!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”. Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei
bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit. Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

learning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro.

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2015
 TEMA 8
1. ACTUL JURIDIC UNILATERAL
După numărul părţilor, actele juridice sunt clasificate în acte unilaterale, când actul constă într-o
manifestare unică de voinţă, acte bilaterale, când necesită acordul de voinţă a două părţi, şi acte
multilaterale, când implică acordul de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi.
Deşi în alte ramuri de drept, cum sunt, de exemplu, dreptul administrativ şi dreptul financiar, actul
juridic unilateral are o largă aplicaţiei, şi în dreptul civil acesta este admis ca izvor de obligaţii numai că
aplicaţiile sale sunt mai restrânse din punct de vedere numeric. Art. 1165 C.civ., spre deosebire de Codul
civil anterior, enumeră actul unilateral printre izvoarele obligaţiilor şi, în art. 1324-1329, reglementează
dispoziţiile generale în materie, dar şi aplicaţii ale acestuia.
Potrivit art. 1324 C.civ. este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a
autorului său, definiţie pe care o considerăm ca fiind deficitară. În primul rând, actul juridic unilateral
reprezintă chiar o manifestarea de voinţă, nu doar o presupune. În al doilea rând, din formulare s-ar putea
desprinde ideea că nu trebuie îndeplinită condiţia intenţie ca actul să producă efecte juridice. În al treilea
rând, este vorba de manifestarea de voinţă a unei părţi, nu a unui autor, iar această exprimare poate
induce ideea de unică persoană a cărei voinţă este manifestată, ceea ce este fals, şi, în plus, ar trebui
folosiţi aceeaşi termeni care au fost utilizaţi la definirea contractului în art. 1166 C.civ.
Prin parte unică trebuie să înţelegem partea ca purtătoare a unui interes juridic propriu şi direct.
Astfel, spre deosebire de contract, actul juridic unilateral nu exprimă o conciliere între interese
contradictorii ale mai multor persoane, ci exprimă totdeauna interesul unei părţi unice.
Pentru a fi valabilă, manifestarea de voinţă a părţii unice trebuie să provină de la persoane care
dispun de capacitate, să fie exteriorizată şi să fie liberă şi neviciată.
În literatura juridică s-au formulat mai multe definiţii:
- actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi;
- actul unilateral exprimă întotdeauna interesul juridic al unei singure părţi;
- actul unilateral reprezintă simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic
manifestată de o persoană suficientă pentru a da naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o
acceptare din partea creditorului;
- actul unilateral de drept civil este manifestarea de voinţă a unei singure persoane fizice sau
juridice cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi
juridice civile;
- actul juridic unilateral constituie o manifestare de voinţă a unei singure părţi, suficientă şi
necesară pentru a da naştere unui raport juridic având ca obiect asumarea unei obligaţii determinate faţă
de persoana dispusă să satisfacă autorului un interes propriu şi direct.
Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi cu intenţia de a
produce efecte juridice.
În principiu, actul unilateral este irevocabil. Ca excepţie, legea admite posibilitatea revocării unor
acte unilaterale, precum testamentul (art. 1034, 1051-1052 C.civ.) ori renunţarea la o succesiune
neacceptată încă de alţi succesori [art. 1123 alin. (1) C.civ.].
Regimul juridic general aplicabil este cel din materia contractelor, dacă prin lege nu se prevede
altfel (art. 1325 C.civ.). Astfel, de exemplu, nulitatea şi interpretarea actelor juridice unilaterale sunt
supuse regulilor aplicabile contractelor.
După criteriul condiţiilor de formă la care sunt supuse actele unilaterale distingem între:
a) acte unilaterale supuse comunicării sunt acelea pentru formarea cărora legea cere îndeplinirea
formalităţii comunicării actului, direct destinatarului producându-şi efectele. Art.1326 C.civ. stabileşte că
actele prin care se constituie (de exemplu, promisiunea publică de recompensă), modifică (de exemplu,
modificarea unilaterală a preţului vânzării în cadrul contractului de consignaţie) sau stinge [cum ar fi
renunţarea mandatarului la mandat prevăzută de art. 2030 lit. c) C.civ.] un drept al destinatarului şi atunci
când ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului sunt supuse comunicării (alin.1).
Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru
lipsa unui element constitutiv.
Un astfel de act este menit să producă efecte juridice faţă de anumite persoane, deci reprezintă o
1
operaţiune socială, fiind vorba, aşadar, de un act care prin chiar natura lui este orientat către destinatar
(beneficiar). În cazul anumitor acte unilaterale, această orientare nu este doar abstractă, ci ea dobândeşte
un caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine perfect decât prin comunicarea lui
destinatarului. Pentru acest motiv, actul unilateral va produce efecte din momentul recepţiei comunicării
de ctre destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile
[alin.(3)].
Spre exemplu, revocarea mandatului produce efecte faţă de mandatar numai de la data când
mandantul i-a făcut cunoscută retragerea mandatului prin notificare şi nu de la data când această hotărâre
unilaterală a fost luată de mandant [art. 2034 alin. (1) coroborat cu art. 2036 C.civ.];
Modalitatea în care se realizează comunicarea, ca regulă, poate fi una „adecvată”, caracter care se
apreciază în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei [alin. (2) al art.1326 C.civ.], rămânând ca, în caz
de neînţelegere între autorul actului şi destinatarul său, instanţa să stabilească dacă această comunicare
este conformă. Prin excepţie, legea poată să prevadă că, pentru anumite acte unilaterale supuse
comunicării, aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă;
b) acte unilaterale nesupuse comunicării. Aceste acte se formează prin simpla exteriorizare a
voinţei autorului într-un mod susceptibil a face cunoscută terţilor această voinţă, fără a fi necesară
aducerea ei la cunoştinţa unei persoane determinate, deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate
condiţiile sale de existenţă valabilă şi poate produce efecte, în funcţie de natura sa. Din interpretarea per a
contrario a alin. (1) al art. 1326 C.civ., rezultă că toate actele juridice unilaterale prin care nu se
constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi pentru care informarea destinatarului nu este
necesară potrivit naturii actului, nu sunt supuse condiţiei comunicării.
După criteriul interesului urmărit de autor, actele unilaterale pot fi clasificate în:
a) acte de recunoaştere, cum sunt: recunoaşterea filiaţiei (art. 416 C.civ.) şi confirmarea actului
juridic anulabil făcut în timpul minorităţii (art. 48 teza I-a C.civ.) etc.;
b) acte de renunţare la anumite drepturi, cum ar fi: renunţarea la un privilegiu sau la ipotecă (art.
1800 pct.2 C.civ.) şi renunţarea la prescripţie (art. 2507 C.civ.) etc.;
c) acte de întrerupere a unor legături juridice ca: revocarea mandatului de către mandant (art. 2034
C.civ.) ori denunţarea unilaterală a contractelor cu durată nedeterminată (art. 1277 teza I-a C.civ.) etc.;
d) acte unilaterale izvor de obligaţii, prin care autorul lor îşi asumă o obligaţie determinată. Actul
juridic unilateral ca izvor de obligaţii nu are ca efect modificarea sau stingerea unui raport juridic
preexistent, ci naşterea unui raport juridic nou în cadrul căruia obligaţia incumbă numai autorului.
Codul civil reglementează în secţiunea intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii” doar două
acte juridice unilaterale din această categorie, promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de
recompensă.
Art.1327 alin.(1) C.civ. prevede că promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga
independent de acceptare îl leagă numai pe autor. Astfel, promisiunea unilaterală nu trebuie confundată
cu oferta de a contracta deoarece intenţia autorului ei nu este aceea de a încheia un anumit contract. De
asemenea, aceasta se deosebeşte de promisiunea de a contracta (unilaterală sau bilaterală) deoarece
aceasta din urmă reprezintă un contract.
Alin.2 al aceluiaşi articol permite destinatarului promisiunii unilaterale „să refuze dreptul astfel
născut”. Din această formulare rezultă că dreptul destinatarului se naşte direct în patrimoniul acestuia
independent de vreo acceptare din partea sa. Cum autorul actului poate stipula un termen sau, în lipsă,
promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările
în care a fost asumată rezultă că acest termenul priveşte executarea obligaţiei şi deci şi posibilitatea
destinatarului de a pretinde debitorului satisfacerea dreptului său.
