!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”. Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei
bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit. Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

learning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro.

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2015
 TEMA 4
1. MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
Tradiţional, momentul încheierii contractului este considerat a fi acela în care acceptarea
întâlneşte oferta şi are loc formarea consimţământului. Deoarece majoritatea contractelor sunt
consensuale, momentul încheierii contractului este cel al realizării acordului de voinţe. În schimb,
contractele solemne se încheie în momentul îndeplinirii formalităţilor cerute de lege pentru validitate
(data autentificării înscrisului sau a întocmirii înscrisului sub semnătură privată), în timp ce contractele
reale se încheie în momentul remiterii bunului.
Determinarea momentului presupune şi analiza locului în care se află părţile, contractul putând fi
încheiat între persoane prezente sau între „absenţi” – persoane neprezente.
Între prezenţi, şi cei asimilaţi acestora [art. 1194 alin. (2) C.civ.] – „prin telefon sau prin alte
asemenea mijloace de comunicare la distanţă” cum sunt videotelefonul, calculatorul conectat la internet -
momentul încheierii contractului va fi marcat de realizarea acordului de voinţe deoarece, de regulă,
acceptarea este concomitentă ofertei, iar luarea la cunoştinţă se produce imediat.
Între absenţi, deoarece momentul acceptării nu coincide cu cel al cunoaşterii acesteia de către
acceptant, simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de acceptant, constituie o
prezumţie că ofertantul a luat la cunoştinţă de acceptare. Astfel, art. 1186 C.civ. stabileşte că momentul
încheierii contractului este acela în care ofertantul primeşte acceptarea (sistemul recepţiei), riscul
informării aparţinând ofertantului deoarece contractul se consideră încheiat chiar şi atunci când ofertantul
ar putea proba că nu a luat cunoştinţă de acceptare din motive neimputabile lui.
Însă există şi excepţii prevăzute expres de lege, cum este cea reglementată de art. 1033 alin. (1)
C.civ., în materia donaţiilor momentul încheierii fiind acela în care ofertantul ia cunoştinţă de acceptarea
ofertei de către destinatar.
Deoarece acceptarea poate fi şi „implicită” atunci când constă în „orice act sau fapt al
destinatarului... dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă” [art. 1196 alin. (1)
C.civ.] ori în „tăcerea sau inacţiunea destinatarului” în condiţiile prevăzute de art. 1196 alin. (2) C.civ.
rezultă că:
- momentul încheierii contractului este acela în care destinatarul săvârşeşte actul sau faptul
concludent, dacă această soluţie rezultă din ofertă, din practicile statornicite între părţi, din uzanţe sau din
natura afacerii [art. 1186 alin. (2) C.civ.];
- în toate celelalte cazuri în care aceptarea constă într-un act sau fapt concludent, din momentul
înştiinţării ofertantului despre act sau fapt;
- în cazul în care tăcerea valorează acceptare, momentul încheierii contractului va fi cel în care se
împlineşte termenul de acceptare (menţinere a ofertei irevocabile) .
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte :
- în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea revocării şi caducităţii ofertei, respectiv a
retragerii acceptării;
- cauzele de nulitate trebuie să existe în momentul încheierii contractului;
- efectele contractului se produc începând cu momentul încheierii acestuia;
- în cazul ofertei adresate publicului în condiţiile art. 1189 alin. (2) C.civ., momentul primei
acceptări lasă fără efect acceptările ulterioare ;
- momentul determină şi locul încheierii contractului;
- în cazul conflictului de legi în timp, este determinată legea civilă aplicabilă sau norma
conflictuală aplicabilă în dreptul internaţional privat.
Locul încheierii contractului este acela în care acceptarea ajunge la ofertant, indiferent dacă
aceasta se face verbal, în scris sau rezultă din orice act sau fapt concludent al destinatarului ofertei. În
funcţie de modul în care se realizează acceptarea şi de obligativitatea ajungerii ei la ofertant distingem:
- între prezenţi, locul este cel în care se găsesc părţile la momentul încheierii contractului;
- în cazul încheierii contractului prin telefon sau alte asemenea mijloace de comunicaţie, locul
încheierii este cel în care se află ofertantul deoarece acolo primeşte acceptarea;
- în cazul contractului încheiat prin corespondenţă, locul încheierii va fi cel la care i-a fost
adresată ofertantului corespondenţa şi poate fi domiciliul sau sediul sau reşedinţa ori orice loc stabilit de
1
el în care primeşte corespondenţa. Astfel, locul fie este stabilit de către ofertant şi adus la cunoştinţa
destinatarului prin ofertă ori prin alt mod, fie este determinat în funcţie de situaţia concretă;
- dacă acceptarea constă în săvârşirea unui act sau fapt concludent şi contractul se consideră
încheiat fără a-l înştinţa pe ofertant, în condiţiile art. 1186 alin. (2) C.civ., locul încheierii contractului va
fi cel în care a fost săvârşit actul sau faptul concludent;
- atunci când tăcerea valorează acceptare, locul încheierii contractului va fi locul în care
destinatarul a primit oferta.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes cel puţin sub următoarele aspecte:
- în materia dreptului internaţional privat pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului
de legi în spaţiu. De exemplu, potrivit art. 2579 alin. (2) C.civ. „lipsa calităţii de reprezentant, stabilită
potrivit legii aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună-credinţă s-a
încrezut în această calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între
prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi stat”;
- în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din punct de
vedere teritorial. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 1662 alin. (2) C.civ. „... preşedintele judecătoriei de la
locul încheierii contractului” este cel care desemnează prin încheiere definitivă un expert pentru
determinarea preţului vânzării.

