!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de
Poliție pe perioada suspendării activităților didactice „față în față”.

Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit.
Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele
Socec, Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu
principalele legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma

elearning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro. Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu: Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil.
Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
 TEMA 13 GARANTAREA OBLIGAȚIILOR I

1. Noţiune
Prin „garantarea executării obligaţiilor” se înţelege totalitatea mijloacelor juridice, respectiv a
drepturilor şi acţiunilor, legale sau convenţionale, prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de
creanţă.
Acestea se împart în mijloace generale şi speciale, cele din prima categorie fiind recunoscute tuturor
creditorilor, atât celor care beneficiază de o cauză de preferinţă, cât şi creditorilor chirografari, în temeiul
garanţiei generale a creditorilor pe care o constituie patrimoniul debitorului.
Mijloacele generale, întemeiate pe garanţia generală a creditorilor se subdivid în mijloace de
conservare şi reparatorii.

2. Instrumente juridice ale creditorilor de asigurare a realizării integrale a creanţelor în baza

garanţiei comune
2.1. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) – 1560-1561 C.civ.

Acţiunea oblică reprezintă acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile
debitorului său, atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercit.
Natură juridică - o măsură conservatorie.
Domeniu de aplicare
Potrivit art. 1560 alin. 1 C.civ. „creditorul poate exercita drepturile şi acţiunile debitorului atunci când
acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.” Dispoziţiile alin. 1 ale art. 1560
C.civ. par să confere creditorului un drept cu o arie foarte largă de acţiune, echivalentă cu dreptul de
administrare a patrimoniului debitorului.
Domeniul de aplicaţie al acţiunii oblice cunoaşte o serie de limitări.
În primul rând, această acţiune poate privi numai exercitarea drepturilor şi acţiunilor de natură
patrimonială ale debitorului existente în patrimoniul acestuia din urmă, deoarece ea constituie o măsură
conservatorie pusă la îndemâna creditorilor, a celor chirografari, dar şi a celor care beneficiază de o cauză de
preferinţă. În al doilea rând, drepturile debitorului împotriva terţilor trebuie să fie însoţite de dreptul la
acţiune şi să fie susceptibile de realizare în justiţie.
Nu pot fi exercitate pe cale oblică:
a. drepturile debitorului susceptibile de o exercitare extrajudiciară deoarece art. 1558 C.civ. le califică
drept măsuri conservatorii de sine stătătoare, distinct de acţiunea oblică;
b. acţiunile extrapatrimoniale, în general acelea care se referă la starea persoanelor, deoarece acestea
nu vizează un drept patrimonial;
c. actele de administrare a patrimoniului debitorului (acte de administrare în sens restrâns precum
încheierea de acte de arendarea, închirierea şi nici acte de dispoziţie cum sunt vânzarea ori schimbul.
Creditorul nu poate exercita, pe calea acţiunii oblice, acte prin care se dobândesc sau se modifică drepturi
patrimoniale ori se asumă noi datorii;
c. drepturile patrimoniale insesizabile deoarece exercitarea acestora ar nu permite creditorilor
posibilitatea de a le urmări. Din această categorie fac parte: dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de a
primi o bursă, dreptul de proprietate asupra bunurilor de uz personal şi casnic necesare debitorului şi familiei
sale, dreptul la întreţinere, dreptul la alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii ş.a.
Prin excepţie de la excepţie, este prevăzută posibilitatea creditorului de a exercita, pe calea acţiunii
oblice, unele drepturi inalienabile şi insesizabile, cum este dreptul de întreţinere convenţional (art. 2259
C.civ.), pe care tot legea (art. 2258 C.civ.) îl declară inalienabil şi insesizabil.
d. drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului (art. 1560 alin.2 C.civ.), cele a
căror exercitare implică o apreciere subiectivă, de ordin moral şi familial, din partea acestuia cum sunt:
acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine; dreptul de a revoca donaţia pe care soţul debitor a
făcut-o celuilalt soţ, acţiunea în desfiinţarea sau micşorarea pensiei de întreţinere datorate de către debitor
unei persoane; dreptul debitorului de a solicita repararea patrimonială, a prejudiciilor morale.
1
 Condiţiile de exercitare
Exercitarea acţiunii oblice presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii
exercitate prin intermediul acesteia şi a condiţiilor generale de admisibilitate a acţiunii oblice, respectiv:
a. Creanţa creditorului trebuie să fie certă şi lichidă. Conform dispoziţiilor art. 662 alin. 2 şi 3 C.pr.civ.
creanţa este certă atunci când are o existenţă neîndoielnică şi este lichidă dacă obiectul ei este determinat sau
când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.
Soluţia este în acord cu opinia formulată în doctrină potrivit căreia nu este obligatorie exigibilitatea
creanţei, deoarece acţiunea oblică nu este un mijloc de executare, ci o măsură conservatorie a drepturilor
debitorului, ceea ce permite exercitarea acesteia chiar şi în situaţia existenţei unei creanţe afectate de un
termen sau de o condiţie, creditorul nemaifiind obligat să aştepte scadenţa obligaţiei sale.
Nu prezintă relevanţă izvorul creanţei - contractual sau extracontractual -, natura obiectului creanţei
creditorului prestaţia la care este obligat debitorul putând fi de a da, a face sau a nu face ceva, raportul dintre
valoarea creanţei şi dreptul debitorului, data la care se naşte dreptul de creanţă al creditorului în raport cu
dreptul debitorului exercitat prin intermediul acţiunii oblice, anterioară sau ulterioară celei a dreptului
debitorului şi nici a scadenţei acestora.
b. Debitorul trebuie să fie inactiv, adică să neglijeze exercitarea drepturilor sale. Inactivitatea poate fi
rezultatul relei-credinţe, neglijenţei ori chiar a imposibilităţii obiective a debitorului de exercitare a dreptului
sau a acţiunii. Este de remarcat faptul că în situaţia în care debitorul îşi schimbă conduita, devenind activ,
continuarea exercitării acţiunii oblice nu mai este posibilă. În această situaţie, creditorului îi mai rămâne doar
posibilitatea de a interveni în proces, în scopul apărării intereselor sale.
