!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”. Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei
bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit. Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

learning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro.

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2015
 TEMA 7. EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

7.1. Enumerare
Potrivit art. 1516 C.civ., în cazul neexecutării contractului de bună-voie, creditorul poate cere
executarea silită în natură sau prin echivalent, rezoluţiunea, respectiv rezilierea contractului, sau repararea
prejudiciului în baza răspunderii contractuale.
Tot efecte ale neexecutării contractelor, dar aplicabile exclusiv în cazul contractelor
sinalagmatice, sunt: reducerea obligaţiei proprii a creditorului, excepţia de neexecutare şi imposibilitatea
fortuită de executare (riscul) a contractului.

7.2. Excepţia de neexecutare a contractului

7.2.1. Noţiune
Excepţia de neexecutare (exceptio de non adimpleti contractus) a contactului sinalagmatic este o
„cauză justificată de neexecutare a obligaţiilor contractuale” (art. 1556 C.civ.), un mijloc de apărare
specific, întemeiat pe interdependenţa obligaţiilor reciproce, aflat la îndemâna părţii căreia i se pretinde
executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat propria
obligaţie sau să ofere executarea.
Ea reprezintă o garanţie pentru creditor şi un mijloc de presiune pentru debitor, care creează o
situaţie provizorie. Invocarea ei este decisă în mod unilateral de către debitor, fiind posibil ca partea faţă
de care îşi produce efectele excepţia de neexecutare să sesizeze instanţa ori de câte ori pretinde că
invocarea ei s-a făcut în mod abuziv. Astfel de exemplu, cel căruia i se opune excepţia de neexecutare a
contractului poate să ceară instanţei să constate că neexecutarea nu a fost posibilă datorită faptei însuşi a
celuia care invocă excepţia, sau că neexecutarea obligaţiei de către cel care i se opune este numai parţială,
sau de mică însemnătate, şi, deci, nu justifică refuzul celeilalte părţi de a-şi executa obligaţiile.
Excepţia poate fi invocată împotriva cocontractantului, dar şi împotriva terţilor ale căror drepturi
sunt întemeiate pe contractul sinalagmatic. Astfel, în cazul stipulaţie pentru altul care constituie un
contract sinalagmatic, promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar excepţia de neexecutare dacă
stipulantul nu şi-a executat propriile obligaţii, în baza prevederilor art. 1288 C.civ.

7.2.2. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare

Pentru ca excepţia de neexecutare să fie invocată şi să-şi producă efectele, trebuie întrunite
următoarele condiţii:
- obligaţiile reciproce şi interdependente ale părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi contract. Astfel,
chiar dacă între anumite persoane există obligaţii reciproce, dar nu şi interdependente datorită izvoarelor
diferite, excepţia de neexecutare nu poate fi opusă, cel interesat având posibilitatea să apeleze la alte
instrumente juridice cum este, de exemplu, compensaţia;
- neexecutarea obligaţiei ce revine celuilalt contractant să fie suficient de importantă pentru a
justifica invocarea excepţiei. Astfel, neexecutarea poate fi chiar parţială dar suficient de importantă
pentru a justifica această măsură. Această condiţie trebuie să fie privită prin prisma cauzei contractului,
numai raportat la acest element putându-se aprecia dacă o executare parţială este în măsură să satisfacă
exigenţele creditorului. Dacă prestaţia neexecutată este de mică însemnătate sau priveşte o obligaţie
accesorie, neafectând îndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat contractul şi, având în vedere şi
împrejurările concrete ale cauzei, executarea nu poate fi refuzată, refuzul fiind contrar bunei-credinţe [art.
1556 alin. (2) C.civ.];
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, ci debitorului său. Astfel,
dacă o parte „oferă executarea obligaţiei” iar cealaltă refuză sau omite primirea acesteia, cel din urmă nu
va putea invoca excepţia de neexecutare, prin aplicarea art. 1517 C.civ. Poziţia debitorului cu privire la
neexecutare este indiferentă, neavând importanţă dacă aceasta este culpabilă sau fortuită în raport cu
acesta;
- obligaţiile trebuie să fie scadente simultan şi să fie exigibile. Situaţiile care se circumscriu
acestei condiţii sunt următoarele:
a. părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce. Aceasta
1
deoarece obligaţiile născute din contracte sinalagmatice sunt reciproce şi interdependente şi, în unele
cazuri, ordonate temporal iar aceste trăsături atrag anumite reguli de executare, dar şi reguli care privesc
conduita juridică a părţilor în situaţia în care cealaltă parte nu execută propriile obligaţii, cum este şi
cazul invocării excepţiei de neexecutare. Ordinea executării obligaţiilor este prevăzută de art. 1555 C.civ.
Astfel, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile
pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel. Dacă, prin excepţie, executarea
obligaţiei uneia dintre părţi necesită o perioadă de timp, cealaltă parte este ţinută să execute contractul
prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel.
De exemplu, ca regulă, în materia vânzării, în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea
bunului de îndată ce preţul este plătit (art. 1693 teza I-a C.civ.). Astfel, dacă părţile au convenit ca
predarea bunului să se realizeze la un termen ulterior plăţii preţului, cumpărătorul nu va putea invoca
excepţia de neexecutare a obligaţiei de plată a preţului pe motiv că vânzătorul nu i-a remis bunul.
Existenţa termenului poate fi, însă, dedusă şi din împrejurări. În măsura în care acestea erau cunoscute
cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen,
părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen (art. 1693 teza a
II-a C.civ.);
b. din lege sau din uzanţe nu rezultă că partea ce se prevalează de invocarea excepţiei trebuia să
îşi execute prima propria obligaţie. Aceasta deorece părţile s-ar afla într-o situaţie similară celei în care a
fost stipulat un termen pentru executarea uneia dintre obligaţiile reciproce şi interdependente, fiind
înlăturat, şi în aceste cazuri, caracterul simultan al acestor obligaţii. De exemplu, în cazul contractului de
asigurare, obligaţia de plată a primei de asigurare ce incumbă asiguratului este, potrivit legii, anterioară
obligaţiei de plată a indemnizaţiei de către asigurător, asiguratul neputând invoca în acest caz excepţia de
neexecutare.

