!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”. Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei
bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit. Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

learning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro.

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2015
TEMA 6. PRINCIPIUL OPOZABILITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

6.1. Reglementare. Enunţarea principiului

Art. 1281 C.civ. statuează expres asupra opozabilităţii efectelor contractului dispunând:
„Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din
contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Opozabilitatea se înfăţişează ca un principiu general al contractului, şi, mai mult, al actului juridic
civil, deoarece art. 1325 C.civ. statuează că dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod
corespunzător şi actelor juridice unilaterale, neexistând norme speciale în materie, care să îi înlăture
aplicabilitatea.
Opozabilitatea reflectă respectul datorat de terţi faţă de situaţia juridică creată printr-un contract,
aceștia nefiind obligaţi să execute prestaţiile contractuale, dar fiind ţinuţi să se abţină de la orice
comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor.
Opozabilitatea asigură eficacitatea deplină a contractului dar, în acelaşi timp, înseamnă şi că terţii
pot invoca în folosul lor şi împotriva părţilor existenţa acestui contract. De exemplu, terţul va putea
angaja responsabilitatea părţii care, în executarea unui contract, l-a prejudiciat. Deoarece pentru terţi
contractul are valoare de fapt juridic, în sens restrâns, acesta va putea folosi orice mijloc de probă.

6.2. Înţelesurile noţiunii de opozabilitate

Opozabilitate este folosită sub diferite înţelesuri şi în construcţii juridice diferite:
a) opozabilitate virtuală - principiul în sine - şi opozabilitate eficientă - are rolul de a apăra terţii
de unele consecinţe dăunătoare ale contractului;
b) opozabilitate de plin drept şi opozabilitate condiţionată. Opozabilitatea de plin drept sau
naturală – fundamentată pe o prezumţie relativă de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui contract -
este specifică situaţiilor juridice, fiind impusă de asigurarea celerităţii circuitului civil în condiţii de
maximă siguranţă. Opozabilitatea condiţionată presupune instituirea îndeplinirii anumitor formalităţi,
prezumţia relativă generală de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui contract fiind, astfel, înlocuită
de o prezumţie absolută de cunoaştere a contractului;
c) opozabilitate substanţială şi opozabilitate probatorie. Opozabilitatea probatorie vizează
contractul ca mijloc de probă iar cea substanţială vizează contractul ca negotium.

6.3. Opozabilitate - inopozabilitate

Ca regulă, opozabilitatea contractului „operează erga omnes, spontan şi ope legis”, însă, în
anumite cazuri, opozabilitatea faţă de terţi este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi (de exemplu,
în materia cesiunii de creanţă - art. 1581 C.civ. -, a vânzării - art. 1675 C.civ.-, a clauzelor de
insesizabilitate - art. 2329 alin.(3) C.civ.-) ori de existenţa datei certe pe înscrisul sub semnătură privată
ce constată actul (de exemplu, în materia mandatului fără reprezentare, data certă anterioară măsurilor
asigurătorilor sau de executare, asigură opozabilitatea acestuia faţă de creditorii mandatarului care ar dori
să urmărească bunurile dobândite de mandatar în nume propriu, dar pe seama mandantului - art. 2042
C.civ.).
Inopozabilitatea reprezintă ineficacitatea unui act faţă de terţi, permiţând acestora să îi ignore
existenţa sau efectele, chiar dacă el este valabil încheiat. Astfel, faţă de terţi contractul nu îşi va produce
efectele sau îşi va produce doar o parte din efecte, părţile neputând invoca în acest caz efectele produse
între ele de acel contract.

6.5. Simulaţia - excepţia de la principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi

6.5.1. Reglementare. Noţiune
Sediul materiei este în actualul Cod civil, în secţiunea a 6-a intitulată „Efectele contractului”,
subsecţiunea a II-a, „Efectele faţă de terţi”, pct. IV, art. 1289-1294, ce reglementează efectele simulaţiei
între părţi, faţă de terţi, raporturile cu creditorii, proba simulaţiei, includerea actelor unilaterale şi
excluderea celor nepatrimoniale în, respectiv din domeniul simulaţiei. De asemenea, sunt reglementate
1
aplicaţii ale simulaţiei în materia: convenţiei matrimoniale (art. 331), a partajului simulat (art. 679), a
liberalităţilor (art. 992), a donaţiilor (art. 1033) şi a contractului de tranzacţie (art. 2278). Se regăsesc în
legislaţie şi alte norme legate de instituţia simulaţiei, cum este, de exemplu: art. 10 din Legea nr.
115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor
persoane cu funcţii de conducere.
Simulaţia este operaţiunea juridică, prin care se încheie două contracte, unul public, prin care se
creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi altul secret, care corespunde voinţei
reale a părţilor şi prin care se anihilează, în tot sau în parte aparenţa juridică creată prin actul public.
Aceasta are caracter convenţional pentru că se naşte în baza acordului simulatoriu care ţine de esenţa sa.

