!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de
Poliție pe perioada suspendării activităților didactice „față în față”.

Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit.
Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma

elearning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro. Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu: Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil.
Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
 TEMA 14. GARANTAREA OBLIGAȚIILOR II

1. IPOTECA

Noţiune. Caractere juridice

Codul civil defineşte ipoteca în art. 2343: „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii”, o garanţie „fără deposedare extinsă ce cuprinde în conţinutul său
atât ipoteca imobiliară clasică ... cât şi ipotecă mobiliară”.
Dreptul de ipotecă reprezintă un drept real accesoriu, o garanţie având ca obiect un bun mobil sau imobil
al debitorului sau al altei persoane, constituit fără deposedare şi care conferă creditorului ipotecar dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă asupra respectivului bun.
Ipoteca este un drept real, accesoriu, indivizibil şi specializat.
Având ca scop asigurarea realizării obligaţiei garantate, dreptul real de ipotecă conferă titularului său un
drept de urmărire şi un drept de preferinţă, acesta putând să urmărească şi să valorifice bunul grevat în mâinile
oricui el s-ar găsi, chiar dacă a fost înstrăinat de către constituitor (art. 2345 C.civ. şi art. 2360 C.civ.) şi să îşi
realizeze cu prioritate creanţa înaintea creditorilor chirografari dar şi a altor creditorilor care beneficiază de
alte garanţii de rang inferior (art. 2345 alin.2 C.civ.).
Ipoteca urmează soarta obligaţia garantate, naşterea dreptului de ipotecă fiind condiţionată de
valabilitatea creanţei garantate, care, în principiu, este prealabilă sau concomitentă ipotecii dar poate fi şi
ulterioară, în ipoteza garantării unei obligaţii viitoare. Mai mult, odată cu transmiterea sau stingerea obligaţie
principale, va opera şi transmiterea sau stingerea ipotecii, cu excepţia situaţiei în care prescripţia dreptului la
acţiune privind creanţa principală s-a prescris, ceea ce nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară,
creditorul ipotecar putând, în continuare urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate,
în limita valorii acestor bunuri (art. 2504 alin. 1 C.civ.).
Art. 2372 C.civ. instituie principiul specializării ipotecii convenţionale, în sensul determinării sumei
pentru care aceasta a fost constituită, a identificării părţilor, a cauzei ce a determinat instituirea sa, precum şi
a descrierii bunului sau a bunurilor ipotecate.
Potrivit art. 2350 alin. 1 C.civ., care reia parţial prevederile art. 2343 C.civ., „ipoteca poate avea ca
obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale”.
Alin. 2 al art. 2350 C.civ. instituie posibilitatea constituirii ipotecii asupra universalităţilor de bunuri,
alături de bunurile privite în mod individual care trebuie să fie determinate ori determinabile, deci şi viitoare.
În acest sens, al determinării bunurilor de fac obiectul ipotecii sunt şi dispoziţiile art. 2372 alin. 2 C.civ. care
impun ca în conţinutul contractului de ipotecă să fie cuprinsă „descrierea suficient de precisă” a acestora.
Ipoteca asupra universalităţilor de bunuri priveşte universalităţile de fapt, nu pe cele de drept care au în
conţinutul lor atât drepturi cât şi obligaţii. Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci
când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont
de cantitatea şi natura bunurilor (art. 2357 alin.2 C.civ.).
Pot fi ipotecate numai bunurile alienabile şi sesizabile, precum şi cele a căror inalienabilitate sau
insesizabilitate a fost consacrată pe cale convenţională, soluţie rezultată din interpretarea per a contrario a
prevederilor art. 2351 C.civ. („Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate” şi „Ipotecarea
bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în situaţiile în care
bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convenţională”).
Pot fi ipotecate imobilele prin natura lor, cele prin încorporaţie, prin destinaţie sau prin obiectul la care
se aplică precum şi mobilele prin natura lor, prin anticipaţie sau prin determinarea legii, inclusiv drepturile de
creanţă.
Bunurile mobile corporale care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil pot fi
ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat (art. 2356 alin. 1 C.civ.). Dacă ipoteca (mobiliară) a fost constituită
asupra acestora anterior încorporării, ea continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta devine accesoriul
unui imobil, cu excepţia situaţiei în care este vorba despre materiale de construcţie sau alte asemenea bunuri