c. Creditorul trebuie să facă dovada unui interes serios şi legitim. Există un atare interes atunci când
prin inactivitatea sa debitorul se află în situaţia de a-l prejudicia pe creditor, atitudinea subiectivă a
debitorului nefiind indiferentă în exercitarea acţiunii oblice, ceea ce determină faptul că este în sarcina
creditorului probarea prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul său şi refuzul sau neglijenţa
debitorului. Spre deosebire, cu titlu general, s-a afirmat că există interesul serios şi legitim ori de câte ori
creditorul dovedeşte că există pericolul de a nu îşi realiza creanţa din cauza neexercitării de către debitor a
unui drept sau a unei acţiuni pe care le deţine împotriva unui terţ şi ori de câte ori debitorul, datorită
pasivităţii sale, este în pericol de a deveni insolvabil sau de a-şi accentua o stare de insolvabilitate, în cazul
obligaţiilor pecuniare, în cazul celorlalte obligaţii interesul serios şi legitim nemaifiind identificat cu starea
de insolvabilitate a debitorului.
Determinarea momentului la care trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile mai sus enumerate prezintă o
deosebită importanţă practică. În opinia unor autori de aceste condiţii depinde posibilitatea intentării acţiunii
oblice, alţi autori se referă la condiţiile de exerciţiu ale acţiunii oblice, iar alţii apreciază că reprezintă
condiţii de admisibilitate. Cum schimbarea atitudinii debitorului duce la imposibilitatea continuării acţiunii
de către creditor apreciem că ultima calificare este cea corectă şi, în ipoteza în care exercitarea de către
creditor a drepturilor debitorului se realizează pe cale judiciară, condiţiile acţiunii oblice trebuie îndeplinite
la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, iar în cazul exercitării pe cale extrajudiciare, acestea trebuie
îndeplinite la data formulării cererii de către creditor.
Prescripţia extinctivă a acţiunii oblice este determinată atât de prescripţia dreptului de creanţă al
creditorului contra debitorului, care este dată de termenul general de 3 ani, cât şi de prescriptibilitatea şi
termenul de prescripţie ale dreptului debitorului exercitat de creditor, acestea fiind determinate de natura
juridică a acestui drept. Astfel, pentru admisibilitatea acţiunii oblice este necesar ca atât dreptul creditorului,
cât şi cel al debitorului să nu se fi prescris extinctiv. În lipsa unei prevederi legale exprese, pentru evitarea
oricăror opinii contrare, propunem introducerea unui nou articol care să reglementeze prescriptibilitatea
acţiunii oblice: „dreptul la acţiune se prescrie în termenul prevăzut pentru creanţa titularului acţiunii, dar nu
mai târziu de împlinirea termenului de prescripţie al dreptului debitorului”.
Efectele acţiunii oblice
Creditorul exercită drepturile debitorului său, în numele şi în locul său, împotriva terţului pârât, pentru
acesta din urmă creditorul având calitatea unui reclamant aparent, titular al dreptului invocat fiind debitorul
celui care a introdus acţiunea. Pe cale de consecinţă, terţul pârât poate opune creditorului toate excepţiile şi
mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului (art. 1560 alin. 3 C.civ.), indiferent dacă acestea
2
sunt anterioare sau posterioare intentării acţiunii. Aceasta înseamnă că terţul pârât ar putea invoca, spre
exemplu, compensaţia datoriei sale cu o creanţă pe care o are împotriva debitorului reclamantului, chiar dacă
acea creanţă s-ar fi născut după intentarea acţiunii, ori uzucapiunea sau dobândirea bunului mobil revendicat
în baza prevederilor art. 937 alin.1, sau decăderea din dreptul de a revendica bunul mobil furat sau pierdut
(art. 937 alin. 2 şi C.civ.). Cu toate acestea, terţul pârât nu se poate prevala de excepţiile născute în
raporturile sale cu creditorul, acestea putând fi opuse numai atunci când creditorul acţionează în nume
propriu pentru a-şi realiza un drept al său, personal, împotriva pârâtului.
Exercitarea acţiunii oblice nu modifica situaţia juridică a debitorului neglijent, drepturile acestuia din
urmă nefiind indisponibilizate ca efect al admiterii acţiunii oblice, şi, pe cale de consecinţă, acesta poate să
îşi administreze, în continuare, liber patrimoniul. El poate încheia orice fel de acte administrare ori de
dispoziţie cu privire la bunurile sale, actele de dispoziţie fiind opozabile creditorului dacă nu sunt
frauduloase.
În tăcerea legii, s-a ridicat problema opozabilităţii şi a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în
acţiunea oblică faţă de debitorul neglijent, când acesta nu a fost introdus în proces. Se arată că hotărârea
judecătorească este opozabilă debitorului numai dacă el a participat la proces şi că numai pentru
opozabilitatea hotărârii judecătoreşti se cere ca debitorul să fie introdus în proces. Opozabilitatea sau
autoritatea de lucru judecat a hotărârii înseamnă că în cazul respingerii acţiunii debitorul nu va mai putea
introduce o nouă acţiune împotriva terţului-pârât, sau, atunci când acţiunea este admisă, eventuala obligare la
executarea prestaţiei având ca obiect bunul sau valoarea readusă în patrimoniul său.
Dar, prin aplicarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, în lipsa unei prevederi
legale contrare, debitorul nu va fi ţinut de efectele hotărârii, el nefiind parte sau succesor al unei dintre
părţile procesului civil (art. 435 alin.1 C.civ.) cu un simplu terţ, chiar dacă, pe cale oblică, sunt exercitate
drepturile sale. În schimb, dacă a fost introdus în proces, efectele hotărârii se vor răsfrânge şi asupra
debitorului.
„Acţiunea oblică este individuală prin exercitarea ei şi colectivă prin efectele” ei, ea profitând tuturor
creditorilor. Aşadar, ca efect al pronunţării unei hotărâri favorabile, în patrimoniul debitorului se conservă
dreptul care era pe cale să se piardă, sens în care art. 1561 C.civ. dispune: „hotărârea judecătorească de
admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a
exercitat acţiunea”.
De acest drept urmează a se bucura toţi creditorii debitorului, indiferent dacă au intervenit sau nu în
proces, iar nu numai cel care a iniţiat acţiunea oblică. Ca atare, acţiunea oblică nu aduce creditorului nicio
preferinţă sau drept exclusiv asupra valorii readuse în patrimoniul debitorului ca urmare a admiterii acţiunii
oblice, cu excepţia situaţiei în care acesta urmăreşte şi execută respectiva valoare înainte ca ceilalţi creditori
să fi făcut demersuri în acest sens.
Cum textul de lege afirmă opozabilitatea numai a hotărârii de admitere a acţiunii oblice, per a
contrario, hotărârea judecătorească de respingere va avea efecte doar între creditorul-reclamant şi terţ

