!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție
pe perioada suspendării activităților didactice „față în față”.

Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit.
Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma

elearning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și ion.iorga@academiadepolitie.ro.
Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu: Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil.
Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
 2. Excutarea silită prin echivalent
Potrivit art. 1530 C.civ., creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care
debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz,
chiar culpabilă a obligației.
Executarea silită indirectă sau prin echivalent a unei obligații reprezintă dreptul creditorului de a primi de
la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a ne executării lato sensu a obligației asumate. Astfel,
prin executarea indirectă, creanța inițială este înlocuită cu o creanță ce are ca obiect suma de bani reprezentând
prejudiciul cauzat creditorului.
S-a observat că art. 1530 C.civ. prevede condițiile răspunderii civile contractuale, fără însă a se înțelege
din aceasta că între răspunderea civilă contractuală și executarea prin echivalent există o suprapunere perfectă.
Rămânând în sfera răspunderii civile contractuale subliniem faptul că aceasta poate fi antrenată atunci când sunt
îndeplinite următoarele condiții: să existe o neexecutare a obligației (totală, parțială, a unei obligații principale
sau accesorii, esențială sau neesențială), să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta
ilicită constând în neexecutare și respectivul prejudiciu, neexecutarea să fie fără justificare sau, după caz,
culpabilă. Mai mult, pentru antrenarea răspunderii și acordarea daunelor interese este necesar ca debitorul să fi
fost pus în întârziere (sau să fie de drept în întârziere) și să nu existe o clauză valabilă de neresponsabilitate.
Prin neexecutare lato sensu se înțelege neexecutarea totală sau parțială a obligației asumate dar și
executarea defectuoasă sau cu întârziere a acesteia. Astfel, în funcție de tipul de neexecutare, creditorul are
dreptul de a primi de la debitor daune-interese moratorii sau daune-interese compensatorii. Deoarece daunele
interese moratorii nu locuiesc executarea obligației, ele se pot cumula cu această executare în natură. De
asemenea, ele pot fi cumulate și cu daune-interese compensatorii, în măsura în care debitorul nu a executat
obligația în natură.
Mai mult, art.1530 C.civ. consacră principiul reparării prejudiciului direct, fiind supuse reparației numai
acele prejudicii ce sunt consecința directă și necesară a neexecutării obligației. Potrivit art.1531 C.civ.,
creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit prin neexecutare, acesta cuprinzând pierderea
efectiv suferită și beneficiul de care creditorul este lipsit, la care se adaugă cheltuielile pe care creditorul le-a
făcut, într-o limită rezonabilă pentru limitarea sau evitarea prejudiciului, după caz.
Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să fie cert - existența acestuia este sigură, la fel ca și întinderea sa,
prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. De asemenea, sunt supuse reparației și prejudiciile viitoare atâta
timp cât acestea sunt certe în privința existenței și întinderii. În măsura în care întinderea prejudiciului nu este
certă în prezent, dar vor deveni în viitor certe - prejudiciile viitoare eventuale - , acestea vor fi recuperate doar
după promovarea unei noi acțiuni.
În ceea ce privește prejudiciul constând în pierderea unei șanse, acesta va fi reparat proporțional cu
probabilitatea obținerii avantajului, cuantumul despăgubirilor fiind inferior avantajelor pe care creditorul le-ar
putea obține din valorificarea respectivei șanse, calculul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor făcându-
se, potrivit art.1532 alin. 2 C.civ., în funcție de circumstanțe și de situația concretă a creditorului.
 Trebuie subliniat faptul că este necesar ca executarea să nu fie imputabilă creditorului, în situațiile când
acesta a contribuit prin atitudinea sa la producerea prejudiciului despăgubirile fiind diminuate în mod
corespunzător (art.1534 alin. 1 C.civ.). Această diminuare se aplică și în situația în care prejudiciul este cauzat
parțial de un eveniment pentru care creditorul și-a asumat riscul. Mai mult, repararea prejudiciului este limitată
și de diligențelele pe care creditorul le putea depune în vederea minimizării acestuia (art.1534 alin. 2 C.civ.).