6.5.2. Scopul şi sancţiunea simulaţiei

Simulaţia este deseori utilizată în vederea comiterii unei fraude la lege, pentru evitarea unei
interdicţii legale sau pentru a se realiza indirect ceea ce legea nu permite a se face direct. Astfel, în
general, simulaţia este analizată pornind de la ideea urmării de scopuri frauduloase, cum sunt: frauda
fiscului, frauda creditorilor sau moştenitorilor rezervatari. Chiar dacă este în general frauduloasă, părţile
pot avea motive să ascundă contractele lor, iar scopul să fie licit, fapt pentru care simulaţia este
reglementată şi nu prohibită legal, acţionând principiul neutralităţii simulaţiei potrivit căruia aceasta nu
este lovită de nulitate cât timp nu există o cauză care să atragă această sancţiune.
Ca excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, simulaţia presupune că, în anumite
împrejurări, o terţă persoană este îndreptăţită să ignore ori să respingă situaţiile juridice create prin
contractul secret, sancţiunea fiind, deci, inopozabilitatea. Simulaţia, în sine, nu constituie o cauză de
nulitate, dar poate duce la nulitate atunci când se urmăreşte fraudarea legii sau vătămarea drepturilor unor
terţe persoane. În plus, nu întotdeauna intenţia de a frauda interesele terţilor este sancţionată cu nulitatea.
Ca regulă, fraudarea intereselor terţilor se sancţionează cu inopozabilitatea faţă de aceştia a contractului
fraudulos, cu excepţia cazurilor în care fraudarea intereselor terţilor constituie o fraudă la lege.

6.5.3. Structura şi condiţiile simulaţiei

Ne aflăm în prezenţa simulaţiei în toate cazurile în care părţile se înţeleg să ascundă terţilor voinţa
lor contractuală reală în spatele unui act aparent care o contrazice, o modifică sau îi schimbă efectele.
Orice simulaţie presupune deci două acte distincte: pe de o parte, un act aparent, care reprezintă ceea ce
părţile au vrut să creadă terţii şi, pe altă parte, un act secret, care reflectă intenţia lor adevărată şi care
trebuie să fie încheiat înaintea sau în acelaşi timp cu actul aparent.
Simulaţia are în structura sa trei elemente: contractul secret, contractul public şi acordul
simulatoriu. Contractul secret (denumit şi ocult sau ascuns) este acela care corespunde voinţei reale a
părţilor şi guvernează adevăratele raporturi juridice dintre părţi, iar cel public (denumit şi ostensibil) este
acela prin care se creează o anumită aparenţă juridică prin care se ascunde realitatea juridică şi ale cărei
efecte sunt modificate în totalitate sau parţial.
Acordul simulatoriu reprezintă manifestarea de voinţă a părţilor de a crea aparenţe şi de a ascunde
raporturile juridice dintre ele, făcând legătura dintre contractul public şi cel secret.
Deoarece acordul simulatoriu, de regulă, face parte din „componenta ascunsă a simulaţiei,
simulaţia are două elemente structurale: contractul public şi contractul secret lato sensu, care este, uneori,
alcătuit din două manifestări de voinţă - acordul simulatoriu şi contractul secret stricto sensu, care este
numai în ipoteza deghizării şi a interpunerii de persoane.
Lipsa existenţei unei operaţiuni juridice oculte între părţile contractante, prin care să fie negate
sau să se schimbe elementele contractului public echivalează cu lipsa simulaţiei. De exemplu, dacă au
existat înstrăinări succesive, menite a scoate din patrimoniul proprietarilor iniţiali şi valorifica un bun la
un preţ avantajos pentru mandatar, nu echivalează cu existenţa unui contract secret.
Una dintre condiţiile discutate o reprezintă identitatea părţilor celor două contracte care formează
operaţiunea juridică a simulaţiei, fiind susţinute două opinii contrare. Într-o susţinere se afirmă că aceasta
reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru existenţa simulaţiei, atât în actul public, cât şi în actul
secret trebuind să figureze aceleaşi părţi. Într-o altă opinie se apreciază că „participarea tuturor
protagoniştilor actului public şi la acordul simulatoriu, constituie caracteristici care sunt de natura, iar nu
2
de esenţa simulaţiei”, deoarece în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane avem de a face cu trei
părţi, una singura fiind comună celor două contracte. Într-adevăr, structura tripartită a simulaţiei prin
interpunere de persoane - contractul public dintre terţul contractant şi interpus, contractul secret în care
figurează interponenetul ca adevărat beneficiar al simulaţiei şi acordul simulatoriu la care participă toate
cele trei părţi - nu presupune participarea persoanei interpuse la încheierea contratului secret stricto
sensu, acesta putând să îşi exprime ulterior acordul cu privire la simulaţie.
Realizarea simulaţiei presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a. anterioritatea sau concomitenţa încheierii contractului secret faţă de cel public. Pentru
existenţa simulaţiei este necesar fie ca actul public şi cel secret să fie încheiate simultan, fie ca actul
secret să fie încheiat anterior celui public şi să fie menţinut şi după acest moment, pentru ca cele două
contracte să coexiste. Încheierea actului public anterior celui ascuns reprezintă doar o modalitate de
modificare sau încetare a primului contract încheiat prin intermediul celui posterior;
b. contractul secret, pentru a avea acest caracter, trebuie să rămână necunoscut terţilor, această
condiţie nefiind îndeplinită atunci când acesta este supus publicităţii sau existenţa sa este menţionată în
actul public.
Orice modalitate prin care actul secret ajunge la cunoştinţa terţilor, ca urmare a modului
intenţionat de manifestare a părţilor, înlătură caracterul secret. Astfel, nu suntem în prezenţa unei
simulaţii, în cazul în care actul secret explică, interpretează, dezvoltă ori completează efectele actului
public. De asemenea, deoarece formalităţile de publicitate sunt incompatibile cu noţiunea de contract
secret, ori de câte ori acesta a fost supus unor formalităţi de publicitate (transcriere, intabularea, înscrire,
primire de dată certă), drept consecinţă, îşi va pierde caracterul secret.
Caracterul secret nu trebuie confundat cu neaducerea la cunoştinţa publicului a încheierii unui
contract, lipsa oricărui mod de publicitate neechivalând cu existenţa simulaţiei, dacă nu este respectată
structura simulaţiei;
c. ambele contracte, atât cel public, cât şi cel secret, să îndeplinească toate condiţiile de
validitate cerute de lege. Potrivit art. 1289 alin. (2) C.civ., indiferent care este voinţa reală a părţilor,
exprimată în contractul secret lato sensu, acesta „nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte
condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă”;
d. intenţia comună a părţilor de a simula (acordul simulatoriu). Acesta presupune că părţile sunt
de acord cu producerea efectelor specifice simulaţiei şi constituie un element intern, o condiţie de esenţa
simulaţiei, în absenţa sa simulaţia neexistând, cele două contracte fiind doar acte juridice succesive lipsite
de efectele simulaţiei.
Datorită acestui acord simulatoriu prin care se urmăreşte crearea unei aparenţe, simulaţia
constituie o minciună comună a părţilor îndreptată împotriva terţilor, ceea ce o distinge de dol prin
intermediul căruia una dintre părţi întreprinde manopere dolosive pentru a înşela cealaltă parte.
Ca natură juridică, acordul simulatoriu este un act juridic nenumit consensual, pentru existenţa sa
fiind necesară întrunirea condiţiilor de fond prevăzute de art. 1179 C.civ.: consimţământ, capacitate,
obiect şi cauză.
Acordul simulatoriu se identifică uneori cu actul secret, el nefiind în acest caz explicit dar este
întotdeauna implicit, respectiv are o existenţă de sine-stătătoare şi intervine cel mai târziu la momentul
încheierii actului secret, în sensul de negotium.