2. MATERIALIZAREA VOINŢEI PĂRŢILOR

2.1. Clauze (elemente) esenţiale şi secundare
Potrivit alin. (2) al art. 1182 C.civ. „Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite
ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane”, însă fără a defini noţiunile de
„elemente esenţiale” şi „elemente secundare”. Cu toate acestea, art. 1185 C.civ. dispune că încheierea
contractului este condiţionată de ajungerea părţilor la un acord cu privire la elementele asupra cărora una
dintre părţi insistă în timpul negocierilor, prin aceasta elementele secundare respective dobândind
caracterul de elemente esenţiale de ordin subiectiv, fără a fi obligatorie existenţa acestora, existând
posibilitatea ca niciuna dintre părţi să nu insiste asupra vreunui element calificat, ca regulă, drept
secundar.
În cazul contractelor numite, elementele esenţiale se desprind din chiar definiţia legală a acestora
(exemplu clasic fiind chiar cel al contractului de vânzare în care elementele esenţiale sunt preţul şi bunul
– art. 1650 C.civ.). În schimb, în cazul contractelor nenumite, stabilirea acestora este mai dificilă. Cum
pentru cele numite, esenţiale sunt elementele ce ţin de determinarea prestaţiilor părţilor, atâta timp cât
prin contract au fost stabilite drepturile şi obligaţiile principale ale părţilor, este îndeplinită cerinţa impusă
de art. 1182 alin. (2) C.civ., la care se pot adăuga elementele esenţiale de ordin subiectiv.
Din formularea alin. (2) al art. 1182 C.civ. s-ar putea desprinde ideea că numai elementele
secundare pot fi convenite ulterior sau determinarea lor să fie încredinţată altei persoane. Numai că preţul
constituie un element esenţial al contractului de vânzare, iar acesta trebuie să fie cel puţin determinabil
[art. 1660 alin. (2) C.civ.] adică părţile să fi „convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi
determinat ulterior” (art. 1661 C.civ.), inclusiv prin desemnarea unui terţ care să îl determine (art. 1662
C.civ.). În consecinţă, părţile trebuie să se pună de acord în privinţa elementelor esenţiale fie în sensul
determinării acestora, fie prin stabilirea unor criterii exacte de determinare, criterii care includ şi
desemnarea unui terţ care să le determine. Cu toate acestea, nu pot fi lăsate la aprecierea unui terţ toate
elementele esenţiale.
Elementele secundare pot fi convenite ulterior încheierii contractului de către părţi sau de către un
terţ. În lipsa unei alte modalităţi alternative de stabilire a elementelor secudare, dacă părţile nu ajung la un
acord asupra acestora ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va
dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de
natura acestuia şi de intenţia părţilor [art. 1182 alin. (3) C.civ.].

2
 2.2. Clauze extrinseci şi intrinseci
Clauzele intriseci sunt cele proprii ale unui contract, care fac parte din acesta, în timp ce clauzele
extrinseci sunt cel proprii altor acte juridice, dar prin voinţa părţilor sunt aplicabile contractului în care se
face trimitere la ele. În scopul determinării conţinutului unui contract sau al completării elementelor
acestuia, părţile pot face trimitere la stipulaţii existente în alte acte juridice sub condiţia să nu existe
prevedere legală contrară.
Dacă aceste clauze extrinseci reprezintă clauze standard neuzuale, potrivit art. 1203 C.civ., ele
trebuie acceptate în mod expres, în scris, de către cocontractantul celui care le propune, cu respectarea
formei cerută de lege pentru validitatea contractului. Astfel, în cazul contractelor consensuale şi reale,
clauzele standard neuzuale vor fi acceptate în scris, iar în cazul celor solemne, în forma cerută de lege
pentru validitatea acestora (înscris sub semnătură privată sau înscris autentic, după caz).

