecedența cauzală este mereu complexă.
 ART. 196 VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ

Art. 196 Vătămarea corporală din culpă

(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată
sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei
activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii
ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amenda.
(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1) - (3) s-au produs faţă de două sau mai
multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(5) Dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau
desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (3)
constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(6) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În cea mai gravă variantă a sa este o infracțiune complex, ce absoarbe:

- fie fapta de lovire prevăzută de art. 193 alin. 2 – fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este
afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluate prin zile de îngrijire medicale de cel mult
90 de zile (1-90 de zile).
- fie cea de vătămare corporală art. 194 alin 1 și 2, si este caracterizată prin pluralitate de victime.
Diferența față de fapta prevăzută la art. 193 și art 194 este data de poziția subiectivă a făptuitorului
și-anume culpa.
Indiferent de variantă de bază sau variantă agravată, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă. Ca și la ucidere din culpă, culpa profesională agravează culpa.
În sensul art. 196. Alin. 2, art. 336 din Codul Penal statuează că prin substanțe psihoactive se înțelege
acele substanțe stabilite prin lege (legea nr. 194/ 2011), însă nu și substanțele psihotope ori stupefiantele.
(legea nr. 143/2000, legea nr. 339/ 2005)
 ART. 197 RELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI

Art. 197 Relele tratamente aplicate minorului. Punerea în primejdie gravă, prin
măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului,
de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Subiectul activ și pasiv al acestei fapte este unul calificat, fiind ori părintele ori o altă persoană în
grija căruia se află minorul, fie că vorbim de o grijă ”încredințată formal”, fie ”informal” bunicii care și
cresc nepoții în timp ce părinții se află de exemplu la muncă în străinătate.
Din punct de vedere al elementului material, fapta îmbracă caracterul repetat al unor măsuri ori
tratamente de orice fel, cum ar fi: emenințări repetate, violențe repetate și/sau lipsirea de libertate în mod
ilegal a minorului pe o perioadă apreciabilă, astfel încât aceste tratamente să aibă aptitudinea de a crea acea
stare de pericol grav cu privire la dezvoltarea fizică, intelectuală și morală.
Este una de pericol, cerința normei fiind aceea ca tratamentul de orice fel să abă aptitudinea de a
pune în pericol grav dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a minorului.
Este în grija unei persoane, minorul care i-a fost atribuit acestuia, fie în baza unei hotărâri definitive
(tutelă, curatelă, instituții de ocrotire a copilului), fie minorul se află în grija majorului în baza unui raport
juridic, de exemplu excursia cu învățătorul, dar este posibilă și exercitarea griji numai în fapt, de exemplu,
minorul are părinții în străinătate și rămâne în grija bunicilor.

Regula este aceea a concursului de infracțiuni.

Fapta se va reține în concurs cu acele fapte contra persoanei cum ar fi amenințarea, lovituri sau alte
violențe, lipsire de libertate în mod ilegal , și tentativa de omor atunci când se comite prin intermediul
acestora.
În principiu, la consecința de gravitate cerută de norma de incriminare se poate ajunge dintr-o dată
sau progresiv, dar prin intermediul altor fapte prevăzute de legea penală. (lipsire de libertate în mod ilegal,
act sexual cu un minor, viol, agresiune sexuală).

Ideea de tratament implică repetabilitatea acțiunii, însă nu este necesar ca la starea de primejdie gravă
să se ajungă în mod progresiv, fiind suficient un singur tratament care prin severitatea violenței să conducă
la primejdia gravă cu privire la dezvoltarea fizică, morala, intelectuală (at de viol).
În principiu, la consecința de gravitate cerută de norma de incriminare se poate ajunge dintr-o dată
sau progresiv, dar prin intermediul altor fapte prevăzute de legea penală. (lipsire de libertate în mod ilegal,
act sexual cu un minor, viol, agresiune sexuală).
Relele tratamente nu sunt mereu fapte prevăzute de legea penală.
 Din punct de vedere subiectiv, este o faptă intenționată.

ART. 198 ÎNCĂIERAREA

Art. 198 Încăierarea

(1) Participarea la o încăierare între mai multe persoane se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor
persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor
pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit alin. (1).
(3) Când prin fapta săvârşită în condiţiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane,
pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(4) Nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau care a
încercat să-i despartă pe alţii.

Încaierarea este singura faptă incriminată în lege care consacră încălcarea principiul răspunderii
penale mixte, adică, legea penală română consacra principiul răspunderii mixte, în sensul că autorul și
participanții răspund pentru fapta comisă în raport cu propria contribuție a fiecăruia și în raport cu poziția
subiectivă proprie. În cazul încăierării se răspunde pentru rezultatul produs, constând în vătămarea
corporală sau deces, fără a fi posibilă delimitarea contribuției la producerea acestora pentru fiecare
participant în parte, încălcându-se și principiul individualizării judecătorești în raport cu împrejurările
concrete ale faptei.
Conceptual încăierarea presupune acte de violență între două grupuri minim, ambele formate din mai
multe persoane, astfel încât acele violențe să se împletească într-o manieră greu de indivdualizat, sens în
care fie va fi dificil de probat activitatea infracțională a fiecăruia dintre participanți, fie va fi imposibil din
punct de vedere al modalițății de făptuitor, fapta se comite întotdeauna în pluralitate naturală de
făptuitori, iar nu de infractori, pentru că este suficientă existența răspunderii penale doar pentru un singur
făptuitor, ceilalți putând fi ori minori ori iresponsabili ori aflați în alte situații care exclude existența ilicitului
penal.
Legea penală incriminează în art. 198 încăierarea, prin care se înțelege acea încleștare de forte
specifică cel putin persoanelor organizate în 2 tabere, fiecare cu un număr de participanți suficient de mare
încât să fie imposibilă în cele mai multe cazuri determinarea contribuției obiective la producerea violenței ce
se exercită reciproc între cele 2 tabere.
De exemplu, este vorba de încăierare în situația a două galerii de suporteri de fotbal sau în general
atunci cand două grupuri tranșează prin violență diverse nemulțumiri sociale.
 Dacă nu este posibilă diferențierea, atunci se vor aplica condițiile unor raporturi penale colective.
Problemele în cursulul încăierării se nasc și în cazul reprezentării, subiectul active plus subiectul
pasiv a fost vătămat și a vătămat.
Din punct de vedere a subiectului activ nemijlocit, încăierarea se cimite întotdeauna în
PLURALITATE NATURALĂ DE FĂPTUITORI, dintre care cel puțin unul este INFRACTOR.
Simpla participare contituie infracțiune în variantă de bază.
Nu constituie infracțiune de încăierare exercitarea unor violențe de 4 persoane asupra unei singure
victim, ci doar fapte de vătămare corporală ce se săvârșesc între aceste persoane.
În varianta de bază, încăierarea absoarbe loviri și alte violențe (art. 193 atât alin. 1 și alin. 2).
Dacă în cursul unei încăierări, consecințele de gravitate constatate sunt vătămarea corporală a uneia
sau a mai multor persoane, încadrarea juridică a violențelor ce au produs aceste consecințe, se vor face de
organele judiciare, astfel:
1. dacă se cunoaște autorul/autorii acestor consecințe, aceștia vor răspunde pentru infracțiunile pe
care le-au comis în concurs cu încăierarea.
2. Dacă nu este posibil a determina autorii respectivelor rezultate se aplică răspunderea penală
obiectivă a tuturor participanților la încăierare aplicându-li-se o pedeapsă cuprinsă în aceleași
limite prevăzute de art. 198 alin.2.

CAPITOLUL III
Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie

ART. 199 VIOLENȚA ÎN FAMILIE

Art. 199 Violenţa în familie

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui
membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o
pătrime.
(2) În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de
familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea
penală.

Incriminatio ex novo care din punct de vedere al unității de infracțiune, poate fi privită ca o
infracțiune complexă întrucât în conținutul său se absorb alte fapte contra persoanei prevăzute de legea
penală (art. 188, art. 189, art. 193-195) și în același timp poate fi privită ca o caracteristică comună de
agravare prin prisma calificării subiecților a faptelor cuprinse.
Relevanța pentru existența acesteia este calitatea de membru de familie, termen care este definit în
interpretarea autentică de dispozițiile art. 177 Cod Penal.
Ce se întâmplă când e vorba de concubinaj, logodnici, gay? => se va reține violență în familie.

Forma de vinovăție este aceea a infracțiunii pe care o absoarbe:

 Art. 188 omorul- intenție direct/indirectă.
 Art. 189 omorul calificat:
- Cu premeditare; intenție direct
- Din interes material; intenție direct
- Pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea
unei pedepse; intenție direct calificată prin scop
- Pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni; întenție directă calificată prin scop
- De către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de
omor;
- Asupra a două sau mai multe persoane;
- Asupra unei femei gravide;
- Prin cruzimi,
 Art.193 Loviri sau alte violențe alin. 1 intenție și alin.2 intenție directă, intenție indirectă,
preterintenție.
 Art. 194 Vătămare corporală alin. 1 literele a->c intenție/preterintenție, litera d intenție directă/
preterintenție, litera e numai preterintenție.
alin. 2 intenție directă calificată prin scop.
 Art. 195 loviri sau vătămări cauzatoare de moarte- preterintenție.

De asemenea, pentru eficiența practicii penale în cazul faptelor de loviri sau alte violente sau
vătămare corporală din culpă comise împotriva unui membru de familie s-a prevăzut că acțiunea penală
poate fi pusă în mișcare din oficiu, pentru că acestea sunt în general pedepsite la plângerea prealabilă, iar
dacă violența ar fi realizată de reprezentantul unui copil minor, acesta nu ar putea face plângerea prealabilă
fără reprezentantul legal care ar fi în concret și autorul infracțiunii.

Împăcarea poate avea loc numai când acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu.
Lipsa sau retragerea plângerii prealabile nu poate, de regulă, să producă efecte decât dacă nu există
nicio altă dispoziție din legea penală potrivit căreia acțiunea penală să poată fi pusă în mișcare și din oficiu,
pe când, împăcarea în cazurile în care este prevăzută de lege, produce efecte juridice numai dacă anterior
acțiunea penale a fost pusă în mișcare din oficiu. Împăcarea nu produce niciun efect în cazul în care acțiunea
penală a fost pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

ART. 200 UCIDEREA ORI VĂTĂMAREA NOU-NĂSCUTULUI SĂVÂRȘITĂ

DE CĂTRE MAMĂ

Art. 200 Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă

(1) Uciderea copilului nou-născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de
ore, săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt săvârşite asupra copilului nou-născut
imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de
tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună şi, respectiv, 3 ani.

Subiectul activ calificat și unic – mama.

Subiect pasiv calificat și unic – copilul.
În dispozițiile art. 200 din Codul Penal nu se regăsește nicio infracțiune. Sunt două norme de
incriminare distincte.
Specificul incriminării este: intenție repentină sau spontană determinate de existența unei stări de
tulburare. Cauzele care pot determina aceste tulburări pot fi multiple, fără a se limita, dar incluzând
tulburările cauzate de naștere. Desi nu se prevede în mod explicit, este totuși, necesară o anumită intensitate
a tulburării, astfel încât acestea să diminueze discernamântul femeii și să justifice atenuarea răspunderii
penale.
Participația penală nu este posibilă, pentru că norma se referă în principiu la o stare de tulburare
specifică femeii care a născut, nu se poate găsi în alte persoane, care ar răspunde pentru complicitate sau
instigare.
Doua expertize medicale, una a copilului, care va trebui să stabilească dacă s-a născut viu,
respectarea intervalului de 24 de ore, viabilitate și alte informatii. Cea de a doua se referă la mam copilului,
existența discernământului în momentul acțiunii violente și deopotrivă afectarea acesteia de starea de
tulburare determinate medical.
Eventualele acete de participație comise de alte persoane și care fie instigă/ ajută cu acte de
participare vor atrage în sarcina lor calitatea de instigator/ complice la omor/ omor calificat.
Norma penală nu distinge după cum starea de tulburare are etiologie medical (patologică ori nu), ori
dacă cauza acesteia tulburări este de o sorginte pur chirurgicală.
DE REȚINUT:
 Tec 24h- violență în familie.
 În timpul nașterii- vătămarea fătului
Art. 200 (1)- intenție direct/ indirectă spontană + starea de tulburare.
Art. 200 (2)- vezi art. 193-195 + starea de tulburare.

CAPITOLUL IV
Agresiuni asupra fătului

Acest capitol cuprinde 2 incriminări: întreruperea cursului sarcinii și vătămarea fătului.

ART. 201 ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII

Art. 201 Întreruperea cursului sarcinii

(1) Întreruperea cursului sarcinii săvârşită în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie şi
drept de liberă practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul
femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a cauzat femeii însărcinate o
vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este
închisoarea de la 6 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Când faptele au fost săvârşite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va
aplica şi interzicerea exercitării profesiei de medic.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
(6) Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată
de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi
patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în
interesul mamei sau al fătului.
(7) Nu se pedepseşte femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul sarcinii.
 Prin făt se înțelege potrivit doctrinei, deoarece nu există o definiție legală, ca fiind produsul
concepției umane, începând cu sfărțitul celei de a 8-a săptămână de sarcină, moment de la care, din punct de
vedere anatomo-morfologic, produsul concepției umane este pe deplin format și până la momentul la care
nașterea naturala sau pe cale chirurgicală este finalizată, chiar nu a fost tăiat cordonul ombilical.
Amenoree-ultima zi a ciclului menstrual.
Prin amenoree se înțelege periaoda dintre 37 și 42 de săptămâni – nașterea la termen.
Întreruperea cursului sarcinii, denumirea corectă a acestei infracțiuni ar trebui să fie “Întreruperea
ilegală a cursului sarcinii’’. De menționat este faptul că există o diferență între întreruperea cursului sarcinii
și provocarea avortului. Norma de incriminare nu condiționeză existența infracțiunii de rezultatul constând
în moartea produsului de concepție.
Cursul sarcinii normale se situează între 37 de saptamâni și 42 de săptămâni de la amenoree, ceea ce
pe cale de consecință conduse la concluzia că fapta de întrerupere a cursului sarcinii chiar de către un medic
cu drept de liberă practică mai înainte de cea de a 37-a săptămână, este tipică faptei descrise în alineatul 2.

Întreruperea cursului sarcinii este legală în următoarele condiții cumulative:

 Vârsta sarcinii trebuie să fie de cel mult 14 saptămâni.
 Intreruperea cursului sarcinii să se facă într-o instituție medicașă, cabinet medical autorizat.
 Întreruperea cursului sarcinii să se facă de către un medic cu specialitatea obstetrică-ginecologie, cu
drept de liberă practică.
Per a contrario, întreruperea cursului sarcinii cu încălcarea a cel puțin uneia din aceste condiții este
tipică normei din alin. 1 al art. 201.
Evident ca în toate cazurile pentru ca întreruperea cursului sarcinii să fie o faptă permisă de lege
trebuie să existe consimțământul femeii însărcinate.
Există o variantă agravată a cărei agravare este dictată de unele consecințe preexistente ce se produc
cu privire la femeia însărcinată. Deci, dacă femei i s-a cauzat o vătămare corporală în condișii ilegale, se va
reține varianta agravată a faptei de întrerupere a cursului sarcinii, prevăzută la aliniatul 3.
Vătămarea corporală comisă cu preterintenție întreruperea cursului sarcinii, legală, dar în care
medicul vatămă corporal mama.
Produsul concepției parcurge stadiile de: ou-zigot-mirulă-blastocist-făt. Până la a ajunge făt, acest
produs nu este protejat de legea penală.
Întreruperea cursului sarcinii constituie infracțiune, chiar dacă a fost săvârșită de femeia însărcinată
însă aceasta nu se pedepsește.
 ART. 202 VĂTĂMAREA FĂTULUI

Art. 202 Vătămarea fătului

(1) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii
extrauterine se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca
urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca
urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(4) Vătămarea fătului săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de
tulburare psihică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) şi alin. (2), ale cărei
limite se reduc la jumătate.
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(4) au fost săvârşite din culpă, limitele speciale
ale pedepsei se reduc la jumătate.
(6) Nu constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. (1)-(3) săvârşite de un medic
sau de persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost
săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei şi au fost
făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului
medical.
(7) Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată nu se pedepseşte.

Se poate comite atât cu intenție, cât și din culpă. Întreruperea cursului sarcinii din culpă NU
constituie infracțiune de întrerupere a cursului sarcinii.
Poate să aibă loc fie în timpul sarcinii, fie în timpul nașterii. În timpul sarcinii, reprezință acea
perioadă scursă din momentul în care produsul concepției umane devine făt și până la declanșarea nașterii
(natural/ chirurgicale).
Sitagma, în timpul nașterii este reprezentată de la debutul contracțiilor uterine (nașterea naturală) ori
de la momentul care urmează să fie stabilit medical și până la expulzia fătului, chiar dacă nu a fost tăiat
cordonul ombilical.
 Se poate produce cu intenția direct-repentină/ indirectă, de către mama aflată într-o stare de tulburare
ori din culpă.
Nu constituie infracțiune vătămarea fătului săvârșită de către medic sau de către personalul autorizat
să asiste nașterea sau să urmarească sarcina dacă aceasta a fost săvârșită în cursul actului medical cu
respectarea prevederilor specific profesiei și au fost făcute în interesul femei/ fătului ca urmare a riscului
imminent exercitării actului medical.

CAPITOLUL V
Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie

ART. 203 LĂSAREA FĂRĂ AJUTOR A UNEI PERSOANE AFLATE ÎN

DIFICULTATE - omisivă

Art. 203 Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate

(1) Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel
care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are
putinţa de a se salva se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Fapta nu constituie infracţiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune unui
pericol grav cu privire la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa.

Este o faptă omisivă grefată pe o situație premise ce constă în găsirea unei persoane a cărei viață,
integritate corporală sau sănătate este în pericol și care nu se poate salva. Nu este susceptibilă de coautorat.
Nu poate fi săvârșită în calitate de subiect activ, de acela care a adus victim în starea de pericol cu
privire la viața, integritatea corposală sau sănătatea sa, fiind lipsită de putința de a se salva.
Legea penală sancționează omisiunea de a da ajutorul necesar ori de a anunța de îndată autoritățile.
Legea penală nu acordă un drept de opțiune între a da ajutorul în mod personal și a alege să anunți
autoritățile, pentru că în concret obligația a cărei neîndeplinire este șancționată este una de asistență a celor
în primejdie, ceea ce îmseamnă că intervenția trebuie fie îndreptată efectiv către înlăturarea primejdiei.
Prin urmare, nu este suficient faptul că anunță autoritățile despre găsirea unei persoane în pericol,
câtă vreme primejdia subzistă în continuare și are putința de a o îndrepta.
Concret, este obligat să salveze personal de la înec, în condițiile în care poate, și nu doar să anunțe
autoritățile.

ART. 204 ÎMPIEDICAREA AJUTORULUI -comisivă

Art. 204 Împiedicarea ajutorului Împiedicarea intervenţiei ajutoarelor pentru

salvarea unei persoane de la un pericol iminent şi grav pentru viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea acesteia se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

Este o faptă privitoare tot la relațiile sociale grevate pe obligația de asistență a celor în primejdie, însă
aceasta este o faptă comisivă, în care se împiedică intervenția ajutorului pentru salvarea unor persoane.
Fapta nu suportă coautorat, poate exista instigare sau complicitate.
Persoana care lasă victimele neajutorate nu poate comite și aceasta infracțiune.