Sarcina probei privind prejudiciul aparține creditorului, cu excepția situațiilor în care prin lege sau prin
convenția părților se prevede contrariul. Spre exemplu, în cazul obligațiilor de a da o sumă de bani, în scopul
acordării daunelor moratorii, nu este necesară dovedirea vreunui prejudiciu (art. 1535 alin. 1 C.civ.).
Răspunderea contractuală, fiind guvernată de norme juridice în general supletive, poate fi modificată prin
convenția părților. Prin asemenea clauze însă nu se poate stabili exonerarea de răspundere a debitorului dacă
neexecutarea se datorează culpei grave sau dolului, sancțiunea fiind nulitatea absolută (art.1355 alin. 1 C.civ.).
Sunt valabile clauzele contractuale prin care debitorul este exonerat de răspundere, dacă neexecutarea se
datorează neglijență sau imprudenței, însă atunci când prejudiciile cauzate privesc bunurile victimei. În cazul
prejudiciilor cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății, limitarea sau înlăturarea răspunderii se poate
face numai în condițiile stabilite de lege.
De asemenea, sunt permise clauzele prin care răspunderea este limitată, în sensul stabilirii unei limite
maxime a despăgubirilor la care debitorul poate o fi obligat pentru neexecutarea obligațiilor, chiar dacă
prejudiciul suferit este mai mare iar neexecutarea nu se datorează dolului sau culpei grave.
În plus sunt permise clauzele de agravare a răspunderii, atunci când debitorul își asumă răspunderea și în
situațiile în care executarea se datorează unor cazuri de forță majoră în determinate.
Evaluarea daunelor interese se poate realiza pe cale judiciară, în temeiul legii sau al acordului de voință
al părților .
Evaluarea judiciară se realizează de către instanța de judecată, stabilirea întinderii daunelor interese fiind
făcută cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, în scopul punerii/repunerii creditorului în
situația pe care ar fi avut-o dacă debitorul și ar fi executat prestațiile datorate (art.1531 alin. 1 C.civ.). În
stabilirea valorii daunelor interese, instanța va trebui să țină seama de evoluția cuantumui prejudiciului de la
momentul la care obligația trebuia executată și până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești. Astfel,
stabilirea întinderii daunelor interese trebuie făcută prin raportare la momentul pronunțării hotărârii
judecătorești.
Evaluarea legală. În cazul obligațiilor pecuniare, care pot fi întotdeauna executate în natură, debitorul
poate fi obligat să plătească daune interese moratorio. Cuantumul daunelor interese moratorii este stabilit de
părți, iar în lipsă, despăgubirile vor fi stabilită în funcție de dobânda legală, care este stabilită prin lege specială
(art.1535 alin. 1 C.civ.). Creditorul nu este ținut de dovada existenței și întinderii prejudiciului cauzat prin
întârzierea executării obligațiilor pecuniare, fiind instituită prezumția existenței acestui prejudiciu. Cuantumul
daunelor interese moratorii, stabilit prin convenția părților sau, în lipsă, de lege, este fix, ceea ce înseamnă că el
nu poate fi modificat prin probarea unui prejudiciu mai mic, cu excepția situațiilor în care acestea pot fi
majorate, respectiv când dobânzile moratorii nu sunt stabilite prin convenția părților, dacă înainte de scadență
debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală (art. 1535 alin. 2 C.civ.) și atunci când creditorul
probează un prejudiciu mai mare decât al dobânzii moratorii convenționale (art. 1535 alin. 3 C.civ.).
Spre deosebire de celelalte obligații, în cazul celor pecuniare, daune interese moratorii sunt datorate, ca
regulă, din ziua scadentei obligației de plată, debitorul fiind ținut la plata acestora fără a fi necesară punerea sa
în întârziere (art.1535 alin. 1 C.civ.).