6.5.4. Formele simulaţiei

În funcţie de scopul simulaţiei sau de elementul asupra căruia poartă acordul simulatoriu avem:
simulaţie absolută - părţile stabilesc faptul că între ele nu s-a încheiat în realitate niciun contract şi
simulaţie relativă care se subclasifică în: simulaţie relativă obiectivă, ce poartă asupra naturii juridice ori
asupra unui element obiectiv al contractului public şi simulaţie relativă subiectivă, ce se referă la
identitatea persoanelor care au calitatea de părţi ale contractului secret sau real şi se realizează prin
interpunere de persoane.
După criteriul modului în care este conceput contractul aparent şi al elementului în privinţa căruia
operează simulaţia avem: contractul disimulat, contractul deghizat şi interpunerea de persoane. Pot fi
întâlnite însă construcţii juridice care să îmbine caracteristicile unor forme diferite, cum este cazul
3
donaţiei deghizate prin persoană interpusă.

6.5.3.1. Contractul fictiv

Prin disimulare (contractul fictiv sau simulaţia absolută) părţile încheie un contract public, care, în
realitate, nu există, fiind disimulată complet realitatea. Această formă de simulaţie are ca scop, de regulă,
fraudarea creditorilor chirografari prin reducerea aparentă a activului patrimonial sau chiar frauda la lege.
De exemplu, părţile încheie un contract de vânzare, cel public, şi, concomitent sau anterior acestuia,
încheie şi un contract secret în care prevăd că, în realitate, înstrăinarea nu există. Cum creditorii
chirografari urmăresc teoretic toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi vitoare din patrimoniul
debitorului [art. 2324 alin. (1) teza I-a C.civ.], potrivit contractului public vor putea urmări un patrimoniu
sărăcit aparent. De asemenea au fost întâlnite şi alte cazuri de fictivitate: schimbul fictiv, donaţia fictivă,
închirierea fictivă, partajul fictiv, societatea fictivă.