7.2.3. Efectele invocării excepţiei de neexecutare

Urmarea invocării acestei excepţii – pe cale extrajudiciară sau judiciară - constă în suspendarea
executării propriei obligaţii de către partea care apelează la acest remediu, până când partea cealaltă îşi
execută obligaţia, contractul rămânând în fiinţă. Invocând excepţia de neexecutare, creditorul se pune la
adăpost faţă de orice încercare a debitorului de a obţine o executare doar din partea cocontractantului.
Astfel, debitorul nu este îndreptăţit să obţină executarea obligaţiei corelative a creditorului.
Suspendarea executării obligaţiilor părţii care invocă excepţia se produce fără a fi necesară
punerea în întârziere sau sesizarea instanţei de judecată şi durează până când obligaţia celeilalte părţi a
fost executată. Ea poate privi propriile obligaţii în tot sau în parte, după cum cel împotriva căruia a fost
invocată nu şi-a executat obligaţiile total sau parţial. Efectul suspensiv este, însă, opozabil erga omnes,
inclusiv faţă de creditorii celui care invocă excepţia.

7.3. Riscul contractului (imposibilitatea fortuită de executare a contractului sinalagmatic)

Ideea de risc trebuie privită în triplu sens: riscul pierii bunului, riscul imposibilităţii fortuite de
executare a obligaţiei şi riscul imposibilităţii fortuite de executare a contractului.

7.3.1. Riscul pierii bunului

Riscul pierii bunului priveşte raportul real ce are în conţinutul său dreptul de proprietate,
independent de existența vreunui raport juridic obligaţional. Potrivit art. 558 C.civ., riscul pieirii bunului
este suportat de către proprietarul acestuia, cu excepţia situaţiilor în care a fost asumat de o altă persoană
sau dacă prin lege se dispune altfel. Astfel, ca regulă, pierea bunului este suportată de către proprietar,
acesta nefiind indemnizat pentru pierderea suferită. Deoarece riscul presupune o pierdere patrimonială,
riscul pierii bunului se extinde şi asupra titularilor altor drepturi reale cu privire la acesta, dar în limita
întinderii dreptului lor asupra bunului altei persoane.
Regula generală prezintă şi aplicaţii reglementate expres, cum este cazul prevăzut de art. 2160
C.civ., în materia împrumutului de consumaţie. Astfel, prin încheierea valabilă a contractului,
împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia.
Excepţiile prevăzute de art. 558 C.civ. îl scot pe proprietar din sfera riscului pierii bunului, dar
2
fără ca cel care şi l-a asumat, voluntar - fără a deosebi între un contract sau un act juridic unilateral,
esenţială fiind manifestarea de voinţă a celui în cauză, în sensul arătat - sau ex lege, să fie sub incidenţa
acestuia, dată fiind intervenţia existenţei unui raport juridic obligaţional. Cel din urmă va fi ţinut la
executarea unei obligaţii contractuale fondată pe ideea producerii unui eveniment viitor şi incert care
constă tocmai în pierea bunului. Astfel, contractele aleatorii, liber încheiate sau obligatorii, transferă
riscul pierderii de la proprietar la cocontractantul său.
Sunt reglementate expres astfel de excepţii cum este cazul prevăzut de art. 1755 C.civ., potrivit
căruia atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva
dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândind dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din
preţ, dar riscul bunului fiind transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia.
Desigur, pierea bunului care reprezintă obiectul derivat al unei obligaţii va antrena imposibilitatea
fortuită de executare a acesteia, dar fără ca între cele două noţiuni - riscul pierii bunului şi riscul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei - să existe identitate, ci raportul este de la cauză la efect.