1
încorporate într-o construcţie sau într-o altă amelioraţiune a unui teren, ipoteca asupra lor stingându-se (art.
2356 alin. 2 C.civ.).
Dacă ipoteca se constituie asupra unei cote-părţi indivize, iar în urma partajului sau a unui alt act
constitutiv ori translativ de drepturi constituitorul păstrează vreun drept asupra unei părţi materiale din bun,
ipoteca ce fusese constituită asupra unei cote-părţi indivize din dreptul asupra bunului se strămută de drept
asupra părţii respective din bun, însă numai în limita valorii cotei-părţi indivize (art. 2353 alin. 1 C.civ.).
Atunci când constituitorul nu păstrează niciu drept asupra unei părţi materiale din bun ipoteca se strămută de
drept asupra sumelor cuvenite constituitorului, care se se consemnează într-un cont bancar distinct purtător de
dobânzi la dispoziţia creditorilor care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate, constituitorul neputând
dispune de aceste sume până la stingerea tuturor creanţelor garantate decât cu acordul tuturor creditorilor
ipotecari ori privilegiaţi, cu excepţia perceperii dobânzilor (art. 2353 alin. 2 coroborat cu art. 2331 C.civ.). Art.
2353 C.civ. reglementează două cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular, în care ipoteca se strămută de
drept fie asupra părţii din bun ce revine constituitorului sau a întregului bun dacă acesta i-a fost atribuit în
întregine, cu respectarea valorii cotei-părţi asupra căreia fusese constituită iniţial ipoteca, fie asupra asupra
sumelor obţinute de către constituitor ca urmare a constituirii sau transferului dreptului său prin acte cu titlu
oneros către un terţ.
Art. 2352 C.civ. reglementează efectele stingerii dezmembrămintelor dreptului de proprietate în cazul
constituirii ipotecii asupra nudei proprietăţi. Astfel, ipoteca, în această situaţie se va extinde, ex lege, asupra
proprietăţii depline, fără a fi necesar consimţământul proprietarului.
Situaţia în care bunuri ipotecate fac obiectul accesiunii este reglementată de art. 2355 C.civ. Art. 482
C.civ. defineşte accesiunea ca fiind „un mod de dobândire a proprietăţii în ipoteza în care lucrurile ce se unesc
aparţin unor proprietari diferiţi şi, urmare a încorporării, lucrul mai puţin important va intra în proprietatea
celui ce este titularul dreptului de proprietate ce are ca obiect lucrul mai important”. În cazul în care bunul
grevat este bunul principal, urmare a accesiunii, ipoteca se va extinde şi asupra celui accesoriu (asupra valorii
acestuia incorporată în valoarea celui principal).
În mod similar, potrivit art. 699 C.civ., la stingerea dreptului de superficie prin expirarea termenului,
ipotecile care grevează dreptul de superficie: se strămută de drept asupra sumei primite de la proprietarul
terenului care a devenit proprietarul asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune; se extind de
drept asupra terenului când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea
acesteia este egală sau mai mare decât aceea a terenului, şi proprietarul terenului cere obligarea constructorului
să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia; se
strămută de drept asupra materialelor în cazul în care constructorul refuză să cumpere terenul şi ridică, pe
cheltuiala sa, construcţia clădită pe teren şi repune terenul în situaţia anterioară.
Dacă bunul ipotecat este mobil, ipoteca se va menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului
grevat şi se strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri, dobânditorul
bunului astfel creat fiind ţinut de ipotecă, indifierent dacă este vorba de debitor, proprietarul bunului neipotecat
ori cel care a prestat munca, sau ambii, dar dacă bunurile mobile pot fi separate, oricare dintre proprietari poate
solicita separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar, nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o
zecime din valoarea bunului său (art. 600 C.civ.). De asemenea separarea bunurilor poate fi cerută şi de către
creditorii ipotecari, dacă bunurile ce se unesc prin accesiune fac obiectul mai multor ipoteci (art. 159 din Legea
nr. 71/2011).
Izvoarele ipotecii sunt contractul şi legea. Indiferent dacă este convenţională sau legală, ipoteca poate fi
constituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege (art. 2349 C.civ.).
După criteriul obiectului, ipotecile sunt speciale – când poartă asupra unor bunuri individual determinate
- şi generale dac poartă asupra unei universalităţi de bunuri, respectiv mobiliare şi imobiliare, iar după izvorul
lor, sunt convenţionale şi legale, acestea din urmă fiind numai materie imobiliară.