Trebuie subliniat faptul că în materia obligațiilor pecuniare trebuie avute în vedere și reglementările
speciale, mai ales cele din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și
penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul
bancar.
Pentru celelalte categorii de obligații stabilirea daunelor moratoriiu se face având în vedere dobânda
legală, însă acesta vor curge nu mai de la data la care debitorul a fost pus în întârziere. Prin excepție, cuantumul
daunelor interese va fi altul atunci când există o clauză penală, respectiv atunci când creditorul dovedește un
prejudiciu mai mare, produs ca urmare a întârzierii în executarea obligației.
Evaluarea convențională. Stabilirea întinderii daunelor interese se poate realiza și pe cale convențională,
prin acordul de voință al creditorului și debitorului, respectiv prin stipularea unei clauze penale. Potrivit
art.1538 alin. 1 C.civ., clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestație în cazul neexecutării obligației principale.
Clauza penală poate privi atât obligații pecuniare cât și obligații de a da sau de a face. De asemenea, prin
aceasta se poate prevedea dreptul creditorului de a reține sumele încasate până la momentul la care ar fi trebuit
să aibă loc executarea obligației (art.1538 alin. 5 C.civ.). Prin clauza penală cuantumul despăgubirilor poate fi
determinat sau pot fi prevăzute criteriile pentru determinarea ulterioară acestuia.
Art. 1540 alin. 1 C.civ. prevede că nulitatea clauzei penale nu atrage nulitatea obligații principale, însă
nulitatea obligației principale o atrage și pe aceea a clauzei penale. De aici rezultă caracterul accesoriu al acestei
clauze, ceea ce înseamnă că toate cauzele de stingere a obligației principale vor duce și la stingerea efectelor
clauzei penale, cu excepția situației în care intervine rezoluțiunea/rezilierea, clauza penală producându-și
efectele.
Clauza penală nu va putea fi însă invocată atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din
cauzăe neimputabile debitorului (art.1540 alin. 2 C.civ.), dreptul de opțiune aparținând exclusiv creditorului. În
acest sens art.1538 alin. 3 C.civ. prevede că stipularea clauzei penale nu duce la transformarea obligației
principale în obligație alternativă.
Cuantumul stabilit prin clauza penală nu poate fi modificat, în principiu, de către instanța de judecată,
acest lucru fiind posibil numai prin excepție și anume:
a) diminuarea este permisă atunci când obligația principală a fost executată parțial și executarea a profitat
creditorului (art. 1541 alin. 1 lit. a C.civ.);
b) diminuarea clauzei penale este permisă și atunci când penalitatea „este vădit excesivă față de
prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului” (art.1541 alin. 1 lit. b C.civ.).
 III. ALTE MODURI DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR

COMPENSAŢIA
Potrivit art. 1616 C.civ., compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în stingerea a două
datorii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Compensaţia presupune două raporturi juridice
obligaţionale distincte în care aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă. Dacă obligaţiile
sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeaşi valoare, se sting până la concurenţa celei mai mici
dintre ele. Felurile compensaţiei: - legală; - convenţională; - judiciară.
Compensaţia legală. Condiţii:
a) datoriile să fie reciproce.
b) datoriile să fie certe. creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi
din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta [a se vedea şi art. 664 alin. (2)
C.pr.civ. care prevede că o creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu];
c) datoriile să fie lichide. Creanţa este lichidă când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu
conţine elementele care permit stabilirea lui;
d) datoriile să fie exigibile, adică să fie ajunse la scadenţă. O creanţă este exigibilă dacă obligaţia
debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată;
e) datoriile să aibă ca obiect o sumă de bani (care este esenţialmente fungibilă) sau o cantitate de bunuri
fungibile de aceeaşi natură, adică fungibile prin natura lor, dar şi fungibile între ele, ceea ce exclude
compensaţia pentru obligaţii de a face, de a nu face şi pentru multe dintre obligaţiile de a da. Obligaţiile
reciproce care au ca obiect bunuri ce nu pot fi înlocuite unele cu altele nu pot fi stinse pe calea compensaţiei
legale, creditorul neputând fi obligat să primească decât ceea ce i se datorează.