7.3.2. Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii

Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii priveşte exonerarea sau nu a debitorul de obligaţia ce
a devenit imposibil de executat. Art. 1634 alin. (1) şi (2) C.civ. dispune că debitorul este liberat atunci
când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore [art. 1351 alin. (2) C.civ. defineşte
forţa majoră ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil], a unui caz
fortuit [alin. (3) al art. 1351 C.civ. : „cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici
împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”] ori a unor
alte evenimente asimilate acestora [sunt acelea pe care legea le declară astfel, cum este cazul reglementat
de 1376 alin. (2) teza a II-a care vorbeşte de cel „a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi,
condiţiile forţei majore”] - străine de intervenţia şi voinţa debitorului-, produse înainte ca debitorul să fie
pus în întârziere, dar şi atunci când, independent de faptul că debitorul este în întârziere, creditorul nu ar
fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei, cu excepţia situaţiei în care debitorul a luat
asupra sa riscul evenimentului fortuit.
„Imposibilitatea fortuită de executare” a fost definită ca fiind un „mod de stingere a obligaţiilor
contractuale care are ca obiect prestaţia de predare, restituire sau de asigurare a folosinţei unui bun
individual determinat, cum sunt: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul cert care face
obiectul material al contractului; obligaţia locatorului de a preda locatarului bunul închiriat şi de a-i
asigura folosinţa lui paşnică şi netulburată etc.” Numai că aceste definiţii nu au în vedere imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiilor de „a face” intuitu personae. Astfel, urmare a pierderii de către debitor
a calităţilor intrinseci persoanei sale care au dus la naşterea obligaţiei, aceasta devine imposibil de
executat fiind inaplicabile, în acest caz, prevederile art. 1528 C.civ. („în cazul neexecutării unei obligaţii
de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată
obligaţia”).
Dovada imposibilităţii fortuite de executare este în sarcina debitorului [art. 1634 alin. (4) C.civ.],
creditorul fiind obligat doar la probarea existenţei dreptului său corelativ obligaţiei în cauză.
Exonerarea debitorul este condiţionată de notificarea creditorului cu privire la existenţa
evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la
creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului,
potrivit art. 1634 alin. (5) C.civ. Cu toate acestea, prin excepţie, conform alin. (6) al aceluiaşi articol,
debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei care are ca obiect bunuri de
gen, acestea fiind fungibile.
De lege lata, atunci când imposibilitatea fortuită de executare este temporară, ea va antrena
suspendarea executării obligaţiei pentru un termen rezonabil, în funcţie de durata şi urmările
evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare [art. 1634 alin. (3) C.civ.].
În cazul contractelor unilaterale, existând doar o singură obligaţie ce trebuie executată, riscul
neexecutării contractului se suprapune peste riscul neexecutării obligaţiei, acesta fiind suportat de către
creditorul obligaţiei imposibil de executat, „acesta neavând nicio obligaţie corelativă de executat”. În
3
acestă materie există reglementări exprese care privesc aplicaţii ale riscului contractual cum sunt cele
prevăzute de 2030 lit.c) şi art. 2319 C.civ.

7.3.3. Riscul în contractele sinalagmatice netranslative de proprietate

Este posibil ca o prestaţie posibilă la momentul încheierii contractului să devină imposibil de
executat după acest moment, fie înainte de începerea executării, fie pe parcursul acesteia. Pentru a ne
încadra în ipoteza imposibilităţii fortuite de executare este necesar ca această neexecutare să se datoreze
unui caz fortuit sau de forţă majoră, şi nu voinţei vreuneia dintre părţile contractante. Astfel, riscul se
diferenţiază de rezoluţiune, contractul fiind desfiinţat de plin drept, fără a interveni instanţa
judecătorească, invocarea sa putând fi făcută de oricare dintre părţi.
Riscul contractului este efectul specific contractelor sinalagmatice ce constă în aceea ca una din
părţile contractului să suporte consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a uneia dintre obligaţiile
contractuale reciproce şi interdependente. Prevederile art. 1557 alin. (1) şi (2) C.civ. subliniază
diferenţele dintre cele două riscuri - al obligaţiei şi al contractului - imposibilitatea executării fortuite a
obligaţiei contractuale fiind cauza desfiinţării contractului sau a suspendării obligaţiilor celeilalte părţi.
Regula în materie este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat, în temeiul reciprocității şi interdependenţei obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic.
Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilor unei părţi are drept consecinţă stingerea obligaţiilor
celeilalte părţi şi încetarea contractului sinalagmatic care le-a dat naştere.
Potrivit acesteia, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-
şi execute obligaţia corelativă sau va trebui să restituie prestaţiile primite [art. 1557 alin. (1) coroborat cu
art. 1635 alin. (1) C.civ.]. Nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare, de la
debitorul obligaţiei imposibil de executat, contractul desfiinţându-se cu efect retroactiv. Ca atare, pentru
contractele cu executare imediată, prestaţiile deja efectuate vor fi restituite. În schimb, în cazul
contractelor cu executare succesivă, imposibilitatea operează doar pentru viitor, prestaţiile deja executate
nemaifiind restituite. Este necesar ca obligaţia contractuală ce nu poate fi executată să fie suficient de
importantă pentru ca prin această neexecutare să nu mai fie satisfăcut scopul pentru care contractul a fost
încheiat, în caz contrar creditorul având dreptul doar la reducerea contraprestaţiei sale.
Riscul va trece în sarcina creditorului din momentul în care acesta a fost pus în întârziere, potrivit
art. 1557 alin. (1) teza a II-a coroborat cu art. 1274 alin. (2) C.civ. Aceasta va opera de plin drept dacă
punerea în întârziere a creditorului se face de drept, în temeiul legii.
Dacă obligaţia devine numai temporar imposibil de executat, potrivit art. 1557 alin. (2) C.civ.,
creditorul are un drept de opţiune între suspendarea executării propriilor obligaţii şi desfiinţarea
contractului - caz în care imposibilitatea fortuită de executare se prezintă ca o cauză de încetare a
contractului, potrivit art. 1321 C.civ. Pe perioada suspendării executării contractului, debitorul nu
datorează despăgubiri iar după încetarea cazului fortuit părţile vor trebui să-şi execute reciproc obligaţiile
contractuale. Dacă optează pentru cea de a doua variantă este necesar ca executarea cu întârziere să nu
satisfacă scopul în vederea căruia a fost încheiat contractul.
Regula în materia riscului contractului prezintă aplicaţii în diferite materii, cum este cea prevăzută
de art. 1818 alin. (1) C.civ.