O astfel de promisiune unilaterală este cea prin care autorul constituie un drept de preferinţă la
dobândirea unui drept real pentru destinatarul promisiunii.
Promisiunea publică de recompensă este „un act unilateral supus comunicării, ce se adresează
publicului, deci unei persoane nedeterminate, cu titlu oneros şi comutativ”. Promitentul nu are intenţia de
a face o liberalitate, ci este interesat ca o persoană să îndeplinească o anumită prestaţie şi să obţină un
rezultat concret, în schimbul recompensei stabilite de promitent pentru această activitate.
Executarea prestaţiei nu are valoarea acceptării unei oferte, ci reprezintă simple fapte voluntare cu
2
valoare juridică doar în temeiul promisiunii publice şi numai în măsura în care condiţiile stipulate în
aceasta sunt îndeplinite.
Promisiunea de recompensă se datorează chiar şi în cazul în care terţul a acţionat fără a cunoaşte
promisiunea făcută, deoarece promitentul este ţinut de obligaţia unilateral asumată ori de câte ori o altă
persoană a îndeplinit prestaţia cerută [art.1328 alin. (1) C.civ.].
Dacă executarea prestaţiei se face de mai multe persoane împreună, acestea au dreptul la
recompensă proporţional contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate
stabili, recompensa se împarte în mod egal [art.1328 alin. (2) C.civ.]. Dacă prestaţia a fost executată
separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul
[art.1328 alin. (3) C.civ.].
Potrivit art. 1329 C.civ., promisiunea publică de recompensă poate fi revocată dar numai dacă a
fost făcută publică şi numai faţă de cei care nu au executat prestaţia înainte de publicarea ei. Revocarea
intempestivă dă naştere unei obligaţii de a-i despăgubi, în limita recompensei promise, pe cei care înainte
de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei, cu excepţia situaţiei în care
promitentul dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut, dreptul la acţiunea în despăgubiri fiind
prescrptibil în termen de un an care curge de la data publicării revocării.

2. FAPTUL JURIDIC LICIT, IZVOR DE OBLIGAŢII

Faptul juridic licit constă în acţiunea omenească admisă de norma juridică, săvârşită fără intenţia
de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voinţa autorului
acţiunii şi uneori chiar împotriva acestei voinţe.
Faptul juridic licit este privit ca un fapt juridic în sens restrâns care, în virtutea legii, produce
anumite efecte juridice, dând naştere la raporturi obligaţionale, independent de faptul dacă părţile au dorit
sau nu acest lucru. Astfel, faptul juridic licit este o acţiune umană, admisă de lege, a cărei motivaţie nu
este producerea de efecte juridice, dar care se produc şi constau în naşterea de raporturi obligaţionale, iar
dacă din săvârşirea faptului juridic licit rezultă modificări în patrimoniul unei persoane este admisă
reparaţia acestora pentru restabilirea unui echilibru de interese a părţilor ce riscă să devină injust datorită
efectelor faptului licit. Faptul juridic licit poate fi probat, în principiu, prin orice mijloc de probă admis de
lege, atât între părţi cât şi faţă de terţi.
Sunt fapte juridice licite, izvoare de obligaţii: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C.civ.), plata
nedatorată (art. 1341-1344 C.civ.) şi îmbogăţirea fără justă cauză în (art. 1345-1348 C.civ.).

Secţiunea 1. Gestiunea de afaceri

Gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană numită gerant, intervine prin fapta sa
voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau juridice, în folosul altei persoane numită gerat,
fără să fi primit mandat din partea acestuia din urmă, fie pentru că geratul nu cunoştea existenţa gestiunii,
fie că o cunoştea dar „nu este în măsură” să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de
afacerile sale [art. 1330 alin. (1) C.civ.]. Fapta unilaterală şi voluntară a gerantului, prin efectul legii, dă
naştere unui raport juridic între gerant şi gerat. Deoarece art. 1332 şi 1333 C.civ. fac referire la
moştenitorii geratului şi ai gerantului rezultă că geratul şi gerantul pot fi doar persoane fizice.