6.5.3.2. Deghizarea totală sau parţială a contractului secret

În cazul deghizării, părţile încheie un contract secret, ascunzând fie natura acestuia (deghizare
totală) fie unul sau mai multe elemente ale acestuia (deghizare parţială) printr-un contract public.
Deghizarea se mai numeşte şi simulaţie relativă obiectivă deoarece ea poartă asupra unui element
obiectiv al contractului public: fie natura acestuia, fie alt element esenţial sau neesenţial al contractului
public, cum ar fi obiectul, cauza, data, locul ş.a.
Deghizarea totală a fost analizată fie ca o simulaţie asupra cauzei, fie asupra naturii juridice a
contractului. Deoarece natura juridică a contractului este legată de cauza acestuia, ascunderea naturii
juridice constituie o simulaţie a cauzei fiind suficientă simulaţia cauzei pentru existenţa degizării totale.
Deghizarea parţială nu schimbă natura juridică a contractului secret, contractul public
producându-şi efectele între părţile simulaţiei cu excepţia celor mincinoase.

6.5.3.3. Interpunerea de persoane

Interpunerea de persoane este utilizată pentru ocolirea prohibiţiilor legale privind incapacităţile
sau, uneori, numai pentru evitarea indicării identităţii adevăratului beneficiar al contractului. Aceasta se
realizează prin încheierea unui contract public, între anumite persoane, şi a unuia secret în care se arată că
unul dintre cei care au încheiat contractul public nu are calitatea de parte şi se stabileşte adevăratul
contractant. Cele trei părţi poartă denumiri specifice: interponentul, care este beneficiarul real al
dreptului, interpusul (persoana interpusă) care figurează în mod aparent în actul public şi terţul
contractant.
Interpunerea de persoane sau simulaţia relativă subiectivă ia naştere ca urmare a manifestărilor de
voinţă exprimate de trei părţi distincte, dintre care una singură participă la încheierea ambelor contracte
care intră în structura operaţiunii juridice a simulaţiei. „Actul public se încheie între terţul contractant şi
persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul, cu privire la care toţi trei
au convenit să rămână ascunsă, în cele mai multe cazuri, pentru «ocolirea unor norme prohibitive» şi care
este adevăratul beneficiar al operaţiunii; terţul contractant cunoaşte, aşadar, că a încheiat actul public cu o
persoană interpusă, adevăratul său cocontractant fiind interpusul”. Toate cele trei părţi implicate în
realizarea simulaţiei trebuie să aibă cunoştinţă atât de existenţa actului public, cât şi de existenţa actului
secret, fiind „absolut necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toţi cei trei participanţi la această
construcţie juridică”.
6.5.5. Efectele simulaţiei
6.5.5.1. Delimitarea categoriilor de persoane în raport cu simulaţia
Art. 1289, 1290 şi 1291 C.civ. reglementează efectele simulaţiei, în ceea ce priveşte părţile, terţii
şi creditorii. Din formularea acestor norme pot fi identificate mai multe categorii de subiecte: părţile,
succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, înstrăinătorul aparent,
dobânditorul aparent, achizitorul aparent, creditorii înstrăinătorului aparent, creditorii dobânditorului
aparent şi terţii care au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
Părţile simulaţiei sunt persoanele care încheie cele două contracte, cel secret şi cel public,
personal sau prin reprezentare, şi care sunt ţinute de efectele contractului public care corespunde voinţei
4
lor reale în baza principiului obligativităţii efectelor contractului între părţi. Având în vedere terminologia
folosită de actualul Cod civil, părţile sunt cele care au participat la încheierea actului public şi a celui
secret, indiferent dacă acestea sunt comune sau nu, cum este în cazul interpunerii de persoană, situaţie în
care simulaţia se prezintă ca o operaţiune tripartită.
Înstrăinătorul aparent este partea care doar aparent transmite un drept, iar achizitor sau dobânditor
aparent este cel care dobândeşte, în aparenţă, dreptul respectiv - fiind folosite două denumiri pentru a
desemna aceeaşi calitate.
Succesorii universali şi titlu universal păstrează, ca regulă, calitatea de avânzi-cauză. Art. 1289
C.civ. are denumirea marginală „Efectele între părţi”, dar în cuprinsul normei se vorbeşte de părţi şi de
succesori în mod distinct, dar este vorba doar de o situaţie juridică asemănătoare datorită faptului că sunt
continuatori în drepturi şi obligaţii ai acestora, nu de asimilarea succesorilor indicaţi în categoria părţilor.
Aceştia vor dobândi, în anumite condiţii, întreg patrimoniul autorului lor sau doar o fracţiune, respectiv
atât drepturi cât şi obligaţii. Prin excepţie, succesorii universali şi cu titlu universal pot fi încadraţi în
categoria terţilor, „dacă din natura contractului sau stipulaţia părţilor rezultă” aceasta.
Din structura celor trei forme ale simulaţiei, rezultă că despre achizitor aparent sau dobânditor
aparent putem vorbi în cazul actului fictiv şi al interpunerii de persoane, doar în aceste cazuri în mod
aparent un bun ajunge în alt patrimoniu decât cel în care se afla la momentul încheierii simulaţiei. Despre
înstrăinător aparent putem vorbi doar în cazul actului fictiv deoarece în cazul celorlalte forme ale
simulaţiei bunul „părăseşte” patrimoniul înstrăinătorului care nu este, deci, aparent.
Terţul dobânditor de bună-credinţă, la care face referire art. 1290 C.civ., este succesorul cu titlu
particular al achizitoriului aparent în simulaţia prin interpunere de persoane sau în cazul actului fictiv.
Pentru a nu i se putea opune actul secret acesta trebuie să fie de bună-credinţă, adică să fi cunoscut
caracterul aparent al actului public, buna-credinţă trebuind să existe în momentul dobândirii dreptului.
Succesorii universali şi cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc de la autorul lor,
parte a simulaţiei, un patrimoniu sau o fracţiune dintr-un patrimoniu şi care, ca regulă, sunt ţinute de
efectele contractului secret, fiind continuatoare ale personalităţii autorului. Ei se substituie în toate
drepturile şi obligaţiile autorului lor, astfel că le sunt opozabile excepţiile ce pot fi ridicate faţă de autorul
pe care aceştia îi reprezintă. Astfel, succesorii universali şi cu titlu universal sunt, de regulă, în materia
simulaţiei, avânzi-cauză. Spunem de regulă, deoarece aceştia devin terţi faţă de simulaţie dacă din natura
contractului ori din stipulaţia părţilor rezultă că faţă de ei nu îşi produce efectele contractul secret.
Terţi sunt toate celelalte persoane, deci aceia care nu sunt nici părţi şi nici succesori universali sau
cu titlu universal ai părţilor, şi care sunt ţinute, datorită prezumţiei de bună-credinţă, să respecte, ca
regulă, aparenţa creată prin actul public. Aceştia pot fi de bună sau de rea-credinţă, după cum au cunoscut
sau nu existenţa actului secret.