CAPITOLUL VI
Infracțiuni contra libertății persoanei

ART. 205 LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Art. 205 Lipsirea de libertate în mod ilegal

(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 7 ani.
(2) Se consideră lipsire de libertate şi răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea
de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
(3) Dacă fapta este săvârşită:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei, pedeapsa este închisoarea cuprinsă între
3 şi 10 ani.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la
15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
Este o infracțiune contra libertății fizice ori liberății de mișcare a persoanei. Poate fi infracțiune
continua, însă nu este întotdeauna, pentru că în funcție de interesul victimei a se mișca liber, dacă lipsirea
acesteia în mod ilegal durează exact cât este necesar pentru împiedicarea intereselor legitime, atunci nu
trebuie ca lipsirea sa de libertate să fie una de durată.
De exemplu- nu este continua, lipsirea prin care un impegat de mișcare este âmpiedicat să-și exercite
atribuțiile de serviciu preț de 2 minute cât acesta trebuie să se afle pe peronul gării.
Este o faptă autonomă, însă ea poate să fie și absorbită în conținutul complex al altor infracțiuni, cum
ar fi violul sau tâlharia.
Regula de stabilire a încadrării juridice este următoarea:
 Faca lipsirea de libertate constituie un mijloc de comitere a violului ori a tâlhariei, e ava fi
considerate absorbită în cuprinsul infracțiunii de viol sau de tâlharie, stric pe perioada necesară
 consumării actului sexual ori pe perioada necesară deposedării bunului ori a asigurării scăpării în
cadrul tâlhariei.
 Perioadele în care lipsirea de limertate în mod ilegale nu are această funcție de a mijloci realizarea
actului sexual ori de deposedare, fapta va revedenii autonomă și va reintra în concurs cu violul/
tâlharia.

ART. 206 AMENINȚAREA

Art. 206 Ameninţarea

(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi
producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă,
fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea
care a format obiectul ameninţării.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Fapta de a amenința pe o altă persoană cu săvârșirea unei infracțiuni ori a unei fapte păgubitoare
îndreptate împotriva sa ori a altei persoane se pedepsește, în asemenea condiții, încât pedeapsa aplicată în
concret pentru infracțiunea de amenințare să se situeze între limitele special pentru pedeapsa prevăzută și să
nu depășească pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea a format obiectul amenintării.
Este o faptă contra libertății psihice a persoanei, libertatea psihică fiind considerate o valoare imaterială,
fapta fiind lipsită de obiect material.
În material sancționării infracțiunii de amenințare este necesară o corelație judiciară cu maximul
special al pedepsei prevăzute de legea penală pentru infracțiunea ce a format obiectul amenințării, însă nu
trebuie depășite limitele de pedeapsă stabilite pentru amenințare.
Concret, amenințarea unei persoane cu săvârșirea contra sa a infracțiunii de omor nu ridică mari
probleme în materia sancțiunii, deoarece maximul special prevăzut de infracțiunii de omor este închisoarea
de 20 de ani, iar maximul special prevîzut de infracțiunea cu amenințarea este închisoarea de 1 an.
În aceste condiții nu se pune problema ca pedeapsa prevăzută să depășească pedeapsa prevăzută
pentru omor. Dar sunt situații în care limita maximă a pedepsei prevăzute pentru fapta ce a creat obiectul
amenințării este maxim de 1 an și 6 luni ori 2 ani (lovituri și alte violențe) este necesară o atenție din partea
instanței la individualizarea sancțiunii, deoarece trebuie respectat regula enunțată anterior.
Nu orice amenințare are caracter penal, astfel nu au caracter penal afirmațiile unei persoane cum că
va acționa legal formulând plângerea sau cererea de chemare în justiție în fața instanței civile pentru a-și
valorifica drepturile legale, chiar dacă aceste afirmații sunt percepute ca fiind amențătoare de persoana
vizată.
De asemenea, amenințarea care nu vizează săvârșirea unei infracțiuni sau fapte păgubitoare, ci
privesc de exemplu săvârșirea de unei fapte care are ca efect prejudiciul de imagine, chiar dacă acestea sunt
evaluabile în bani pe calea instanțelor de judecată (prejudiciu material, nu moral).
 Pentru ca infracțiunea să existe, obiectul amenințării trebuie să fie format, fie:
 Dintr-o infracțiune ( violență, șantaj, viol).
 Dintr-o faptă pagubitoare (neexecutarea obligației contractuale).
Infracțiunea de amenințare există doar atunci când în concret, libertatea psihică a persoanei a fost
pusă în pericol, persoana resimțind o stare de temere, pentru că în absența acestei stări de temere, faptei îi
lipsește urmarea sa imediată, iar aceasta nu are caracter penal.

Obiectul amenintării, respectiv infracțiunea sau fapta păgubitoare, e îndreptat fie împotriva persoanei
vizate, fie împortiva altei persoane. În legătură cu această sintagmă este de precizat că fapta de amenințare
îndreptată împotriva altei persoane are caracter penal, doar când natura relațiilor dintre persoana amenințată
și persoana vizată de săvârșirea infracțiunii sau a faptei păgubitoare sunt apropiate, astfel încât este o
certitudine faptul că amenințarea contra altei persoane are ecou în psihicul victimei.
Amenințarea este o faptă autonomă, o faptă orala/ oratorie.
Nu se reține concurs cu infracțiuea de omor ( “bă te omor”).

ART. 207 ȘANTAJUL

Art. 207 Şantajul

(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul
de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte
reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un
membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în
mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea
de la 2 la 7 ani.

Este o infracțiune complexă, în care se aborb vreuna din faptele distincte prevăzute de legea penală,
fie de violență fizică sau psihică, care are semnificația unui act de constângere practicat asupra psihicului
unei persoane cu destinație precisă (să dea, să facă, să nu facă, sa sufere ceva) și un scop special (să obțină
un folos injust patrimonial/ nepatrimonial).
Exemplu: o persoană este amenințată că dacă nu se retrage din concurs o să facă public faptul că s-a
dopat (chiar dacă nu este adevărat). Mijlocul de constrângere-faptă reala/imaginară.

Este incriminat de legea penală în 3 moduri:

a. Variantă de bază- nepatrimonial.
b. Variantă asimilată- nepatrimonial
c. Varianta agravată- patrimonial.

Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă, să sufere ceva în scopul a dobândii injust în
folosul patrimonial pentru sine sau altul.

În varianta sa de bază se urmărește obținerea unui folos nepatrimonial.

În varianta sa agravată se urmărește obținerea unui folos patrimonial.
 În sensul normei de incriminare constrângerea ca elemenent material poate fi una morală (absoarbe
amenințarea) sau fizică (absoarbe fapta de la art. 193 alin. 1).
Per a contrario, dacă actele de violență intenționate depășesc limitele de gravitate prevăzute de art.
193 alin. 1 rezultă concurs de infrațiuni. (art. 193 alin. 2 , art. 194).
Șantajul este o faptă îndreptată contra libertății psihice a persoanei, dar poate fi în anumite condiții
(atunci când este comisă prin violență fizică să aibă obiect material- corpul victimei lovite).
Este inutil să menționam că șantajul în varianta de bază și varianta agravată este o infracțiune
complexă. (absoarbe alte fapte ptevăzute de legea penală)
Nu are obiect material dacă e săvârșită prin amenințare.
Șantajul poate să intre în concurs cu alte fapte prevăzute de legea penală, dar poate fi si absorbit. Din
acest punct de vedere, șantajul se poate absorbi în acțiuni de determinare a licitațiilor publice, infracțiuni
care sunt prevăzute de art. 246 Cod Penal, Infracțiuni contra patrimoniului.
Diferența dintre șantaj și tâlhărie: atunci când șantajul se săvârșește prin constrângere, la darea
unui bun se face după cum: între momentul solicitării și cel al remiterii bunului, respectiv făptuitorul lasă
victimei o perioadă de timp mai îndelungată, astfel încât cererea și remiterea să aparțină unor împrejurări
distincte, situație în care se va reține santajul, deoarece în principalse acționează asupra psihiului persoanei
(victimei) constrânse să renunțe în viitor la bunul/suma de bani, spre deosebire de situația în care remiterea
bunului are loc concomitent cu formularea cererii de făptutor, caz în care se reține tâlhărie, fiind valoarea
socială de ordin patrimonial, constrângerea psihică aparând ca un mijloc de deposedare patrimonială ce nu
are .
Subiectul pasiv este doar persoana fizică.
Șantajul, abosrbe art. 206/ art. 193 (1)-absorbție legală.
Concurs cu art. 193 (2) / art. 194.
Este necesar penrtu existența infacțiunii doar producerii temerii nu și a da/ a face/ a nu face ceva
efectiv. Formă continuată.
 ART. 208 HĂRȚUIREA

Art. 208 Hărţuirea

(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes
legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate
de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6
luni sau cu amendă. (INTENȚIE DIRECTĂ)
(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere
la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane, se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Infracțiunea se poate comite în două variante, una de bază și una atenuată. (Se săvârșeste în două
modalități normative)
În variantă sa de bază, hărțuirea implică urmărirea victimei în mod repetat fără drept și interes
legitim ori supravegherea locuinței acestuia sau a locului de muncă, alte locuri frecventate de victimă,
acțiunea de urmărire să fie repetată, oricare din cele două acțiuni trebuie să producă victimei o stare de
temere.
În variantă atenuată, hărțuirea presupune efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin
mijloace de transmirete la distanță care prin frecvență sau conținut produc persoanei o stare de temere. Un
singur apel telephonic, prin conținutul său, creează victimei o stare de temere, fără ca asta să aibă o
semnificație a unei amenințări cu o faptă păgubitoare sau a unei infracțiuni.
În legătură cu această variantă:
 Practica judiciară consider că e vorba de o infracțiune de obicei.
 Nu este susceptibilă de coautorat, întrucât oricăruia dintre membrii societății îi incumbă în mod
personal obligația de a y urmării sau surpaveghea fără drept o altă persoană.
 În cea de a doua variantă fapta se comite prin efectuarea de apeluri telefonice sau comunicării prin
mijloace de transmitere, care prin frecvență sau conținut creează victimei o temere.
 Nici în această variantă infracțiunea nu e de obicei, deoarece dacă se producea acea stare de temere a
victimei prin conținutul mesajelor, sunt deja întrunite toate elementele constitutive, chiar dacă acea
transmitere a mesajelor nu relevă o obișnuință pentru făptuitor.
De exemplu transmiretea sms-urilor fără conținut în timpul nopții, în mod repetat, ppate fi p faptă
timpică în condițiile în care victim se află în raport cu alte persoane în relații tensionate, aspect care urmează
a fi investigat.
Nu este infracțiune de obicei.
Dacă făptuitorul înregistrează fără drept și persoana vizată își dă seama, ne aflăm în fața unui concurs
cu violarea vieții private, iar dacă nu își dă seama => art. 226.
Fapta nu este susceptibilă de coautorat.-afirmațoe fără suport legal.
Fapta este susceptibilă de toate formele de participație penala, nerezultând a fi o obligație intuitu personae.
Acțiunea penala se pune în mișcare la plângerea prealabilă.

CAPITOLUL VII
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile

ART. 209 SCLAVIA

Art. 209 Sclavia Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi
traficul de sclavi se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.

Fapta are caracter continuu. Tentative se pedepsește.

Este incriminate în codul penal urmare a asumării obligației pe care România și-a sumat-o prin
Convenția internaționala de reprimare a sclaviei/ a traficului de persoane.
În concret, în cvasitotalitatea cazurilor, faptele reținute sunt de trafic de persoane/ trafic de minori,
norma de incriminare a sclaviei rămânând ca o normă generală, aplicându-se atunci când nu se prevede altfel
pe calea unor incriminări speciale.
Sclavia este mai gravă ca traficul de persoane. Persoana este privită ca un obiect. Poate exista sclavie
fără trafic de persoane.
Ca și definiție, punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi se
pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 10 ani.
Obiectul juridic: relațiile sociale a căror existență și normal desfășurare sunt condiționate de ocrotirea
libertății individuale.
Obiectul material este ființa celui aflat în sclavie.
Obiectul material este reprezentat de punerea sau ținerea în starea de sclavie- a o trece din situația
de persoană liberă în situația de dependență față de altă persoană, care devine proprietar celui aflat în posesia
sa.
A ține în sclavie= a continua sițuatia de dependență.
A face trafic de sclavi= acte de comerț, vânzare-cumpârare, transporatrea, schimbul în materie de
sclavi.
Urmarea imediată este suprimarea complete a libertății individuale.
 ART. 210 TRAFICUL DE PERSOANE

Art. 210. Traficul de persoane

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei
persoane în scopul exploatării acesteia, săvârşită:
a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită
vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Traficul de persoane săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.
(3) Consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

Infracțiune complexă, absoarbe diverse fapte prevăzute de legea penală, violența, lipsirea de libertate
în mod ilegal. Prezenț a mai multor elemente circumstanțiale de agravare de exemplu: prin inducerea în
eroare asupra unei persoane profitându-se de imposibilitatea de a-și exprima voința, conduce doar la sporirea
pericolului social al faptei și nu la existența unui concurs.
Pluralitatea de victim duce la pluralitate de infracțiuni.
Fapta nu are caracter penal, dacă făptuirorul nu utilizează mijloazele prevăzute de norma de
incriminare (constrângere, răpire, etc.)
Constrângerea victimei să accepte exploatarea, nu are caracter penal al infracțiunii de trafic de
persoane, putând constitui după caz însă poxenetism.
Intenția este calificată prin scop intotdeauna=> acela al exploatării victimei potrivit art. 182 Cod
Penal.
Consimțământul victimei nu conferă caracter justificat.

Presupune 5 acțiuni:
  RECRURAREA. Identificarea și racolarea unei persoane pentru a o supune la o formă de exploatare,
după cum stabilește art. 182Cod Penal. Făptuitorul caută să inducă în eroare victima. Tranficul de
persoane este o activitatea transfrontarieră, fiind mai ușor să treci victima amăgită, decât una
constrânsă care poate denunța oricând fapta.
 TRANSPORTAREA. Deplasarea victimei din locul de recrutarea, în locul de exploatare.
 TRANSFERAREA.o victimă deja exploatată este transferată într-o altă locație.
 ADĂPOSTIREA.
 PRIMIREA.

Infracțiunea are trei modalități, expres și limitative prevăzute de art. 210:

 Prin constrângere, răpire, inducer în eroare sau abuz de autoritate.
 Profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori starea de vădită
vulnerabilitate a acelei persoane.
 Prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de foloase material în schimbul
consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei peroane.

Dacă victima este convinsă= nu avem trafic de persoane ci proxenetism.

Consimțământul exlude traficul.
Definitie: infracțiunea ce constă în RTTAP, unei persoane în scopul exploatării acesteia.
SUBIECTUL PASIV ESTE ORICE PERSOANA FIZICP MAJORĂ ÎN VIAȚĂ.

ART. 211 TRAFICUL DE MINORI

Art. 211 Traficul de minori

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în
scopul exploatării acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
atunci când:
a) fapta a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1);
b) fapta a fost săvârșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu;
c) fapta a pus în pericol viața minorului;
d) fapta a fost săvârșită de un membru de familie al minorului;
e) fapta a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau
tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută de
încredere sau de autoritate asupra minorului.
(3) Consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză
justificativă.

Sunt posibile toate cele 5 activități de la traficul de persoane. Atenție nu mai avem modalități,
infracțiunea se poate comite oricum.
Variante aggravate:
- Prin constrângere, răpire, inducer în eroare sau abuz de autoritate ori profitând de imposibilitatea de a se
apăra.
- fapta a fost săvârșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu;
- fapta a pus în pericol viața minorului;
- fapta a fost săvârșită de un membru de familie al minorului;
- fapta a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla
minorul.
Coautoratul+ complicitatea concomitentă, vor putea atrage reținerea și a circumstamței de la art. 77 (a).
Se săvârșește doar cu intenție direct.
 Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentative este posibilă și incriminate.
Definitie: infracțiunea ce constă în RTTAP, unui minor în scopul exploatării acestuia.
ATENȚIE: Recrutarea minorilor pentru obținerea de material pornografice= trafic de minori, iar dacă se
realizează materialele pornografice, intră în concurs cu poronografia infantilă.

ART. 212 SUPUNEREA LA MUNCĂ FORȚATĂ SAU OBLIGATORIE

Art. 212 Supunerea la muncă forţată sau obligatorie Fapta de a supune o persoană,
în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci împotriva
voinţei sale sau la o muncă obligatorie se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 3 ani.

Munca forțată este munca în alte condiții, cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile legale.
Munca obligatorie este munca prestată în contravenție legale.
Nu constituie infracțiune convingerea unei persoane la prestarea unor munci, chiar dacă din nicio
dispoziție legală nu rezultă că le revine obligația.
Definiție: fapta de a supune o persoană, în anumite cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile legale,
la prestarea unei munci împotriva voinței sale sau la o muncă obliatorie se pedepsește cu închisoarea de la 1
la 3 ani.
De exemplu: iei de pe stradă un om și îl pui/ oblige la cosit. Reprezintă muncă forțată, impotriva voinței.
Angajat care este obligat să muncească mai multe ore (muncă obligatorie) => muncă impusă
ca și cum ar fi obligatorie.
 ART. 213 PROXENETISMUL

Art. 213 Proxenetismul

(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase
patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-
a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu jumătate.
(4) Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite
persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.

Există mai multe variante de incriminare, în variantă sa de bază, determinarea sau înlesnirea
practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma prostituției de către una sau mai
multe persoane.
Obiectul juridic special este dat de libertatea de voință și acțiune a persoanei, atunci când se comite
prin constrângere sexuală (când are subiect pasiv un minor) și în toate cazurile, inclusive în variantă de bază-
relațiile sociale referitoare la conviețuire.
Diferența dintre proxenetism și traficul de persoane consta în aceea ca traficul de persoane/ minori se
comite asupra unei victime în sensul în care aceștia sunt racolați fie prin mijloace periculoase (constrângere),
fie fără posibilitatea de a înțelege semnificația faptelor lor (minori în timp ce porxenetismul se săvârșeste în
raport cu persoane care nu au statutul de victimă a prostituției, deoarece practică benevol.
Variantă de bază, poate consta în determinări în una din următoarele acțiuni:
a. determnarea practicării prostituției care se face intotdeauna în această variantă prin excluderea
constrângerii, deci cel mai adesea prin convingere sau inducer în eroare.
b. Inlesnirea practicării prostituției care se face prin punerea la dispoziție a mijloacelor material
necesare, precum un loc anume pentru desfăsurarea relațiilor sexuale, fie prin procurarea clienților.
c. Obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției.
 Este de La sine înțeles că obținerea de foloase materiale patrimoniale nu se face sub infrluența
constrângerii pentru că în sens contrar fapta nu ar căpăta această încadrare juridică, ci eventual ar constitui
alte fapte penale.
Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției sunt acte de autorat la această faptă și nu sunt
forme ale particiăației cu incriminare autonomă.
Prostituția nu constituie infracțiune, ci doar contravenție, deci este inafara sferei ilicitului penal. Atenție a nu
se condunda cu legalizarea acesteia.
Sunte trei aspecte relevante:
1. destinația subiectivă a actelor materiale.
2. Pluralitatea beneficiarilor (cu diferite persoane)
3. Destinația subiectivă a actelor material, în scopul obținerii de foloase patrimoniale.
Per a contrario, actele sexuale practicate cu o singură persoană, nu constituie prostituție, chiar dacă
sunt săvârșite pentru obținerea de foloase patrimonoale.