2.3. Clauze negociate şi impuse. Clauze standard

Clauzele contractuale, ca regulă, constituie rezultatul negocierilor părţilor dar, prin excepţie, în
contracte pot fi inserate clauze stabilite exclusiv de către una singură dintre părţi. De altfel, art. 4 alin. (2)
din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori defineşte clauza contractuală nenegociată direct ca fiind aceea „stabilită fără a da
posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau
condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.
Din categoria clauzelor nenegociate fac parte atât clauzele standard cât şi clauzele abuzive.
Alin. (2) al art. 1202 C.civ. stabileşte că „Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de
una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost
negociate cu cealaltă parte”. Clauzele abuzive sunt definite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care
dispune: „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă
dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi
contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
Nu toate clauzele care nu fac obiectul negocierilor părţilor sunt clauze standard, pentru acestea din
urmă fiind necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: să nu fie negociată cu cealaltă parte, ci stabilită în
prealabil de una dintre părţi; intenţia autorului să fie în sensul utilizării generale şi repetate a acesteia.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, efectele sunt următoarele: clauze negociate vor prevala asupra
clauzelor standard [alin. (3) al art. 1202 C.civ.] în măsura în care atrag imposibilitatea executării
concomitente ; când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea,
contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa
lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii
contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract [alin. (4) al
art. 1202 C.civ.] fiind astfel conferit părţilor dreptul de a denunţa unilateral contractul.

2.4. Clauze uzuale şi neuzuale

Clauzele neuzuale sunt stabilite de art. 1203 C.civ., ele făcând parte din categoria celor standard,
aşa cum sunt acestea definite de art. 1202 C.civ. şi se împart în:
- clauze în folosul celui care le propune în ce priveşte limitarea răspunderii sau dreptul de a
denunţa unilateral contractul. În măsura în care clauzele standard care au un asemenea obiect sunt
stipulate în beneficiul celeilalte părţi decât cea care le propune, ele nu vor fi considerate neuzuale, şi ca
atare acceptarea lor nu va trebui să fie expresă şi făcută în formă scrisă;
- clauze în detrimentul cocontractantului celui care le propune care prevăd decăderea din drepturi
ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta
cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se
derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt
acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

3
 2.5. Promisiunea de a contracta şi pactul de opţiune
Promisiunea unilaterală de a contracta a fost definită drept „convenţia prin care una dintre părţi,
numită promitent, se obligă faţă de cealaltă, numită beneficiar, să încheie în viitor, la cererea acesteia, un
anumit contract, al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent prin promisiunea de a contracta” iar
cea bilaterală ca fiind „contractul prin care părţile sale se obligă ferm şi reciproc să încheie în viitor un
anumit contract ale cărui elemente esenţiale sunt stabilite în prezent”.
Prin promisiunea unilaterală de a contracta ia naştere un raport juridic obligaţional unilateral care
are în conţinutul său dreptul beneficiarului de a opta între încheierea sau nu a contractului şi obligaţia
corelativă a promitentului de a încheia respectivul contract. Prin promisiunea bilaterală de a contracta
(„precontract”, „contract provizoriu” „antecontract”) ia naştere un raport juridic obligaţional sinalagmatic
care are în conţinutul său obligaţii corelative de a face ale promitenţilor - de a încheia contractul ale cărui
clauze esenţiale sunt stabilite încă din cuprinsul promisiunii.
Codul civil reglementează promisiunea de a contracta, fără a face distincţie după cum este
unilaterală sau bilaterală, în art. 1279 fiind stabilite conţinutul şi efectele neexecutării. Astfel, această
normă constituie dreptul comun în materie, atât în ce priveşte cele două forme ale promisiunii, cât şi în ce
priveşte promisiunile care vizează anumite contracte speciale.
Chiar dacă norma indicată nu prevede expres, promisiunea de a contracta, fiind un contract, este
supusă tuturor regulilor cu privire la acesta - condiţiile de validitate prevăzute de art. 1179 alin. (1) C.civ.
În ceea ce priveşte forma promisiunii de a contracta, neexistând o normă specială rezultă că se aplică
principiul consensualismului, nefiind necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, ci doar simplul acord de
voinţă al părţilor. Astfel, chiar dacă promisiunea are ca obiect încheierea unui contract solemn,
promisiunea nu va trebui să fie făcută cu respectarea aceloraşi formalităţi.
Alin. (2) şi (3) ale art. 1279 C.civ. stabilesc efectele neexecutării promisiunii de a contracta. În
primul rând beneficiarul „are dreptul la daune-interese”. Prin aplicarea regulilor generale din materia
contractelor, beneficiarul poate cere executarea silită dar, în principiu, numai prin echivalent, deoarece
executarea silită în natură nu este posibilă. Astfel, în cazul promisiunii unilaterale, dacă promitentul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de a face, care constă în încheierea contractului, beneficiarul va putea pretinde
repararea prejudiciului provocat prin această neexecutare; în schimb, promitentul nu are niciun drept în
acest sens, el neputând cere nici încheierea contractului proiectat. Dacă promisiunea este bilaterală
oricare dintre părţi se poate prevala de încheierea contractului şi poate pretinde despăgubiri în cazul
refuzului nejustificat al celeilalte părţi de a-şi onora obligaţia corelativă.
Prin excepţie, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care
şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract. Această
executare silită atipică în natură este posibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: natura
contractului o permite, cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite, iar reclamantul şi-a
îndeplinit propriile obligaţii [alin. (3) teza I-a a art. 1279 C.civ.]. Prin excepţie de la excepţie, instanţa nu
poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract în cazul promisiunii de a încheia un contract real,
dacă prin lege nu se prevede altfel [alin. (3) teza II-a a art. 1279 C.civ.] şi nici în cazul promisiunii
unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost
executată, creditorul înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia
promitentului considerându-se stinsă [art. 1669 alin. (4) C.civ.].
Art. 1278 C.civ., având denumirea marginală „Pactul de opţiune”, reglementează obiectul,
condiţiile, conţinutul şi forma acestuia, precum şi mecanismul închierii contractului proiectat.
Prin încheierea pactului de opţiune, beneficiarul opţiunii dobândeşte angajamentul contractual al
promitentului de a încheia contractul, fără a se obliga. Pactul de opţiune are în conţinutul său o declaraţie
irevocabilă a promitentului de a încheia contractul şi dă naştere unui drept de opţiune pentru beneficiar
care poate accepta sau refuza încheierea respectivului contract. Oferta este irevocabilă iar destinatarul său
o poate accepta sau nu, dar reprezintă mai mult decât o promisiune unilaterală de a contracta deoarece nu
mai este necesară încheierea contractului proiectat, ci doar a actului unilateral al acceptării, fiind exclus
refuzul promitentului de a încheia contractul.