2.2. Acţiunea pauliană - art. 1562-1565 C.civ.

Prin acţiunea pauliană, creditorii unei persoane urmăresc să obţină declararea inopozabilităţii actelor
juridice frauduloase - în prejudicierea drepturilor lor - ale debitorului şi care au adus atingere dreptului lor
de a beneficia de garanţie generală pe care o constituie patrimoniul debitorului. Aşadar, este vorba nu despre
desfiinţarea actului juridic erga omnes, ci doar de înlăturarea inopozabilităţii acelui act juridic faţă de
creditorul care a introdus acţiunea sau care a intervenit în cursul unui astfel de proces.
Acţiunea pauliană constituie un mijloc de protecţie a drepturilor creditorului, o acţiune patrimonială în
inopozabilitatea actului încheiat de debitor în prejudicierea drepturilor creditorului său, recunoscută
creditorului în scopul reparării prejudiciului cauzat creditorului.
Domeniu de aplicare
Art. 1562 C.civ. nu delimitează domeniul de aplicare a acţiunii pauliene, însă doctrina a arătat că
aceasta presupune cu necesitate, ca o condiţie sine qua non, existenţa unui act fraudulos al debitorului, fiind

3
excluse faptele juridice propriu-zise, de aceasta putând beneficia oricare dintre creditori, atât cei care
beneficiază de o cauza de preferinţă ce nu presupune deposedarea debitorului, cât şi cei chirografari.
Domeniul de aplicare al acţiunii pauliene cuprinde, în principiu, toate actele juridice civile cu privire la
drepturi patrimoniale, indiferent de natura juridică a acestora: acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, acte
juridice unilaterale sau contracte, contracte sinalagmatice sau unilaterale, acte abdicative sau extinctive de
drepturi, acte constitutive sau translative de drepturi, acte creatoare de obligaţii ş.a., fiind chiar mai extins
decât cel al acţiunii oblice, deoarece acţiunea pauliană poate fi intentată şi în cazul unora din drepturile
insesizabile.
Potrivit art. 1562 alin. 2 C.civ., plata făcută în temeiul unui contract cu titlu oneros poate face obiectul
acţiunii pauliene. Însă trebuie avut în vedere faptul că plata făcută de debitor către unul dintre creditorii săi
nu este, în principiu, atacabilă prin acţiunea pauliană, deoarece unul dintre efectele sale este şi acela ar
diminuării pasivului patrimonial şi, ca atare, creditorul va suporta concursul unui număr redus de creditori.
Admiterea acţiunii pauliene îşi găseşte justificarea însă atunci când respectiva plată priveşte din proprie
iniţiativă o obligaţie care nu era scadentă ori o datorie de care nu este ţinut, cum este cazul celor sub condiţie
suspensivă sau termen suspensiv ori o obligaţie naturală.
O altă situaţie care, în principiu, nu face obiectul acţiunii pauliene este aceea în care debitorul
contractează noi datorii. Astfel, debitorului i se recunoaşte dreptul de a-şi administra patrimoniul, iar
asumarea unor noi datorii nu reprezintă o însărăcire a debitorului, cel puţin până la data scadenţei obligaţiei.
Totuşi, în situaţia în care debitorul contractează noi datorii cu unicul scop de a diminua garanţia generală a
creditorilor prin aducerea lor în imposibilitatea de a-şi realiza creanţele, acţiunea revocatorie devine
admisibilă . De asemenea, s-a reţinut că şi tranzacţia consemnată printr-o hotărâre judecătorească poate fi
atacată pe calea acţiunii pauliene de către creditorul uneia dintre părţi.
În ceea ce priveşte actele care nu pot fi declarate inopozabile pe cale pauliană, acestea sunt:
- actele care privesc drepturi nepatrimoniale ale debitorului, precum căsătoria, recunoaşterea
paternităţii, adopţia ş.a., deoarece încheierea lor implică o apreciere de ordin personal şi moral din partea
debitorului;
- actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului, pentru care aprecierea
personală din partea debitorului este esenţială. Renunţarea la repararea unui prejudiciu moral, refuzul de a
cere revocarea unei donaţii pentru ingratitudine sunt astfel de cazuri;
- actele juridice referitoare la drepturile şi bunurile insesizabile ale debitorului. Prin excepţie, acţiunea
pauliană este admisibilă şi în privinţa unor acte juridice la drepturi insesizabile, în cazurile prevăzute expres
de lege. În acest sens, art. 2259 C.civ., permite creditorilor ambelor părţi ale contractului de întreţinere să
solicite, pe cale pauliană, declararea contractului ca fiindu-le inopozabil. Creditorii întreţinutului vor justifica
un interes în ipoteza în care contractul de întreţinere este cu titlu oneros.
Condiţiile de exercitare
Din prevederile art. 1562-1565 C.civ. rezultă este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
- cu privire la creanţă, art. 1563 C.civ. impune singura condiţie ca acesta să fie certă la data formulării
acţiunii pauliene, în sensul de a avea o existenţă neîndoielnică (art. 662 alin. 2 C.pr.civ.), sigură şi că nu fie
stinsă la data formulării acţiunii revocatorii, indiferent dacă acesta este pură şi simplă sau afectată de o
condiţie rezolutorie, ori de un termen suspensiv în beneficiul creditorul.
- creanţa creditorului trebuie să fie, de regulă, anterioară încheierii actului a cărui inopozabilitate se
solicită. Această condiţie se impune prin aceea că numai creditorul anterior poate fi fraudat de un act
fraudulos ulterior al debitorului. Se apreciază, totuşi, că prin excepţie, creditorul posterior poate introduce
acţiunea pauliană când creanţa sa exista în principiu la data încheierii actului fraudulos, şi atunci când la
momentul perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic cu debitorul.
Dovada anteriorităţii cade în sarcina creditorului care promovează acţiunea pauliană, acesta putând recurge
la orice mijloc de probă.
Nefiind o măsură de executare silită, ci numai o măsură de conservare, acţiunea revocatorie nu impune
existenţa unui titlu executoriu din partea creditorului.