ART. 214 EXPLOATAREA CERȘETORIEI

Art. 214 Exploatarea cerşetoriei

1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori
psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau
beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta este săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte;
b) prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

Exploatarea cerșetoriei
Definitoriu pentru această incriminare este ca pe deoparte elementul material se înfățișează sub
forma unei acțiuni de a determina (nu este act de instigare, ci act de autorat), iar pe pe altă parte, calificarea
subiectului pasiv, acesta fiind ori un minor ori o persoană cu dizabilități fizice ori psihice, în acest din urma
caz este necesar ca acele dizabilități fizice ori psihice să existe la momentul actului de a determina la
cerșetorie, chiar dacă acestea sunt constatate medical cu prilejul investigării faptei, în orice caz însă, opinia
medicală este necesară pentru încadrarea juridică a faptei.
În sensul textului de lege, prin cerșetorie se înțelege a apela în mod repetat la mila publicului, însă
aceasta infracțiune nu este de obicei, deoarece cel ce apelează la mila publicului este victima , nu
făptuitorului infracțiunii, din acest punct de vedere, simplul act de a determina subiectul pasiv să cerșească
este necesar și suficient pentru existența faptei prevăzute de legea penală, însă există şi o altă modalitate
normativa în care autorul, deși nu determină pe subiectul pasiv la practicarea cerșetoriei, beneficiază de
foloase materiale in urma practicării acestei activități de către minor.
În ipoteza în care sunt realizate de către aceeași persoană, ambele modalități normative, se va reține o
singură infracțiune, deoarece vorbim de modalități normative alternative ale elementului material.
!!!! Nu se poate retine concurs intre alin.1 si alin.2.
Exploatarea cerșetoriei este o infracțiune complexă atunci când apare constrângerea.
 Folosirea unui minor în scop de cerșetorie:
La art. 214 se duce minorul sau persoana cu handicap, iar la art. 215 „te duci tu cu minorul”.
În spatele cerșetoriei se ascund grupuri infracționale organizate, de aceea este un fenomen extrem de
periculos.
Constrângere fizică: art. 193 alin. 1 absoarbe.
Art. 193 alin. 2 și art. 194 concurs.

ART.215. FOLOSIREA UNUI MINOR ÎN SCOP DE CERȘETORIE

Art. 215.Folosirea unui minor în scop de cerşetorie. Fapta majorului care, având
capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material,
folosindu-se în acest scop de prezenţa unui minor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă

Subiectul activ calificat este un major, iar subiectul pasiv secundar calificat este un minor.
Își justifică prezența în capitolul infracțiunilor contra persoanei, dar pe calea protejării adiacente a
persoanei.
În concret, este o faptă de parasitism social, care afectează în principal relațiile privind conviețuirea
social.
Situația premisă este existența capacității de a muncii care se probeaz, nu se prezumă.
Se probează pec ale medical, nu pe prezumția existenței unor acte medicale din care să rezulte
incapacitatea persoanei de a muncii.
Este infracțiune de obicei, făptuitorul pentru consumarea infracțiunii este necera să adopre un
comportament repetitive, folosindu-se în acest scop de prezența unui minor.
Un singur act material nu are relevanță penală.
Forma de vinovăție este intenția directă.
Nu este prevăzută de legea penală fapta de a apela în mod repetat la mila publicului săvârșită de un
făptuitor care se folosește de prezența unui animal-nonagresiv.

ART.216 FOLOSIREA SERVICIILOR UNEI PERSOANE EXPLOATATE

Art. 216. Folosirea serviciilor unei persoane exploatate. Fapta de a utiliza serviciile
prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul ştie că este victimă a
traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
 Fapta de a utiliza serviciile unei victim ale traficului de persoane-minori constituie infracțiune de sine
stătătoare, dar care are un caracter subsidiary, subsidiaritatea fiind data de existența unei fapte mai grave,
caz în care nu se mai reține și această infracțiune decât cea de viol.

ART. 2161.FOLOSIREA POSTITUȚIEI INFANTILE

Art. 2161.Folosirea prostituției infantile. Întreținerea oricărui act de natură sexuală

cu un minor care practică prostituția se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

ART.217 SANCȚIONAREA TENTATIVEI

Art. 217 Sancţionarea tentativei. Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 209-

211, art. 213alin. (2), art. 216 și 2161 se pedepsește.

CAPITOLUL VIII
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale

ART.218 VIOLUL

Art. 218 Violul

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin
constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând
de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează orice alte acte de penetrare vaginală sau
anală comise în condiţiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi
atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima este un minor;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la
18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) şi alin. (2) se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.

Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale

 Art. 218 Violul- aici contează ceea ce presupune actul sexuale oral, actul sexuale analiza și cel să
zicem normal.
Diferența majora dintre viol și agresiune sexuală se face prin raportare la actul sexual. Dacă implica
penetrarea, implica violul, orice alte acte care nu implica acest lucru ne duce în sfera agresiunii sexuale.
Varianta de bază- reținută la alin. 1, varianta asimilată este reținută la alin.2, iar la alin.3 este
reținută varianta agravată .
Acțiunea adiacenta a elementului material, violul este o infracțiune complexă când au loc faptele de
la alin. 1 prin constrângere.
De exemplu lipsirea de libertate pentru a săvârși violul se absoarbe. Dacă lipsirea de libertate are loc
cu 3 zile înainte de săvârșirea violului, atunci suntem în prezenta concursului.
Atenție la art. 218 alin 3 atunci când vătămarea corporala este intenționată se va reține concursul
între viol și vătămare corporală. (Litera e)
În sensul infracțiunii de viol prin constrângere se înțelege faptă de la alin. 1, alin.2 și art 194.
Preterintenționat.
Incest- consimțit
Viol- neconimtițit
Udroiu greșit, nu se absoarbe incestul în viol.

Producerea materialelor pornografice-art. 374.

Concurs: viol+producerea de materiale pornografice.
Tot atâtea infracțiuni sunt, câți minori sunt.
În materia infracțiunilor contra persoanelor, regula este următoarea există tot atâtea infracțiuni câți
subiecți pasivi sunt. Cu excepția situație în care legea penală prevede altfel, de exemplu omorul calificat
săvârșit asupra doua sau a mai multor persoane, ucidere din culpa cu pluralitate de subiecți pasivi,
proxenetism cu victimă minoră, vătămare corporală din culpă. Această regulă se ia în considerare și la
infracțiunea de ultraj.
Exista și viol preterintenționat: când apare vătămarea corporală ori când apare decesul acesteia.
Sinuciderea victimei, chiar dacă e dovedită legătură de cauzalitate dintre viol și deces, nu este prevăzută de
legea penală.
Tentativa la viol atunci când e preterintenționată-
 ART. 219 AGRESIUNEA SEXUALĂ

Art. 219 Agresiunea sexuală

(1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană,
săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa
ori profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi
atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima este un minor;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la
15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârşirea actelor
sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) şi alin. (2), fapta constituie viol.
(5) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
 ART.220 ACTUL SEXUAL CU UN MINOR

Art. 220 Actul sexual cu un minor

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani se pedepsesc cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(3) Fapta prevăzută în alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta între 15 și
18 ani, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
dacă:
a) minorul este membru de familie al majorului;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau
acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori
de situația deosebit de vulnerabilă a acestuia, ca urmare a unui handicap psihic sau fizic ori
ca urmare a unei situații de dependență;
c) fapta a pus în pericol viața minorului;
d) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
(4) Fapta prevăzută în alin. (1) și (2) se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când:
a) minorul este membru de familie;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau
acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului;
c) fapta a pus în pericol viața minorului;
d) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă
nu depăşeşte 3 ani.
 (6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1)-(4) se pedepsește.
Libertatea sexuală este garantată de statul Român, atât adulților, cât și minorilor + 15 ani, în anumite
condiții, de a-și alege liber parternerul. (apărară la viol și agresiunea sexuală)

Art.220/ 221, nu mai vorbește despre libertatea sexuală, ci de integritatea sexuală.

- Din cauza imaturității fiziologice, nu întelege sexualitatea.
- Titularul int. sexuale este minorul până la 15 azi.

Caracteristica este dată de calificarea subiectului pasiv minor și de caracterul consimțit al activității
sexuale.
Legea penală consacra inviolabilitatea sexuală a minorului, ca regulă, până la 15 ani- infracțiune
contra inviolabilității persoanei.
În raport cu aliniatul 1, diferența între viol comis asupra unui minor și a actului sexual cu un minor
constă în absența oricărei constrângeri în cazul celei din urmă. Astfel, în art. 220, actul sexual este benevol,
există consimțământul minorului. Minorul victimă, consimte la comiterea vreunuia dintre actele sexuale
indicate fără ca asupra sa să se exercite violențe sau orice formă de constângere.
Pentru a putea consimte, minorul victimă trebuie să aibă capacitatea de a înțelege, de a-și
reprezenta și de a prevedea semnificația și efectele unui act sexual, chiar dacă nu în deplină cunoștiință de
cauză.
Fiind vorba de cauze cu minor, acest lucru, rezultă din rapoartele serviciului de proațiune.
Practica judiciară a reținut viol și nu act sexual cu un minor în acele situații în care vârsta victimei
este foarte mică ( de exemplu 9 ani(, ceea ce a condus instanța la concluzia că minorul nu poate fi apt a
exprima consimțământul la actul sexual.
Aliniatul 2 are ca temei al agravării vârsta minorului care este mai mică de 13 ani.
Aliniatul 3 autoritatea/ influența fătuitorului asupra victimei poate fi una formală/ informală însă
trebuie să rezulte din alte raporturi juridice ori relații sociale decât acestea care se referă la îngrijirea,
ocrotirea, educarea, paza, tratamentul făptuitorului pentru ca într-o astfel de situație este incidentă alin.4
litera b.
A nu confunda autoritatea/ influența făptuitorului asupra victimei cu o acțiune de constrâgere, sens în
care s-ar reține viol.
Autoritatea/ influența făptuitorului presupune existența unui așcendent moral asupra victimei de
natură să faciliteze o convingere mai usoră a victimei la actul sexual.
Este necesar folosirea efectivă, profitarea de această autoritate nefiind suficient simpla existență a
acesteia.
Aliniatul 4- minor, în linie directă, frate sau soră.
Acest element circumstanțial absoarbe incestul (art. 377 Cod Penal), însă absoarbția există doar dacă
infracțiunea are loc prin raport sexual. Per a contrario, atunci când art. 220 se realizează prin lte modalități
de manifestare, în sfera sexualității, infracțiunea nu este una complexă.
Minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza, tratamentul făptuitorului.
Presupune existența unui ascendent moral.
Fapta are caracter penal chia dacă minorii nu se simt lezați.

Art. 220 actul sexual cu un minor:

 Minor < 13 ani = variantă agravată
 13 ani – 15 ani = variantă de bază
 15 ani – 18 ani = se reține doar dacă avem stare de dependență între victima și făptuitor. E permisă
de legea penală dacă între minor și făptuitor nu există o relație specială. (ex: minorul e membru de
familie al majorului, așcendentul moral)
 Nu dependență = nu caracter penal.

Care este raportul dintre faptă de act sexual cu un minor și incest?

Incestul nu se poate absorbi în viol. Ori este voi, ori este incest.
Absorbția presupune ca atât latura subiectivă cât și latura obiectivă se încadrează efectiv în infracțiunea care
absoarbe.
 Omor comis prin violenta se absoarbe lovire și alte violente.
Raportul dintre incest și act sexual cu un minor.
Art. 220 alin. 3 lit. C- Când pune pericol viața minorului? Este vorba de intenție depășită. Dacă ar fi
vorba de intenție, ar fi vorba de omor.
Art. 220 alin. 3 lit. D- când se produce materialul pornografice și îl și folosește, intra în concurs cu
pornografia infantila.

La art. 220 actul sexual cu un minor, trebuie să ai raport raport sexual, pe când la coruperea sexuală a
minorului nu există raport sexual, ci alte categorii de acte, precum masturbarea, fetișisme, etc..

Raportul dintre act sexual cu un minor și incest ( art. 337)

 Rudele în linie directă, frate/ soră cu făptuitorul
Absorbție (220, variantă agravată, alin. 3 lit. a, absoarbe incestul).
 Incestul= faptă consimțită, nu poate fi absorbită de viol, pentru că violul se comite prin constrângere.
Absorbția (omorul absoarbe natural lovirile și alte violențe, vătămarile corporale intenționate).

Art. 220 alin. 3 lit. c:

- Intenție depășită, pentru că altfel nu avea tentative de omor.
- Orice intenție de a pune în pericol viața unei persoane, reprezintă tentative la omor.

Litera d:
- Obținerea de material pornografice= pornografie infantile.
- Infracțiune mai gravă doar când e produsă în scopul de a produce materialele pornografice.
- Dacă s-au realizat materialele pornografice în concret, avem concurs între pornografie infantile și art.
220 alin. 3.

Când diferența de vârstă dintre minor și făptuitor nu depășește 3 ani, fapta nu se pedepsește.
Tentativa: art. 220, alin. (1)-(4)- se pedepsește.
 ART.221 CORUPEREA SEXUALĂ A MINORULUI

Art. 221 Coruperea sexuală a minorilor

(1) Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva
unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte
ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi,
atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
d) fapta a pus în pericol viața minorului.
(3) Actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(4) Determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să
asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în
cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia acestuia
de materiale cu caracter pornografic se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3
ani.
(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și (2) se pedepsește.

Presupune 2 făptuitori, nu neapărat 2 infractori, de exemplu, un major cu un minor.

Majorul: actul sexual cu un minor în prezența altui minor, reprezintă un concurs între infracțiunea
de act secual cu un minor și coruperea sexuală a minorului.

De exemplu: dacă îmbeți victima și aceasta consimte, infracțiunea nu este cea prevăzută la art. 221
(coruperea sexuală a minorului) și art. 219 ( agresiunea sexuală) deoarece beția alterează posibilitatea
exprimării cerintei.
 Coruperea sexuala a minorului
- Să suporte, să efectueze un astfel de act.
- Faptele l-au determinat pe minor, dar acesta nu mai trece la executare, din motive care nu țin de voița
făptuitorului. Fapta nu e tipică, determinarea trebuie sp fie urmată de executare, trebuie ca termenu să
aibă aceeiași semnificație. Determinarea minorului sa efectueze ori sa suporte un astfel de act-
interpretare: nu este tipică în aceasta ipoteză, nu este prevăzută de legea penală 24/2000 privind normele
de tehnică legislativă.

Alin. 2: variantă agravată, nu e vorba de incest deoarece incestul implică un raport sexual. În varianta
agravată nu vorbim despre absorbția incestului.
Ce se retine dacă după practicarea incestului au loc faptă prevăzută la litera A a alin 2 a art.221?
Suntem în prezenta concursului.

Alin. 3: variantă specială de corupere prin săvârșirea unui act sexual cu altcineva în prezența minorului.

Alin. 4: act exhibiționist, nu este un act sexual.

Prin materiale pornografice cu minori se înțelege orice material care prezintă un minor având un
comportament sexual exălicit sau care, deși nu reprezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil un
minor, având un astfel de comportament.
Se va reține corupere, chiar dacă persoanele din materialele pornografice nu sunt minori, dacă în
film sunt minori, rezultă concurs cu art. 374 Pornografie infantilă.
În prezența nui minor înseamnă că minorul să perceapă chiar dacă nu înțelege.
 ART.222 RACOLAREA MINORILOR ÎN SCOPURI SEXUALE

Art. 222 Racolarea minorilor în scopuri sexuale

Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în
art. 220 sau art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele
de transmitere la distanţă, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau
cu amendă.

Racolarea minorilor în scopuri sexuale- a racola consta în faptă unei persoane majore de a
determina un minor sa se întâlnească cu el pentru a face sex. Indiferent Cum e făcută propunerea (mijloace
de comunicare la distanță) este infracțiune. Altfel spus, fapta constă într-o propunere pe care un major o
adresează unui minor, care nu a împlinit vârsta de 13 ani, de a se întâlni pentru a întreține un act prevăzut de
art. 220-221.

Simpla propunere este suficient de periculoasa pentru a fi reprimată din punct de vedere penal. Fapta
are caracterul unor acte de pregătire, incriminate distinct, iar în măsura în care se relizează vreunul din actele
de la art. 220, 221, fapta își va pierde caracterul autonom, de sine stătător, urmând a fi act de pregătire la
220, 221.

Dacă în aceeași împrejurare au loc atât acte sexuale, cât și alte acte de natură sexuală, se va reține
concurs între art. 220 + 221.
Pluralitatea de victime atrage pluralitate de infracțiuni.
Dacă în urma aceste propuneri are loc și actul sexual, se reține doar actul sexual, nu se retine
concurs, deoarece art. 220 actul sexual cu un minor e o faptă intenționată și comisică care are două faze de
executare, una internă, una externă, iar art. 222 racolarea capătă rol de act de pregătire.
Art. 222 e infracțiune de sine stătatoare până la momentul la care se trece la actul sexual.
 ART.223 HĂRȚUIREA SEXUALĂ

Art. 223 Hărţuirea sexuală

(1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de
muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o
situaţie umilitoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Hărțuirea sexuală – infracțiune de obicei, chiar dacă utilizează sintagma „în mod repetat”. Constă în
pretinderea în mod repetat de favoruri, de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau similară. Prin
urmare pretinderea în mod repetat de favoruri capătă caracter penal doar dacă pe lângă celelalte elemente
constitutive, relevă obisnuința făptuitorului.

Se grefează pe o situație premisă: preexistenta unei stări situații sau împrejurări pe care se grefează
acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii și în absența căruia, fapta nu poate
constitui respectivul tip particular de infracțiune.
Preexistența unor relații de muncă sau relații similare (relații dintre un conducător de doctorat și
doctoranda sa, relații dintre profesor, stundent?)
”relații similare”= înt-o normă penală nu ar trebui să existe asemănător, similar, fiindcă analogia ar
putea fi făcută în detrimentul făptuitorului. ȚIGĂNOAIA: RELAȚII SIMILARE,
NECONSTITUȚIONALĂ.
Din punctul lui de vedere: sintagma „relații similare” nu este constituțională. Acțiunea penala se
pune în mișcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate.
Care este încadrarea juridică dacă are loc hărțuirea sexuala, iar apoi în urma unei intimidați are loc
actul sexual? Suntem în prezenta concursului de infracțiuni. Nu poți realiza un act sexual cu un minor
consimțit pana nu racolezi, iar violul se poate realiza fără hărțuire.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă.
Relația de muncă presupune în primul rând existența unui contract individual de muncă, eventuala
abseță a acestuia este irelevantă din punct de vedere penal, putând fi reținută infracțiunea.

Diferență: pretinderea de favoruri sexuale, obținerea efectivă a favorurilor sexuale.

- Victima acceptă , pusă în situație umilitoare, sex prin constrângere.
- Când pe lângă viol, îndeplinește actele de la art. 223 rezultă concurs.
- Poti realiza un viol, fără hărțuire sexuală.
- Harțuirea sexuală se consumă când se comite în mod repetat.