6.5.5.2. Efectele între părţi

Potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., între părţi îşi produce efectele numai actul secret întrucât acesta
corespunde voinţei lor reale, sub condiţia ca el să fie valid sub aspectul cerinţelor de fond, făcându-se
aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului. Actul secret produce întotdeauna efecte între părţile
simulaţiei, în timp ce actul public produce faţă de aceştia numai efectele care nu sunt modificate sau
înlăturate prin cel ascuns.
Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, cu
excepţia situaţiilor în care din natura contractului (de exemplu, contractul este încheiat intuitu personae)
ori din stipulaţia părţilor (cum ar fi situaţia în care prin simulaţie s-a urmărit chiar fraudarea acestor
succesori universali sau cu titlu universal ori părţile au prevăzut expres că efectele contractului secret nu
se transmit succesorilor, sub condiţia inexistenţei unei norme contrare imperative) rezultă contrariul.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că, dacă prin simulaţie se ascunde, faţă de un succesor, un act prin
care se aduce atingere rezervei sale succesorale, acesta va putea apela la acţiunea în declararea simulaţiei,
acţionând astfel în virtutea unui drept propriu, conferit de lege.
În aceste cazuri, succesorul universal sau cu titlu universal nu mai este ţinut de obligaţiile pe care
autorul său şi le-a asumat faţă de cocontractant, el intrând în clasa terţilor faţă de care contractul secret se
prezintă ca un simplu fapt juridic.
5
 În situaţia în care contractul are caracter intuitu personae numai faţă de una dintre părţi, contractul
secret va fi opozabil, dacă nu rezultă contrariul din alte cauze circumscrise prevederilor art. 1289 alin. (1)
C.civ., numai succesorilor universali sau cu titlu universal ai celorlalte părţi.