4
 - actul încheiat de debitor cu terţul trebuie să fi cauzat creditorului un prejudiciu. De regulă prejudiciul
constă în crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului. Totuşi, crearea sau mărirea stării de
insolvabilitate a debitorului nu este una esenţială, fiind şi alte cazuri care pot produce creditorului un
prejudiciu. În doctrină este arătat cazul în care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanţă
specializat al creditorului, care are ca obiect un anumit bun al său, cum ar fi atunci când promitentul vânzător
dintr-o promisiune unilaterală de a vinde înstrăinează bunul promis unui terţ. Dacă beneficiarul promisiunii
îşi valorifică opţiunea pentru cumpărarea bunului, atunci contractul nu mai poate fi perfectat. Prin faptul că
creditorul nu mai poate beneficia de efectul principal al promisiunii, acesta suferă un prejudiciu.
Se arată că este îndeplinită condiţia prejudiciului atunci când se provoacă o însărcinare debitorului
prin ieşirea unei valori din activul patrimonial, fără ca în locul acesteia să intre ceva în schimb, cum ar fi
printr-o donaţia directă sau indirectă; prin încheierea de acte cu titlu oneros în care valoarea prestaţiilor este
dezechilibrată; prin încheierea de acte în care prestaţiile părţilor sunt echilibrate, dacă s-au primit în schimb
bunuri care sunt uşor de ascuns, cum sunt sumele de bani sau titlurile la purtător.
Sunt excluse, însă, actele prin care debitorul refuză să se îmbogăţească, cele prin care debitorul îşi
plăteşte o datorie sau dobândeşte noi obligaţii.
- existenţa fraudei debitorului la momentul încheierii actului atacat, indiferent de natura acestuia.
Proba fraudei debitorului se poate face prin intermediul oricărui mijloc de probă de către creditor inclusiv
prin recurgerea la prezumţii simple. Uneori, existenţa fraudei este prezumată de legiuitor cum este cazul
creditorilor personali ai moştenitorilor pot solicita constatarea inopozabilităţii partajului fără să fie obligaţi să
dovedească frauda copartajanţilor dacă, „deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fără
să fi fost convocaţi” (art. 1156 alin.4 C.civ.). În dovedirea acesteia trebuie avut în vedere faptul că frauda va
fi analizată lato sensu, fiind asimilată acesteia chiar simpla cunoaştere a debitorului că prin fapta prin
perfectarea actului contestat îi cauzează creditorului un prejudiciu.
Prin excepţie, în materia contractului de întreţinere condiţia fraudei din partea debitorului nu este
cerută. În acest sens, art. 2260 alin. 2 C.civ. dispune: „revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă
din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de momentul încheierii contractului de întreţinere”.
- complicitatea terţului la frauda debitorului când acţiunea pauliană este îndreptată împotriva unui
contract cu titlu oneros sau o plată efectuată în temeiul unui atare act juridic (art. 1562 alin.2 C.civ.). Există
complicitate din partea terţului cocontractant atunci când acesta cunoştea faptul că prin încheierea actului
contestat pe cale pauliană se cauzează un prejudiciu creditorului, cum ar fi mărirea stării de insolvabilitate a
debitorului, participarea, intenţionată sau nu, a acestuia la fraudă, atitudinea sa subiectivă neavând relevanţă.
Cu referire la actele cu titlu gratuit, legea consideră că frauda debitorului este suficientă, astfel încât nu se
mai impune stabilirea complicităţii terţului, frauda putând fi comună sau nu părţilor contractante, fiind
indiferent dacă terţul cunoştea sau nu, urmărea sau nu, creşterea sau crearea insolvabilităţii cocontractantului
său - debitor al reclamantului.
„Dacă terţul dobânditor înstrăinează bunul unei alte persoane, acţiunea pauliană va putea fi îndreptată
împotriva subdobânditorului, sub rezerva îndeplinirii şi în raport cu acesta a tuturor condiţiilor ei de
admisibilitate, inclusiv a complicităţii sale la fraudă”.
Efecte
Prin admiterea acţiunii pauliene, actul atacat este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut
iniţiativa declanşării acţiunii, dar şi faţă de creditorii care au intervenit în cauză, potrivit art. 1565 alin. 1
C.civ. Astfel, actul atacat urmează a fi considerat ca lipsit de efectele sale în raporturile dintre creditorul
reclamant, pe de o parte şi terţul pârât, pe de altă parte, ceea ce permite creditorului să urmărească acel bun
pentru a-l executa silit, ca şi când nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului său, în limitele valorii creanţei,
ceea ce presupune că atunci când valoarea creanţei este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va
parţială, până la concurenţa creanţei.
Atunci când creditorul urmăreşte bunul, el nu va suporta concurenţa creditorilor chirografari ai
dobânditorului, pentru că, bunul nu a ieşit din patrimoniul debitorului şi nu a intrat în cel al terţului.
În tăcerea legii, care stabileşte doar inopozabilitatea actului fraudulos faţă de creditor, între părţi acesta
îşi menţine valabilitatea şi continuă să îşi producă efectele.

5
 Alin. 2 al art. 1565 C.civ. prevede că terţul are dreptul de a păstra bunul cu obligaţia de a plăti
creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului, în acord
cu opinia potrivit căreia terţul are un drept de opţiune între a efectua plata către creditor sau a abandona
bunul în mâinile acestuia. Dar terţul dobânditor poate fi obligat la despăgubiri, în limita valorii actuale a
bunului, dacă urmărirea şi valorificarea acestuia nu mai este posibilă.
Terţul dobânditor cu titlu oneros care a fost evins de creditor sau care, păstrând bunul, l-a despăgubit
pe acesta, are un drept de regres împotriva debitorului, întemeiat de cele mai multe ori pe garanţia pentru
evicţiune. În schimb, terţul dobânditor cu titlu gratuit nu are un drept de regres împotriva debitorului, chiar
dacă şi cazul actelor cu titlu gratuit, transmiţătorul este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune (dacă a
promis expres garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul
transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului, potrivit art. 1018
C.civ.)
Dacă terţul nu plăteşte creditorului suma de bani reprezentând prejudiciul suferit de acesta prin
încheierea actului fraudulos, ca urmare a admiterii acţiunii pauliene, bunul va fi indisponibilizat până la
încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea (art. 1565 alin. 2 teza a II-a C.civ.), cu
aplicarea prevederilor legale referitoare la publicitatea şi la efectele clauzei (art. 1565 alin.2 teza finală
coroborat cu art. 628 alin.2 C.civ.). Actele de înstrăinare privitoare la bunul astfel indisponibilizat încheiate
de către terţul dobânditor, pot fi declarate nule, la cererea creditorului (art. 1565 alin.2 teza finală coroborat
cu art. 629 alin.2 C.civ.).
Admiterea acţiunii revocatorii nu produce niciun efect faţă de ceilalţi creditori care nu au iniţiat ori
intervenit în acţiunea pauliană, acesta rămânând opozabil, în continuare, faţă de toţi ceilalţi creditori, prin
aplicarea principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti. Astfel, exercitând un drept propriu,
creditorii care au iniţiat sau au intervenit în cauză vor evita concursul celorlalţi creditori, fiind ţinuţi să
respecte scadenţele şi cauzele de preferinţă existente între ei.
Prescripţia dreptului la acţiune pauliană
Potrivit art. 1564 C.civ., cu excepţia situaţiilor în care există prevedere legală contrară, „dreptul la
acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
prejudiciul ce rezultă din actul atacat”, numai că este necesar ca nici dreptul de creanţă al creditorului să nu
se fi prescris extinctiv. Astfel, trebuie avute în vedere atât termenul special de prescripţie prevăzut de art.
1564 C.civ., cât şi termenul de prescripţie al dreptului de creanţă protejat prin intermediul acţiunii pauliene
care este termenul general de 3 ani.

3. Garanţiile personale
3.1. Fideiusiunea
Art. 2280 C.civ. defineşte fideiusiunea ca fiind „contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă
de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în
schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.
Noţiunea de fideiusiune are dublă accepţiune: garanţie personală şi contractul prin care se constituie
această garanţie.
Prin constituirea fideiusiunii, fideiusorul se obligă să execute obligaţia debitorului din raportul juridic
obligaţional principal, dacă acesta din urmă nu o execută. Această obligaţie poate fi preexistentă,
concomitentă sau ulterioară (viitoare) fideiusiunii.
Aceasta este o garanţie personală, fideiusorul garantând executarea obligaţie debitorului cu întreg
patrimoniul său. Este o garanţie personală accesorie, o obligaţie care este în sarcina fideiusorului, de natură
contractuală chiar şi în acele situaţii în care rezultă din lege sau este impusă printr-o dispoziţie a instanţei
(art. 2281 C.civ. „Fideiusiunea obligatorie”), fideiusorul neputând fi obligat în lipsa manifestării propriei
voinţe.
Obligaţia garantată poate fi o obligaţie de a da, de a face sau de a nu face, obligaţie principală ce
trebuie să fie valabilă (art. 2288 alin.1 C.civ.), nulitatea sa atrăgând şi nulitatea obligaţiei accesorii, a celei de
fideiusiune. Numai prin excepţie, în situaţia expres prevăzută de art. 2288 alin. 2 C.civ., nulitatea relativă a