Norma penală nu distinge: (Legea nu distinge între hărțuirea pe orizontală sau pe verticală)
- Hărțuirea între angajații care se subordonează (hărțuire pe verticală)
- Hărțuire între angajații care nu se subordonează (hărțuire pe orizontală)

De cele mai multe ori este lipsită de obiect material, însă poate avea unul – corpul victimei atunci
când pretinderea are loc prin atingeri repetate.
Fapta constitui infracțiune doar dacă victima a fost pusă într-o situație umilitoare, dacă nu a suferit
acestea nu constituie ilicit penal, putând constitui spre exemplu o abatere disciplinară.

CAPITOLUL IX
Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private

ART.224 VIOLAREA DE DOMICILIU

Art. 224 Violarea de domiciliu

(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de
a le părăsi la cererea acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin
folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Violarea de domiciliu presupune o modalitate comisivă, una omisivă. Este o faptă intenționată.
Poate fi comisă și din eroare/ culpă, dar nu constituie infracțiune.
Elementul material este reprezentat de pătrunderea fără drept și fără consimțământul persoanei
într-un loc împrejmuit sau într-o locuință, încăpere, dependință.

Este necesar ca spațiul să fie afectat destinației de locuință, să fie folosit în acest sens, să fie destinat
uzului domestic al unei persoane, nu doar să existe.

Comisivă, pătrunderea fără drept și fără consimțământul persoanei care le folosește.

Există violare de domiciliu, chiar și când pătrunzi fără drept și fără consimțământ în canalul în care
locuiesc borchetarii.
Nu protejează dreptul de proprietate, ci domiciliul ( merg la mare și închiriez o cameră, intră
cineva în cameră și fură, furt calificat prin violare de domiciliu).

Domiciliul e o formă de manifestare a vieții private. Acel loc în care individul își desfășoarî ce mai
mare parte a vieții private și se bucură de individualitate potrivit Constituției.
Omisăvă, refuz să părăsească domiciliul la cererea persoanei indreptățite, pătrunderea s-a consumat cu
consimțământ, cu drept.
Este exclusă săvârșirea în aceeași împrejurare a ambelor modalități normative.

Tentativa nu este incriminată.

Obiectul protecției penale e domiciliul nu si proprietarul acesteia.

Varinate agravate:
- fapta săvârșită de o persoana .
- în timpul nopții.
- folosirea unei calitpți mincinoase.

ART. 225 VIOLAREA SEDIULUI PROFESIONAL

Art. 225 Violarea sediului profesional

(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană
juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea
persoanei îndreptăţite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin
folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Infracțiune nouă prin care legea a extins sfera protecției penale și asupra sediului profesional.
Definitie: prin sediu profesional se înțelege locul în care PFA sau PJ publică sau privată își
desfășoară activități profesionale, profitabile. De exemplu: birouri de avocatură, dediile societăților
comerciale, puncte de lucru principale sau chiar secundare.
Norma de incriminare trebuie interpretată cu prudență în cazul instituțiilor publice, întrucât acestea
sunt pose în slujba intereselor cetățeanului, iar o stăruință din partea unei astfel de persoane în sensul de a-și
valoridica un drept legitim în condiții nonviolente, nu poate fi asimilat unui refuz de părăsire a instituției la
cererea persoanelor îndreptățite.
Fapta devine agravata din aceleași motive ca la art. 224 (2).
Același spațiu nu poate fi în acelasi timp și domiciliu și sediu profesional.
Concurs real, dacă este violat atât domiciliul, cât și sediul profesional.
Pot fi absorbite, furtul calificat prin violare de domiciliu, violarea este mijloc de realizare.
Care e modalitatea normative prin care se realizează violarea în cazul furtului calificat? COMISIVĂ
Când e omisivă, furtul nu se produce prin violare de domiciliu, întrucât se consumă anterior, concurs.
De exemplu, fur un ceas de la un prieten, el mă dă afară, dar eu nu vreau să ies, -> concurs.
 ART.226 VIOLAREA VIEȚII PRIVATE

Art. 226 Violarea vieţii private

(1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau
înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei
persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei
convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(4) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost
surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii
unei infracţiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a
căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei
vătămate.
(5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul
săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea de la unu la
5 ani.

Din punct de vedere conceptual, viața private a persoanei e o valoare social pe care legea penală nu o
definește sub aspectul intimidării sale.
 Nu toate aspectele vieții private sunt protejate prin incriminarea acestei fapte, ci doar viața private a
persoanei atunci când aceasta se află într-o locuință, încăpere, dependință, ținând de aceasta, viața private a
acestuia fiind efectată prin:
- Fotografiere.
- Înregitrarea de imagini
- Ascultarea cu un mijloc ethnic
- Înregistrări audio
Nu este prevăzut de legea penală, violarea vieții private care are loc în curtea casei persoanei vătămate.
Aliniaul 5 are semnificatia incriminării actelor de pregătire, în cee ace privește violarea vieți private,
acestea au, deci, o incriminare distinctă.
Pedeapsa cea mai mare, plasarea e mai gravă decât celelalte aliniate. (proful nu e de accord)
Nu protejează viața private a persoanei care se află în locul împrejmuit, ci doar viața private a
persoanei care se află în locuința/ dependința (nu în curte).
Aliniatul 1, pericolul abstract, același în ambele modalități normative.
Ce este convorbirea private/ viața private= viața intima dreptul de a-și alege prietenii, există aspecte
ale vieții private și în desfășurarea activității profesionale.
De exemplu: poti să ai o societate comercială, iar managerul de top impune reorganizarea, însă disc.
Public despre cum managerul de top dorește reorganizarea ajune la angajați li le proboacă
nemulțumirea, dacă conversația dintre manager și o persoană a fost private, iar reorgaizarea e doar în stare
de proiect, este sau nu este violare a vieții private?
Nu știm, e necesară definiția conceptuală de viața privată.
Ex: facă Țigănoaia vorbește cu Măgureanu despre chestii profesionale în academie și este înregistrată,
conversație private.
Aliniatul 2 e posibil va obținerea imaginilor să se facă cu drept, iar divulgarea diferit, prezentarea sau
rimiterea fără drept (alin. 2)
Dacă obținerea e fără drept, se va reține concurs real între aliniatul 1 și aliniatul 2.

Există 4 cauze pentru ca fapta să nu constituie infracțiune.

 Aliniatul 4 a) fapta a fost săvârșită de cel care participă la conversație cu persoana vătămată.
Interes legitim- poate fi privat/ public, are o definiție în Legea 554/2004 a contenciosului
administrativ. Pe cale de interpretare sistemică, putem defini această noțiune ca fiind acea conduită pe care
un subiect de drept o poate pretinde celorlalți în exercițiul unor drepturi recunoscute de lege.
De exemplu, dreptul la învățătură,
Os-ului să-mi stingă lunina în spațiul deastinat studiului până la ora 22:00.
Un interes legitim pentru divulgarea unei conversații private, valorificarea unor drepturi rezultate
dintru c.
 Nu poți pretinde art. 226 când au acționat cu intenția de a fi văzuți.
 Interesul public prevaleazp asutra interesului privat.
 De exemplu: o proprietate publică, care e sutravegheată într-o postură care nu-i face cinste.

Trebuie îndeplinite două condiții: să aibă o semnificație pentru viață, divulgarea să fie mai
importantă decât încalcarea.aliniatul 5 intră în concurs cu celelalte aliniate, cu șantajul, etc.
 ART. 227 DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL

Art. 227 Divulgarea secretului profesional

(1) Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei
persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat
cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării
confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani
sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Faptă periculoasă deoarece are aptitudinea de a vătăma viața private a unei persoane.
De exemplu, esti vedetă și ai contract cu o televiziune ca 2 ani de zile să nu rămâi gravidă, iar medical
ginecolog dă un interviu în care spune că vedeta e gravidă.
Nu există când legea îl obligă pe titularul profesiei. (avocatul e obligat să denunțe faptele contra
vieții).
 Titulul II
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
CAPITOLUL I
FURTUL

Obiectul protecției penale este patrimonial, dar nu în accepțiunea pe care această sintagmă o are în
dreptul civil. În interpretarea legii penale vom folosi correspondent semnificația noțiunii din Codul Civil,
însă vom avea în vedere faptul că desi patrimonial, în sensul dreptului civil, înseamnă totalitatea drepturilor
și obligațiilor susceptibile de o evaluare economică, în dreptul penal vom observa că protecția acordată
patrimoniului ca element de drept se face prin intermediul unei pprotecții ce se acordă unei stări de fapt.
De exemplu la infracțiunea de furt ce poartă asupra unui telefon, nu se poate pretinde că prin
săvârșirea acesteia persoana a fost deposedată de dreptul de proprietate pe care il avea victima asupra
telefonului furat, pentru că o acțiune ilicită de luare nu este translativă de proprietate și nu transferă dreptul
de proprietate dintr-un matrimoniu în alt patrimoniu.
Mai mult, din punct de vedere civil, dreptul de proprietate există în continuare în patrimonial
victimei, constituind temeiul acțiunii cvile. Se poate observa că, o urmare a dispariției faptice din sfera de
stăpânire a persoanei, exercitarea dreptului de proprietate în deplinătatea atribuțiilor sale devine imposibilă,
întrucât folosința/ dispoziția nu mai este posibilă.
Sunt protejate anumite sintuații faptice, purtătoare de drepturi de natură patrimonială, nu se
protejează cu prioritate drepturile de proprietate.

ART. 228 FURTUL

Art. 228 Furtul (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în
momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice alt fel de
energie care are valoare economică.

În principiu prin incriminarea furtului se protejează apartenența faptică a unui bun la sfera de
stăpânire faptică a unei persoane.
Numai în subsidiar și fără să fie legat esențialmente de furt se poate afirma că se protejează dreptul
de proprietate.
Prin incriminarea furtului se protejează posesia/ detenția ca stare de fapt nu proprietatea, lucru
confirmat de dispozițiile codului penal.

De exemplu: proprietarul poate comite furt dacă bunul său se află în posesia/ detenția legalp a altei
persoane.
Legitimitatea posesiei/ detenției ca stare de fapt, interesează pentru existența furtului numai dacă e
comis de proprietar, per a contrario, este indiferentă legitimitatea posesie/ detenției. Există furt, chiar dacă
hoțul fură de la hoț.
Este posibilă participația în toate formele.
Urmarea imediată este modificarea poziției fizice a bunului în sfera de stăpânire a bunului.
Paguba nu e urmarea imediată a furtului.
Paguba este doar consecința de drept civil ce se produce ca urmare a sustragerii bunului.
Paguba e urmarea imediată la inșelăciune, art. 244. În conținutul incriminării acestei fapte se prevede
în mod expres paguba.
Urmarea imediată- cerința pe care o prevede norma de incriminare pentru consumarea infracțiunii.

Aliniatul 2, singura situație în care mă interesează legitimitatea detenției/ posesiei.

Art. 228, se realizează doar cu intenție direct calificată prin scop.
Intenție direct -> certitudine.
Intenție indirectă -> indiferență.

Elementul material- acțiunea de luare.

- Furtul prin omisiune, implică obligația de a da (trebuie să sai la un anumir termen ceva și dai mai puțin
intenționat)
- Acțiunea de luare implică două momente:
1. Deposedarea, fără să ajungă la făptuitor.
2. Apropierea/ Împosedarea, intră în sfera de stăpânire a făptuitorului.
- În funcție de aceste momente se diferențiază furtul în forma tentativei/ forma consumată.
De exemplu:
 Dacă am bagat mâna în poșetă și până îl scot din poșetă-> deposedare, tentativă.
 Când am scos telefonul-> apropiere, fapta e consumată, chiar dacă are telefonul în mână.
 Există 5 persoane care au luat din mână în mână, toți 5 sunt coautori.
 Fur o bicicletă și o urc peste gard, cân am urcat-o, fapta s-a consumat.
 Dacă fur și apoi dau înapoi, furt în formă consumată + restituire.
 Furtul din magazinul cu autoservire, consumul produselor în magazin nu e furt, dacă pun ambalajul
în coș, dar dacă ascund ambalajul, este trădată întenția de însușire și devine furt.
 Cel care plasează un bun de o valoare mai mare, într-un ambalaj de o valoare mai mică->înselăciune.
(zice Țigănoaia, victima e indusă în eroare prin prezentarea ca adevar a unei fapte mincinoase.)
 La furt paguba nu e este element constitutiv, furtul există chiar dacă nu se produce pagubă, paguba
este consecința faptei ilicite. Furtul de la hot, hoțul e doar persoana vătămată fiindcă în patrimoniul
lui nu s-a transferat vreun drept patrimonial și nici vreun atribut al acestor drepturi.

Nu pot face obiect material al furtului bunurile abandonate sau care nu aparțin nimănui.
 ART. 228 FURTUL CALIFICAT

Art. 229 Furtul calificat

(1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere,
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte
situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale
ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale
acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe
drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Furt simplu + elemente circumstanțiale de agravare (?)

a. În mijloc de transport în comun.
Să se afle pe traseu, nu în depou sau la terminarea programului la capăt de linie, cee ace justifică
agravarea furtului este aglomerația specific mijloacelor de transport în comun.
Cu toate acestea nu e menționat de normă, deci nu e condiție de existență aglomerația.
Chiar dacă în autobus sunt doar victima, autorul și șoferul.

b. În timpul nopții
Din momentul în care întunericul ia loc luminii, iar lumina se substituie întunericului.
Amurgul nu e în timpul nopții, dar zorii zilei da, chiar dacă e lumină. (la 5 dimineața)
De exemplu:
- Dacă fur la 21:30 la mall, unde e lumină, avem furt calificat.
- În timpul eclipsei NU AVEM FURT CALIFICAT.

c. De o persoană mascată, deghizată sau travestită

Nu se referă la travestiții care-și asumă o identitate sexuală în mod public, ci la cei care se maschează
din barbat în femeie pentru a fura.

d. prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase.
Efracție- distrugere, înlăturarea violentă a obstacolelor. Faptă complexă, absoarbe distrugerea.
Escaladarea- depășirea obstacolului pe deasupra sau pe deesubt.
Folosirea unei chei adevărate- cheia folosită în mod normal.
Folosirea unei chei mincinoase- orice dispozitiv folosit.

De exemplu: femeia care face curat și are cheia de la mine, dar fură din casă- furt simplu, fiindcă s-a folosit
de prezența ei în casă, nu de cheie.

e. Prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere

Scoaterea din funcțiune- orice activitate care face sistemul să nu mai funcționeze deloc, nu doar îl
limitează.

Aliniatul 2, litera a. asupra unui bun care face parte din patrimonial cultural.
- Nu se pune problema patrimoniului cultural.
- Verificarea apartenenței la patrimonul cultural se face prin adresă la Ministerul Culturii.

Aliniatul 2, litera b. prin violare de domiciliu sau sediu profesional

- Dacă furtul e saâăvârșit asa, nu va exista concurs, ci va fi absorbită violarea de domiciliu/ sediu
profesional.

Aliniatul 2, litera c. de o persoană având asupra sa o armă

- Art. 179.
- Arma propriu-zisă, aliniatul 1, arma asimilată, aliniatul 2 cu cele două condiții.
- E suficient să aibă o armă, nu e o condiție de existență a furtului calificat de deținere legitimă/ nelegitimă
a armei.
- Prezența armei reprezintă element de agravare până la momentul la care ea provoacă o stare de presiune
psihică.
- Trebuie să nu fie vizibilă, dacă e vizibilă și fură, tâlharie.
- Poate fi vizibilă, dar victim nu resimte stare de presiune, de amenințare (ex: polițistul cu pistol, pentru că
e purtată legitim)

Art. 179, alin. 2 „ nu se aplică dispozițiile aliniatului 1. (?)

ART. 230 FURTUL ÎN SCOP DE FOLOSINȚĂ

Art. 230 Furtul în scop de folosinţă (1) Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit
în scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art.
229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează folosirea fără drept a unui
terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără
drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.

Infracțiune distinctă, care se diferențiază de furtul simplu sau furtul calificat prin scopul luării
bunului și prin obiectul material.
Obiectul material NU poate fi decât un vehicul ori un terminal de comunicații al altuia, ori o rețea de
comunicații. În oricare variantă, scopul acțiunii de luare a vehiculului ori de folosire a terminalului de
comunicații ori a rețelei de comunicații e folosirea lor fără drept.
Intenția este directă, calificată de un scop, diferit față de art. 228, art. 229.
Pedepsee sunt reduse cu 1/3 față de art. 230 varianta de bază.
Aliniatul 2 incriminează două modalități alternative.

ART. 231 PLÂNGEREA PREALABILĂ ȘI ÎMPĂCAREA

Art. 231.Plângerea prealabilă şi împăcarea (1) Faptele prevăzute în prezentul

capitol, săvârşite între membrii de familie de către un minor în paguba tutorelui ori de către
cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art.
230, împăcarea înlătură răspunderea penală.
 Art. 231 aliniatul 1- relațiile dintre subiectul pasiv și subiectul activ: copilul monor fură de la mama
lui, dacă are + 16 ani…
- Dacă gazda fură de la cel găzduit, din oficiu. (împăcarea poate înlătura răspunderea penală)
- Găzduitul de la gazdă, plângere prealabilă.

La bunurile care fac parte din patrimonial cultural, împăcarea nu are efect.

ART. 232 SANCȚIONAREA TENTATIVEI

Art. 232 Sancţionarea tentativei Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul

capitol se pedepseşte.

CAPITOLUL II
TÂLHARIA ȘI PIRATERIA

ART. 233 TÂLHĂRIA

Art. 233 Tâlhăria Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori
prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul
urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc
cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Tâlharia este întotdeauna o infracțiune complex, dar nu întptdeauna absoarbe 2 fapte.

De exemplu, dacă adoarme victima- nu este o faptă incriminată (de a pune victima în stare de
incinstiență).

Tâlhăria este o faptă complexă ce suportă două aspecte: (Violența poate fi anterioară, concomitentă,
sau ulterioară furtului. Trebuie să aibă loc în aceiași împrejurare)
a. Furtul săvârșit prin violență, termen generic- în sensul acestei reprezentări, care include fie violența
fizică, violența morală, punerea vcitimei în stare de inconștiență, în neputința de a se apăra.
b. Furtul urmat de folosirea violenței/ în același scop, pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor
infracțiunii, pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Tâlhăria este întotdeauna complexă, forma tip în conținutul căreia furtul ocupă rol principal,
întotdeauna, reprezentând scopul acțiunii infracționale, iar violența se găsește în raport cu furtul în relație de
mijloc-scop.
Pe a contrario, facă nu poate fi identificată relația mijloc-scop, nu există tâlhărie.
Subiectul pasiv este reprezentat de persoana fizică sau juridică, titular al patrimoniului, în principal și
de persoana fizică împotriva căreia se exercită violențele.
 Pentru existența infracțiunii de tâlhărie este necesar ca violențele să fie reale, nu simulate.
Practica judiciarp a eviențiat situația în care violențele exercitate asupra angajatorului persoana
juridică au fost simulate pentru inducerea în eroare a autoritățolor judiciare, în realitate încadrarea juridică a
unei astfel de acțiuni, va fi furt, nu tâhărie, iar angajatul împotriva căruia au fost simulate violențele, va aea
calitatea de complice la furt, nu cea de subeiect pasiv.
Starea de inconștiență= o adorm.
Starea de neputință= o leg.
Dacă folosesc violența este furt-> intenția suprovenită.