Compensaţia legală nu poate opera în următoarele cazuri:
a) creanţa rezultată dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi nu poate fi stinsă prin compensaţie legală.
Astfel, celui care a fost păgubit (i s-a luat în mod ilicit un lucru sau o sumă de bani), chiar dacă este debitor al
celui care a săvârşit acest act, nu i se poate opune compensaţia legală;
b) compensaţia legală este exclusă dacă datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu
de comodat;
c) compensaţia legală este exclusă dacă datoria are ca obiect un bun insesizabil. Potrivit art. 2329 C.civ.,
toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile (nu pot fi înstrăinate) sunt insesizabile (nu pot fi urmărite);
clauza de insesizabilitate trebuie înscrisă în registrul de publicitate mobiliară sau, după caz, imobiliară.
Compensaţia judiciară, „aceea pe care o face justiţia, sesizată de o reclamaţie şi de o cerere
reconvenţională”. După împlinirea termenului de prescripţie, compensaţia nu mai poate fi opusă.
Spre deosebire de compensaţia legală, compensaţia judiciară produce efecte din momentul rămânerii
definitive a hotărârii prin care a fost dispusă.
Precizări:
* termenul de graţie nu poate fi opus compensaţiei.
 * atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de acelaşi debitor, regulile
stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător, după cum urmează:
– se vor compensa cu prioritate datoriile ajunse la scadenţă;
– se vor considera compensate, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul
are cele mai puţine garanţii;
– compensaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
– dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se
vor compensa datoriile mai vechi.
* fideiusorul poate refuza plata solicitată de creditor invocând stingerea obligaţiei prin compensaţie cu
o creanţă pe care debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate prin
fideiusiune. În schimb, compensaţia nu poate fi invocată de către debitor pentru ceea ce creditorul său
datorează fideiusorului.
CONFUZIUNEA
Confuziunea constituie un drept mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi
persoană, în cadrul aceluiaşi raport juridic, a calităţii de creditor şi debitor. Confuziunea stinge raportul juridic
obligaţional cu toate garanţiile şi accesoriile sale. Ea se aplică tuturor obligaţiilor indiferent de izvorul lor
(contractual sau extracontractual).
Cazuri în care nu operează confuziunea. În cazul în care în patrimoniul aceleiaşi persoane există mase
de bunuri cu regimuri juridice distincte, iar creanţa şi datoria se găsesc în mase de bunuri diferite, compensaţia
nu operează.
Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv.

REMITEREA DE DATORIE
Remiterea de datorie ca mijloc de stingere a obligaţiilor nu are ca efect realizarea directă sau indirectă a
drepturilor creditorului, fiind un act juridic (contract) de renunţare a creditorului la valorificarea creanţei pe
care o are împotriva debitorului.
Felurile remiterii de datorie. După cum creditorul îl liberează pe debitor de întreaga datorie sau numai de
o parte a acesteia, remiterea de datorie poate fi totală sau parţială. Potrivit alin. (2) al art. 1629 C.civ., se
consideră că remiterea de datorie este totală, în lipsă de stipulaţie contrară.
Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii
actului prin care aceasta se realizează.
Astfel, voinţa tacită a creditorului poate rezulta din remiterea voluntară a titlului constatator al creanţei
debitorului sau din distrugerea voluntară de către creditor a titlului constatator al creanţei sale. În ceea ce-l
priveşte pe debitor, acceptarea acestuia este tacită atunci când, în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la
oferta creditorului de a-l libera de datorie, nu a făcut nicio opoziţie.