6
obligaţiei principale nu aduce atingere valabilităţii fideiusiunii, şi anume în situaţia în care debitorul
principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea această împrejurare.
Orice obligaţie pentru care legea nu impune constituirea exclusiv a unei garanţii reale sau a unei alte
garanţii personale poate fi garantată prin fideiusiune.
Legea (art. 2284 C.civ.) permite ca fideiusiunea să fie constituită pentru a garanta obligaţia unui alt
fideiusor. Prin aceasta fideiusorul care garantează pentru un alt fideiusor se obligă tot faţă de creditorul
obligaţiei principale, însă în subsidiar, în cazurile reglementate de art.2304 C.civ., şi anume atunci când
„debitorul principal şi toţi fideiusorii săi sunt insolvabili ori sunt liberaţi prin efectul unor excepţii
personale”. Fideiusorul fideiusorului va fi parte a unui nou raport juridic obligaţional.
Limitele fideiusiunii sunt determinate de limitele obligaţiei garantate (art.2289 C.civ.) prin raportare la
„cuantumul, natura sau condiţiile în care a fost asumată obligaţia principală”. Acestea sunt determinate, pe
de o parte, de voinţa părţilor şi, pe de altă parte, de obligaţia principală: obligaţia în sine – „ceea ce este
datorat de debitorul principal” şi valoarea acestei obligaţii precum şi a cheltuielilor de executare - și
„condiţiile mai oneroase”. Sancţiunea nerespectării acestor limite constă în reducerea obligaţiei de garantare
la limitele şi condiţiile obligaţiei principale. Clauzele neclare privitoare la limitele fideiusiunii se vor
interpreta în favoarea fideiusorului, prin aplicarea prevederilor art. 1269 alin. 3 C.civ.
Potrivit art. 2290 C.civ., dacă părţile nu prevăd asupra a ce se întinde obligaţia de garantare – condiţii
şi limite -, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile
ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.
Contractul de fideiusiune este:
- prin esenţa sa un contract accesoriu raportului juridic obligaţional principal – indiferent de natura
obligaţiei garantate (art.2288 C.civ.) sau de izvorul acesteia;
- prin natura sa unilateral (art.1171 teza a II-a C.civ.). Cu toate acestea, părţile pot conveni ca
fideiusorul să se oblige „în schimbul unei remuneraţii”, iar dacă acesta are caracterul unei contraprestaţii
reale a obligaţiei de garantare, contractul de fideiusiune va fi sinalagmatic (art. 1171 teza I-a C.civ.).
- cu titlu gratuit sau cu titlu oneros („în schimbul unei remuneraţii”). Astfel, dacă fideiusorul pretinde
creditorului garantat o asemenea contraprestaţie, fideiusiunea va fi un contract cu titlu oneros, sinalagmatic.
Deoarece contractul de fideiusiune se încheie între fideiusor şi creditorul garantat, în măsura în care
contraprestaţia este în sarcina debitorului principal, nu a creditorului garantat, contractul de fideiusiune
rămâne unul cu titlu gratuit.
- intuitu personae, deoarece fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există
stipulaţie contrară (art. 2319 C.civ.);
- contract solemn (art. 1174 alin.3 C.civ.), deoarece art. 2282 C.civ. dispune că „fideiusiunea nu se
prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute”.
Încheierea contractului de fideiusiune presupune îndeplinirea condiţiilor esenţiale necesare pentru
validitatea contractului, enumerate de alin.1 al art.1179 C.civ., condiţiile specifice stabilite de art. 2285
C.civ. și condiţia formei solemne.
Capacitatea de a contracta a fideiusorului. Pentru fideiusor condiţia capacităţii este reluată de art.
2285 C.civ, respectiv fidiusorul să fie o persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine în România
bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază în România, cu excepția situației când
creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană.
Astfel, potrivit art. 2285 alin.1 teza I-a C.civ., debitorul care este obligat să constituie o fideiusiune
trebuie să prezinte o persoană: a) capabilă de a se obliga; b) care are şi menţine în România bunuri suficiente
pentru a satisface creanţa; c) care domiciliază în România. Aceste condiţii trebuie îndeplinite la data
încheierii contractului de fideiusiune, în caz contrar debitorul trebuind să prezinte un alt fideiusor (art.2285
alin.1 teza a II-a C.civ.) ori, în cazul fideiusiunii legale sau judiciare să ofere o altă garanţie, considerată
suficientă (art.2286 C.civ.). În privinţa bunurilor, condiţia trebuie îndeplinită pe toată durata contractului de
fideiusiune.
Deoarece fideiusiunea are întotdeauna ca izvor un contract, fideiusorul trebuie să aibă capacitatea de a
contracta, respectiv capacitatea deplină de exerciţiu, iar atunci când fideiusiunea este cu titlu gratuit, să aibă
7
capacitatea de a încheia acte cu titlu gratuit. În cazul persoanelor juridice, se aplică principiul specialităţii
capacităţii, astfel că persoanele juridice cu scop patrimonial pot dobândi calitate de fideiusor (art. 206 alin. 1
C.civ.), cu excepţia situaţiilor în care sunt instituite prin lege incapacităţi speciale. În schimb, personale
juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care
sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” (art.206 alin.2
C.civ.) nu pot avea această calitate.