7.3.4. Riscul contractului sinalagmatic translativ de proprietate

În temeiul anumitor contracte, dreptul de proprietate asupra unui bun se poate transmite din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia. Acest fapt este datorat efectului traslativ de proprietate
care necesită o atenţie specială. Astfel, sunt translative sau constitutive de drepturi reale şi reprezintă un
mod de dobândire a drepturilor reale contracte precum vânzarea, schimbul şi donaţia.
Este important a se face deosebirea între momentul încheierii contractului şi predarea efectivă a
bunului deoarece, ca regulă, „drepturile reale se constituite şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor
chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunur determinate, ori prin
individualizarea bunurilor, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri de gen” [art. 1273 alin. (1) C.civ.].
De exemplu, în cazul unui contract de vânzare a unui bun mobil individual determinat, proprietatea
bunului se va trasmite în momentul încheierii acordului de voinţă al părţilor. Cumpărătorul devine
4
proprietar atunci când împreună cu vânzătorul au căzut de acord asupra încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat sau preţul nu a fost plătit (art. 1674 C.civ.). Cu toate acestea, prin excepţie,
contractul poate conţine o stipulaţie prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata
intergală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat (art. 1684 C.civ.).
Efectul translativ de proprietate are importanţă în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului,
precum şi în privinţa fructelor produse de bunul obiect al dreptului de proprietate supus transferului.
Contractele sinalagmatice translative de proprietate presupun atât riscul neexecutării fortuite a
obligaţiilor uneia dintre părţi cât şi pe cel al pieririi bunului care constituie obiectul derivat al obligaţiilor
contractuale.
Astfel, contractul este translativ sau constitutiv de drepturi reale prin efectul consimţământului
părţilor. Remiterea materială a bunului nu constituie o condiţie pentru ca acest transfer (respectiv
constituire) să opereze. Prin excepţie, transferul (sau constituirea) dreptului real principal nu are loc la
momentul încheierii contractului în următoarele cazuri:
- atunci când transferul (sau constituirea) dreptului real este afectat de un termen sau condiţie
suspensive. Potrivit art. 1400 C.civ., condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde
eficacitatea obligaţiei, iar termenul este suspensiv, conform art. 1412 C.civ., atunci când, până la
împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei;
- în cazul bunurilor viitoare, transferul drepturilor reale se va realiza la momentul realizării
bunului. Astfel, potrivit art. 1658 alin. (1) teza I-a C.civ., dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor
- cu excepţia construcţiilor -, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a
realizat;
- în cazul bunurilor de gen, transferul drepturilor reale are loc la momentul individualizării. Astfel
alin. (2) al art. 1658 C.civ. dispune: „În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la
data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către
vânzător a bunurilor vândute”;
- atunci când legea prevede, pentru anumite categorii de bunuri, cum sunt, de exemplu, cele
imobile [art. 557 alin. (4) coroborat cu art. 855 C.civ.], că transferul operează în momentul realizării
anumitor formalităţi;
- în cazul bunurilor mobile corporale, dacă au fost încheiate mai multe contracte translative de
proprietate, succesiv, către mai multe persoane, transmiterea proprietăţii va opera la momentul în care
una dintre acestea, cu bună credinţă, deci necunoscând şi neputând să cunoască obligaţia asumată anterior
de înstrăinător, va intra în posesia bunului respectiv, sau la momentul sesizării instanţei de către prima
dintre aceste persoane, dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil
corporal şi creanţa fiecăruia de predare a bunului este exigibilă (art. 1275 C.civ.).
Riscul în contractele translative de proprietate ca urmare a pierii fortuite a bunului este suportat de
transmiţător – debitor al obligației de predare imposibil de îndeplinit -, cu excepţia situaţiei în care părţile
au convenit ca riscul să fie suportat de creditorul obligaţiei de predare sau când acesta a fost pus în
întârziere. Debitorul, va pierde astfel, dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie.
Pentru a fi evitate eventuale interpretări tributare regulilor anterioare în materie, teza a II-a a art.
1274 alin. (2) C.civ. dispune: „El (creditorul - s.n.) nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi
pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”.

7.4. Rezoluţiunea şi rezilierea

7.4.1. Dreptul de opţiune al creditorului contractual
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale dă naştere unui drept de opţiune pentru
creditorul contractual care poate alege între a cere executarea silită a obligaţiilor contractuale sau
rezoluţiunea, respectiv rezilierea contractului, după caz, şi daune-interese, în măsura producerii unui
prejudiciu prin această neexecutare [art. 1549 alin. (1) coroborat cu art. 1350 alin. (2) C.civ.].
Dreptul de opţiune al creditorului este limitat sub dublu aspect:
a) remediile folosite trebuie să fie prevăzute de lege sau cel puţinsă fie în acord cu spiritul ei, fiind
prevăzute expres următoarele: excepţia de neexecutare (art. 1556 C.civ.), executarea silită în natură a
5
obligaţiei (art. 1527-1529 C.civ.), acordarea unui termen suplimentar de executare a obligaţiei de către
debitor (art. 1522 C.civ.), executarea prin echivalent sau daunele-interese (art. 1530-1548 C.civ.),
rezoluţiunea, respectiv rezilierea (art. 1549-1554 C.civ.), reducerea prestaţiilor (art. 1551 C.civ.);
b) alegerea creditorului poate fi cenzurată de judecător sau chiar de lege.