Obiectul gestiunii poate consta atât în acte materiale (de exemplu, repararea unui bun al
gerantului), cât şi în acte juridice (de exemplu, plata unor taxe sau impozite, angajarea unei persoane care
să execute reparaţii etc.). Actele juridice pot fi încheiate de gerant şi în nume propriu dar cu intenţia ca
ele să profite geratul.
Actele de gestiune efectuate de gerant, în principiu, nu trebuie să depăşească limitele unui act de
conservare sau de administrare, prin raportare la întreg sau la o fracţiune din patrimoniul geratului.
Astfel, vânzarea de către gerant a unor bunuri ale geratului supuse pierii sau stricăciunii (de exemplu,
bunuri perisabile), deşi sunt acte de dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului au numai semnificaţia de
act de administrare. Gerantul poate încheia acte de dispoziţie şi atunci când interesele gerantului sau
obligaţiile sale impun săvârşirea unor asemenea acte şi poate chiar „executa obligaţii personale cu
caracter patrimonial al celui gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligaţii
3
legale”. Astfel, noţiunea de gerare trebuie înţeleasă în sens larg, mergând chiar până la executarea unei
obligaţii cu caracter personal cum ar fi asigurarea intereselor altor persoane îndreptăţite a primi
întreţinere de la gerat, cu excepţia actelor juridice strict personale, care pot fi încheiate numai personal,
nu şi prin reprezentare.
Gestiunea efectuată de gerant trebuie să răspundă condiţiei de a fi oportună geratului, de a avea
drept scop evitarea sau limitarea unei pierderi patrimoniale, dar se admite că există situaţii în care
conţinutul gestiunii este unul nepatrimonial.
În ce priveşte părţile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) geratul trebuie fie să fie străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în interesul său, să nu
aibă cunoştinţă de ea, ori să cunoască existenţa gestiunii dar să nu fie în măsură să desemneze un
mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. În caz contrar gestiunea ar fi un mandat tacit,
cum este situaţia în acre geratul cunoştea existenţa gestiunii şi se putea ocupa de afacerile sale. În orice
caz, gestiunea nu se poate realiza împotriva voinţei geratului, gerantul având, într-o asemenea ipoteză,
obligaţia de a se abţine, în caz contrar fiind antrenată răspunderea sa delictuală;
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia. Dar este posibil ca gerantul
să acţioneze concomitent, atât în interes propriu cât şi în interesul altei persoane. Dacă acţiunea sa este
întemeiată pe convingerea că săvârşeşte acte pentru sine nu ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri,
restituirea cheltuielilor întemeindu-se pe îmbogăţirea fără justă cauză [art. 1330 alin. (2) C.civ.].
c) actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor
ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă intenţia actelor săvârşite ar avea în vedere un alt scop am fi în
prezenţa unei liberalităţi ori a unui act dezinteresat [alin. (2) şi (3) ale art. 1330 C.civ.].
Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate specială, el putând fi atât o
persoană capabilă deplin dar şi o persoană lipsită de capacitate ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Gerantul, în principiu, trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă gerarea constă în fapte
materiale sau acte juridice de conservare sau de mică importanţă, ea poate fi realizată şi de persoane cu
capacitate de exerciţiu restrânsă ori lipsite de această capacitate.
Săvârşirea de acte de gestiune de afaceri în condiţiile analizate dă naştere prin voinţa legii unui
raport juridic obligaţional. Acesta va avea în conţinutul său drepturi şi obligaţii reciproce pentru gerant şi
gerat.
Gerantul are următoarele obligaţii:
a) să îl înştiinţeze pe gerant despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil (art.