4
 Contractul proiectat este format din pactul de opţiune, care conţine şi clauzele contractuale
esenţiale, şi actul uniteral al acceptării, ambele trebuind să respecte condiţiile de formă prevăzută de lege
pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie.
Pactul de opţiune, pe lângă elementele esenţiale, obiective şi subiective, ale contractului
prefigurat, trebuie să conţină şi elemente specifice lui, cum sunt termenul de acceptare şi modalitatea în
care se realizează acceptarea sau refuzul beneficiarului pactului. De altfel, alin. (3) al art. 1278 C.civ.
prevede posibilitatea ca, în lipsa unei stipulaţii în acest sens, instanţa să poată stabili acest termen pe calea
sumară şi caracterizată de celeritate a ordonanţei preşedinţiale.

2.6. Contractul-cadru
Codul civil defineşte contractul-cadru în alin. (1) al art. 1176: „… acordul prin care părţile convin
să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt
determinate de acesta”. Contractul-cadru implică tehnica dublului consimţământ: încheierea contractului-
cadru care dă naştere unei obligaţii de a negocia, a încheia sau a menţine raporturi contractuale şi
încheierea unor contracte ulterioare prin care se execută contractul cadru.
Unul dintre cele mai cunoscute contracte-cadru este contractul colectiv de muncă. Potrivit art. 1
lit.i) din Legea dialogului social nr.62/2011, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în
formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală şi reprezentanţii salariaţilor. Contractul colectiv de
muncă cuprinde clauze aplicabile raporturilor juridice de muncă şi norme care vizează relaţiile dintre
angajator şi sindicat, fără a da naştere unor raporturi juridice individuale de muncă ale căror izvoare sunt
exclusiv contractele individuale de muncă, fiind încheiat întotdeauna pe durată determinată (între 12 şi 24
de luni) putând fi prelungit o singură dată cu cel mult 12 luni [art. 141 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
62/2011]. Contractul colectiv de muncă este contractul-cadru, iar contractele individuale reprezintă
contractele de aplicaţie, însă nu este obligatorie încheierea celor din urmă ulterior contractului colectiv de
muncă. În aceste condiţii contractul-cadru stabileşte uneori numai condiţiile aplicabile unor relaţii
contractuale preexistente.

3. EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE PĂRŢI

3.1. Reglementarea principiului forţei obligatorii a contractului. Enunţarea principiului
Art. 1270 C.civ. prevede: „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate
de lege.”
Contractul este obligatoriu între părţile contractante, titularul drepturilor născute din contract fiind
în drept să pretindă debitorului satisfacerea acelor drepturi. Acesta constituie o normă privată, fiind
generator de efecte juridice, însă doar când este concordant cu norma obiectivă. Consecinţă a puterii de
lege a contractului faţă de părţi, contractul nu poate fi modificat şi nici nu poate înceta prin voinţa uneia
singure dintre părţile contractante.