7.4.2. Reglementare. Noţiune. Domeniu de aplicare

Codul civil reglementează în cadrul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul V („Executarea
obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”), Secţiunea a 5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi
reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase articole, această instituţie (art. 1549-1554), prevăzând
expres dreptul creditorului la rezoluţiunea contractului pentru cauză de neexecutare. Dispoziţiile generale
referitoare la rezoluţiunea contractului se completează cu cele speciale privitoare la rezoluţiunea
contractelor numite, cum este cazul contractului de vânzare: art. 1700 C.civ.; art. 1725 C.civ.; art. 1728
C.civ.; art. 1757 C.civ. etc.
Rezoluţiunea este văzută de unii autori ca o sancţiune a „neexecutării culpabile” care constă în
desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Alţi autori consideră, pentru a evita contradicţiile legate de
folosirea improprie a termenului de sancţiune, că rezoluţiunea este o tehnică originală de desfiinţare a
contractului.
În dezvoltarea acestei opinii, în literatura de specialitate recentă se arată că rezoluţiunea
contractului reprezintă un remediu al neexecutării culpabile a contractului, constând în desfiinţarea
retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea mai este definită ca fiind o cale de desfiinţare, cu efect retroactiv, a contractelor
sinalagmatice ca urmare a neexecutării culpabile a uneia dintre obligaţiile care servesc reciproc de cauză.
Într-o altă definiţie, rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea unui contract, de regulă sinalagmatic, cu
executare dintr-o dată, la cererea uneia dintre părţi, pentru motivul că cealaltă parte nu a executat
obligaţiile la care s-a îndatorat prin angajamentul său contractual.
Rezoluţiunea se aplică în cazul contractelor cu executare uno ictu, iar rezilierea celor cu executare
succesivă. Chiar dacă această diferenţiere nu este prevăzută expres, totuşi pentru reziliere se precizează
domeniul de aplicare al acesteia, în art. 1551 alin. (1) teza a II-a C.civ.: „în cazul contractelor cu
executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere”. Per a contrario, rezoluţiunea se aplică doar
contractelor cu executare imediată.
Rezoluţiunea poate fi invocată de către partea care şi-a executat propria obligaţie sau se declară
gata să o execute.
Domeniul de aplicare al rezoluţiunii este reprezentat de contractele sinalagmatice, reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor constituind fundamentul acesteia, obligaţia uneia dintre părţi fiind cauza
obligaţiei celeilalte părţi. Altfel spus, „cauza este fundamentul rezoluţiunii, şi astfel, numai lipsirea de
cauză, prin neexecutare, este în măsură să atragă după sine rezoluţiunea”. Însă, potrivit art. 2492 C.civ.
debitorul poate cere instanţei judecătoreşti restituirea bunului înainte de executarea obligaţiei, dacă
folosirea ori conservarea bunului se face de către creditor în mod abuziv. Or, gajul are natură
contractuală, iar prin acordul dintre creditor şi debitor aceştia au consimţit şi la asumarea obligaţiei
prevăzută expres de art. 795 C.civ. Cum restituirea bunului echivalează cu desfiinţarea contractului de
gaj, pentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii accesorii a uneia dintre părţi, putem considera că
suntem în prezenţa rezoluţiunii chiar dacă art. 2492 C.civ. vorbeşte doar de restituire.