1331 C.civ.), cum ar fi în momentul în care cunoaşte, ulterior începerii gestiunii, persoana geratului;
b) să continue, el sau moştenitorii săi, gestiunea începută până când geratul sau moştenitorii săi
vor fi în măsură să o preia (art. 1332 şi 1333 C.civ.). Gerantul nu poate abandona efectuarea gestiunii
decât dacă aceasta nu prezintă riscul producerii vreunui prejudiciu pentru gerat şi chiar dacă aceasta ar
deveni prejudiciabilă pentru el, în timp ce moştenitorii acestuia nu vor fi ţinutţi de obligaţia de a o
continua dacă nu cunoşteau existenţa acesteia sau fac dovada că autorul lor a avut intenţia de a-l gratifica
pe gerat;
c) gerantul trebuie să depună diligenţa unui bun proprietar în efectuarea actelor de gestiune [art.
1334 alin. (1) C.civ.], astfel că obligaţia gerantului de a arealiza gestiunea este una de diligenţă. În
măsura în care intervenţia sa a fost necesară pentru evitarea unei pagube iminente, răspunderea gerantului
va fi angajată numai pentru un eventual prejudiciu cauzat de către el cu intenţie sau culpă gravă [alin. (2)
al art. 1334 C.civ.]. Dacă intervenţia gerantului nu a avut acest scop, acesta va fi ţinut să răspundă
indiferent de gradul vinovăţiei sale, iar dacă beneficiarul gestiunii s-a împotrivit, va răspunde şi pentru
prejudiciul cauzat şi din cea mai uşoară culpă [art. 1338 alin. (2) C.civ.].
d) gerantul este obligat să dea socoteală geratului cu privire la operaţiile şi să remită toate bunurile
obţinute cu ocazia gestiunii (art. 1335 C.civ.), inclusiv cele primite în legătură cu gestiunea, dar fără a se
cuveni geratului;
e) dacă gerantul încheie acte juridice cu terţii, în nume propriu dar în beneficiul geratului (un
contract pentru efectuarea unor reparaţii, de exemplu) el va fi ţinut răspunzător faţă de terţi pentru
obligaţiile asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Terţii se vor putea întoarce
şi împotriva geratului dacă actele încheiate cu ei sunt în numele geratului, iar gerantul nu va răspunde
4
decât dacă geratul nu este obligat (art. 1336 C.civ.).
Geratul are următoarele obligaţii:
a) să îl despăgubească pe gerant pentru toate cheltuielile necesare, integral, precum şi pentru cele
utile, în limita sporului de valoare. Caracterul acestor cheltuieli de a fi necesare sau utile trebuie să existe
la momentul efectuării gestiunii [art. 1337 alin. (3) C.civ.]. Acestora li se vor adăuga şi dobânzi din ziua
în care aceste cheltuieli au fost efectuate, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza
gestiunii, dacă acesta s-a produs fără culpa gerantului. Aceaste despăgubiri sunt datorate chiar dacă
rezultatul urmărit prin gestiune nu a fost atins [art. 1337 alin. (1) C.civ.].
În cazul în care geratul se opune începerii sau continuării gestiunii, gerantul, care cunoştea sau
trebuia să cunoască împotrivirea, are dreptul numai la restituirea cheltuielilor necesare, instanţa, la
cererea titularului afacerii, putând acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire [art. 1338
alin. (1) C.civ.].
Cheltuielile voluptuarii (acte şi cheltuieli care nu au fost necesare sau utile), efectuate pe perioada
gestiunii se vor restitui numai în măsura în care i-au procurat geratului vreun avantaj (art. 1339 C.civ.).
b) să execute toate obligaţiile ce decurg din actele necesare şi utile încheiate în numele sau în
beneficiul său de către gerant, deoarece prin ratificarea gestiunii, aceasta se converteşte retroactiv într-un
contract de mandat (art.1340 C.civ.), cu excepţia situaţiei în care geratul s-a opus efectuării gestiunii (art.
1338 C.civ.). În schimb, serviciile săvârşite de gerant nu vor fi remunerate decât în ipoteza în care au fost
făcute de către acesta în virtutea profesiei sale.
Proba gestiunii de afaceri se va efectua ţinând seama după cum obiectul ei constă în fapte
materiale sau acte juridice. Când operaţiile pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale, ele vor
putea fi probate prin orice mijloc de probă. Dacă gerarea s-a realizat prin acte juridice, atunci pentru
proba lor se vor aplica regulile specifice.