Diferența dintre șantaj și tâlhărie prin amenințare depinde de concomitența împrejurării (dacă
ameninț și trece un timp până la remiterea bunului-> șantaj, în cazul tâlhăriei, cer acum.
Deși e o infracțiune contra patrimoniului, implică o lezare a persoanei. Patrimoniul constituie scopul
pentru care se exercită violența.
Avem două valori sociale, patrimoniul și persoana.
Concursul de tâlhării se stabilesc în funcție de numărul de patrimonii lezate, fiecare tâlhărie poate
avea câte 2 subiecți pasivi.
Câte patrimonii au fost lezate (aceeași împrejurare), atâtea fapte de furt sau de tâlhărie.
- Dacă fur în baza aceleiași rezoluții infracționale, în baza unui plan dinainte stabilit, chiar dacă subiecții
pasivi sunt diferiți vom reține o singură infracțiune de furt în formă continuată.
- Dacă sunt împrejurări diferite, organele judiciare trebuie să probeze dacă rezoluțiunea infracțională este
unică, dacă este diferită, vom reține concursul de infracțiuni.
- Rezoluție infracțională unică, dacă împrejurarea e diferită, .
- O singură rezoluțiune infracțională = o singură infracțiune.
- Concurs: în aceeași împrejurare lezez mai multe patrimonii, am mai multe intenții (?)

Tâlharia poate fi infracțiune simplă. Infracțiunea simplă se consumă în aceeași împrejurare, fără
să dureze în timp. Simplu și complex nu se exclud din punct de vedere al limbajului aferent științei dreptului
penal.
 ART. 234 TÂLHĂRIA CALIFICATĂ

Art. 234 Tâlhăria calificată (1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:

a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la 5
la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea
corporală.

Infracțiune complexă, absoarbe tâlhăria simplă.

Aliniatul 1 , litera a: folosință- se rețin și armele asimilate. Arma trebuie să fie efectiv folosită. Dacă
arma asimilata nu e efectiv folosită -> amenințare.
Aliniatul 3 – intenție depășită.
Cu intenția de a facilita tâlhăria- concurs.
Dacă e preterintenție- varianta agravata.
Dacă fur portofelul, victima se opune, eu o împing, ea își rupe mâna – culpa mea, pe fondul intenției
de a tâlhării victima. ( am vrut doar să o împing)
Dacă a bătut-o și are nevoie de 100 de zile de îngrijiri medicale poate fi tâlhărie simplă sau calificată
(fără aliniatul 3) în concurs cu vătămare corporală.
 ART. 235 PIRATERIA

Art. 235 Pirateria (1) Furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană
care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor
ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi capturarea unei nave aflate în
marea liberă sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în
scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.
(3) Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închisoarea de
la 5 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Există piraterie şi dacă fapta s-a comis pe o aeronavă sau între aeronave şi nave.

ART. 236 TÂLHĂRIA SAU PIRATERIA URMATĂ DE MOARTEA VICTIMEI

Art. 236 Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei Dacă faptele prevăzute
în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Dacă victima fost ucisă intenționat -> Concurs cu omor calificat.

 ART. 237 SANCȚIONAREA TENTATIVEI

Art. 237 Sancţionarea tentativei Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 233-235

se pedepseşte.

CAPITOLUL III
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI PRIN NESOCOTIREA ÎNCREDERII

ART. 238 ABUZUL DE ÎNCREDERE

Art. 238 Abuzul de încredere (1) Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a
unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un
anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Există 4 modalități normative de comitere a infracțiunii dintre care 3 sunt comisive, iar una omisivă.
Artfel spus, elementul material se înfățișează alternativ, sub forma a 3 acțiuni și o inacțiuni:
- Însușire, luarea în stăpânire a bunului imobil al altuia. (comisiv)
- Dispunere, fie ca acțiunea de dispunere juridică (donație, vânzare-cumpărare, schimb) fie ca act de
dispunere material (distrugere, transformare- din lănțișor în inel). (comisiv)
- Folosirea fără drept a bunului, implică uzul respectivului bun contrar puterilor conferite prin titular.
(comisiv)
- Refuzul explicit de a restitui bunul la termenul convenit prin titlu, refuz ce poate fi unul explicit sau
implicit, însă în acest ultim caz, trebuie să fie neechivoc.

Oricare dintre aceste modalități constituie element material al infracțiunii analizate, doar dacă este
exercitată fără drept. (dispiziție legală)
Prin ”fără drept” se înțelege încălcarea puterilor pe care titlul le conferă.
În cazul refuzului de a restitui bunul, deși norma nu prevede expres, această cerință, trebuie însă ca
exercitarea refuzlui de a restitui bunul să nu aibă la bază un drept legal pentru că nu se va reține această
infracțiune dacă refuzul de a restitui bunul mobil al altuia este consecina directă a exercitării în limite legale
a dreptului de retenție.
Situația premisă: cea care diferențiază abuzul de încredere de furt.
Simpla ajungere la scadență., urmată de nerestituirea bunului, nu înseamnă refuzul restituirii, ci
presupune o manifestare de vionță, vinovăție specifică ilicitului penal.

Diferența de furt este dată de situația premisă, la abuzul de încredere, bunul altuia trebuie să fie
deținut de făptuitor în baza unui titlu și cu un anumit scop. De exemplu X îmi dă un bun pentru a-l repara,
depozita.
Prin aliniatul 1, inacțiunea: refuzul de a restitui bunul; Se cere o condiție suplimentară, o cerere din
partea victimei în vederea restituirii, simpla exprimare.
Refuzul poate fi explicit sau implicit, însă neechivoc.

ART. 239 ABUZUL DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA CREDITORILOR

Art. 239 Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (1) Fapta debitorului de a
înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul
său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea
plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Sunt incriminate în concret 2 variante, de a săvârși această faptă:

a. Acțiuni, după cum urmează:
- Înstrăinarea- scoaterea din patrimonial debitorului de valori sau bunuri, prin acțiuni juridice cum ar fi
vânzarea-cumpărarea, schimbul, casarea, donația.
- Ascunderea- operațiunea prin care se creează în mod fals aparența că activul patrimonial a fost diminuat
(vânzarea-cumpărarea, pv-ul fictive de casare, pv-ul fictive de scoatere din uz, pv-ul de constatare a unor
pagube materiale.
- Deteriorarea- afectarea caracteristicilor funcționale/ estetice ale unui bun, cu afectarea în cele din urmă a
potențialului de utilizare și a valorii patrimoniale, cu atât mai mult, distrugere.
- Distrugere-

Invocarea de acte/ datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, nu poate fi comisă decât pe calea
reținerii unor fapte de fals, uzul de fals fiind absorbit în conținutul infracțiunii în discuție.
Falsificarea unui înscris sub semnătură private nu e o infracțiune decât dacă e utilizată.
Inscris official, simpla falsificare e infracțiune.
Concurs formal:
 abuz de încredere prin fraudare.
 Fals în ănscris sub semnătură privată.

Dacă înscrisul e oficial, uzul de fals e abosrbit în conținutul infracțiunii de abus de încredere prin
fraudarea creditorilor.
Dacă e înscris sub semnătură privată, toată această faptă se va absorbi în conținutul infracțiunii de
abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.
b. În cazul acestei infracțiuni nu existp inducerea în eroare, spre deosebier de înșelăciune nu e ecesar
pentru ca încrederea a fost realizată altfel.

ART. 240 BANCRUTA SIMPLĂ

Art. 240 Bancruta simplă (1) Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către
debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii
de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni
termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă, se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Presupune neintroducerea (starea de pericol care să justifice incriminarea comportamentului) sau
introducerea tardive a unei acțiuni privind dobândirea pocedurii de insolvență.
Legea 85/2004 Privind insilvența.
Insolvența= lipsa disponibilităților bănești pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. A>P
A nu se încurca insolvența cu insolvabilitatea, insolvabilitatea este acea stare a patrimoniului, în
care pasivul patrimonial, depășește activul patrimonial. A<P
Insolvență prezumată: făptuitorul nu și-a plătit datoriile la un anumit termen scadent, de 60 de zile de
la data la care au ajuns la scadență.
Insolvență iminentă, să demonstrez ca pe baza disponibilităților banești nu voi putea face plata.
In dreptul penal contează doar insolvența prezumată.

Poți fi în insolvență fără a fi insolvabil.

Pentru art.240, interesează insolvența.
Dacă în 6 luni de la expirarea celor 30 de zile, am obligația de a mă adresa prin cerere tribunalului
specific pentru deschiderea prodedurii de insolvență, cu scopul de a-mi asigura cadrul legal pentru plata
datoriilor.
Dacă nu îmi îndeplinesc această obligație -> nu există tentativă, infracțiune omisivă.
 Există două modalități alternative, și-anume, neintroducerea și introducerea tardivă (după 9 luni,
Țigănoaia susține că e redundantă pentru că după exirarea termenului fapta e deja consumată și există).

Noţiune. Infracţiunea de bancrută simplă constă în fapta debitorului de a nu introduce sau de a

introduce tardiv, cu mai mult de 6 luni peste termenul prevăzut de lege, cererea de deschidere a procedurii
insolvenţei.
Incriminarea este preluată din art. 143 alin. 1 al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei1 .
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care se formează între creditori şi debitori şi
care presupun ca debitorii să solicite deschiderea procedurii de insolvenţă atunci când intră în incapacitate
de plată.
Subiectul activ este calificat şi nu poate fi decât debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al
persoanei juridice debitoare.
Subiect pasiv al infracţiunii este creditorul făptuitoarei.
Latura obiectivă.
Elementul material se prezintă sub formă alternativă, constând într-o acţiune sau inacţiune:
introducerea tardivă ori neintroducerea cererii de insolvenţă. Introducerea tardivă a cererii de insolvenţă, ca
acţiune ce formează elementul material este supusă unei condiţii de timp: pentru existenţa infracţiunii
trebuie să treacă mai mult de 6 luni de la termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă (cererea
de deschidere a procedurii de insolvenţă trebuie adresată tribunalului în termen de 30 de zile de la apariţia
stării de insolvenţă)2 . Prin urmare, dacă după expirarea acestui termen de 30 de zile mai trec încă 6 luni şi
nu se introduce cererea de insolvenţă, ori cererea se formulează peste acest termen, fapta este considerată
infracţiunea de bancrută simplă.
Situaţia preexistentă sau elementul premisă pentru ambele forme ale elementului material are în
vederea apariţia stării de insolvenţă, adică acea situaţie în care se află un debitor care nu mai are posibilitatea
achitării datoriilor. 1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006. 2 A se vedea art. 27 din
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. 83 Urmarea imediată constă într-o stare de pericol .
Latura subiectivă.
Fapta se comite cu intenţie drectă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.

Regimul sancţionator.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa
plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea penală. Competenţa de soluţionare a cauzei
în primă instanţă revine judecătoriei.
 ART. 241 BANCRUTA FRAUDULOASĂ

Art. 241 Bancruta frauduloasă (1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii
acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia
financiară sume nedatorate;
c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active
se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Se poate comite în 3 modalități distincte, iar spre deosebire de cea simplă, presupune
preexistența insolvenței doar în una dintre acestea, respectiv atunci când debitorul
înstrăinează o parte din active în frauda creditorului, în caz de insolvență, în rest, bancruta
frauduloasă rămâne o faptă comisă în frauda creditorului de către debitor, fără să fie necesară
o stare de insolvabilitate a debitorului.

La termenul de 30 de zile se agaugă un termen de 6 luni, rezultă că s-a consumat infracțiunea de

bancrută simplă.
Data apariției insolvenței, este data la care datoria devine certă, lichidă și exigibilă.
Insolvența trebuie prezumată de către creditor.

Modalități:
- Art. 241 alin. 1 lit. a: falsificarea în sensul unei falsificări intelectuale cu privire la veniturile debitorului
care sunt înfățișate, în mod fals, ca fiind mai mici decât în realitate.
 Fals prin omisiune: infracțiune complexă, absoarbe infracțiunea de fals intelectual (prevăzut de

întrucât ar trebui ca aceste cheltuieli să fie înfățișate în mod fals, mai mari decât realitatea, iar o atare
falsificare ne-ar duce în prezența literei b.
O parte din active poate fi ascunsă prin acte disimulate.
Atenție: se poate reține concurs cu privire la aceeași persoană, art. 240 și art. 241, doar cu art. 241 litera c.

Noţiune. Infracţiunea se prezintă sub trei variante de incriminare şi constă în fapta persoanei care în
frauda creditorilor:
 falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte a averii acestuia;
 înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului sau în alte acte, sume nedatorate;
 înstrăinează în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.
Incriminarea este preluată cu unele modificări din art. 143 alin. 2 al Legii nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale patrimoniale care se formează în mediul de
afaceri, între creditori şi debitori şi care presupun ca debitorii să manifeste corectitudine faţă de creditorii lor
în lergătură cu datoriile pe care le au de achitat.
Subiectul activ poate fi orice persoană.
Subiect pasiv este creditorul sau creditorii.
Latura obiectivă.
Elementul material al infracţiunii este diferit după cum ne aflăm în prezenţa unei variante sau alta
de comitere a faptei.
Astfel, în prima variantă, acţiunile ce formează elementul material sunt: falsificarea, sustragerea sau
distrugerea evidenţelor debitorului ori ascunderea unei părţi a averii acestuia. Falsificarea înseamnă
contrafacerea, modificarea alterarea evidenţelor, sustragerea presupune luarea lor din locul în care ar trebui
să fie, iar distrugerea semnifică deteriorarea ori nimicirea (prin ardere, topire, tocare, etc.)
Cea de-a doua variantă de comitere se referă la următoarele acţiuni: înfăţişarea de datorii inexistente
sau prezentarea de sume nedatorate. Prezentarea sumelor nedatorate trebuie să se realizeze în registrele
debitorului sau în alte acte.
Cea de-a treia variantă de comitere a infracţiunii are ca element material acţiunea de înstrăinare a
unei părţi din active, de regulă la preţuri mult inferioare valortii reale. Situaţia premisă a acestei variante
constă în preexistenţa stării de insolvenţă. Apreciem, în acord cu alte opinii exprimate în doctrină că starea
de insolvenţă la care se referă legea este o stare de fapt şi nu de drept. Prin urmare, pentru existenţa
infracţiunii de bancrută frauduloasă nu este necesar să existe vreo 84 hotărâre judecătorescă anterioară de
declarare a stării de insolvenţă, fiind suficientă condiţia încetării plăţilor.
Urmarea imediată a infracţiunii se prezintă sub forma unei stări de pericol pentru valorile
ocrortite.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite de regulă cu intenţie directă, dar e posibilă şi comiterea cu
intenţie indirectă.
Tentativa se pedepseşte
Regimul sancţionator. Infracţiunea de bancrută frauduloasă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 5 ani. Aspecte procesuale.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii
prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea penală. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă
instanţă revine judecătoriei.
 ART. 242 GESTIUNEA FRAUDULOASĂ

Art. 242 Gestiunea frauduloasă (1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija
administrării sau conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar, de
lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în scopul de a dobândi un folos
patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(4) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Gestiunea frauduluoasă este o incriminare de rezultat, aceasta constând în pricinuirea unei pagube,
unei persoane de către un subiect activ calificat în persoana aceluia care are sau trebuie să aibă grija
conservării sau administrării bunului persoanei vătămate.
Se săvârșește doar în procesul de conservare sau administrare a bunului acestuia, obligația de
conservare sau administrare poate fi născută din lege sau din contract, iar în măsura în care fapta săvârșită în
scopul de a obține un folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul, se va reține variantă agravata a
acesteia.
De exemplu: practica judiciară a reținut existența unei infracțiuni atunci când curatorul unei persoane
a vândut unul dintre apartamentele acestuia, iar banii obșinuți au fost folosiți într-o mica măsură pentru a
achita datoriile pe care proprietarul le acumulase cu celălalt apartament al său, iar în mare parte au fost
folosiți pentru penovarea locuinței curatorului.
Cuprinde o variantă de bază și două variante agravate. Varianta de bază, aliniatul 1, variante agravate
aliniatul 2 și 3. La aliniatul 2 subiectul active e calificat.
Cea mai gravă variantă- când se urmărește obținerea unui folos patrimonial.
Dacă subiectul active este o persoană juridică, acțiunea penală se pun eîn mișcare și din oficiu.
 „A administra” conform legii penale, include și dreptul de a dispune de bun.

ART. 243 ÎNSUȘIREA BUNULUI GĂSIT SA AJUNS DIN EROARE LA FĂPTUITOT

Art. 243 Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor (1) Fapta de a nu
preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a
dispune de acel bun ca de al său se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu
amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea
acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Sub această denumire sunt incriminate 2 fapte, fiecare grefându-se pe o situașie premise distinctă.
Ca regulă general, legea civilă instituie o obligație în sarcina aceluia care găsește un bun de a-l
restitui persoanei care l-a pierdut sau autorităților în termen de 10 zile.
Neîndeplinirea acestei obligații e incriminate distinct în codul penal, constituind infracțiune, având la
bază o normă onerativă de incriminare.
Infracțiune omisivă cu termen.
În variantă sa de bază, situația premise e constituitp de preexistența unui bun găsit (infracțiunea nu se
poate comite dacă n-ai gasit niciun bun).
În variantă asimilată, situația premise e constituită din bunul ajuns din eroare ori ăn mod fortuity în
posesia făptuitorului, cee ace înseamnă că la momentul intrării în posesie se constată existența erorii asupra
destinatarului de către persoana care il posedă ori există o eroare care poartă asupra altor elemente și asupra
destinatarului.
De exemplu la primirea unui colet postal, obligația de a-l restitui în termen de 10 zile autorităților

Presupune două situații, și-anume un bun găsit și un bun ajuns din eroare la făptuitor, acestea
reprezintă situații premise.
 Referitor la 1, facem precizarea că bunul găsit presupune faptul că e un bun pierdut, adică ieșit din
sfera de stăpânire a proprietarului, independent de voința lui, fără ca acesta să mai știe unde se află bunul.
Nu se încadrează bunul lăsat temporar într-un anume loc, bunul uitat, în aceste cazuri bunurile
însușite constituie obiectul material al infracțiunii de furt.

Bunul găsit = acel bun care intră în sfera de stăpânire a unei persoane în împrejurări care-l fac să
creadă pe găsitor că acel bun a ieșit involuntar din posesia altei persoane, prin raportare la locul în care a fost
găsit, acest loc fiind unul care exclude posibilitatea lăsării voluntare a bunului de către posesor.

Situația de bun găsit face diferența fată de infracțiunea de furt, în situația bunului găsit se va reține
art. 243, dacă această situație nu e doar invocată artificial, cu interesul de a ascunde un furt.
Presupune două modalități:
 una omisivă, de a nu preda bunul, care nu e susceptibilă de tentativă. Este faptă omisivă cu termen,
10 zile.
 Și una comisivă, dispun de un bun ca și cum ar fi al meu. Se consumă la data primului act de
dispunere material.

Bunul ajuns din eroare la făptuitor- legea incumbă obligația de a preda sau de a nu însuși bunul.

Practica judiciară a reținut existența acestei infracțiuni în situația în care o persoană vârstnică având
de achitat unele lucrări de reparare la propria casă către 3 meseriași, a mers la o bancă unde avea un cont și a
soclititat 30.000 lei, iar funcționarul bancar i-a eliberat suma într-un plic pe care din eroare, persoana
vătămată nu i-a numărat, înmânăndu-I celor 3 meseriași ca atare, aceștia și-au însușit suma de bani, rezultă
dosar penal, condamnarea pentru că aceștia trebuiau primească doar 3000 lei.