7.4.3. Condiţiile rezoluţiunii judiciare

Condiţiile cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare sunt:
- să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor contractuale ale uneia din părţi, dar
suficient de importantă pentru a justifica rezoluţiunea. Dacă neexecutarea este de mică însemnătate,
creditorul nu are dreptul la rezoluţiune [art. 1551 alin. (1) teza I C.civ.], ci doar la reducerea proporţională
a prestaţiei sale sau la daune-interese.
S-a arătat că neexecutarea totală sau parţială poate fi analizată din punct de vedere cantitativ sau
calitativ. Cantitativ, neexecutarea este totală atunci când priveşte obligaţia sau obligaţiile uneia dintre
părţi în integralitate şi parţială dacă priveşte numai o parte a obligaţiei sau a obligaţiilor.
6
 Din punct de vedere calitativ considerăm că trebuie avută în vedere măsura în care partea
executată satisface scopul pentru care creditorul a încheiat contractul respectiv. Astfel, dacă neexecutarea
este totală, aprecierea calitativă este lipsită de obiect. În orice caz, nu are importanţă dacă neexecutarea
priveşte o obligaţie principală sau accesorie, ci măsura în care partea executată răspunde intereselor
creditorului de la momentul încheierii contractului.
În funcţie de neexecutarea obligaţiei - totală sau parţială şi de importanţa sa în economia
contractului - rezoluţiunea poate fi totală sau parţială, după caz.
Rezoluţiunea parţială este posibilă atunci când executarea obligaţiei este divizibilă sau, în cazul
contractului plurilateral, doar faţă de partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, sub condiţia ca prestaţia să
nu fie, în funcţie de circumstanţe, considerată esenţială [art. 1549 alin. (2) C.civ.]. Per a contrario, dacă
obligaţia este esenţială, neexecutarea acesteia atrage, în cazul contractului plurilateral rezoluţiunea totală.
Este posibil ca neexecutarea parţială să atragă rezoluţiunea totală, cum este în cazul unei obligaţii
indivizibile a cărei neexecutare parţială duce la rezoluţiunea totală. În orice caz instanţa este cea în
măsură să aprecieze dacă neexecutarea obligaţiei este importantă, având în vedere şi normele care conţin
„criterii suplimentare în aprecierea gravităţii neexecutării” cum sunt cele din materia vânzării (de
exemplu, art. 1743 şi 1756 C.civ.) ori a antreprizei (art. 1859 C.civ.);
- neexecutarea să fie imputabilă părţii căreia îi revenea îndeplinirea obligaţiilor. Rezoluţiunea
unui contract este strâns legată de culpa părţii care nu şi-a executat propriile prestaţii, fiind consacrată ex
lege o prezumţie de culpă în sarcina debitorului contractual, care derivă din simplul fapt al neexecutării
(art. 1548 C.civ.), nefiind admisă însă în cazul culpei comune a debitorului şi creditorului contractuali.
Dacă neexecutarea se datorează unor cauze neimputabile părţii, inclusiv culpei creditorului,
rezoluţiunea nu poate fi cerută. Astfel, art. 1517 C.civ. dispune că „o parte nu poate invoca neexecutarea
obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau
omisiune”. În cazul în care neexecutarea se datorează unui caz fortuit, prin raportare la debitorul
contractual, dar este independentă de culpa creditorului, ne vom afla în materia riscului contractului
(efect al imposibilităţii fortuite de executare a contractului);
- debitorul obligaţiei neexecutate să fie în întârziere, în condiţiile cerute de lege.
Într-o opinie, se consideră că punerea în întârziere este un element esenţial pentru stabilirea culpei
debitorului, pe când alţi autori susţin că aceasta nu este determinantă pentru dovedirea culpei, vinovăţia
contractuală existând independent de punerea în întârziere a debitorului. S-a mai susţinut şi că, în cazul
rezoluţiunii judiciare, punerea în întârziere nu este necesară (întrucât chemarea în judecată reprezintă o
punere în întârziere), dar ea produce totuşi efecte datorită valenţelor conferite de Codul civil cererii de
chemare în judecată.
Considerăm, alături de alţi autori că punerea în întârziere constituie mijlocul necesar de exercitare
a dreptului de opţiune a creditorului şi de stabilire a datei după care debitorul nu se va mai putea libera în
mod valabil. Mai mult, dacă anterior cererii de chemare în judecată debitorul nu a fost pus în întârziere,
acesta va putea executa obligaţia într-un termen rezonabil, ce curge de la data când cererea i-a fost
comunicată [art. 1522 alin. (5) C.civ.]. În plus, art. 1515 alin. (2) pct.2 C.civ. prevede expressis verbis:
„… când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la
alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin … să obţină, dacă obligaţia este
contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative”.
Punerea în întârziere a debitorului beneficiază de o atenţie specială care se întrevede şi din
reglementarea ei amănunţită (art. 1521-1526 C.civ.). Punerea în întârziere poate avea loc de drept în
situaţiile prevăzute de art. 1522 C.civ., ipoteză în care creditorul nu trebuie să efectueze o comunicare a
opţiunii sale, debitorul fiind automat somat să execute, sau punerea în întârziere poate fi superfluă cum
este în cazul încălcării obligaţiei de a nu face. Desigur că nu în toate situaţiile prevăzute de lege
notificarea prevăzută de art. 1523 C.civ. nu constituie o condiţie pentru invocarea rezoluţiunii judiciare.
Consecinţa este aceea că în situaţiile de mai sus, debitorul nu poate să împiedice rezoluţiune executându-
şi obligaţiile, în cursul procesului, iar instanţa nu poate să refuze creditorului rezoluţiunea atâta timp cât
acesta dovedeşte că există o ipoteză de punere în întârziere de drept a debitorului.
Pe lângă punerea de drept în întârziere, care are un caracter de excepţie, punerea în întârziere se
7
realizează prin notificarea cererii de executare adresată debitorului de către creditor. Forma notificării nu
prezintă importanţă, cât timp ea asigură o comunicare corectă. Poate fi considerată o comunicare corectă
somaţia trimisă prin executorul judecătoresc, cererea de chemare în judecată, dar şi altă comunicare care,
conform art. 1522 alin. (2) C.civ., „asigură dovada comunicării”. Cu toate acestea, dovada trebuie să
conţină un termen în care debitorul are posibilitatea să-şi execute obligaţia, în lipsă, considerându-se că
debitorul beneficiază de un termen rezonabil de executare.