Secţiunea 2. Plata nedatorată

Plata desemnează executarea de bună voie a unei obligaţii, indiferent de obiectul ei. Cu privire la
aceasta, art. 1470 C.civ. instituie principiul potrivit căruia „orice plată presupune o datorie”. Dacă o
asemenea datorie nu există, în tot sau în parte, dar s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind
lipsită de cauză.
Plata nedatorată este acel fapt licit care constă în executarea de către o persoană a unei obligaţii la
care nu era ţinută şi care a fost făcută fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Efectuarea unei plăţi nedatorate dă naştere, în virtutea legii, unui raport juridic în temeiul căruia
cel care a făcut plata devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plătit, iar cel care a primit
plata este debitorul acelei obligaţii [art. 1341 alin. (1) C.civ.]. Acest raportul juridic se naşte numai în
măsura în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) prestaţia executată (de a da sau de a face) să se fi făcut cu titlu de plată, indiferent de obiectul
ei. Dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată ci cu titlu gratuit sau ca gestiune de afaceri [art. 1341 alin.
(2) C.civ.], obligaţia de restituire se va naşte pe un alt temei juridic. În orice caz, se prezumă relativ că
plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie [art. 1341 alin. (3) C.civ.];
b) datoria în vederea stingerii căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în
raporturile dintre cel care a făcut plata şi cel care a primit plata în momentul plăţii. Inexistenţa datoriei
poate fi totală sau parţială, absolută – atunci când între părţi nu există nicio obligaţie – sau relativă – dacă
obiectul obligaţiei dintre părţi era altul sau obligaţia respectivă nu exista, ci o alta.
Datoria este socotită inexistentă şi când plata s-a făcut altei persoane decât creditorului,
reprezentantului său, persoanei indicate de acesta ori autorizate de justiţie să o primească ori când
raportul juridic obligaţional care a dat naştere plăţii a fost desfiinţat retroactiv;
c) plata să fi fost făcută din eroare, cel care a făcut plata având credinţa că este debitor al celui
care a primit plata, neavând relevanţă, în ceea ce priveşte naşterea raportului obligaţional, dacă cel care a
primit plata era sau nu în eroare. Acestă falsă credinţă este urmare a erorii sau a dolului şi trebuie să fie
determinantă pentru executarea prestaţiei. Dacă cel care a executat prestaţia a făcut-o ştiind că nu este
debitor, plata astfel efectuată poate fi interpretată fie ca o liberalitate, fie ca o gestiune a de afaceri.
În unele situaţii, prin excepţie de la regulă, pentru a se naşte obligaţia de restituire nu se cere
5
condiţia erorii celui care a făcut plata. De exemplu, plata efectuată de debitorul care execută a doua oară
prestaţia pentru că a pierdut chitanţa liberatorie şi doreşte să evite eventuala urmărire silită. Dacă va găsi
chitanţa, a doua plată este supusă restituirii, deşi nu a fost făcută din eroare.
Plata nedatorată naşte, potrivit legii, obligaţia pentru cel care a primit plata de a restitui celui care
a făcut-o. Acesta din urmă, la rândul său, poate avea anumite obligaţii faţă de cel care a primit plata, cum
ar fi restituirea cheltuielilor necesare sau utile privitoare la bun.
Acţiunea în restituire este fie pesonală, fie are caracterul unei acţiuni în revendicare, în funcţie de
obiectul plăţii nedatorate, şi, pe cale de consecinţă, este prescriptibilă extinctiv în termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani, fie imprescriptibilă, după caz.