3.2. Impreviziunea
3.2.1. Reglementare şi noţiune
Codul civil reglementează impreviziunea în cadrul efectelor contractului între părţi, după
principiul obligativităţii efectelor contractului între părţile contractante. De altfel, art. 1271 C.civ., având
denumirea marginală „Impreviziunea”, debutează [alin. (1)] cu reafirmarea acestui principiu, chiar în
condiţiile în care executarea devine mai oneroasă: „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie
datorită scăderii valorii contraprestaţiei”. Cu toate acestea, legea a prevăzut şi posibilitatea revizuirii
contractului prin invocarea impreviziuni, dacă, executarea sa a devenit excesiv de oneroasă - cum ar fi
situaţia creşterii executării propriei obligaţii (riscul de curs valutar ), ori situaţia scăderii valorii
contraprestaţiei (devalorizarea bunurilor imobile) - datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor
care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei.

5
 Normele din Codul civil privitoare la impreviziune reprezintă cadrul general, existând unele
norme speciale cum sunt:
a. art. 44 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe: „În cazul
unei disproporţii vădite între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiune
drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea
contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”;
b. art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului: „Dacă pe parcursul executării contractului de
voluntariat intervine, independent de voinţa părţilor, o situaţie de natură să îngreuneze executarea
obligaţiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă executarea
în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”;
c. art. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publică : „(1) Raporturile contractuale dintre concedent şi concesionar
se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii între drepturile care îi sunt acordate
concesionarului şi obligaţiile care îi sunt impuse. (2) concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea
sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei
măsuri dispuse de o autoritate publică, b) unui caz de forţă majoră sau caz fortuit”.
Impreviziunea contractuală a fost definită drept „prejudiciul pe care îl suferă una din părţile
contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi
contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura
economică, mai ales de fluctuaţiile monetare”.
Invocarea impreviziunii se prezintă ca modalitatea de reechilibrare a valorii prestaţiilor reciproce
ale părţilor contractante, realizată prin intermediul instanţei de judecată. Potrivit alin. (2) al art. 1271
C.civ., dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a
împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să
dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce
rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Astfel, invocarea şi, bineînţeles, dovedirea impreviunii pot duce fie la modificarea judiciară a
contractului, fie la desfiinţarea contractului, pentru protejarea părţii care a ajuns pe parcursul sau înaintea
începerii executării obligaţiilor contractuale într-o poziţie vădit injustă.
Domeniul de aplicaţie al impreviziunii este dat de contractele cu titlu oneros - deoarece numai în
cazul acestora se poate pune problema unui „dezechilibru al prestaţiilor” - a căror executare este
succesivă sau afectată de un termen suspensiv (legal, judiciar, convenţional) - numai în privinţa acestor
acte juridice putându-se vorbi despre prevederea efectelor şi modificările generate de împrejurări
ulterioare, neprevăzute şi imprevizibile.
Impreviziunea nu poate fi invocată în situaţia în care părţile au inserat în contract clauze de
indexare, care permit modificarea preţului prin raportare la un indice ales de ele, sau au convenit ca, în
anumite situaţii, pe cale amiabilă sau solicitând instanţei de judecată, să revizuiască contractul, clauze
care oferă părţilor posibilitatea adaptării imediate a acestuia.

3.2.2. Condiţiile revizuirii judiciare a contractelor pentru impreviziune

Impreviziunea poate fi admisă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de Codul civil
[art. 1271 alin. (3)]:
a. schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, schimbare ce are ca efect
fie modificarea creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie scăderea valorii contraprestaţie.
Neîndeplinirea condiţiei anteriorităţii încheierii contractului faţă de această schimbare a împrejurărilor
înseamnă că ne putem situa în prezenţa fie a leziunii, fie a erorii - viciu de consimţământ;
b. schimbarea şi redimensionarea împrejurărilor, nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de
către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului. Prin sintagma „nu au fost şi nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil” se înţelege că schimbarea împrejurărilor
trebuie să nu fi fost previzibilă, fapt ce urmează a fi apreciat în mod obiectiv, prin raportare la capacitatea
6
de prevedere care se poate pretinde în mod rezonabil oricărui debitor, în împrejurări similare.
Dezechilibrul contractual trebuie să intervină independent de voinţa părţilor iar imprevizibilitatea
dezechilibrului nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită;
c. debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc, voinţa părţilor înlăturând posibilitatea invocării impreviziunii
deoarece echivalează cu renunţarea la acest drept;
d. debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului. Este necesar să se dovedească faptul că debitorul a încercat să
obţină de la creditor renegocierea rezonabilă şi echitabilă a contractului, adică negocierea adaptării
contractului.
Instanţa de judecată sesizată să judece o cauză în care se invocă faptul că executarea contractului
a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit
injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, poate să dispună, în temeiul prevederilor art. 1271
C.civ., fie adaptarea contractului, în vederea unei juste distribuţii a pierderilor şi beneficiilor ce rezultă
din schimbarea împrejurărilor între părţi, fie încetarea contractului, la un moment şi în condiţiile pe care
tot ea le stabileşte.