7.4.4. Tipuri de rezoluţiune

a. Rezoluţiunea poate fi:
- judiciară, atunci când este pronunţată de către instanţă, la cererea părţii interesate. Instanţa
judecătorească constatând îndeplinirea condiţiilor cerute, urmează a pronunţa rezoluţiunea contractului,
ale cărei efecte sunt condiţionate de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Numai că instanţa nu
este ţinută de admiterea cererii de rezoluţiune, putând constata neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege,
fie şi numai inoportunitatea rezilierii ca urmare a îndeplinirii parţiale a obligaţiilor contractuale, prin
aceasta asigurându-se realizarea scopului contractului. Acţiunea în rezoluţiune este personală, în realizare
şi prescriptibilă extinctiv în termenul general de 3 ani;
- unilaterală (art. 1552 C.civ.), când se realizează în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune
care poate fi făcută atunci când părţile au convenit în acest sens, când debitorul se află de drept în
întârziere sau când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Se distinge
astfel între situația în care părțile au recunoscut, prin contract dreptul la rezoluțiune unilateral (fiind
necesară punerea în întârziere a debitorului contractual), și cele în care, chiar în absența unei conveții în
acest sens rezoluțiunea poate fi declarată unilateral - când debitorul se află de drept în întârziere sau când
acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
În toate situațiile este necesară îndeplinirea și a condițiilor privitoare la existenţa unei neexecutări
însemnate, respectiv emiterea şi comunicarea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.
Utilizarea acesteia presupune un risc semnificativ pentru cel care o invoca, creditorul asumându-şi
o răspundere importantă deoarece, dacă în ipoteza cererii de rezoluţiune apreciată de instanţă ca fiind
nefondată creditorul nu riscă decât cheltuieli de judecată şi eventuale daune-interese generate de
tulburările contractuale rezultate prin invocarea fără temei a rezoluţiunii, în ipoteza celei unilaterale,
creditorul îşi asumă riscul ca instanţa să aprecieze că rezoluţiunea a fost invocată abuziv, deci actul
unilateral de invocare a rezoluţiunii este nul, şi că avem de a face cu un contract în vigoare. De aici
rezultă o „re-repunere” a părţilor în situaţia anterioară ce poate genera consecinţe patrimoniale
nefavorabile pentru creditorul abuziv. Rezoluţiunea unilaterală presupune, însă, şi anumite avantaje
practice cum ar fi cel al rapidităţii încetării relaţiei contractuale dacă aceasta constituie o povară excesivă
pentru creditor.
Aceast tip de rezoluţiune implică existenţa unei notificări scrise a debitorului. Notificarea
reprezintă instrumentul prin care se realizează aducerea la cunoştinţa debitorului a actului unilateral al
declaraţiei de rezoluţiune, care, din acest motiv apare ca un act unilateral supus comunicării. Lipsa
comunicării atrage inexistenţa declaraţiei şi, ca atare, rezoluţiunea nu va putea opera. Altfel spus
desfiinţarea contractului este subordonată comunicării declaraţiei de rezoluţiune. Declaraţia trebuie făcută
în termenul de prescripţie prevăzut pentru acţiunea în rezoluţiune şi înscrisă în cartea funciară sau în alte
registre (pentru a fi opozabilă terţilor) şi produce efecte de la data comunicării către debitor sau de la
împlinirea termenului fixat prin punerea în întârziere.
Rezoluţiunea de plin drept la rândul său poate fi:
- de drept legală, atunci când este prevăzută expres de lege.
- de drept convenţională. Părţile sunt libere să insereze în contract un pact comisoriu care trebuie
să prevadă în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea, fiind necesară punerea în
întârziere, cu excepţia situaţiei în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.
Atunci când trebuie realizată, punerea în întârziere trebuie să indice în mod expres condiţiile în care
pactul comisoriu operează.
Observăm că am putea vorbi despre rezoluţiune convenţională. Astfel, atât pentru a opera
rezoluţiunea unilaterală „convenită de părţi”, cât şi cea de plin drept convenţională, părţile pot insera în
8
contract clauze cu privire la acestea numite pacte comisorii. Scopul inserării acestora este limitarea sau
chiar înlăturarea rolului instanţelor de judecată în rezoluţiunea contractului, putându-se susţine că părţile
contractante, prin voinţa lor comună şi expresă, înlocuiesc acţiunea în rezoluţiune judiciară cu o clauză
rezolutorie.
b. Rezoluţiunea anticipată priveşte situaţiile în care, anterior scadenţei obligaţiilor, creditorul are
certitudinea unei neexecutări însemnate din partea debitorului.
De aceea, aceasta poate invocată atunci când obligaţiile sunt afectate de un termen suspensiv.
Potrivit art. 1417 alin. (1) şi (3) C.civ.: „Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare
de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu
intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau
nu constituie garanţiile promise. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când,
din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor
la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al
condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să
considere condiţia respectivă drept esenţială”. Ca efect al decăderii din beneficiul termenului, obligaţia
devine exigibilă (art. 1418 C.civ.).
La rândul său art. 1523 alin. (2) lit.c) C.civ. prevede: „… debitorul se află de drept în întârziere în
cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când … debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic
faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare
succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat ….”, în acest caz neexecutarea
putând fi considerată actuală.
Se justifică, astfel, posibilitatea creditorului de a invoca rezoluţiunea.