Remiterea de datorie, ca act juridic cu titlu gratuit, dacă se realizează prin acte între vii, constituie o
donaţie indirectă şi este supusă regulilor specifice acesteia (revocare, raport, reducţiune), cu excepţia regulilor
de formă ale donaţiei, iar dacă se face prin testament, trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului.
Dovada remiterii de datorie se face în aceleaşi condiţii cu dovada plăţii, respectiv cu orice mijloc de
probă, dacă prin lege nu se prevede altfel. Astfel, dovada remiterii de datorie se face prin chitanţă liberatorie
dată de creditor, precum şi, dacă este cazul, prin remiterea înscrisului original al creanţei.
În lipsa înscrisului care constată în mod direct remiterea de datorie, se prezumă stingerea obligaţiei în
cazul remiterii voluntare a înscrisului original constatator al creanţei, făcute de creditor debitorului.

IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE

Pe durata existenţei unui raport obligaţional, o obligaţie născută valabil poate deveni imposibil de
executat, din cauze obiective care exclud culpa debitorului şi a creditorului şi conduc la stingerea obligaţiei
pentru viitor.
Imposibilitatea fortuită de executare este mijlocul de stingere a obligaţiilor care nu are ca efect realizarea
directă sau indirectă a drepturilor creditorului, cauzele care o pot determina fiind: forţa majoră, cazul fortuit ori
alte evenimente asimilate acestora. Imposibilitatea fortuită de executare nu este incidentă în cazul în care
obligaţia are ca obiect bunuri de gen deoarece aceste bunuri sunt bunuri fungibile şi pot fi înlocuite unele cu
altele Debitorul este liberat dacă nu este în culpă şi nu a fost pus în întârziere de a executa obligaţia.
Efectele forţei majore, ale cazului fortuit ori ale altor evenimente asimilate acestora sunt:
imposibilitatea executării obligaţiei, liberarea debitorului de datorie şi exonerarea acestuia de răspundere
pentru consecinţele neexecutării; debitorul suportă doar propriul prejudiciu determinat de stingerea atât a
propriilor obligaţii, cât şi a obligaţiilor celeilalte părţi faţă de el, deci suportă riscul încetării contractului, nu şi
repararea prejudiciului cauzat creditorului.
Excepţie: alin. (2) al art. 1634 C.civ. prevede un caz special – liberarea debitorului pus în întârziere dacă
acesta face dovada (în instanţă) că din cauza evenimentului fortuit creditorul nu ar fi putut să beneficieze de
executarea obligaţiei.
În cazul imposibilităţii temporare de executare, debitorul poate beneficia de un termen suplimentar
pentru executare. Acest termen se determină ţinând seama, în fiecare caz în parte, de durata şi urmările
evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.
Când termenul de executare stabilit printr-un contract este esenţial, contractul poate înceta.
Cauza străină (forţa majoră, cazul fortuit ori alt eveniment asimilat acestora) care a determinat
imposibilitatea executării obligaţiei trebuie dovedită de debitor şi , fiind o chestiune de fapt, dovada acestei se
poate face cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prin prezumţii.
Notificarea creditorului. Potrivit alin. (5) al art. 1634 C.civ., debitorul obligaţiei trebuie să aducă la
cunoştinţa celeilalte părţi apariţia cauzelor care fac imposibilă executarea pentru a permite acesteia să ia
măsurile necesare protecţiei propriilor interese. Notificarea trebuie să indice existenţa imposibilităţii, dar şi
efectele pe care aceasta le va avea, în opinia debitorului, asupra executării contractului. Notificarea trebuie
făcută într-un termen rezonabil de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea imposibilităţii
de executare. Încălcarea obligaţiei de notificare atrage răspunderea debitorului pentru prejudiciile cauzate
creditorului prin faptul că acesta nu a cunoscut existenţa evenimentului fortuit.