6.5.5.3. Efectele faţă de terţi

În materia simulaţiei, conţinutul categoriei terţilor este altul decât cel obişnuit, respectiv cel din
materia principiului relativităţii efectelor contractului.
După cum văzut, succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor simulaţiei păstrează calitatea
de avânzi-cauză, ei fiind ţinuţi de efectele actului secret, cu unele excepţii [art. 1289 alin. (1) C.civ.].
Totuşi aceştia devin terţi faţă de simulaţie atunci când aceasta din urmă a fost făcută în vederea fraudării
drepturilor lor şi, pe cale de consecinţă, vor fi prejudiciaţi.
Succesorii cu titlu particular, în materia simulaţiei, sunt cei care dobândesc de la părţile simulaţiei
un bun individual determinat care formează obiectul derivat al actelor juridice ce alcătuiesc simulaţia.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, aceştia dobândesc drepturile, şi, în cazurile
prevăzute de lege, obligaţiile în strânsă legătură cu bunul respectiv. Cum simulaţia presupune încheierea
a două contracte, succesorii vor fi ţinuţi de drepturile şi obligaţiile născute doar din unul dintre acestea. În
consecinţă, atunci când cunosc numai aparenţa creată de actul public, vor fi ţinuţi de efectele acestuia în
legătură cu bunul care li se transmite. Astfel, numai actul public le este opozabil, nu şi cel secret, şi, pe
cale de consecinţă, succesorii cu titlu particular de bună-credinţă sunt avânzi-cauză faţă de contractul
public dar nu sunt, în principiu, avânzi-cauză şi în raport cu contractul secret şi, implicit, faţă de
simulaţie, ci terţi.
Creditorii chirografari de bună-credinţă vor fi ţinuţi, în raporturile cu părţile şi cu succesorii
univesali şi cu titlu universal ai acestora, de efectele actului public. În realizarea creanţelor lor, ei vor
suporta fluctuaţiile patrimoniului debitorului, parte a simulaţiei, dar pe cele aparente, nu pe cele reale.
Astfel, creditorul chirografar va putea urmări bunurile care numai aparent sunt în patrimoniul debitorului,
pentru că lui nu îi poate fi opusă realitatea juridică la a cărei naştere nu a participat şi de care nu avea
ştiinţă.
Pentru terţii desăvârşiţi nu există vreo normă specială pentru că lor li se aplică regulile generale în
materie, respectiv ei vor fi ţinuţi să respecte realitatea născută din actul public, cu excepţia situaţiei când
simulaţia le vatămă drepturile.
În raporturile dintre părţi şi terţi, primii, cât şi succesorii universali şi cu titlu universal care le sunt
părţilor continuatori în drepturi şi obligaţii, nu vor putea invoca contractul secret împotriva terţilor care,
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. Per a
contrario, vor putea invoca contractul secret împotriva terţilor care nu sunt de bună-credinţă cât şi
împotriva celor de bună-credinţă care au dobândit drepturi de la înstrăinătorul aparent.
Potrivit art. 1291 alin. (1) C.civ., existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi
creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea
funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei. Cum legea nu
distinge iar creditorii care beneficiază de o cauză de preferinţă pot să îşi completeze garanţiile executării
creanţei, considerăm că sunt avute în vedere toate categoriile de creditori.
În cazul creditorilor dobânditorului aparent, terţi faţă de simulaţie, pentru a beneficia de protecţia
conferită de art. 1291 alin. (1) C.civ. în raport cu părţile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. să fi început urmărirea silită sau să fi instituit sechestrul cu privire la bunul ce formează
obiectul simulaţiei. Cum legea nu distinge cu privire la forma sechestrului, se apreciază că este vorba de
sechestrul asigurător, pus la dispoziţia creditorului, prin care se indisponibilizează bunuri mobile sau
imobile ale debitorului pârât, ce se află la acesta sau la un terţ, până la terminarea procesului, în scopul
garantării reclamantului în vederea realizării unei creanţe ce constituie obiectul acţiunii;
b. să fi notat în cartea funciară urmărirea;
c. să fi fost de bună-credinţă la momentul notării urmăririi sau a instituirii sechestrului. Buna-
credinţă presupune că până la momentul la care a notat în cartea funciară urmărirea sau a fost înfiinţat
sechestrul asigurător, creditorul să nu fi avut cunoştinţă de existenţa simulaţiei.
Prin excepţie, în cazul creditorilor dobânditorului aparent, acesta, pentru a beneficia de protecţia
6
conferită de lege, trebuie îndeplinite, în persoana lor, condiţiile cerute de art. 1291 alin. (1) C.civ.
Terţii pot invoca în beneficiul lor efectele actului secret atunci când acesta le vătăma drepturile.
Astfel, ei au un drept de opţiune între a invoca actul aparent sau actul secret, dacă au fost de bună-
credinţă în momentul realizării simulaţiei, aceasta prezumându-se relativ [art. 14 alin. (2) C.civ.].