7.4.5. Efectele rezoluţiunii

Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a contractului. Părţile sunt repuse în
situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi prestaţiile executate în cadrul contractului
desfiinţat. Astfel, art. 1554 alin. (1) C.civ. dispune: „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că
nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să
restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”. Este confirmată, astfel, la nivel legislativ, opinia, formulată
anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, potrivit căreia „instanţa judecătorească este obligată să
dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară în măsura în care aplică sancţiunea rezoluţiunii, indiferent
de existenţa unui capăt de cerere în acţiunea reclamantului”.
Restituirea se va face în natură (art. 1639 C.civ.) în funcţie de „momentul în care debitorul a
primit ceea ce trebuie să restituie” (art. 1640 C.civ.). Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, ea se
va realiza prin echivalent [art. 1640 alin. (1) C.civ.] cu precizarea că, în cazul incapabililor, ea se va face
doar în limita îmbogăţirii acestuia, cu excepţia cazului în care, incapabilul, cu intenţie sau din culpă
gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 C.civ.).
În raporturile cu terţii se aplică prevederile art. 1648 C.civ.: „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost
înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor
de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării
regulilor privitoare la uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi
reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător”. Excepţiile de la regulă sunt prevăzute de art.
909 alin. (2) şi (3), art. 937 alin. (1)-(3), art. 939 teza I-a, art. 940, 930 şi art. 1649 C.civ.
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra
celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune [art. 1554 alin. (2) C.civ.].
Rezilierea se aplică în cazul neexecutării contractelor cu executare succesivă şi atrage încetarea
efectelor contractului numai pentru viitor [art. 1554 alin. (3) C.civ.] lăsând neatinse prestaţiile succesive
care au fost executate anterior rezilierii. Spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea poate opera chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate dar are caracter repetat, acesteia fiindu-i aplicabile toate celelalte
reguli ale rezoluţiunii. În orice caz, nu orice neexecutare, chiar şi repetată, justifică desfiinţarea
contractului, această oportunitate rămânând la latitudinea instanţei de judecată.

9
 7.4.6. Renunţarea la rezoluţiune
„Creditorul unor drepturi de creanţă născute din contracte sinalagmatice are un drept de opţiune
între executarea silită (directă sau indirectă) şi rezoluţiunea sau rezilierea contractului. După ce şi-a
exercitat dreptul de alegere, creditorul poate, în principiu, să îşi schimbe opţiunea iniţială, cu condiţia,
bineînţeles, de a nu se realiza efectiv una dintre variante. De asemenea, este necesar ca această revocare a
opţiunii creditorului să nu fie împiedicata de anumite dispoziţii procedurale”.

7.4.7. Aplicaţii ale rezoluţiunii

Se regăsesc, cu titlu de exemplu, asemenea aplicaţii în ceea ce priveşte:
a) contractul de vânzare (de exemplu art. 1700, 1710-1711, 1724, 1743 şi 1745 C.civ.);
b) contractul de locaţiune (art. 1791, 1792, 1794, 1803, 1817-1818, 1827, 1830 C.civ.);
c) antrepriză (art. 1872, 1873 C.civ.).
Există însă, şi situaţii în care legea interzice, explicit sau implicit, rezoluţiunea, respectiv
rezilierea:
a) jocul şi pariul. Potrivit art. 2264 alin. (1) C.civ., „Pentru plata unei datorii născute dintr-un
contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune”. Nefiind admisă nicio acţiune în instanţă pentru
executare, nici acţiunea în rezoluţiune nu este admisă. Rezoluţiunea este permisă, ca şi acţiunile pentru
executare, în condiţiile art. 2265 alin. (1) şi (3) şi art. 2266 C.civ., în cazul „pariurilor făcute între
persoanele care iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau orice fel de jocuri sportive” şi
împotriva „intermediarilor legali autorizaţi să adune mize de la persoane ce nu iau parte la joc”, precum şi
în cazul jocurilor şi pariurilor „permise de autoritatea competentă”;
b) contractul de întreţinere. Prin derogare de la regula generală stabilită de art. 1552 C.civ. (care
reglementează rezoluţiunea unilaterală), „atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă
executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri” [alin. (2) al art. 2263 C.civ.], „precum şi
atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate
fi pronunţată decât de către instanţă” [alin. (3) al art. 2263 C.civ.]. Tot prin excepţie de la regulile
generale, „oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii”, în cazurile prezentate
mai sus, „nu poate împiedica rezoluţiunea contractului” [art. 2263 alin. (4) din C.civ.].

7.4.8. Reducerea prestaţiilor

Codul civil, în art. 1551, reglementează distinct reducerea prestaţiilor contractuale în cazul
rezoluţiunii parţiale: „(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică
însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este
considerată nescrisă. (2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după
împrejurări, aceasta este posibilă. (3) Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are
dreptul decât la daune-interese”.
Într-o opinie „reducerea prestaţiilor proprii … este, de fapt, o rezoluţiune parţială”. Într-o altă
opinie se afirmă că reducerea prestaţiilor trebuie distinsă de rezoluţiunea parţială.
Considerăm că reducerea prestaţiilor reprezintă o modalitate specifică a contractului. Într-adevăr
ea se situează la limita rezoluţiunii, numai că în cazul acesteia nu apare repunerea părţilor în situaţia
anterioară, efect specific prevăzut expres. În plus, chiar din formularea art. 1551 alin. (1) şi (2) C.civ. se
desprinde ideea că nu este vorba de rezoluţiune „creditorul nu are dreptul la rezoluţiune …” ci „are însă
dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale”.
Reducerea prestaţiilor presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa unei neexecutări
neînsemnate sau însemnate, dar apreciată de creditor ca neesenţială; existenţa posibilităţii obiective a
reducerii prestaţiilor, lucru imposibil în ipoteza obligaţiilor indivizibile; punerea în întârziere a
debitorului, cu excepţia situaţiilor când aceasta operează de drept.

10