Formele fideiusiunii
Fideiusiunea poate fi convenţională sau obligatorie, cea din urmă fiind impusă fie de lege, fie de
instanţa de judecată. Acestor forme li se adaugă fideiusiunea asimilată (art. 2292 C.civ.).
Fideiusiunea obligatorie poate fi legală sau judiciară (art.2281 C.civ.).
Codul civil reglementează, spre exemplu, un caz de fideiusiune legală în cadrul art. 726 alin.1, potrivit
căruia: „În lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea
obligaţiilor sale”, fără a distinge după cum acesta poate fi reală sau personală.
În schimb, art.117 C.civ. reglementează un caz de fideiusiune judiciară. Astfel, la numirea sau, după
caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca
tutorele să dea garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În funcţie de
împrejurări, instanţa stabileşte felul dar şi întinderea garanţiilor.
Art. 2292 C.civ. reglementează fideiusiunea asimilată: „în cazul în care o parte se angajează faţă de o
altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al
obligaţiei de restituire a împrumutului”.
Efectele fideiusiunii între creditor şi fideiusor
Acestea sunt reglementate de art. 2293-2304 C.civ. şi, în măsura în care nu contravin regulilor speciale
în materie, şi regulilor de drept comun din materia contractelor.
Potrivit art. 2293 C.civ., fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă
acesta nu o execută, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 2300 C.civ., respectiv atunci când fideiusorul se
obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar. În situaţia în care
debitorul îşi nu execută obligaţia, după data scadenţei, creditorul are un drept de opţiune între a se îndrepta
împotriva debitorului sau direct împotriva fideiusorului - fără să fie obligat să îl urmărească în prealabil pe
debitor, chiar dacă obligaţia fideiusorului are un caracter accesoriu şi subsidiar în raport de obligaţia
principală -, sub rezerva invocării de către cel din urmă a beneficiului de discuţiune, cu unele excepţii. Dacă
în procesul dintre creditor şi debitor nu a fost introdus şi nu a fost parte şi fideiusorul, acesta, pentru a putea
fi urmărit, va trebui să fie chemat în judecată separat şi să i se respecte toate garanţiile procesuale.
Obligaţia fideiusorului are caracter subsidiar faţă de cea a debitorului. Din acest caracter rezultă că,
după scadenţa obligaţiei principale, el poate să execute de bună voie obligaţia garantată, urmând a exercita
regresul împotriva debitorului, ori, dacă s-a pornit de către creditor urmărirea împotriva sa, poate să invoce
lipsa punerii în întârziere a debitorului – aceasta constituind o condiţie a executării silite (art. 1516 alin.2
pct.1 C.civ.) -, cu excepţia situaţiilor când acesta din urmă este de drept în întârziere.
Fideiusorul convenţional sau legal - nu şi cel judiciar (art.2294 alin.2 C.civ.) - poate invoca unul dintre
mijloacele sale specific de apărare, şi anume beneficiul de discuţiune (art. 2294 C.civ.), respectiv să ceară
creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, cu excepţia situaţiilor în care a renunţat
expres la acest beneficiu, şi sub condiţia ca invocarea beneficiului să se facă înainte de începerea dezbaterii
în fond a procesului („înainte de judecarea fondului procesului”). Din coroborarea art. 2294, 2295 şi 2300
C.civ. rezultă că fideiusorul nu are beneficiul de discuţiune, dacă nu contestă mai întâi validitatea
contractului de fideiusiune, în următoarele cazuri:
a) în cazul în care a renunţat expres la acest beneficiu, inclusiv prin neinvocarea acestuia în termenul
stabilit de art.2295 alin.1 C.civ.;
b) dacă s-a obligat împreună cu debitorul principal, cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor
solidar;
c) în cazul fideiusiunii judiciare.

8
 Urmare a invocării beneficiului de discuţiune, urmărirea fideiusorului este suspendată, creditorul fiind
obligat să se îndrepte de îndată împotriva debitorului principal.
Fideiusorul (ori fideiusorul fideiusorului), inclusiv cel solidar, datorită caracterului accesoriu al
obligaţiei sale faţă de cea a debitorului principal (ori a fideiusorului), are la îndemână, pe lângă beneficiul de
discuţiune, şi de posibilitatea de a opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune
debitorul principal (ori ale fideiusorului), afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care
sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor (art.2296 C.civ.).
Un alt mijloc specific de apărare al fideiusorului îl constituie beneficiul de diviziune, care presupune
pluralitatea de fideiusori. Art. 2297 C.civ. dispune. „Atunci când mai multe persoane s-au constituit
fideiusori ai aceluiaşi debitor pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie şi va
putea fi urmărită ca atare, însă cel urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, dacă nu a renunţat în mod
expres la acesta”. Invocarea beneficiului de diviziune este o facultate a fideiusorului – sub condiţia să nu fi
renunţat la ea (art. 2297 C.civ.) sau să se fi angajat cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar (art.
2300 C.civ.).
De asemenea, creditorul poate alege să îşi dividă urmărirea (art.2299 C.civ.) deoarece solidaritatea
fideiusorilor a fost instituită în favoarea sa, indiferent dacă această se realizează prin intermediul unei acţiuni
unice, fie prin urmărirea separată a unui anumit fideiusor doar pentru partea acestuia din urmă.
Un alt „beneficiu” specific, o măsură de protecţie a fideiusorului, dar şi de încetare a fideiusiunii, este
excepţia subrogaţiei, reglementată de art. 2315 C.civ. Potrivit art. 2305 C.civ., fideiusorul care a plătit
datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului, însă în
măsura în care, urmare a faptei creditorului, subrogaţia nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este
liberat în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor.
Efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor
Ca urmare a plăţii de către fideiusor a obligaţiei debitorului principal, potrivit art. 2305 C.civ., cel