3.3. Modificarea şi încetarea contractelor

3.3.1. Regula simetriei
Consecinţa imediată a principiului obligativităţii contractului priveşte modul în care acesta se
poate modifica ori stinge. Contractele vor putea fi modificate sau stinse, ca regulă, în acelaşi mod în care
s-au constituit, adică prin acordul părţilor (principiului simetriei actelor juridice).
Regula simetriei în contracte este prevăzută în art. 1270 C.civ., care dispune: „Contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege”.
În orice caz nu este posibilă desfacerea unui contract care a fost executat integral, deoarece el nu
mai există şi desfacerea este fără obiect, un acord cu privire la acesta însemnând modificarea raporturilor
juridice existente ulterior executării şi nu o desfacere a contractului iniţial. Pe cale de consecinţă,
desfacerea unui contract presupune o neexecutare a sa, cel puţin parţială.
Desfacerea contractului prin acordul părţilor, chiar înainte de începerea executării poate privi doar
o parte dintre efectele acestuia sau pe toate, în integralitatea lor, dar numai efectele viitoare ale acestuia,
nu şi pe cele deja produse, dacă repunerea părţilor în situaţia anterioară este imposibilă.

3.3.2. Asimetrii. Cauze autorizate de lege

3.3.2.1. Noţiunea de asimetrie
Deoarece dreptul de a modifica sau a face contractul să înceteze poate fi, în funcţie de originea sa,
legal - când este prevăzut expres de lege - sau convenţional - când este stipulat într-o clauză contractuală ,
asimetriile presupun că modificarea sau încetarea contractului se face (altfel decât prin acordul părţilor)
„din cauze autorizate de lege” [art. 1270 alin. (2) C.civ.]. Aceste asimetrii se prezintă ca excepţii de la
principiul forţei obligatorii a contractului, spre deosebire de cele convenite de părţi care constituie
aplicaţii ale principiului libertăţii contractuale.
Dacă în ceea ce priveşte modificarea, nu există o normă având caracter general care să le
enumere, art. 1321 C.civ. dispune în privinţa cauzelor de încetare: „Contractul încetează, în condiţiile
legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului,
îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din
orice alte cauze prevăzute de lege”. Acestea se constituie în cauze generale de încetare a contractelor (de
la acestea putând exista excepţii stabilite prin norme speciale) şi cauze aplicabile numai anumitor
contracte, stabilite în materie specială. Lor li se adaugă cauzele de transformare, transmitere şi stingere a
obligaţiilor, în unele situaţiile normele care reglementează modificarea sau încetarea contractului
reprezentând doar aplicaţii ale celor din materia obligaţiilor.

3.3.5.2. Încetarea şi modificarea contractelor pe cale convenţională

7
 Părţile contractante, în virtutea principiului libertăţii de voinţă, au posibilitatea să insereze în
contract clauze cu privire la modificarea sau încetarea contractelor în mod unilateral, în beneficiul uneia
sau ambelor părţi, dacă acestea nu sunt interzise în mod expres de lege.
Părţile pot să prevadă în contract posibilitatea denunţării unilaterale, cu respectarea următoarelor
condiţii :
- clauza de denunţare unilaterală nu poate fi introdusă în contract dacă legea prevede că el este
irevocabil. Astfel, de exemplu, în cazul contractului de donaţie, pentru care legea (art. 1015 C.civ.)
prevede că, prin esenţa sa, este irevocabilă, nu sunt permise, sub sancţiunea nulităţii absolute, clauze prin
care donatorul îşi rezervă dreptul de a denunţa unilateral contractul [art. 1015 alin. (2) C.civ.];
- clauza de denunţare unilaterală să nu fie o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă,
deoarece obligaţiile contractate sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu
produc niciun efect (art. 1403 C.civ.).
Art. 1276 C.civ. („Denunţarea unilaterală”) reglementează tocmai modul în care se realizează
această modalitate de desfacere a unui contract. Sunt avute în vedere numai contracte pe durată
determinată, deoarece în cazul celor pe durată nedeterminată denunţarea este permisă, ca regulă, cu
respectarea anumitor condiţii stabilite de art. 1277 C.civ.
Deoarece art. 1276 C.civ. nu distinge între denunţarea convenţională şi denunţarea autorizată de
lege („dacă dreptul de a denunţa unilateral contractul este recunoscut unei dintre părţi”), în contractele pe
durată determinată, dacă nu se interzice prin lege, părţile pot insera clauze convenţionale de denunţare
unilaterală, sau, în anumite cazuri, denunţarea unilaterală este permisă printr-o normă legală, ceea ce
presupune că o eventuală clauză în acest fel nu face decât să reitereze respectiva reglementare.
În cazul contractelor uno ictu, problema denunţării nu se poate pune după executarea acestora, ci
doar înainte ca aceasta să fi început [alin. (1) al art. 1276 C.civ.], în timp ce denunţarea contractelor cu
executare succesivă se poate face şi după începerea executării, dar înainte să se fi epuizat toate prestaţiile
contractuale.
Denunţarea unilaterală a contractelor uno ictu produce efecte fără a fi necesară curgerea vreunui
termen rezonabil de preaviz, în timp ce în cazul celor cu executare succesivă efectele denunţării se produc
numai pentru viitor („prestaţiile executate şi cele care se află în curs de executare” rămân valabile) şi
numai cu respectarea termenului rezonabil de preaviz [art. 1276 alin. (2) C.civ.].
Constituirea pe cale convenţională a dreptului de denunţare unilaterală se poate face cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros, situaţie în care denunţarea produce efecte numai din momentul executării
prestaţiei stabilită în schimbul dreptului de denunţare [art. 1276 alin. (3) C.civ.].