Regimul juridic general al ipotecilor

A. Ipotecile convenţionale
Contractul de ipotecă reprezintă acordul de voinţă prin care a parte numită constituitor, constituie un
drept real accesoriu asupra unui bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal, ori asupra unei universalităţi
2
de bunuri pentru garantarea unei obligaţii principale, de care este ţinut el sau un terţ, în favoarea unei alte
persoane numită creditor ipotecar, care la data scadenţei respectivei obligaţii, dacă nu îşi satisface creanţa, are
dreptul de a urmări bunurile care formează obiectul garanţiei şi de a fi preferat oricărui alt creditor în funcţie
de rangul de preferinţă al dreptului său, pentru a-şi îndestula creanţa.
Constituitor al ipotecii poate fi numai titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea
de a dispune de acesta (art. 2365 C.civ.), fără a fi necesară indentitatea între acesta şi debitorul obligaţiei
garantate legea permiţând garantarea obligaţiei unui terţ (art. 2366 C.civ.).
Prin ipoteca conveţională pot fi garantate obligaţii de orice fel (art. 2369 C.civ.): obligaţii de a da, a face
şi a nu face, pure şi simple, afectate de modalităţi, eventuale sau viitoare, garanţii constituite în avans, obligaţii
ale constituitorului sau ale altei persoane, inclusiv obligaţii anulabile în temeiul unei excepţii personale a
debitorului, precum ar fi minoritatea acestuia etc. sub condiţia ca acestea să fie evaluabilă în bani.
Caracterele juridice ale contractului de ipotecă
Trăsături definitorii ale contractului de ipotecă:
- este un act juridic de dispoziţie;
- este un contract unilateral întrucât dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre părţi, şi anume pentru
constituitorul ipotecii care are o obligaţie de a da, de a constitui dreptul de ipotecă;
- este un contract solemn;
- este un contract cu titlu gratuit întrucât constituitorul urmăreşte să procure creditorului o garanţie care
să consolideze realizarea obligaţiei principale, fără ca debitorul ipotecar să obţină în schimb vreun avantaj;
- este un contract numit întrucât face obiectul unei reglementări speciale, are o denumire specială,
prevăzută de lege şi are ca obiect o operaţiune juridică determinată;
- este un contract accesoriu întrucât prin acesta se garantează executarea unei obligaţii principale;
- este un contract constitutiv de drepturi deoarece are ca obiect constituirea dreptului de ipotecă în
favoarea creditorului garantat;
- constituie titlu executoriu, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 2431 C.civ.
Condiţiile de fond şi de formă ale contractului de ipotecă
Constituitor al ipotecii poate fi numai titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea
de a dispune de acesta (art. 2365 C.civ.), fără a fi necesară indentitatea între acesta şi debitorul obligaţiei
garantate legea permiţând garantarea obligaţiei unui terţ (art. 2366 C.civ.).
Constituitorul trebuie să fie titularul dreptului ipotecat. Ipoteca poate avea ca obiect dreptul de propritate
asupra bunurilor mobile sau imobile, dezmembrăminte ale acestuia precum sunt uzufructul uzufructul
imobilelor, dreptul de servitute, dreptul de superficie, creanţe, conturi bancare, acţiuni şi părţi sociale, valori
mobiliare şi alte instrumente financiare ş.a.m.d. În situaţia bunurilor comune, contractul de ipotecă trebuie
încheiat cu toţi coproprietarii sau doar asupra părţii care aparţine coproprietarului care s-a obligat.
Dacă dreptul constituitorului asupra bunului este anulabil sau afectat de o condiţie, consimţământul său
poate privi numai o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau condiţii (art. 2367 C.civ.), deoarece executarea ipotecii
presupune tocmai transmiterea acestui drept. Ipoteca va urma soarta obiectului său, astfel că, în ipoteza
constatării nulităţii actului prin care a fost dobândit dreptul constituitorului, ipoteca se va stinge, iar, în cazul
acoperirii nulităţii, dreptul constituitorului şi ipoteca vor deveni drepturi pure şi simple. În mod similar, în
cazul în care dreptul constituitorului este afectat de o condiţie rezolutorie şi acesta s-a îndeplinit ori de o
condiţie suspensivă care a devenit imposibil de îndeplinit, acest drept se va reîntoarce cu efect retroactiv în
patrimoniul înstrăinătorului şi ipoteca al cărui obiect o constituie dreptul se va stinge. Dacă dreptul
constituitorului este afectat de o condiţie rezolutorie care a devenit imposibil de îndeplinit ori de o condiţie
suspensivă şi acesta s-a îndeplinit, acest drept şi ipoteca vor deveni pure şi simple.
Prin excepţie, în cazurile prevăzute expres de lege, pierderea dreptului de către constituitor nu va duce
la stingerea ipotecii, cum este cazul reglementat de art. 1026 C.civ. din materia donaţiei, potrivit căruia
revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa garanţiilor constituite în favoarea terţilor de bună-
credinţă.
Potrivit art. 2368 C.civ., ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile,
prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate
activităţii unei întreprinderi.
3
 Constituitorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drept. Astfel, vor putea constitui ipoteci
persoanele fizice care au capacitate deplină de exerciţiu, respectiv: majorul, cu excepţia când este pus sub
interdicţie judecătorească (art.38 coroborat cu art.43 alin.1 C.civ.); minorul căsătorit care a împlinit 16 ani
(art.39 alin. 1 coroborat cu art.272 alin.2 C.civ.), cu excepţia celui a cărui căsătorie a fost anulată şi a fost de
rea-credinţă la încheierea acesteai (art. 39 alin. 2 C.civ.); minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi căruia,
pentru motive temeinice, instanţa de tutelă i-a recunoscut capacitatea deplină de exerciţiu (art.40 C.civ.). De
asemenea, minorii care au capacitate restrânsă de exerciţiu vor putea constitui ipoteci asupra bunurilor lor cu
încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. În privinţa minorilor cu
vârsta sub 14 ani şi a interzişilor judecătoreşti, art. 144 C.civ., respectiv art. 171 C.civ., interzic în mod expres
încheirea, de către tutore în numele persoanelor ocrotite, de acte prin care acestea să garanteze obligaţia altuia,
iar dacă constituirea ipotecii răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor, ipoteca va
fi încheiată de tutore în numele celui ocrotit numai cu avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de
tutelă. În cazul persoanelor juridice se vor aplica regulie generale din materia contractelor – dobândirea
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înfiinţării acesteia -, inclusiv cele privitoare la capacitatea
de folosinţă anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească
drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil (art.205 alin.3 C.civ.).
Prin ipoteca conveţională pot fi garantate obligaţii de orice fel (art. 2369 C.civ.): obligaţii de a da, a face
şi a nu face, pure şi simple, afectate de modalităţi, eventuale sau viitoare, garanţii constituite în avans, obligaţii
ale constituitorului sau ale altei persoane, inclusiv obligaţii anulabile în temeiul unei excepţii personale a
debitorului, precum ar fi minoritatea acestuia etc. sub condiţia ca acestea să fie evaluabilă în bani.
Atunci când garantează îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ipoteca dobândeşte rang din momentul
înscrierii în registrele de publicitate (art 2370 C.civ.). Dobândirea garanţiei nu va avea loc la momentul
încheierii contractului, ci atunci când obligaţia viitoare va lua naştere.
În cazul în care este constituită pentru a garanta plata unei sume de bani, ipoteca este valabilă, chiar
dacă, la momentul constituirii, debitorul nu a primit sau a primit doar în parte prestaţia în considerarea căreia
a constituit ipoteca. Dacă însă creditorul refuză să dea sumele pe care s-a angajat să le pună la dispoziţie şi în
considerarea cărora ipoteca a fost constituită, debitorul poate obţine reducerea sau desfiinţarea ipotecii, pe
cheltuiala creditorului, plătindu-i acestuia sumele atunci datorate. Creditorul datorează însă daune-interese
(art. 2371 C.civ.). Garanţia constituită în avans poate fi constituită numai pe cale convenţională şi va garanta
exclusiv restituirea unei sume de bani.
Contractul de ipotecă este un contract solemn, pentru care legea cere forma înscrisului autentic notarial
dacă ipoteca este imobiliară (art. 2378 alin. 1 C.civ.), respectiv formă autentică sau sub semnătură privată, în
cazul celei mobiliare (art. 2388 C.civ.), sub sancţiunea nulităţii absolute.
Potrivit art. 2372 C.civ., ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este
constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă, deci este determinată sau
determinabilă.
Sancţiunea nulităţii intervine şi atunci când în contractul de ipotecă nu sunt identificate persoana
constituitorului şi a creditorului ipotecar, nu este indicată cauza obligaţiei garantate ori descrierea bunului
ipotecat nu este suficient de precisă (alin. 2 al art. 2372 C.civ.).
B. Ipotecile convenţionale prevăzute de lege
În anumite situaţii legea este cea care obligă la constituirea unei ipoteci convenţionale. Un asemenea
exemplu este dat de ipoteca legală prevăzută de art. 19 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor
sau instituţiilor publice care constituie o garanţie suplimentară în cazul în care gestionarul îţi va desfăşura
activitatea în cadrul unui minister sau a unei autorităţi publice centrale.