dintâi se subrogă de drept „în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului”. Astfel,
fideiusorul are un drept de opţiune între a urma calea regresului împotriva debitorului în condiţiile art. 2306
şi 2307 C.civ., fie o acţiune personală, întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri fie acţiunea
subrogatorie, în locul creditorului plătit, în condiţiile art.1593-1598 C.civ.
Efectele fideiusiunii între fideiusori
Cofideiusorul care a plătit creanţa garantată are la îndemână două acţiuni: o acţiune personală
întemeiată pe gestiunea de afaceri şi o acţiune subrogatorie.
Art. 2313 C.civ. reglementează regresul fideiusorului care a plătit datoria contra celorlalţi fideiusori. În
cazul pluralităţii de fideiusori, cel care a plătit datoria are drept de regres împotriva debitorului principal (art.
2306 C.civ.) dar şi împotriva celorlalţi fideiusori, în cazurile în care putea, chiar înainte de a plăti, să se
îndrepte împotriva debitorului (art. 2313 alin.1 şi 2 C.civ.), respectiv în situaţiile în care este permis
„regresul anticipat”, fără ca acţiunea să fie condiţionată de exercitarea efectivă a regresului împotriva
debitorului. Un fideiusor nu îi poate obliga pe ceilalţi să plătească înaintea sa, obligaţia lor fiind solidară (art.
2297 C.civ.). Însă această solidaritate nu subzistă şi în cazul regresului fideiusorului care a plătit, obligaţia
devenind divizibilă, astfel că ceilalţi vor fi ţinuţi fiecare pentru partea sa (art. 1442 alin. 1 C.civ.) stabilită pe
cale legală, convenţională, prin contractul de fideiusiune sau printr-unul ulterior, ori, în lipsa, în baza
prezumţiei de egalitate instituită de art.1423 C.civ. Astfel, fideiusorul care a plătit creditorului întreaga
obligaţie, în caz de insolvabilitate a debitorului principal, va suporta pierderea corespunzătoare părţii sale,
similar riscului insolvabilităţii unuia dintre fideiusori (alin.3 al art.2313 C.civ.).
Încetarea fideiusiunii
Potrivit art. 1615 C.civ., obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie,
imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri prevăzute de lege. Fideiusiunea poate înceta
pe cale directă atunci când modul de stingere vizează chiar obligaţia de garanţie (prin expirarea termenului
pentru care s-a constituit garanţia – art. 2316 C.civ.; prin fapta creditorului – art. 2315 C.civ.; prin decesul
fideiusorului – art. 2319 C.civ.; prin încetarea unei anumite funcţii a debitorului principal – art. 2320 C.civ.)
sau pe cale indirectă, ca urmare a stingerii obligaţiei garantate (în cazul imposibilităţii fortuite de executare –
art. 1634 C.civ.; prin compensaţie - art. 1621 C.civ.; prin confuziune - art. 1626 C.civ.; prin remiterea de
9
datorie făcută debitorului principal - art. 1633 C.civ.; novaţie – art. 1613 C.civ.), potrivit principiului
accesorium sequitur principale.
Art. 2314 C.civ. reglementează efectele confuziunii într-o situaţie particulară, şi anume aceea în care
are loc confuziunea calităţilor de debitor principal şi fideiusor. Astfel, prin reunirea calităţii de debitor şi
fideiusor în aceeaşi persoană ca urmare a decesului fideiusorului, fideiusiunea încetează (art.2319 C.civ.),
dar creditorul va beneficia de bunurile intrate în patrimoniul creditorului ca urmare a transmisiunii
universale. Dacă această confuziune este urmare a decesului debitorului principal, datoria va intra în pasivul
patrimoniului fideiusorului, care constituie garanţia generală a creditorilor. În ambele situaţii, raportul
obligaţional principal rămâne valabil, iar dacă fideiusorul a fost garantat de un alt fideiusor, această
fideiusiune rămâne şi ea valabilă.
În alte cazuri de confuziune, fie se stinge obligaţia de garantare (prin confuziunea calităţii de fideiusor
şi creditor – art. 1626 C.civ.), fie cea principală (prin confuziunea calităţii de debitor şi creditor). În schimb,
urmare a desfiinţării confuziunii, potrivit art. 1628 C.civ., obligaţia va renaşte retroactiv.
Încetarea fideiusiunii poate opera şi în cazul prevăzut de art. 2315 C.civ., prin „liberarea fideiusorului
prin fapta creditorului”.
În cazul fideiusiunii - convenţionale ori legale - dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori
nedeterminate sau pentru o perioadă nedeterminată, potrivit art. 2316 C.civ., fideiusiunea poate înceta după 3
ani, prin notificarea făcută debitorului, creditorului şi celorlalţi fideiusori, dacă, între timp, creanţa nu a
devenit exigibilă. Dacă anterior împlinirii termenului de 3 ani de la constituirea fideiusiunii creanţa devine
exigibilă, înseamnă că obligaţia fie a devenit prezentă (s-a născut), fie limitele sale au fost determinate (este
lichidă), fie a fost stabilit un termen.
Art. 2317 C.civ. reglementează liberarea fideiusorului ca urmare a stingerii obligaţiei principale prin
darea în plată, ca o aplicaţie a regulii de drept comun înscrisă în art.1492 C.civ., renaşterea obligaţiei
garantate nefiind urmată şi de renaşterea obligaţiei de garanţie.
Art. 2318 C.civ. reglementează două situaţii în care stingerea fideiusiunii este determinată de scadenţa
obligaţiei garantate şi de atitudinea diligentă sau nu a creditorului. Astfel, fideiusorul rămâne ţinut şi după
împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiune împotriva
debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a continuat-o cu diligenţă. De asemenea,
fideiusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale şi în cazul în care fideiusorul a
limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligaţiei principale, iar acţiunea împotriva debitorului
principal este introdusă în termen de două luni de la scadenţă.
Potrivit art. 2319 C.civ. fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie
contrară, succesorii nefiind ţinuţi de obligaţia de garanţie a autorului lor.
Art. 2320 C.civ. stabileşte că fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de
debitorul principal se stinge la încetarea acestei funcţii, cu excepţia datoriilor existente la încetarea
fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii sau unui termen pentru care rămâne obligat