6.5.5.4. Efectele simulaţiei în cazul conflictului dintre terţi

Există posibilitatea apariţiei unui conflict între terţi, dat fiind dreptul de opţiune al acestora: unii
pot fi interesaţi să invoce în favoarea lor actul public, iar ceilalţi actul secret.
Alin. (1) al art. 1290 C.civ. dispune „Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului
aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi
de la achizitorul aparent”.
Prevederile art. 1290 alin. (1) C.civ. privesc situaţiile actului fictiv şi a interpunerii de persoane.
Aceasta deoarece norma indicată reglementează un mijloc de protecţie a unei anumite categorii de terţi, şi
anume cei „care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la
achizitorul aparent”, dreptul nefiind condiţionat de existenţa aparenţei calităţii de înstrăinător a uneia
dintre părţile simulaţiei.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească terţul:
a. să se întemeieze cu bună-credinţă pe contractul public – prin aceasta se înţelege că ei trebuie să
nu fi cunoscut existenţa simulaţiei, adică a actului secret, ci doar a actului public. Buna-credinţă, potrivit
regulii de drept comun, se prezumă şi ea trebuie să fi existat la momentul naşterii dreptului lor;
b. să fi dobândit drepturi de la achizitorul aparent. În cazul actului fictiv prin care s-a simulat o
vânzare, terţul în cauză poate fi cel care cumpără bunul de la achizitorul aparent. Cumpărând de la acesta,
el este, de fapt, un succesor cu titlu particular al uneia dintre părţile simulaţiei. La rândul său,
înstrăinătorul aparent, transmite bunul, ulterior încheierii simulaţie, unei a patra persoane care este tot de
bună-credinţă şi care, firesc, are tot calitatea de succesor cu titlu particular al unei dintre părţi, asemenea
celui care a dobândit de la achizitorul aparent. Fiecare va fi interesat să invoce efectele contractului care
îl avantajează, unul contractul public, celălalt contractul secret. Potrivit art. 1290 alin. (1) C.civ., va avea
câştig de cauză primul dintre aceşti succesori.
De asemenea, şi creditorii achizitorului aparent - chirografari sau care beneficiază de o cauză de
preferinţă - sunt protejaţi prin art. 1290 alin. (1) C.civ., deoarece nu se distinge care este natura
drepturilor dobândite pe această cale de către ei.
În concluzie, succesorul cu titlu particular, de bună-credinţă, al înstrăinătorului aparent, care se
întemeiază pe actul public va fi preferat în concursul cu succesorul cu titlu particular de bună-credinţă
care se întemeiază pe actul secret. În plus, buna credinţă poate exista şi în persoana celorlalţi terţi.
Creditorii înstrăinătorului aparent sunt tot terţi în raport cu simulaţia, dar dată fiind sursa
drepturilor lor este firesc ca ei să invoce în favoarea lor actul secret.
Cum atât creditorii înstrăinătorului aparent cât şi cei ai dobânditorului aparent sunt terţi în raport
cu simulaţia, prin aplicarea prevederilor analizate mai sus, rezultă că în cazul conflictului între ei vor avea
câştig de cauză cei din urmă dacă se întemeiază cu bună-credinţă pe actul public. Prin excepţie de la
această regulă, potrivit art. 1291 alin. (2) C.civ., dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului
aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este
anterioară contractului secret. Exigenţa bunei-credinţe nu mai este impusă, prevalând condiţia ca data
creanţei creditorilor înstrăinătorului aparent să fie anterioară contractului secret. Per a contrario, dacă
această dată este ulterioară contractului secret, vor fi preferaţi creditorii dobânditorului aparent.

6.5.6. Aplicaţii particulare

A. Ca aplicaţii particulare ale efectelor simulaţiei, respectiv a inopozabilităţii actului secret faţă de
terţi, întâlnim în Codul civil: inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret prin care se alege un alt regim
matrimonial sau se modifică regimul matrimonial stabilit în condiţiile art. 330 şi art. 334 C.civ. (art. 331
C.civ.); partajul simulat (art. 679 C.civ.); tranzacţia simulată constatată printr-o hotărâre judecătorească
(art. 2278 C.civ.).
7
 a. potrivit art. 331 C.civ., având denumirea marginală „Simulaţia convenţiei matrimoniale”, „actul
secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt
îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soţi şi nu poate fi
opus terţilor de bună-credinţă”.
În această ipoteză, părţile încheie o convenţie matrimonială şi aleg un regim matrimonial, cu
respectarea formalităţilor de publicitate pentru opozabilitatea faţă de terţi, iar, pe de altă parte,
concomitent sau anterior, încheie un contract secret din care rezultă că, în realitate, între ele se va aplica
un alt regim matrimonial. Fiind o aplicaţie a dreptului comun, regimul matrimonial secret va produce
efecte doar între soţi şi nu va putea fi opus terţilor de bună-credinţă care sunt ţinuţi să respecte efectele
doar regimul matrimonial public.
Soţii pot alege între unul dintre cele trei regimuri matrimoniale: comunitatea legală, separaţia de
bunuri şi comunitatea convenţională. Art. 329 C.civ. prevede că alegerea unui alt regim matrimonial
decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale, în lipsa acesteia
aplicându-li-se, ope legis, regimul comunităţii legale care reprezintă, astfel, dreptul comun în materie.
Încheierea acestei convenţii implică şi respectarea unor condiţii de formă pentru validitate [alin. (1) al art.
330 C.civ.], dar şi a unor condiţii de publicitate, pentru opozabilitate faţă de terţi [alin. (1) al art. 334
C.civ.].
b. conform art. 679 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) C.civ., creditorii personali ai unui coproprietar
şi creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a căror creanţă s-a născut în
legătură cu conservarea sau administrarea acestuia pot să atace un partaj efectuat dacă acesta a fost
simulat.
Creditorul personal al unui coproprietar poate urmări numai ceea ce i se cuvine debitorului său din
bunul urmărit, el neputându-şi îndrepta urmărirea şi asupra cotelor coproprietarilor nedebitori. Anterior,
creditorul urmăreşte bunurile proprii ale debitorului său, şi, în măsura în care a sa creanţă nu va fi
satisfăcută, va putea urmări bunul ce face obiectul coproprietăţii. Partajul poate fi cerut de către creditor,
pe calea acţiunii oblice, dar art. 679 alin. (1) C.civ. vizează partajul realizat de către părţi.
De aceste prevederi beneficiază şi creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori
cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu administrarea sau conservarea acestuia
c. potrivit art. 2278 C.civ., tranzacţia care, punând capăt unui proces început, este constatată
printr-o hotărâre judecătorească poate fi … atacată … cu acţiunea în declararea simulaţiei.
Acţiunea în declararea simulaţiei vizează tranzacţia, nu hotărârea de expedient în care aceasta este
consfinţită, aceasta putând introdusă pentru ca instanţa să „constate că întregul litigiu a fost simulat şi că
raporturile juridice dintre părţi sunt altele decât cele deduse judecăţii, respectiv decât cele născute din
hotărârea instanţei”.