ART. 244 ÎNȘELĂCIUNEA

Art. 244 Înşelăciunea (1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă,
se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Furtul de la hoț: u creează o pagubă, dar tot e furt.

Furtul de la proprietar: îi crează o pagubă.
Nu poate exista înșelăciune fără pagubă!!!

Paguba constituie element constitutive al infracțiunii de înșelăciune. Aceasta poate fi privită dintr-o
dublă perspectivă:
 Element constitutive de latură obiectivă (înselăciune formă consumată)
 Temeiul exercitării acțiunii civile fiin consecința unei fapte civile delictuale.

Scopul- elementul constitutive de latură subiectivă.

Poate exista tentativă, care e incriminată, fără pagubă.

Acțiunea de inducer în eroare prin una din cele două modalități normative:
- Prezintarea ca adevărată a unei fapte mincinoase.
- Prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Nu contează gradul de credibilitate al minciunii, cât de credibilă e (irelevant).
 Nu contează percepția publicului, ci inducerea în eroare a victimei (de exemplu vrăjitoria)
Ca făptuitor, trebuie să induc (nu neapărat printr-un comportament verbal) în eroare, nu să profit de
starea de eroare a victimei.
Inducerea în eroare abăncilor comerciale prin acte false (adeverință de venit, de salariu) în vederea
obținerii unui credit.
Situația în care banii au fost plătiți conform scadentului, există înșelăciune? Da pentru că paguba s-a
produs în momentul în care banii au intrat în posesia făptuitorului, chiar dacă acesta a plătit ulterior ratele.
Infracțiune consumată, ea există.
Poate avea doar doar valoarea unei circumstanțe atenuante, alin. 2, variantă agravata.

Mijloc fraudulos = acela care creează aparența veridicității.

Variantă de bază se regăsește în aliniatul 1, iar variantă agravată se regăsește în aliniatul 2.
Se comite întotdeauna cu intenție direct calificată prin scop.
Elementul material este reprezentat de inducerea în eroare, în urma căreia victim ia o decizie
păgubitoare din punct de vedere material.
Este vorba de înșelăciune doar dacă inducerea în eroare e determinate de încheierea contractului.
Împăcarea înlătură răspunderea penală. Operează pentru toți participanții la fapta.
Tăinuire-nu cunosc că bunul provine dintr-o infracțiune, dar ulterior accept.

Noţiune. Înşelăciunea constă în fapta persoanei care, pentru a obţine un folos material injust, induce
în eroare o altă persoană prin amăgire, cauzându-i astfel o pagubă materială. Incriminarea este preluată din
vechiul Cod penal (art. 215), iar diferenţa dintre cele două texte este dată de renunţarea la unele variante
agravate şi de posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcarea părţilor.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale cu caracter patrimonial care presupun ca în
relaţiile dintre oameni să existe un minim de bună credinţă.
Obiectul material al infracţiunii poate fi un bun mobil sau imobil. Subiectul activ poate fi orice
persoană.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv este persoana păgubită prin acţiunea de inducere în eroare. Uneori persoana indusă
în eroare nu este aceeaşi cu persoana păgubită. De exemplu, făptuitorul îi spune copilului rămas singur
acasă, că a fost trimis de părinţii acestuia să ia o sumă de bani pentru a achiziţiona un anumit obiect.
Inducerea în eroare se comite asupra copilului, dar paguba constând în 87 suma de bani remisă făptuitorului
este suportată de părinte. În astfel de cazuri avem un subiect pasiv primar (cel păgubit) şi un subiect pasiv
subsidiar (cel indus în eroare).
Latura obiectivă.
Elementul material al înşelăciunii constă în acţiunea de inducere în eroare, amăgire a victimei.
Inducerea în eroare trebuie să se realizeze prin prezentarea ca adevărată, a unei fapte mincinoase sau ca
mincinoasă, a unei fapte adevărate. Mijloacele cu ajutorul cărora făptuitorul induce în eroare victima sunt
foarte variate în practică, unele dintre ele relevând imaginaţia şi ingeniozitatea infractorilor. Chiar dacă
aparent, remiterea bunurilor de către persoana vătămată se realizează cu consimţământul ei, acest
consimţământ este viciat prin inducerea în eroare.
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în patrimoniul persoanei vătămate. Între
acţiunea de inducere în eroare şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Înşelăciunea se comite numai cu intenţie directă calificată prin scop deoarece
legea pretinde ca făptuitorul să fi acţionat cu un anumit scop: obţinerea unui folos patrimonial injust pentru
sine sau pentru altul. Nu interesează dacă făptuitorul a obţinut sau nu acel folos. Scopul are în această
situaţie, înţelesul de finalitate şi caracterizează latura subiectivă.
Tentativa este posibilă şi este pedepsită de lege. Există tentativă ori de câte ori s-a realizat
inducerea în eroare, dar nu s-a produs paguba. Spre exemplu, comite tentativă la înşelăciune acela care se
prezintă drept delegatul unei societăţi comerciale şi încarcă de la un depozit en-gros marfă, dar gestionarul
depozitului observă că actele prezentate sunt falsificate şi opreşte încărcarea camionului. Regimul
sancţionator.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma simplă este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
 Forme şi modalităţi. Alin. 2 descrie forma calificată a înşelăciunii, iar elementul circumstanţial de
agravare îl constituie folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase.
Folosirea numelor mincinoase constă în utilizarea de nume care în realitate nu aparţin făptuitorului;
folosirea de calităţi mincinoase presupune atribuirea de titluri, funcţii, grade de rudenie, etc. pe care autorul
nu le deţine. În fine, mijloacele frauduloase sunt orice mijloace apte să inducă în eroare: pachete de hârtie
albă tăiată la dimensiunea unor bancnote reale, dar care au doar deasupra o bancnotă reală; inele ori alte
bijuterii confecţionate din material galben despre care făptuitorul pretinde că sunt din aur, etc.
Dacă mijloacele frauduloase constituie prin ele însele o altă infracţiune, se vor aplica regulile
concursului de infracţiuni (bancnote falsificate, acte false, etc.).
Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma calificată este închisoarea de la unu la 5 ani. Aspecte
procesuale. Deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

ART 245 ÎNȘELĂCIUNEA PRIVIND ASIGURĂRILE

Art. 245 Înşelăciunea privind asigurările (1) Distrugerea, degradarea, aducerea în

stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii,
degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul,
suma asigurată, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează sau
agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Sub această denumire, legea incriminează variantă special de înșelăciune.

Există 2 variante de incriminare, altfel spus, art. 245 se poate grefa:
a. Pe un contract de asigurare de bunuri.
Fapta în discuție reprezintă o modalitate de a frauda societățile de asigurări, producând intenționat
situația aferentă riscului împotriva căruia bunul a fost asigurat.

b. Pe un contract de asigurare a unei persoane cu privire la anumite riscuri.

Se incriminează fapta persoanei care, în scopul de a obține suma de bani prevăzută în contract,
simulează, cauzează sau agravează leziuni ori vătămări corporale.

Înșelăciune aprivind asigurarea e infracșiune de pericol, în oricare din cele două modalități pentru că
normele nu condiționează existența infracțiunii de producerea unei pagube.

Persoanele care își simulează decesul pentru ca persoanele desemnate în polița de asigurare să intre
în posesia sumei- înșelăciune pe art. 244.
 ART. 246 DETURNAREA LICITAȚIILOR PUBLICICE

Art. 246 Deturnarea licitaţiilor publice Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau
corupere, un participant de la o licitaţie publică ori înţelegerea între participanţi pentru a
denatura preţul de adjudecare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Se grevează pe existența unui act de corupție.

Presupune existența a două modalități normative diferite, îndepărtarea prin constrângere sau
coruperea unui participant la o licitație publică.
Fapta persoanei care acceptă banii pentru a renunța la licitație publică nu e prevăzută de legea
penală- corupere.
Constrângerea (morală/ fizică- fapta poate îmbrăca forma unei vătămări corporale, loviri sau alte
violențe) absoarbe dar art. 193, alin.1 cu restul intră în concurs.
Coruperea, fără folosul sexual.
Este subiect al infracțiunii doar cel care dă banii, nu cel care îi ia.
Întelegerea între participanți pentru a deturna prețul.

Împotriva cui e îndreptată fapta?

- Legiuitorul ar trebui să precizeze destinatarul.
- Impotriva membrilor de familie se va reține doar vătămare corporală, loviri sau alte violențe.
Constrângerea absoarbe doar art. 193 (1).
Constrângerea intră în concurs cu art. 193 (2).
Alte modalități de a deturna, notarea în caietul de sarcini a unor condiții pe care participantul nu le
îndeplinește și care sunt irelevante pentru licitațiile publice, nu e prevăzută de legea penală.
ART. 247 EXPLOATAREA PATRIMONIALĂ A UNEI PERSOANE VULNERABILE

Art. 247 Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile (1) Fapta

creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de
vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei
de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru
sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de
această prestaţie se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei
intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la
constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, dacă s-
a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Se grefează pe existența unei stări de vădită vulnerabilitate victimală datorită vârstei, sănătății,
infirmității, relația de dependență în care un debitor se află fașă de creditororul său, iar ăn această stare e
exploatată în sensul de a o determina pe victim să constituie, să transmită un drept real, drept de creanță de
valoare disproporționată în raport cu valoarea împrumutului acordat.

Noţiune. Infracţiunea este reglementată sub două forme: simplă (tipică) şi agravată. Potrivit alin. 1,
în forma sa tipică, fapta constă în fapta creditorului care cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri,
profită de starea vădită invulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori
relaţiei de dependenţă faţă de el şi îl face pe acesta să constituie sau să transmită un drept real sau de creanţă
cu valoare disproporţionată faţă de această prestaţie.
Incriminarea are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal. 90 S-a arătat în doctrină că
prin introducerea acestei incriminări s-a dorit reprimarea unor fapte care au proliferat în ultimii ani şi care au
produs consecinţe grave pentru cei care au căzut victimă unor astfel de practici (de ex. persoane în vârstă sau
bonave care şi-au pierdut locuinţele în urma unor înţelegeri patrimoniale disproporţionate)1 .
 Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de afaceri dintre debitori şi creditori care
pretind ca actele prin care se constituie ori se transmit drepturi reale sau de creanţă să fie încheiate cu bună
credinţă.
Obiect material îl constituie bunurile sau valorile la care se referă actele juridice. Subiectul activ
este creditorul dreptului real ori de creanţă.
Subiect pasiv este debitorul aflat în stare de vădită vulnerabilitate, stare care se datorează vârstei,
stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă faţă de creditor.
Latura obiectivă.
Elementul material al formei tipice îl constituie acţiunea creditorului de a determina debitorul să
constituie ori să transmită un drept real sau de creanţă. Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt
următoarele: - acţiunea de determinare trebuie să se comită cu ocazia dării cu împrumut de bani de către
făptuitor; - făptuitorul să profite de vădita stare de vulnerabilitate a debitorului; - constituirea sau
transmiterea dreptului real sau de creanţă se face pentru făptuitor sau pentru o altă persoană; - între prestaţia
creditorului şi dreptul real sau de creanţă constituit ori transmis de către debitorul victimă, să existe o vădită
disproporţie.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru integritatea patrimonială a debitorului vulnerabil,
independent de faptul că s-a pricinuit sau nu o pagubă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte. Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
Forme agravate. Alineatul al 2-lea introduce o formă agravată a infracţiunii care constă în punerea
unei persoane, în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau substanţe
psihoactive, în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea un drept real sau de
creanţă ori să renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă.
Forma agravată se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

ART. 248 SANCȚIONAREA TENTATIVEI

Art. 248 Sancţionarea tentativei Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 239 alin.
(1), art. 241 şi art. 244-247 se pedepseşte.
 CAPITOLUL IV
FRAUDE COMISE PRIN SISTEME INFORMATICE ȘI MIJLOACE DE
PLATĂ ELECTONICE

ART. 249 FRAUDA INFORMATICĂ

Art. 249 Frauda informatică Introducerea, modificarea sau ştergerea de date

informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a
funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine
sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.

Sistemul informatic trebuie să aibă la bază un program informatic. Se comite doar cu intenție direct
calificată prin scop.
Infracțiune de rezultat, tentativa sancționabilă.

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a introduce, modifica sau şterge date informatice, prin
restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod, a funcţionării unui sistem
informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material, pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă
unei persoane. Incriminarea este preluată din art. 49 al titlului III din Legea nr. 161/20031 .
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care au ca obiect patrimoniul unei persoane
prin protejarea datelor informatice şi a sistemelor informatice.
Obiect material al infracţiunii îl constituie sistemele informatice asupra cărora acţionează
făptuitorul.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, deoarece legea nu pretinde vreo calitate
specială a făptuitorului. Participaţia pensală este posibilă.
Subiect pasiv poate fi persoana fizică sau juridică al cărei patrimoniu a fost afectat de săvârşirea
faptei. Latura obiectivă.
 Elementul material se poate realiza prin oricare din următoarele acţiuni:
- introducerea datelor informatice;
- modificarea datelor informatice;
- ştergerea datelor informatice;
- restricţionarea accesului la datele informatice sau
- împiedicarea funcţionării unui sistem informatic.
Primele patru acţiuni se referă la datele informatice şi presupun adăugarea altor date informatice,
schimbarea, respectiv alterarea datelor informatice reale cu altele ori eliminarea lor, precum şi oprirea sau
blocarea accesului obişnuit la aceste date.
Ultima acţiune constă în blocarea unui sistem informatic, astfel încât acesta nu mai funcţionează un
anumit interval de timp.
Urmarea imediată se concretizează într-o pagubă produsă patrimoniului unei persoane. Latura
subiectivă. Fapta se poate comite numai cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit: acela de a obţine
un beneficiu material pentru sine sau pentru altul. Scopul are înţelesul de finalitate şi caracterizează latura
subiectivă şi nu latura obiectivă, aşa cum s-a susţinut în doctrină .
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

ART. 250 EFECTUAREA DE OPERAȚIUNI FINANCIARE ÎN MOD FRAUDULOS

Art. 250 Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos (1) Efectuarea unei
operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă
electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără consimţământul titularului, a unui
instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează efectuarea uneia dintre operaţiunile prevăzute
în alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de
date de identificare fictive.
(3) Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în
vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1), se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
Noţiune. Potrivit alin. 1 al art. 250, infracţiunea constă în efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar,
încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea fără
consimţămîntul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea
acestuia. Forma asimilată din alineatul 2 constă în efectuarea oricăreia din operaţiunile enumerate la alin. 1, prin
utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive. Incriminarea
este preluată din art. 27 al Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care se dezvoltă în legătură cu comerţul electronic şi
corectitudinea care trebuie manifestată în cadrul acestor relaţii.
Obiect material există în ipoteza utilizării instrumentului de plată electronic.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă.
Subiect pasiv este persoana titulară a instrumentului de plată electronică utilizat fără drept sau titulara datelor
de identificare.
Latura obiectivă.
Elementul material constă în acţiunea de efectuare a unei operaţiuni de comerţ electronic (retragere de
numerar, încărcare ori descărcare a unui instrument de monedă electronică, transfer de fonduri).
 Cerinţa esenţială a elementului material al variantei din alin. 1 este ca acţiunea să se realizeze prin unul din
următoarele mijloace:
- utilizarea unui instrument de plată electronic fără consimţământul titularului;
- utilizarea datelor de identificare a unui instrument de plată electronic, fără consimţământul titularului. Pentru
varianta din alin. 2, cerinţa esenţială a elementului material se referă la:
- utilizarea neautorizată a datelor de identificare;
- utilizarea de date de identificare fictive.
Instrumentul de plată electronic poate fi cardul bancar de salariu, de credit, de cumpărături, etc. Latura subiectivă.
Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pederpseşte.
Regimul sancţionator. Atât forma tip cât şi forma asimilată se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Forme atenuate. În alin. 3 este descrisă o formă atenuată a infracţiunii constând în transmiterea neautorizată
către altă persoană a oricăror date de identificare, în vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute la alin. 1. În
esenţă, acestea sunt acte de complicitate materială anterioară care au fost însă incriminate în mod distinct şi sunt
pedepsite cu închisoare de la 1 la 5 ani. 93
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă revine judecătoriei.

ART. 251 ACCEĂTAREA OPERAȚIUNILOR FINANCIARE EFECTUATE ÎN MOD

FRAUDULOS

Art. 251 Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos (1)

Acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui
instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin
folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul
titularului său, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează acceptarea uneia dintre operaţiunile prevăzute în
alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Noţiune. Potrivit alineatului 1, infracţiunea constă în acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar,
încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este
efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul
titularului său. În alineatul 2 se regăseşte o variantă de specie a infracţiunii care constă în acceptarea oricăreia
dintre operaţiunile menţionate în alin. 1, cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a unor date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive. Incriminarea este preluată din art. 28 al Legii nr.
365/2002 privind comerţul electronic. Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale privitoare la
comerţul electronic şi încrederea care trebuie să existe în instrumentele de plată electronică. Infracţiunea nu
are obiect material. Subiectul activ poate fi orice persoană, însă de cele mai multe ori este vorba despre
persoane care activează în cadrul unor societăţi care practică acte de comerţ cu muijloace de plată electronică.
Subiect pasiv este titularul instrumentului de plată electronică sau cel căruia îi aparţin datele de identificare
utilizate. Latura obiectivă. Elementul material constă în acceptarea oricăreia dintre următoarele operaţiuni:
retragere de numerar; încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică; transfer de fonduri.
Termenul „acceptare” are înţelesul de confirmare, validare a unor demersuri efectuate, în urma cărora
operaţiunea respectivă produce efectele scontate cu privire la plată. Urmarea imediată presupune o stare de
pericol pentru activitatea de comerţ electronic. Adiacent, se poate produce o pagubă titularului de instrument
de plată electronic, dar pentru consumarea infracţiunii, aceasta nu este necesară. Latura subiectivă. Fapta se
comite cu intenţie iar făptuitorul trebuie să cunoască împrejurarea că operaţiunea acceptată s-a realizat prin
folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul titularului său ori prin
utilizarea neautorizată a unor date de identificare (reale) sau prin utilizarea de date de identificare fictive. În
lipsa unei asemenea atitudini subiective, fapta nu constituie infracţiune. Tentativa se pedepseşte. Regimul
sancţionator. Indiferent de modalitatea normativă în care se comite, fapta se pedepseşte cu închisoare de la
 unu la 5 ani. Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare
a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

ART. 252 SANCȚIONAREA TENTATIVEI

Art. 252 Sancţionarea tentativei Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul capitol se

pedepseşte.

CAPITOLUL V
DISTRUGEREA SI TULBURAREA DE POSESIE

ART. 253 DISTRUGEREA

Art. 253 Distrugerea (1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de

neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare
sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei
persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a
produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul
cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun,
săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să
pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparţine
făptuitorului.
(6) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(7) Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.

Este faptă prevăzută de legea penala, fie că se comite intenționat, fie din culpă ori preterintenție.
Codul prevede 3 infracțiuni de distrugere.