3.2. Garanţiile autonome

Garanţii autonome sau independente sunt instrumente de garantare care, de regulă, sunt emise de
instituţiile financiar-bancare şi, numai prin excepţie, de alte persoane participante la comerţul internaţional.
a) Scrisoarea de garanţie
Art. 2321 alin.1 C.civ. defineşte scrisoarea de garanţie ca fiind „angajamentul irevocabil şi
necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite
ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o
sumă de bani unei terţe persoane‚ denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.
b) Scrisoarea de confort
Art. 2322 alin.1 teza I-a C.civ. defineşte scrisoarea de confort ca fiind acel angajament irevocabil şi
autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte
persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său.

4. Privilegiile
10
 Noţiune
Art. 2333 C.civ. prevede că „privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale”.
Privilegiile nu conferă titularilor un drep distinct ci sunt simple cauze de preferinţă în virtutea cărora
creditorul privilegiat are numai dreptul de a fi plătit cu prioritate din preţul obţinut în urma vânzării bunului
grevat în concurs cu alţi creditori. Ele nu conferă creditorului dreptul de a urmări bunului sau de a-l vinde,
dar privilegiatul poate solicita vânzarea bunului în vederea realizării propriei creanţe, atât timp cât el se află
în patrimoniul debitorului, în temeiul garanţiei generale.
Creditorii privilegiaţi pot, asemenea celorlalţi creditori, să urmărească bunurile debitorului dar fără a
beneficia de un drept distinct de urmărire ca în cazul drepturilor reale.
Ordinea de preferinţă, în cazul privilegiilor, este dată de lege (art. 2336 alin.1 C.civ.), dacă acestea sunt
diferite (art. 2342 C.civ.), în caz contrar creanţele privilegiate fiind satisfăcute proporţional cu valoarea lor
indiferent de îndeplinirea formalităţilor de publicitate sau de momentul naşterii lor. Aceasta spre deosebire
de garanţiile reale a căror ordine de preferinţă este dată de principiul prior tempore, potior iure.
Caractere juridice
Privilegiile sunt garanţii legale - izvorul lor fiind numai legea (art. 2333 alin.1 C.civ.) -, sunt, prin
natuura lor, indivizibile (art. 2333 alin.2 C.civ.) - bunul în integralitatea sa precum şi fiecare parte a acestuia
fiind afectate garantării creanţei privilegiate în totalitatea ei -, creditorul fiind în drept să renunţe la
indivizibilitate, și constituie accesorii ale creanţelor garantate.
Clasificare
Privilegiile se clasifică în generale şi speciale.
Art. 2338 C.civ., privitor la privilegiile generale, constituie o normă de trimitere la reglementările de
procedură: „privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă”.
Potrivit art. 865 alin.1 C.pr.civ., rangul creanţelor generale este dat de următoarea ordine cerută din
considerente de protecţie a anumitor creditori:
a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită,
pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al
creditorilor, precum şi creanţele născute împotriva debitorului pentru cheltuielile efectuate cu ocazia
îndeplinirii condiţiilor sau formalităţilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului
adjudecat şi înscrierea acestuia în registrul de publicitate;
b) cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;
c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor,
potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate
temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces,
acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor
cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de plată a
altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii,
datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor
speciale;
f) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin
fapte ilicite;
h) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări
de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
i) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
j) alte creanţe.
Cu toate acestea, potrivit art. 867 C.pr.civ., creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj,
ipotecă sau alte drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei
11
rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor reprezentând salarii şi alte
datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi
îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor,
refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi
creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii
Codul civil stabileşte doar două privilegii speciale mobiliare, potrivit art. 2339 alin. 1 C.civ., creanţele
privilegiate asupra anumitor bunuri mobile fiind:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru
serviciul sau exploatarea unei întreprinderi.
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se
exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
Opozabilitatea privilegiilor
Potrivit art. 2334 C.civ., privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în
registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel, soluţie justificată de izvorul lor – legea – şi de
natura juridică de simple cauze de preferinţă.
Prin excepţie, potrivit art. 2342 alin.2 C.civ., în concurs cu ipoteca mobiliară, privilegiul special poate
fi opus numai dacă este înscris la arhivă, înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă iar în concurs cu ipoteca
imobiliară, privilegiul special poate fi opus numai dacă a fost înscris primul în cartea funciară.
Concursul între creditorii privilegiaţi
Art. 2336 alin. 1 C.civ. dispune că rangul privilegiilor se stabileşte prin lege. Alin. 2 al aceluiaşi articol
stabileşte că privilegiile reglementate de Codul civil au rang prioritar faţă de cele stabilite, fără indicarea
rangului, prin legi speciale, potrivit regulii generalia specialibus non derogant.
În caz de concurs între privilegii, creanţele privilegiate speciale prevăzute la art. 2339 C.civ. se satisfac
înaintea celorlalte privilegii (art. 2342 alin.1 pct. 1 C.civ.). În ipoteza concursului între privilegiile speciale
mobiliare reglementate de art. 2339 alin. 1 C.civ. creanţa vânzătorului este preferată creanţei celui care
exercită un drept de retenţie (art. 2339 alin. 2 C.civ.), această ordine neputând fi modificată prin voinţa
părţilor, sub sancţiunea inexistenţei unei asemenea stipulaţii.
Din coroborarea art. 2336 alin. 2, art. 2339 alin. 2, art. 2342 alin.1 pct. 1 C.civ., art. 865 alin.1 şi art.
867 C.pr.civ. rezultă următoarea ordine de preferinţă în caz de concurs între privilegii:
1. creanţele reprezentând cheltuieli de judecată prevăzute de art. 865 alin.1 lit. a C.pr.civ.;
2. cheltuielile de înmormântare a debitorului prevăzute de art. 865 alin.1 lit. b C.pr.civ.;
3. creanţa vânzătorului prevăzută la art. 2339 alin. 1 lit. a C.civ. dacă a fost „conservată în condiţiile
legii”;
4. creanţa retentorului prevăzută la art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ. dacă a fost „conservată în condiţiile
legii”;
5. creanţele prevăzute de art. 865 alin.1 lit. c-i C.pr.civ.;
6. creanţa vânzătorului prevăzută la art. 2339 alin. 1 lit. a C.civ. dacă nu au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate („conservare”);
7. creanţa retentorului prevăzută la art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ. dacă nu au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate („conservare”);
8. alte creanţe, inclusiv creanţele stabilite, fără indicarea rangului, prin legi speciale.
Concursul dintre creditorii privilegiaţi şi celelalte categorii de creditori
Ca regulă generală, creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori - ipotecari, chirografari, şi
privilegiaţi cărora legea le-a acordat un rang inferior -, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost
înscrise mai înainte (art. 2335 C.civ.).
În caz de concurs între privilegiile speciale şi ipotecă sau gaj, se satisfac mai întâi creanţele privilegiate
asupra unor bunuri mobile şi apoi creanţele garantate cu ipotecă sau gaj (art. 2342 alin 1 C.civ.) care nu au
fost înscrise.

12
 În concursul dintre creditorul care beneficiază de un privilegiu şi titularul unei ipoteci mobiliare
perfecte, primul va avea prioritate dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit
perfectă. Perfectarea ipotecilor mobiliare este condiţionată de eficacitatea acesteia şi de îndeplinirea
formalităţilor de publicitate (art. 2409 C.civ.), astfel că în situaţia în care privilegiul special este înscris în
arhivă înainte de îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, privilegiatul va fi preferat ipotecarului.
În concursul dintre creditorul care beneficiază de un privilegiu şi titularul unei ipoteci imobiliare,
primul va avea prioritate dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost
înscrisă. Astfel, pentru a avea prioritate creditorul privilegiat este necesar ca cererea de înscriere a
privilegiului să fie anterioară celei de înscriere a ipotecii.
Stingerea privilegiilor
Dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odată cu obligaţia garantată, dacă nu există
prevedere legală contrară (art. 2337 C.civ.).
Privilegiul retentorului unui bun mobil există atât timp cât dreptul de retenţie subzistă (art. 2339 alin.1
lit. b C.civ.). Astfel, dreptul de retenţie şi privilegiul încetează: dacă cel interesat consemnează suma pretinsă
sau oferă retentorului o garanţie suficientă, aceste cazuri de încetare fiind specifice dreptului de retenţie
(art.2499 alin.1 C.civ.); prin pieirea bunului; prin remiterea voluntară care echivalează cu o renunţare tacită;
ca sancţiune în urma exercitării abuzivea retenţiei.
De asemenea, privilegiul special se stinge prin înstrăinarea, transformarea sau pieirea bunului (art.
2340 C.civ.).
Prin excepţie, privilegiul vânzătorului asupra bunului mobil vândut nu se stinge prin înstrăinarea lui de
către cumpărător, dacă nici preţul celei de-a doua vânzări nu este plătit, iar vânzătorul va fi preferat primului
cumpărător (art. 2341 C.civ.). Privilegiul va continua să existe şi atunci când cumpărătorul pierde temporar
posesia efectivă prin depozit sau gaj.
Potrivit art. 2330 alin. 2 C.civ., privilegiul se va strămuta asupra sumelor datorate în temeiul
exproprierii pentru cauză de utilitate publică, chiar dacă exproprierea este privită drept o cauză de stingere a
dreptului de proprietate (alin. 3 al art. 562 C.civ. intitulat „Stingerea dreptului de proprietate”).
În cazul privilegiului retentorului, proprietarul păstrează atributele dreptului său, inclusiv poate să
înstrăineze bunul, dar dreptul de retenţie îi este opozabil dobânditorului şi nu se pierde înainte de
îndestularea creanţei garantate, astfel că retentorul va avea prioritate la urmărirea bunului care se află în
mâinile sale.
Transformarea bunului vizează ipoteza în care modificările aduse bunului sunt de aşa natură încât fie el
nu mai poate identificat în mod distinct datorită incorporării într-un alt bun fie a rezultat un bun nou.
Pieirea bunului constituie o cauză de stingere comună celor două privilegii mobiliare speciale
reglementate de Codul civil, dar având un alt temei legal. Privilegiul vânzătorului se va stinge în temeiul art.
2340 C.civ. iar cel al retentorului în temeiul art. 2339 alin.1 lit. b coroborat cu art. 2495 C.civ. Totuşi, în
cazul în care bunul a fost asigurat ori au fost acordate despăgubiri, conform art. 2330 C.civ., privilegiul se va
strmuta asupra indemnizaţiei de asigurare sau, după caz, asupra sumei datorate cu titlu de despăgubire.

13