3.3.5.3. Cauzele autorizate de lege

Art. 1277 C.civ. dispune: „Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral
de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau
stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă”.
Dacă în privinţa contractelor pe durată nedeterminată regula este denunţarea unilaterală, în cazul
celor pe durată determinată aceasta constituie excepţia, cazurile în care este posibilă fiind prevăzute
expres de norme speciale.
În afara denunţării unilaterale a contractelor pe durată nederminată, sunt consacrate în materia
contractelor numite şi alte cauze independente de voinţa părţilor, cum ar fi:
A. revocarea donaţiei pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea sarcinilor. În ambele cazuri,
revocarea este judiciară, „nu operează de drept” (art. 1021 C.civ.).
Cauzele de ingratitudine stabilite limitativ de lege se prezintă sub forma unor fapte calificate, ele
trebuind să fie destul de grave şi nu doar simple atitudini lipsite de respect faţă de donator. Potrivit art.
1023 C.civ., „donaţia se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat”;
b) „dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator”;

8
 c) „dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul
donaţiei”.
Urmare a admiterii acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine, contractul de donaţie va fi
desfiinţat cu efect retroactiv, chiar şi atunci când aceasta nu se poate realiza datorită pieirii bunului dintr-
un caz de forţă majoră sau caz fortuit.
De asemenea, donaţia poate fi revocată „pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-
a obligat donatarul” (art. 1020 C.civ.). Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusă
de către dispunător gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit, liberalităţi şi poate fi stabilită în
favoarea dispunătorului, a gratificatului sau a unui terţ.
Ca şi în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor născute din contracte sinalagmatice, ia naştere
un drept de opţiune între executarea sarcinii şi revocarea donaţiei. Acest drept aparţine donatorului sau
succesorilor săi în drepturi [art. 1027 alin. (1) C.civ.], dar şi creditorului donatorului sau succesorilor
donatorului, care pot solicita revocarea donaţiei pe calea acţiunii oblice (art. 1560 C.civ.).
De acest drept nu beneficiază şi terţul în beneficiul căruia sarcina a fost stipulată care poate cere
numai executarea acesteia, nu şi revocarea donaţiei [alin. (2) al art. 1027 C.civ.], el nefiind nici parte în
contract şi nici succesor al donatorului, deoarece atunci când sarcina este stipulată în favoarea unui terţ ne
aflăm în prezenţa unei stipulaţii pentru altul.
B. încetarea contractului de locaţiune. Art. 1816 C.civ. reglementează dreptul la denunţarea
unilaterală a contractului de locaţiune încheiat pe perioadă nedeterminată („fără determinarea duratei”) în
beneficiul ambelor părţi – locatorul şi locatarul.
Termenul de preaviz stabilit în vederea acordării pentru cealaltă parte a posibilităţii de a găsi un
nou locatar sau a unui bun similar pe care să îl ia în locaţiune, după caz, este determinat de lege (cum
este, de exemplu, cazul termenelor prevăzute de art. 1824 şi 1825 C.civ.) sau, în lipsă, de uzanţe (art.
1816 C.civ.). Chiar dacă nu există prevedere legală în acest sens şi nici uzanţe în materie, termenul va fi,
în aplicarea regulilor de drept comun, unul rezonabil - caracter care este stabilit de instanţă, în funcţie de
împrejurările concrete.
Denunţarea se realizează prin notificarea celeilalte părţi, ea constituind un act unilateral de voinţă
ale cărui efecte se produc de la data împlinirii termenului de preaviz şi fără a fi necesară vreo acceptare
din partea cocontractantului.
Notificarea poate consta în orice act prin care se aduce la cunoştinţa celeilalte părţi intenţia de a
înceta contractul, chiar şi prin introducerea unei acţiuni în instanţă sau prin publicarea scoaterii la
licitaţie în vederea închirierii spaţiului deţinut de chiriaş.
Contractul de locaţiune nu este, ca regulă, unul intuitu personae şi, drept consecinţă, el nu
încetează prin moartea locatorului sau locatarului (art. 1820 C.civ.), fiind opozabil succesorilor părţilor,
care vin în poziţia contractuală a autorilor lor.