În ceea ce privește fapta intenționată aceasta e incriminată prin mai multe acțiuni: (elementul
material)
- Distrugere, bunul încetează să mai existe fizic.
- Degradare, afectarea potențialului esthetic și de utilizare a bunului.
- Aducerea în stare de neîntrebuințare.
- Împiedicarea luării masurilor de conservare, salvare- în cazul existenței unei obligații de conservare/
salvare.
- Înlăturarea măsurilor luate.
Distrugerea propriului bun nu este infracțiune, dacă se aduce atingere dreptului sau interesului
legitim al altei persoane, este vorba de interesul legitim general, derive din dreptul de proprietate.
În cazul unui furt nu se reține concurs cu distrugerea, ci se reține furt, distrugerea devine un atribut al
însușirii dreptului de proprietate.
De exemplu, dau 3 palme la 3 inși, 3 loviri.
Dacă dau 1 palmă, depunde plângere- 1 lovire.
Art. 253 (2) distrugerea unui înscris sub semnătură privată.
Aliniatul 2 nu e o incriminare complete.
Nu e prevăzută nici la intracțiunea contra justiției.
 De exemplu? Decizia primarului, inscris official)
Art. 275: în scopul de a împiedica aflarea adevărului, H.J., consfințelte adevărul judiciar, nu conduce
la aflarea adevărului.
Înscris: un exemplar, alt exemplar, nu e vorba despre copii, ci despre originale.
Copia unui înscris- copia poate fi autentică sau exemplarul e deja auttentic.
Distrugerea unui înscris oficieal se încadrează la art. 253 (1) și nu aliniatul 2.

Distrugerea intenționată: Bun propriu (care aparține unui patrimoniu cultural) nu mai conteazp ca e
în proprietatea făptuitorului, astfel e distrugere pe aliniatul 3, deoarece se lezează interesul general
(patrimonial cultural).

Noţiune. În dreptul nostru penal, distrugerea este incriminată încă de la apariţia primelor legiuiri, iar în prezent
se regăseşte în Codul penal sub următoarele variante: - distrugerea forma tip (simplă şi cu formele agravate) - art.
253; - distrugerea calificată - art. 254; - distrugerea din culpă - art. 255.
În forma tip, infracţiunea constă în fapta persoanei care distruge, degradează sau aduce în stare de
neîntrebuinţare, un bun aparţinând altuia ori împiedică luarea măsurilor de conservare sau salvare a unui asemenea
bun, respectiv înlătură măsurile luate.
Incriminarea acestei fapte asigură protecţia bunului, privită din perspectiva stării materiale a acestuia. Cu
unele deosebiri, distrugerea era incriminată şi în vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale patrimoniale care privesc securitatea existenţei
materiale şi a stării de fapt a bunurilor.
Obiectul material poate fi orice bun mobil sau imobil. Lucrurile lipsite de valoare economică nu pot fi obiect
al infracţiunii. Bunul trebuie să fie al altuia, iar în variantele agravate ale alin. 3-4 din art. 253, bunul poate fi şi al
făptuitorului.
Subiectul activ poate fi orice persoană, alta decât proprietarul bunului. La variantele din alin. 3-4 ale art. 253,
subiect activ poate fi chiar şi proprietarul bunului, aici fiind incriminată în mod excepţional şi distrugerea bunului
propriu, cu condiţia ca bunul să facă parte din patrimoniul cultural sau cu condiţia ca fapta să se fi comis prin
incendiere, explozie sau alt mijloc asemănător.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este persoana al cărei bun a fost distrus, sau
persoana care avea un anumit drept asupra bunului (de ex. banca în favoarea căreia este gajat sau ipotecat un bun).
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din următoarele acţiuni:
- distrugere (presupune nimicirea, desfiinţarea completă a bunului);
- degradare (constă în stricarea parţială a bunului); - aducere în stare de neîntrebuinţare (bunul nu mai poate fi
folosit conform cu destinaţia sa, starea de neîntrebuinţare poate fi totală sau parţială, permanentă sau temporară); -
împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun (aceste măsuri trebuie să fie unele serioase
şi eficiente);
- înlăturarea măsurilor de salvare sau conservare luate.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune de regulă, ca bunul să aparţină altei persoane, dar la
variantele agravate (art. 253 alin. 3 şi 4, bunul poate fi şi al făptuitorului).
Urmarea imediată constă în schimbarea în sens negativ a situaţiei de fapt a bunului, faţă de starea pe care o
avea înaintea comiterii infracţiunii.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie.
Tentativa se pedepseşte numai în cazul variantelor agravate descrise în alineatele 3 şi 4. Regimul
sancţionator.
Forma simplă a infracţiunii, prevăzută în alin. 1 al art. 253 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
Forme agravate şi calificate: Alineatele 2, 3 şi 4 introduc forme agravate ale infracţiunii de distrugere, după
cum urmează: Alin. 2: distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei
persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Împrejurarea care agravează fapta are în vedere natura bunului asupra căruia se comite fapta: un înscris sub
semnătură privată care serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială.
Cerinţa esenţială a elementului material constă în producerea unei pagube. Alin. 3: dacă fapta priveşte bunuri
care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. De această dată, elementul
circumstanţial de agravare care se referă tot la natura bunului, presupune ca acesta să facă parte din patrimoniul
cultural. Alin. 4: distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin
incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Agravarea faptei este justificată de periculozitatea mijloacelor de comitere a faptei (explozie, incendiere),
legiuitorul menţionând că fapta se poate comite şi prin alte mijloace, fără a le enumera, cu condiţia ca acel mijloc
să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Aspecte procesuale. Pentru forma simplă din alineatul 1 şi pentru forma agravată prevăzută în alin. 2,
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori
retragerea ei înlătură răspunderea penală. Pentru oricare dintre formele de incriminare, competenţa de soluţionare
a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

ART. 254 DISTRUGEREA CALIFICATĂ

Art. 254 Distrugerea calificată (1) Dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca
urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor
lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea
sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

Noţiune. Infracţiunea descrisă în art. 254 reprezintă forme agravate ale faptelor descrise în art. 253, analizat
anterior, cu condiţia ca urmarea acestor fapte să fie producerea unui dezastru. Prin urmare, nu se mai impune
analizarea elementelor infracţiunii, singura diferenţă faţă de considerentele teoretice de mai sus constând în urmarea
imediată a faptei: producerea unui dezastru.
În accepţiunea legiuitorului, potrivit alin. 2 al art. 254, dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor
bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea
sau vătămarea corporale a două sau mai multor persoane. 96 Regimul sancţionator.
Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă revine tribunalului.
Fapta de la art. 253, o altă urmare imediată, mai periculoasă, rezultă un dezastru.

ART.255 DISTRUGEREA DIN CULPĂ

Art. 255 Distrugerea din culpă (1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în
care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă
este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
(4) Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12
ani.

Noţiune. Infracţiunea descrisă în art. 255 este o variantă de specie a distrugerii agravate descrise în alin. 4 al
art. 253, singura diferenţă existând în privinţa formei de vinovăţie care presupune culpa. Astfel, fapta constă în
distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin
orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri. Alineatul 2 al art. 255
prevede şi o formă agravată a distrugerii din culpă, ori de câte ori fapta are ca urmare producerea unui dezastru.
Incriminarea exista şi în vechiul Cod penal.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma din alin. 1 este închisoarea de la 3 luni la un
an sau amenda, în timp ce pentru forma agravată care are ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la
12 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă revine judecătoriei.

ART. 256 TULBURAREA DE POSESIE

Art. 256 Tulburarea de posesie (1) Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept,
prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui
imobil aflat în posesia altuia se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

CAPITOLUL VI
Infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave

Art. 2561 Dacă faptele prevăzute la art.

228, 229, 233, 234, 235, 239, 242, 244, 245, 247, art. 249-251 au produs consecințe deosebit
de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
 TITLUL III
INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORITATEA SI FRONTIERA DE STAT

CAPITOLUL I
INFRACȚIUNI CONTRA AUTORITĂȚII

ART. 257 ULTRAJUL

Art. 257 Ultrajul (1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de
comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu
sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale
se majorează cu o treime.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă
privesc un membru de familie al funcţionarului public.
(4) Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se
majorează cu jumătate.

Infracțiune contra autorității publice.

Aceeași împrejurare, integritatea corporală a trei politiști=> 3 infracțiuni de ultraj.
Omorul cu pluralitate de victime, o singură infracțiune de ultraj.
Nu există tentativă la ultraj.

Art. 257 Ultrajul = Art. 279 Ultrajul judiciar

 - Valoarea socială autoritatea publică -valoarea socială înfăptuirea justiției
Infracțiune complexă pentru că absoabe în conținutul său acțiuni sau ănacțiuni ce constituie prin ele
însele fapte prevăzute de legea penală.
Există 4 variante de incriminare:
1. Varianta de bază absoarbe una din următoarele fapte:
 Amenințarea săvârșită nemijlocit ( acea categorie de amenințare săvârșită în prezența
funcționarului public sau prin mijloace de comunicare directă).
 Lovirea sau alte violențe (art. 193 alin. 1 și 2.)
 Vătămarea corporală (art. 194 în totalitate).
 Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte.
 Omorul simplu/ omorul calificat.
 Tentativa faptelor incriminate (anterior menționate).

Se săvârșeste asupra subiectuli pasiv calificat: funcționar public care implică exercițiul autorității de
stat, funcție conferită deținătorului prerogativei de a emite dispoziții general obligatorii ori de a asigura
respecatrea lor, la nevoie, chiar cu forța de coerciție a statului.
SUBIECT PASIV CALIFICAT POT FI: senatorii, deputații, membrii gubernului, prefectul,
consilierii locali, primarii, controlorii RATB, pădurarii ROMSILVA.
NU SE BUCURĂ DE PROTECȚIA LEGII PENALE PRIN INCRIMINAREA ULTRAJULUI:
Studenții Academiei de Poliție și nici elevii M.A.I. (în timpul practicii, dar și pe timpul cursurilor).
Forma de vinovăție: forma faptelor absorbite.

Noţiune. Această infracţiune constă în fapta persoanei care ameninţă, loveşte, vatămă ori ucide un
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul acelor funcţii. Fapta este incriminată în mai multe
variante de specie şi cunoaşte şi variante agravate. Incriminarea este preluată cu unele modificări din vechiul
Cod penal.
Obiectul juridic special este complex şi constă în principal în relaţiile sociale privitoare la prestigiul
şi protecţia persoanelor care îndeplinesc o anumită funcţie publică ce implică exerciţiul autorităţii de stat, iar
în subsidiar în relaţiile care se referă la libertatea, integritatea corporală, sănătatea sau viaţa funcţionarului
public.
Obiect material este corpul funcţionarului public atunci când fapta se săvârşeşte prin lovire,
vătămare corporală sau omor.
Subiect activ al infracţiunii de ultraj poate fi orice persoană. Fapta se poate comite în participaţie,
sub toate formele acesteia.
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este funcţionarul care exercită
autoritatea de stat şi faţă de care se comite fapta. Pot fi subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii de ultraj:
deputatul, senatorul, un membru al Guvernului, al Curţii de Conturi, poliţistul, primarul, prefectul,
judecătorul, procurorul, agentul fiscal, inspectorul sanitarveterinar1 , jandarmul, poliţistul comunitar, etc.
Pluralitatea subiectului pasiv secundar va atrage întotdeauna, existenţa unui concurs de infracţiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiuni alternative, fiecare dintre ele fiind suficientă
pentru existenţa infracţiunii. Astfel, elementul material poate consta în acţiuni de:
- ameninţare nemijlocită sau prin mijloace de comunicare directă: telefon, telegramă, SMS, e-mail;
- lovire sau alte violenţe
- vătămare corporală,
- lovire sau vătămare cauzatoare de moarte şi respectiv,
- omor, aşa cum au fost analizate cu ocazia studierii incriminărilor respective.
Fiind o infracţiune complexă, ultrajul va absorbi în conţinutul său ameninţarea, lovirile sau alte
violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte şi respectiv, omorul.
Cerinţa esenţială a elementului material pentru toate variantele de incriminare constă în aceea că
acţiunea trebuie să fie îndreptată contra unui funcţionar public care se află în exerciţiul funcţiunii sau pentru
acte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Nu prezintă importanţă dacă funcţionarul îşi exercita atribuţiile la
sediul instituţiei sau în altă parte, în misiune şi chiar în afara programului de serviciu. Pentru a se afla sub
protecţia incriminării din art. 257, funcţionarul trebuie să fi acţionat însă în conformitate cu atribuţiile de
serviciu şi nu abuziv. În caz contrar, fapta va fi încadrată potrivit art. 206, 193, 194, 195, 188, 189 din C.
penal, iar funcţionarul public nu mai beneficiază de protecţia instituită prin art. 257, fapta încadrându-se în
dispoziţiile anterior menţionate.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea cu care a fost investit
funcţionarul. Secundar poate exista o atingere adusă integrităţii corporale, sănătăţii sau chiar vieţii
funcţionarului. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Cerinţa esenţială a laturii subiective presupune că făptuitorul cunoaşte:
- calitatea persoanei pe care o agresează;
- împrejurarea că aceasta se află în exerciţiul funcţiunii ori
- că faptele la care se referă acţiunea au fost îndeplinite de funcţionar în exerciţiul funcţiunii.
Tentativa este posibilă şi se sancţionează conform reglementării privitoare la infracţiunea de
origine. Regimul sancţionator.
În forma tipică din alineatul 1, ultrajul se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în lege pentru
infracţiunea comisă, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
Forme agravate şi variante de specie În alin. 2 şi alin. 3 sunt descrise două variante de specie,
constând în săvârşirea unei infracţiuni (alta decât acelea enumerate în alin. 1), asupra unui funcţionar public,
care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau asupra unui membru al familiei sale,
ori asupra bunurilor acestora, în scop de intimidare sau răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
De această dată, fapta se poate comite numai cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit
(intimidarea funcţionarului) sau prin mobilul făptuitorului (răzbunarea). Pedeapsa este este aceea prevăzută
de lege pentru infracţiunea de bază, ale cărei limite se majorează cu o treime.
Alin. 4 descrie o variată agravată a faptelor descrise în primele trei alineate, iar elementul
circumstanţial de agravare îl constituie calitatea specială subiectului pasiv: aceea de poliţist sau jandarm
aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, sau în legătură cu exercitarea acelor atribuţii. Limitele speciale
ale pedepselor se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă revine judecătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către procuror. Dacă ultrajul
se comite prin omor ori prin loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă revine tribunalului, iar urmărirea penală este efectuată de către procuror.
 ART. 258 UZURPAREA DE CALITĂȚI OFICIALE

Art. 258 Uzurparea de calităţi oficiale (1) Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale
care implică exerciţiul autorităţii de stat, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat
de acea calitate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta funcţionarului public care continuă să
exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept
conform legii.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârşite de o persoană care
poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.

Elementul material complex cumulativ, format din 2 acțiuni:

 Folosirea fără drept a unei calități oficiale- presupune atribuirea acelei calități în mod nereal,
uzează de documente false.
 Îndeplinirea unei acțiuni legate de acea calitate.
Dacă nu sunt săvârșite cumulative nu exista fapta prevăzută de legea penală.
Calitatea trebuie să implice exercițiul autorității de stat și să fie pretinsă.
- Dacă nu a îndeplinit niciodată această calitate. (variantă de bază)
- Dacă a deținut calitatea și o exercită în continuare. (variantă asimilată)
De regulă se reține în concurs cu fals material în înscrisuri oficiale/ uz de fals, întrucât calitatea
oficială pretinsă se probează prin prezența unor legitimații false.
Autorul faptei nu este și falsificatorul documentelor, este sarcina organelor judiciare să stabilească
facă poate deține calitatea de instigator ori tăinuitor.
Concurs: înșelăciunea: vocația ființei umane face ca uzurparea să se facă pentru obținerea
veniturilor ilegale.
Faptă de pericol, după cum oricare dintre faptele prevăzute de legea penalp contra autorității sunt
infracțiuni de pericol, inclusiv ultrajul comis prin omor.

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care foloseşte fără drept o calitate oficială care implică
exerciţiul autorităţii de stat şi îndeplineşte vreun act legat de acea calitate. Incriminarea este preluată cu unele
modificări din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care presupun ca exercitarea calităţilor oficiale care
implică exerciţiul autorităţii de stat să se realizeze numai de către persoanele care sunt învestite în mod legal cu acele
calităţi.
 Subiect activ poate fi orice persoană. La varianta de specie din alin. 2, subiect activ este funcţionarul public
care continuă să exercite funcţia care implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acea calitate.
Participaţia este posibilă.
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică, prejudiciată
prin actele îndeplinite de făptuitor.
Latura obiectivă. Elementul material constă în două acţiuni conjugate care trebuie realizate cumulativ: -
folosirea unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii de stat (adică invocarea, pretinderea ei) şi - îndeplinirea
vreunui act legat de acea calitate.
Cerinţa esenţială a legii constă în împrejurarea că folosirea calităţii oficiale trebuie să se facă fără drept,
adică fără titlu legitim, abuziv, nejustificat sau după ce titlul legitim a încetat (varianta de specie descrisă în alin. 2).
Depăşirea de către un funcţionar a competenţei pe care i-o conferă calitatea respectivă nu constituie uzurpare de
calităţi oficiale, ci infracţiunea de uzurpare a funcţiei (art. 300 din C.penal).
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritate, dar se pot produce şi anumite consecinţe
păgubitoare pentru subiectul pasiv secundar. Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. 102
Varianta agravată. Dacă faptele descrise în alin. 1 şi 2 se comit de către o persoană care poartă fără drept, uniforme
sau semne distinctive ale unei autorităţi publice, această împrejurare agravează fapta care va fi pedepsită cu închisoare
de la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă revine judecătoriei.
 ART.259 SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE INSCRISURI

Art. 259 Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (1) Sustragerea ori distrugerea
unui înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unei persoane dintre cele prevăzute în
art. 176 sau art. 175 alin. (2) se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(3) Tentativa se pedepseşte.

Protecția penală acordată inscrisurilor aflate în păstrarea ori deținerea unei persoane prevăzute de art.
176 sau art. 175 alin. 2 C. Pen., fie el și o persoană particular, din moment ce acel înscris se află în păstrarea,
deținerea cuiva, faptele de distrugere sau sustragere sunt prevăzute de legea penală, încadrarea juridică fiind
art. 259, cu excepția situației în care respectivele înscrisuri sunt înscrisuri judiciare, ce au scop stabilirea
adevărului, într-o procedură judiciară, necesare soluționării unei cauze, sens în care fapta de distrugere, altă
înfracțiune => art. 275 Sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri.