Prin excepţie de la obligaţia legală de restituire a plăţii nedatorate, ceea ce s-a prestat nu este
supus restituirii în următoarele cazuri:
a) executarea de bună-voie de către debitor a unei obligaţii naturale (art. 1471 C.civ.);
b) plata datorată care a fost făcută creditorului de bună-credinţă de către o altă persoană decât
debitorul, sub condiţia ca acela „care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de
prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”, cel
care a plătit având posibilitatea de a se întoarce „împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei
legale în drepturile creditorului plătit” (art. 1342 C.civ.);
c) plata anticipată;
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât
atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă (art. 1343 teza I-a C.civ.). În celelalte situaţii, renunţarea
de către debitor la beneficiul termenului şi, pe cale de consecinţă, şi plata sunt valabile. De asemenea,
este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive (art. 1343 teza a II-a
C.civ.), restituirea fiind posibilă numai dacă această condiţie nu s-a îndeplinit la data restituirii.
d) plata făcută unui terţ în alte condiţii decât cele menţionate de art. 1477 alin. (1) C.civ. şi care nu
a profitat creditorului [din interpretarea per a contrario a alin. (2) al art. 1477 C.civ.];
e) plata făcută făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent, acesta din urmă fiind ţinut să
restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor (art.
1478 C.civ.).

Secţiunea 3. Îmbogăţirea fără justă cauză

Pentru prima oară reglementată în legislaţia românească (art. 1345-1348 C.civ.), îmbogăţirea fără
justă cauză reprezintă faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În acest sens, art. 1345
C.civ. dispune: „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut
dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”. Îmbogăţirea, potrivit art. 1346 C.civ., este justificată (are o
justă cauză sau un just temei) atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori,
după caz, cu intenţia de a gratifica.
Cum art. 1345 C.civ. precizează că este necesar ca îmbogăţirea să fie neimputabilă celui care a
beneficiat de ea, în caz contrar ne situam în sfera ilicitului, care este caracterizat de repararea integrală a
prejudiciului produs.
Faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză dă naştere, prin voinţa legii, unei obligaţii a celui care
îşi vede mărit patrimoniul, de a restitui, în limitele acestei măriri, către cel al cărui patrimoniu s-a
diminuat (art. 1345 C.civ.). Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni în
justiţie (actio de in rem verso) prin care pretinde restituirea, acesta fiind dublu condiţionată: de valoarea
îmbogăţirii unei dintre părţi şi de valoarea însărăcirii ceilalte. Întinderea obligaţiei de restituire este
apreciată la momentul introducerii acţiunii, deoarece legea cere ca mărirea să subziste şi la data sesizării
6
instanţei.
Actio de in rem verso se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, care curge
de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul însărăcirii sale fără justă cauză,
precum şi persoana îmbogăţitului.
Pentru admiterea acţiunii în restituire trebuie îndeplinite următoarele condiţii
A. materiale:
a) să existe o mărire a patrimoniului unei persoane, fie prin mărirea activului patrimonial, fie prin
diminuarea pasivului;
b) mărirea să subziste şi la data sesizării instanţei [art. 1347 alin.(1) C.civ.];
c) să existe o diminuare a patrimoniului titularului dreptului la acţiune în restituire, care s-a
produs fie prin diminuarea elementelor activului patrimonial, fie prin creşterea elementelor pasivului ale
acestuia;
d) mărirea şi diminuarea patrimoniului să fie corelative, să fie consecinţa unei cauze unice - fapt
juridic sau un eveniment.
B. juridice:
a) absenţa unei juste cauze a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului
alteia. Mărirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt poate avea ca temei un contract, o dispoziţie legală
(dobândirea unui bun prin uzucapiune sau posesia de bună credinţă), împlinirea unui termen de
prescripţie extinctivă sau o hotărâre judecătorească. Lipsa unui temei pentru îmbogăţire dă dreptul celui
al cărui patrimoniu s-a micşorat împotriva celui al cărui patrimoniu s-a mărit. Asemenea situaţie este cea
reglementată de art. 1330 alin.(2) C.civ., potrivit căruia cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia
este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză;
b) absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderilor suferite. Această acţiune are
caracter subsidiar. Ea poate fi exercitată numai când nu există şi nu a existat o altă acţiune (de exemplu,
acţiunea în revendicare sau o acţiune derivată din contract) pentru a obţine ceea ce îi este datorat
(art.1348 C.civ.);
c) titularul dreptului la acţiune în restituire nu trebuie să dispună de capacitate deplină de exerciţiu
întrucât obligaţia se naşte independent de vreo manifestare de voinţă;
d) fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se va face prin orice mijloc de probă.