B. Prin excepţie de la regula inopozabilităţii efectelor actului secret faţă de părţi, sancţiunea este
nulitatea, absolută sau relativă a simulaţiei, în situaţiile reglementate de art. 992, art. 1033, art. 1091 alin.
(4), art. 1653 şi 1654 C.civ.

6.5.7. Acţiunea în declararea simulaţie

Întrucât simulaţia tinde a crea o aparenţă ce riscă să cauzeze prejudicii terţilor, orice persoană
interesată poate exercita o acţiune prin care să demonstreze caracterul simulat al actului public şi să
înlăture caracterul ocult al actului secret.
Acţiunea în simulaţie (în declararea simulaţiei) reprezintă acţiunea specifică prin care persoana
interesată poate cere instanţei să constate existenţa simulaţiei şi conţinutul actului secret şi să înlăture
actul public şi efectele sale spre a face să-şi producă efectele actul ce corespunde voinţei reale a părţilor
(actul secret).
Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare, imprescriptibilă, putând fi invocată oricând, pe
cale principală ori pe cale de excepţie. Însă, în ipoteza în care acţiunea în simulaţie este însoţită de o
acţiune subsecventă prescriptibilă extinctiv, acţiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.
Ea poate fi exercitată de orice persoană interesată de a face să se aplice contractul secret, terţii de
bună-credinţă putând invoca, în funcţie de interese lor, atât actul public cât şi pe cel secret. Astfel, în
8
cazul actului fictiv, nu se urmăreşte readucerea unui bun în patrimoniul debitorului ci demonstrarea
faptului că bunul nu a ieşit niciodată din respectivul patrimoniu. Tot astfel, în situaţia actului deghizat,
scopul acţiunii nu este desfiinţarea actului şi readucerea bunului în patrimoniul debitorului, ci arătarea
naturii juridice reale a acestuia sau a conţinutului clauzelor sale. În cazul interpunerii de persoane scopul
este arătarea adevăratului beneficiar al caracterului. În niciuna din formele simulaţiei, acţiunea nu are un
caracter reparator, ci se prezintă ca o măsură de conservare.
Potrivit art. 1292 C.civ. „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc
de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are
caracter ilicit”. Terţilor le este permis orice mijloc de probă pentru a dovedi existenţa actului secret
deoarece regula generală în materia probării contractelor nu se aplică decât părţilor.
Conform art. 249 C.pr.civ., având denumirea marginală „Sarcina probei”, „cel care face o
susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.
Astfel, sarcina probei incumbă reclamantului el fiind cel ţinut să dovedească existenţa actului secret şi a
unui interes legitim.
Însă aşa cum rezultă din prevederile art. 1292 C.civ. regimul probelor este diferit după cum
reclamantul are calitatea de terţ sau de parte. Deoarece faţă de terţi simulaţia constituie un fapt juridic, în
sens restrâns, ei vor putea să probeze existenţa actului secret, a simulaţiei prin orice mijloc de probă,
inclusiv cu martori, interogatoriu sau prezumţii.
Părţile simulaţiei vor fi ţinute de regulile de drept comun în materia simulaţiei şi vor face dovada
acesteia:
- prin înscrisuri, când valoarea obiectului său este de peste 250 lei [art. 309 alin. (2) teza I-a
C.pr.civ.];
- prin orice mijloace de probă când valoarea actului este de până la 250 lei şi în cazurile stabilite
de art. 309 alin. (2) teza a II-a şi alin. (4) C.pr.civ.
Prin excepţie de la dreptul comun, părţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă dacă
pretind că acesta are caracter ilicit.
Mai mult sunt instituite unele prezumţii legale relative în privinţa existenţei simulaţiei, ceea ce
presupune că sarcina probei revine celeilalte părţi care trebuie să răstoarne aceste prezumţii:
- în cazul incapacităţii speciale prevăzute de art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 C.civ., „sunt
prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei
incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane” [art. 992
alin. (2) C.civ.];
- în materia revocabilităţii donaţiilor între soţi, este prezumată persoană interpusă orice rudă a
donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din
căsătoria cu donatorul (art. 1033 C.civ.);
- în materia rezervei succesorale „până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un
descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă
înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a
unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a
soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare” [art. 1091 alin. (4)
C.civ.].