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care sustrage sau distruge un înscris care se află în
păstrarea ori deţinerea unui organ sau instituţii de stat sau publice, din cele prevăzute la art. 176 sau 175 alin.
2 din Codul penal. Incriminarea a fost preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la autoritatea de stat care implică
protejarea existenţei înscrisurilor şi documentelor aflate în deţinerea unor unităţi de stat sau publice.
Obiectul material al infracţiunii este constituit din dosarele, registrele şi înscrisurile aflate în
păstrarea unităţilor de stat. Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală este
posibilă sub toate formele sale.
Dacă subiectul activ este un funcţionar public aflat în exerciţiul îndatoririlor de serviciu, pedeapsa
este mai gravă pentru fapta săvârşită în asemenea condiţii.
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este unitatea sau instituţia care avea
înscrisul în păstrare.
Latura obiectivă. Elementul material al formei tip prevăzute la alin. 1 constă în una din cele două
acţiuni alternative: sustragerea sau distrugerea de înscrisuri. Înţelesul termenilor este acela analizat cu ocazia
abordării incriminărilor din art. 228 (furtul) şi art. 253 (distrugerea) din C. Penal.
Cerinţa esenţială pentru elementul material este ca acţiunea să privească înscrisuri aflate în
păstrarea sau deţinerea organelor prevăzute la art. 176 sau 175 alin. 2 din Codul penal, adică autorităţi
publice, instituţii publice sau persoane juridice care administrează bunuri proprietate publică ori entităţi care
exercită servicii de interes public şi pentru care autorităţile publice exercită controlul sau supravegherea
activităţii.
Nu are importanţă unde anume se afla depozitat înscrisul şi nu interesează dacă aparţinea sau nu
acelei unităţi, fiind suficient că se afla în păstrarea ori deţinerea ei.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.
Regimul sancţionator.
Forma tip a infracţiunii se sancţionează cu închisoare de la unu la 5 ani.
Forma agravată. Alineatul al 2-lea introduce o formă agravată a incriminării, împrejurarea
agravantă constând în calitatea subiectului activ, respectiv fapta se comite de un funcţionar public, aflat în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În această situaţie, maximul special al pedepsei prevăzute în alineatul 1 se
majorează cu o treime.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

ART. 260 RUPEREA DE SIGILII

Art. 260 Ruperea de sigilii (1) Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2
ani sau amenda.

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care înlătură ori distruge un sigiliu legal aplicat.
Sigiliul este acel instrument de care se servesc organizaţiile ori instituţiile de stat pentru a asigura
conservarea sau identificarea bunurilor mobile sau imobile.
Potrivit alineatului 2 al art. 260, fapta este mai gravă dacă este săvârşită de custode. Incriminarea este
preluată din vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la autoritatea de stat care
presupun existenţa şi integritatea sigiliilor aplicate în numele statului.
Obiect material al infracţiunii este însuşi sigiliul aplicat, indiferent că este confecţionat din ceară,
plumb, hârtie sau alt material.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, participaţia fiind posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este unitatea care a aplicat sigiliul.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în vreuna din următoarele acţiuni:
- înlăturarea (scoaterea sigiliului din poziţia pe care o avea, astfel încât nu-şi poate realiza scopul în
care a fost aplicat);
- distrugerea (adică nimicirea, desfiinţarea, sfărâmarea lui).
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca sigiliul să fi fost legal aplicat de organele de
stat competente, după procedura prevăzută în lege. Un sigiliu aplicat abuziv sau nelegal nu poate fi ocrotit
prin această normă de incriminare.
În practica judiciară s-a decis că furtul mărfurilor din vagoanele SNCFR prin ruperea sigiliilor
aplicate de autorităţile vamale se află în concurs cu infracţiunea de rupere de sigilii.
Tot în jurisprudenţă s-a mai decis că furtul de curent electric comis prin înlăturarea sigiliului aplicat
pe contorul electric este un furt săvârşit prin efracţie, fără a se reţine în concurs infracţiunea de rupere de
sigilii, deoarece sigiliul aplicat pe contorul electric nu are rolul de a asigura conservarea sau identificarea
bunului, ci pe acela de a închide caseta cu firele electrice .
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Făptuitorul trebuie să cunoască împrejurarea că înlătură sau distruge un sigiliu aplicat de o autoritate
competentă.
Tentativa nu este pedepsită, deşi este posibilă.
 Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip din alineatul 1 este
închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Forma agravată. Alineatul 2 introduce o formă agravată constând în împrejurarea că fapta este
săvârşită de către custodele bunului asupra căruia s-a aplicat sigiliul, iar pedeapsa în acest caz este
închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

ART.261 SUSTRAGEREA DE SUB SECHESTRU

Art. 261 Sustragerea de sub sechestru (1) Sustragerea unui bun care este legal
sechestrat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2
ani sau amenda.

Măsură asiguratorie.
Bunurile sunt indisponibilizate.
Art. 260 și art. 261 săvârșite de către custode, reprezintă variante agravate.

Noţiune. Infracţiunea constă fapta persoanei care sustrage un bun legal sechestrat. Potrivit alineatului
2 al art. 261, fapta este mai gravă dacă este săvârşită de custodele bunului. Incriminarea a fost preluată din
vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc autoritatea de stat şi dreptul
acesteia de a indisponibiliza anumite bunuri.
Obiectul material îl reprezintă însuşi bunul sechestrat. Subiect activ poate fi orice persoană. Când
subiectul activ are calitatea de custode al bunului, fapta este mai gravă.
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este organul de stat care a instituit
sechestrul
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de sustragere, aşa cum este
definită în art. 228 alin. 1.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca acţiunea de sustragere să aibă loc asupra unui
bun care este sechestrat în mod legal, iar făptuitorul să cunoască această împrejurare. Ori de câte ori se
comite infracţiunea de furt asupra unui bun legal sechestrat, se va reţine un concurs de infracţiuni între art.
228 (furt) şi art. 261 (sustragere de sub sechestru) din Codul penal.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă, iar cerinţa esenţială a
laturii subiective presupune ca făptuitorul să cunoască împrejurarea că bunul fusese anterior sechestrat.
Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută pentru forma tip a infracţiunii este închisoarea de la 3
luni la un an sau amenda.
Forma agravată. Potrivit alin. 2, fapta este mai gravă dacă este săvârşită de custodele bunului. Când
acesta are şi calitatea de proprietar al bunului, în sarcina sa se va reţine doar infracţiunea de sustragere de
sub sechestru, dar dacă făptuitorul nu este proprietar al bunului, ci doar custodele lui, el va săvârşi
infracţiunea de sustragere de sub sechestru, în concurs formal cu infracţiunea de abuz de încredere. Pentru
varianta agravată din alineatul al 2-lea când fapta este săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a
cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

CAPITOLUL II
INFRACȚIUNI PRIVIND FRONTIERA DE STAT

ART. 262 TRECEREA FRAUDULOASĂ A FORONTIEREI DE STAT

Art. 262 Trecerea frauduloasă a frontierei de stat (1) Intrarea sau ieşirea din ţară
prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită:
a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse
ori a unei măsuri educative, privative de libertate;
b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de
intrare sau de şedere în ţară,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Tentativa se pedepseşte.
(4) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de o victimă a traficului de persoane sau de
minori, nu se pedepseşte.

În conținutui său normativ, fapta se comite prin trecerea ilegală a frontierei de stat, fie intrare, fie
ieșire.
Fapta este săvârșită în această manieră și existența fapte de trecere frauduloasă a frontierei statului
strain.
Întrebarea este: care este încadrarea juridică a faptei persoanei care iese fraudulos prin trecerea
frontierei de stat și se întoarce la fel, într-un interval ce nu afectează rezoluția infracțională?
Răspuns: răspunsul trebuie nuanțat de organele judiciare, care trebuie să probeze vinovăția și
rezoluția infracțională unică, sens în care se reține forma continuată, dacă rezoluția infracțională este
distinctă, ne aflăm în fața unui concurs.
Variantă agravata se regăsește la aliniatul 2 litera a.
 ART.263 TRAFICUL DE MIGRANȚI

Art. 263 Traficul de migranţi (1) Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea,

transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a
României, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârşită:
a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3)  Tentativa se pedepseşte.

Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane în

scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.
Are mai multe variante aggravate:
1. Litera a, obținerea directă/ indirectă a unui folos patrimonial.
2. Litera b, prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea migrantului.
3. Litera c, prin supunerea migrantului la tratamente inhumane sau degradante.
Ce presupune tratamentul inumai și tratamentul degradant?
Diferența ete stabilită de jurisprundeța CEDO (1994), data de intensitatea suferinței cauzate ființei umane, în
sensul în care tratamentul inuman cauzează o suferință incompatibilă cu demnitarea uman, tratament
degradant desi efectează demnitatea umană, nu cauzează o asemenea suferință.
În cazul de față o eventuală lipsă de diligență a autorităților române, în efectuarea ancheitei penale
pentru traficul de migranți, care nu iau în calcul că a fost supus la tratamente inumane sau degradante sau
care nu epuizează toate mijloacele probatorii, care să ducă la concluzia că există, are potențialul de a
constitui încălcarea prin neefectuarea anchetei de statul român, atunci când au existat astfel de tratament,
chiar dacă există o hotărâre de condamnare, însă nu și pentru variantă agravată în discuție.
 ART.264 FACILITAREA ȘEDERII ILEGALE ÎN ROMÂNIA

Art. 264 Facilitarea şederii ilegale în România (1) Fapta persoanei care facilitează,
prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României a unei persoane, victimă a unei
infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi, care nu are cetăţenia română şi
nici domiciliul în România, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni.
(2) Când fapta a fost săvârşită:
a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite cu privire la un alt
străin aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
 ART.265 SUSTRAGEREA DE LA MĂSURILE DE ÎNDEPĂRTARE DE
PE TERITORIUL ROMÂNIEI

Art. 265 Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României

Sustragerea de la executarea obligaţiilor instituite de autorităţile competente, de către străinul
faţă de care s-a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost dispusă
interzicerea dreptului de şedere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
 TITLU IV
INFRACȚIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI

ART.266 NEDENUNȚAREA

Art. 266 Nedenunţarea (1) Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei
persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2
ani sau cu amendă.
(2) Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile
competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a
înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

Fapte omisive, nu sunt susceptibile de tentative.

Obligația de a denunța subzistă cu privire la omor, omor calificat, ucidere la cererea victimei,
determinarea sau înlesnirea sinuciderii, ucidere din culp, precum și orice alte fapte prevăzute de legea penală
care au avut ca urmare preterintenționată moartea victimei, de exemplu, loviturile sau vătămările cauzatoare
de moarte, viol, tâlhărie.
 ART.267 OMISIUNEA SESIZĂRI

Art. 267 Omisiunea sesizării (1) funcţionarul public care, luând cunoştinţă de

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.

Fapte omisive, nu sunt susceptibile de tentative.

 ART.268 INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE

Art. 268 Inducerea în eroare a organelor judiciare (1) Sesizarea penală, făcută prin
denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în
legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că
aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare,
dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că
denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.

Are două variante:

- de bază, premise, o faptă nereală (prevăzută de legea penală, dar nu s-a săvârșit)
Sesizare penală cu privire la o pretinsă asemenea faptă, fie în sensul că aceasta a fost săvârșită, fie în
sensul de a-I fi atribuitp unei persoane.
Trebuie să existe denunțare sau plângere.
- Agravată, premise- esxistă fapta, dar e susținută de probe reale.
 ART.269 FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI

Art. 269 Favorizarea făptuitorului (1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul

împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală,
executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.

Se săvârșește doar cu intenție directă calificată prin scop.

Nedenunțarea- doar comisiv. Este vorba de ajutor când este urmată de acțiune.
Nedenunțarea, ajutor făptuitor.
Mărturie mincinoasă în favorizarea infractorului, ramâne doar mărturie mincinoasă, nu există
concurs între acestea.
Pedeapsa mai mică sau egală cu predeapsa prevăzută pentru fapta săvârșită de făptuitor. La fel este si
la tăinuire.
Favorizarea operează in personam, întotdeauana.
 ART. 270 TĂINUIREA

Art. 270 Tăinuirea (1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării
unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că
acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte
natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Favorizare in rem, întotdeauna.
Primire= luarea în stăpânire a bunului, fără ca făptuirorul să îl folosească pentru el, ci îl primește
pentru a-l păstra pentru cel care l-a primit.
Dobândire= luarea în stăpânire a bunului, ca și cum ar fi al său. Se comportă ca un proprietar.
Transformarea- intervenția asupra bubstanței bunului. De exemplu în cazul bijuteriilor, acestea se pot
topi.
Înlesnirea valorificării, este fapta prin care, celui care a dobândit inițial bunul i se asigură
valorificarea lui.
Există înțelegeri, prealabile și concomitente.
Există posibilitatea făptuitorul să nu fie condamnat pentru faptă.
Există posibilitatea ca tăinuitorul să fie condamnat pentru tăinuirea faptei.
 ART. 271 OBSTRUCȚIONAREA JUSTIȚIEI

Art. 271 Obstrucţionarea justiţiei (1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor
faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un
act procedural;
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului
sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost
solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru
infracţiunea care formează obiectul procesului penal.

Necesar ca persoana în cauză să fi fost avertizată, că prin acțiunea sau inacțiunea sa ar obstrucționa
înfăptuirea justiției.
Ate două modalități normative, nu două variante.
a. Împiedicarea fără drept a organelor judiciare să efectueze acte procedurale.
b. Refuzul punerii la dispoziția organelor judiciare.
Martor citat refuză declarație- nu există art. 271.
Faptă omisivă.
Mărturie mincinoasă- comisivă.
 ART.272 INFLUENȚAREA DECLARAȚIILOR

Art. 272 Influenţarea declaraţiilor (1) Încercarea de a determina sau determinarea

unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă
faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al
acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă
declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă
actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
privind concursul de infracţiuni.
(2) Nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana
vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.

Element material: incercare –fără efect, fapta este consumată, nu este vorba de tentative.
Determinare-și-a produs efectul.
Dacă este comisă prin constângere- absoarbe art. 193 (1).
-concurs cu art. 193 (2) și art. 194
 ART.273 MĂRTURIA MINCINOASĂ

Art. 273 Mărturia mincinoasă (1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune
tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Doar cu privire la împrejurarea esențială, despre care a fost întrebat, de ea depinde
soluționarea fonsului, altfel nu e tipică.
Obligația de martor este strict personală

(2) Mărturia mincinoasă săvârşită:

a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau
mai mare
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare
sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se
fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.
 ART.274 RĂZBUNAREA PENTRU AJUTORUL DAT JUSTIȚIEI

Art. 274 Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei Săvârşirea unei infracţiuni
împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat
organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură dintre cele prevăzute în art. 273, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
 ART.275 SUSTRAGEREA SAU DISRTUGEREA DE PROBE ORI
ÎNSCRISURI

Art. 275Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri (1) Sustragerea,

distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de
înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris
necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să
ajungă la destinatar.

ART.276 -ABROGAR PRIN ART. UNIC DIN LEGEA NR. 159/2014.

ART.277 COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIȚIEI

Art. 277 Compromiterea intereselor justiţiei (1) Divulgarea, fără drept, de

informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează
să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat
cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau
împiedicată urmărirea penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o
cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare
definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea
funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor,
expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală,
se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(4) Nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau
activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.

ART.278 ÎNCĂLCAREA SOLEMNITĂȚII SEDINȚEI

Art. 278 Încălcarea solemnităţii şedinţei Întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi

jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei, de către o persoană care
participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
 ART.279 ULTRAJ JUDICIAR

Art. 279 Ultrajul judiciar (1) Ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui
judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu
jumătate.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva
bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă
privesc un membru de familie al judecătorului sau al procurorului.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi faptelor comise
împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
 ART.280 CERCETAREA ABUZIVĂ - de pericol

Art. 280 Cercetarea abuzivă (1) Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau

violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ
de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe
nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.

Are subiect activ nemijlocit calificar care poate fi un organ de cercetare penală, un procuror sau
judecător.
Subiectul Pasiv este calificat, fiind cel urmărit sau judecat într-o cauză penală.
Varianta de bază se regăsește în aliniatul 1:
- întrebuințarea de promisiuni;
- Amenințări;
- alte violente – absoarbe art. 193 (1), iar cu restul intră în concurs.
Varianta asimilată se regăsește în aliniatul 2.
 ART.281 SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE

Art. 281 Supunerea la rele tratamente (1) Supunerea unei persoane la executarea
unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile
legale se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de
a ocupa o funcţie publică.
(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de
reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de
libertate, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului
de a ocupa o funcţie publică.

Orice pedeapsă, orice măsură de siguranță, orice măsură educativă se execute în condiții expres și
limitativ prevăzute de lege.
Orice abatere de la aceste dispoziții legale poate constitui infracțiunea de rele tratamente-aliniatul.
Tratamentul inuman sau degradant reprezintă acea categorie de tratament care în mod necesar trebuie
să atingă un minim de gravitate și să atingă demintatea umană.
Diferenșa o dă intensitatea tratamentului inuman > degradant. Mereu va fi necesară o apreciere post-
factum, dar ea nu poate fi lipsită de calitate, câtă vreme tratamentul aplicat persoanei este ilegal
Tratament degradant- micționarea pe persoana condamnată.
Tratament inuman- izolare de scurtă durată, timp în care condamnatul nu are contact cu nimeni.
Tratament inuman -> suferințe psihice -> degradarea stării de sănătate.
Tortura => atunci când aceste suferințe psihice sa fizice au fost săvârșite cu un anume scop sau
mobil.
 ART.282 TORTURA

Art. 282 Tortura (1) Fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu
consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferinţe
fizice ori psihice:
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau
declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este
bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face
presiuni asupra unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoarea de la 15
la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte.
(5) Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război
sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de
excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat
ordinul superiorului ori al unei autorităţi publice.
(6) Nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale
şi care sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
 ART.283 REPRESIUNEA NEDREAPTĂ

Art. 283 Represiunea nedreaptă (1) Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a
lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind
că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Reţinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică.
 ART.284 ASISTENȚA ȘI REPREZENTAREA NELOIALĂ

Art. 284 Asistenţa şi reprezentarea neloială (1) Fapta avocatului sau a

reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese
contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vătăma interesele
clientului sau ale persoanei reprezentate se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în
scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
 ART.285 EVADAREA

Art. 285 Evadarea (1) Evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când evadarea este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Se consideră evadare:
a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea
perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în
exteriorul locului de deţinere.
(4) Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas
neexecutat din pedeapsă la data evadării.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.

Starea legală de reținere/ deținere: situație premisă.

Stare legală de reținere se află sub efectul ordonanței de reținere 24h emisă de organul competent.
Atenție, aceasta nu este același lucru cu reținerea adiminstrativă de maxim 24 de ore, prevăzută în Legea
218/2002.
Stare de deținere- persoana se află privată de libertate în temeiul unui mandat de arestare la
domiciliu, fie a unui mandat cu pedeapsa cu închisoarea.
 ART.286 ÎNLESNIREA EVADĂRII

Art. 286 Înlesnirea evadării (1) Înlesnirea prin orice mijloace a evadării se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Înlesnirea evadării:
a) săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante;
b) a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare;
c) unei persoane reţinute sau arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnate la o
astfel de pedeapsă
se sancţionează cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite de o persoană care avea
îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut, limitele speciale ale pedepsei se majorează
cu o treime.
(4) Înlesnirea evadării, săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de
a-l păzi pe cel care a evadat, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
 ART.287 NERESPECATAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI

Art. 287 Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (1) Nerespectarea unei hotărâri

judecătoreşti săvârşită prin:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care
este obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către
persoanele care au această obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui
salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea
pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei
hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea,
h) nerespectarea unei măsuri de protecție dispuse în executarea unui ordin european de
protecție,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) În cazul faptelor prevăzute în lit. d)–g), acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(3) În cazul faptei prevăzute la alin. (1) lit. h), împăcarea părților înlătură răspunderea
penală.
 ART.288 NERESPECTAREA SANCȚIUNILOR PENALE

Art. 288 Neexecutarea sancţiunilor penale (1) Sustragerea de la executare ori

neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de
siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus
aceste sancţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta
nu constituie o infracţiune mai gravă.
(2) Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea
după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate
unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 se pedepseşte cu amendă.