Prin excepţie de la această regulă, art. 1820 alin. (2) C.civ., care se prezintă ca o aplicaţie a
prevederilor art. 1277 C.civ., recunoaşte moştenitorilor locatarului dreptul de a denunţa locaţiunea în
termen de 60 de zile de la data când au luat cunoştinţă de moartea locatorului şi existenţa locaţiunii.
Bineînţeles că temeiul încetării locaţiunii este confuziunea, în cazul în care locatorul este unul dintre
aceşti succesori, sau chiar moartea locatorului, dacă există stipulaţie în acest sens (fie prin arătarea
caracterului intuitu personae în privinţa oricăruia dintre părţi, fie prin stipularea morţii unei dintre părţi
drept cauză de încetare).
C. încetarea contractului de arendare în cazuri speciale. Chiar dacă locaţiunea nu încetează prin
moartea locatorului sau locatarului [art. 1820 alin. (1) C.civ.], contractul de arendare – specie a locaţiunii
– încetează prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului (art. 1850 C.civ.), contractul dobândind
un caracter intuitu personae, în considerarea persoanei arendaşului.
D. încetarea contractului de antrepriză. Din prevederile art. 1870 şi 1871 alin. (1) C.civ. rezultă că
antrepriza nu este prin esenţa sa un contract intuitu personae, nici în considerarea persoanei
antreprenorului, nici a beneficiarului.
Art. 1870 C.civ. dispune: „Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului decât dacă
aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa”. Astfel, decesul beneficiarului, ale cărui calităţi nu
9
interesează la momentul încheierii antreprizei, va atrage, prin excepţie, încetarea acestui contract, numai
atunci când executarea sa devine imposibilă sau inutilă. De exemplul, executarea antreprizei devine
imposibilă atunci când beneficiarul se obligă să pună la dispoziţia antreprenorului materiale pe care
numai el le putea procura. Executarea devine inutilă şi atunci când antreprenorul s-a obligat să presteze
un anumit serviciu care privea strict persoana beneficiarului (executarea uni lucrări stomatologice).
De asemenea, contractul încetează atunci când antrepriza a fost încheiată în considerarea
calităţilor antreprenorului, iar acesta decedează sau devine incapabil de a executa contractul. Nu este
vorba de incapacitate în sensul lipsei de capacitate civilă, ci de intervenirea unei inaptitudini care nu mai
permite antreprenorului să execute prestaţiile la care s-a obligat (de exemplu, realizarea unei picturi de
către pictorul care şi-a pierdut vederea).
E. încetarea mandatului. Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează
prin următoarele moduri, care se încadrează în categoria „alte auze autorizate de lege”:
a) revocarea sa de către mandant;
b) renunţarea mandatarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului, primele două fiind
manifestări unilaterale de voinţă ale uneia dintre părţile contractante.
Datorită caracterului intuitu personae al mandantului ce are la bază calităţi personale ale
mandatarului şi încrederea mandantului în acesta, mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau
tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat
irevocabil.
Alin. (2) al art. 2031 C.civ. reglementează un mod în care mandatul este revocat tacit:
împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial. În schimb, părţile
au posibilitatea să „declare” mandatul revocabil, respectiv să insereze o clauză expresă în contract, în
baza căreia mandantul va putea revoca mandatul numai dacă revocarea este determinată de culpa
mandatarului, forţă majoră sau caz fortuit [art. 2032 alin. (2) C.civ.].
Revocarea va produce efecte între părţi de la momentul revocării, iar faţă de terţi de la acelaşi
moment, cu excepţia situaţiei în care procura a fost dată în formă autentică notarială, pentru informarea
terţilor, situaţie în care efectele revocării se vor produce de la înscrierea revocării în Registrul naţional
notarial [art. 2033 alin. (1) C.civ.].
Şi mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa [art. 2034
alin. (1) C.civ.]. Astfel, chiar dacă ambele părţi au posibilitatea denunţării unilaterale a mandatului, în
timp ce mandatul îl poate denunţa şi tacit, mandatarul este obligat la înştiinţarea cocontractantului său.
Mandatul încetează de drept la moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi (art. 2035
C.civ.).

10