C. Ipotecile legale prevăzute de Codul civil

Codul civil, stabileşte, în art. 2386, că beneficiază de ipotecă legală:
1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această dispoziţie se aplică şi în cazul
schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate;
4
 2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil înscris
în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului astfel dobândit,
pentru restituirea împrumutului;
4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru plata rentei
în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se va
înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă, dispoziţiile art. 2249 aplicându-se în mod
corespunzător;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului
ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de
o atare obligaţie;
6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare
un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de
valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la executarea
legatului, pentru plata acestuia.
De asemenea, beneficiază de ipotecă legală şi:
- autorul lucrării de bună-credinţă, asupra imobilului, pentru plata indemnizaţiei (art. 591 alin.2 C.civ.);
- proprietarul iniţial al imobilului asupra acestuia pentru plata preţului de către autorul lucrării, în cazul
obligării autorului lucrării la cumpărarea imobilului (art. 591 alin.2 C.civ.);
- gerantul pentru garantarea cheltuielilor necesare ocazionate de gestiune (art. 1337 alin. 4 C.civ.);
- antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării pentru garantarea plăţii preţului datorat
pentru lucrare (art. 1869 C.civ.).
D. Publicitatea ipotecilor
Potrivit art. 2346 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor decât din
ziua înscrierii sale în registrele de publicitate. Astfel, dreptul de ipotecă nu va poate fi ignorat sau contestat de
către terţi care sunt ţinuţi să recunoască şi să respecte existenţa acestuia şi chiar să accepte efectele ce decurg
din aceasta, creditorul ipotecar putând invoca împotriva terţului dreptul său.
În cazul bunurilor imobile publicitatea se realizează prin înscrierea în cartea funciară. Din coroborarea
art.876 alin.2 şi art.902 alin.1 şi 3 C.civ. rezultă că actele sau faptele care au legătură cu imobilele cuprinse în
cartea funciară devin opozabile terţilor exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă
cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu este suficientă pentru a suplini
lipsa de publicitate.
E. Aspecte generale privind ordinea de prioritate
Ordinea de prioritate în cazul concursului între ipotecile mobiliare este reglementat de art. 2420 C.civ.
Acesta („rangul”) este dată de ordinea de înscriere sau de perfectare. Ipoteca perfectă este, potrivit art. 2387
coroborat cu art. 2409 alin. 1 C.civ., aceea care produce efecte şi pentru care au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate. În cazul ipotecilor perfecte, rangul creditorilor este stabilit de ordinea înscrierii sau perfectării
ipotecilor. Dacă înscrierea se realizează înaintea de perfectare, rangul ipotecii se va stabili din momentul
înscrierii sale la Arhivă, chiar dacă nu este perfectă. În celelalte cazuri, rangul ipotecii se va stabili în urma
perfectării sale, respectiv când obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra
bunurilor mobile ipotecate şi formalităţile cerute de lege pentru publicitatea sa au fost îndeplinite (art. 2409
alin. 1 coroborat cu art. 2387 C.civ.) În cazul ipotecilor care nu au fost perfectate rangul se dobândește în
fucnţie de momentul constituirii lor. În cazul în care concursului între o ipotecă perfectă şi una care nu a fost
perfectată, prima este preferată, indiferent de succesiunea în timp a înscrierii acestora.
În cazul ipotecilor imobiliare, rangul este determinat de ordinea înregistrării cererilor de înscriere în
cartea funciară (art. 2421 C.civ.). Potrivit art. 890 alin. 2 şi 3 C.civ., ordinea înregistrării cererilor va determina
şi rangul ipotecilor, iar dacă mai multe cereri s-au primit în aceeaşi zi prin poştă sau curier, drepturile de
ipotecă vor avea acelaşi rang, urmând ca instanţa să se pronunţe, la cererea oricărei persoane interesate, asupra
rangului şi, dacă va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.

5
 Atunci când acelaşi bun este grevat atât de ipoteci mobiliare, cât şi de ipoteci imobiliare, sunt preferaţi
creditorii a căror ipotecă a fost anterior făcută publică în registrele de publicitate aferente, însă, ipoteca
imobiliară înscrisă în aceeaşi zi cu o ipotecă mobiliară va fi preferată acesteia din urmă (art. 2422 C.civ.).
Acest concurs este posibil în cazul bunurilor susceptibile de a fi calificate atât ca mobile cât şi ca imobile,
respectiv bunurile mobile corporale care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil şi
care pot fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat (art. 2356 alin. 1 C.civ.) şi bunurile mobile prin anticipaţie
(respectiv recoltele care urmează a fi culese şi pădurile care urmează a fi tăiate - nu şi resursele minerale care
urmează a fi extrase care facexclusiv obiectul ipotecii mobiliare), care pot face obiectul atât al ipotecii
imobiliare până în momentul detaşării lor, dar şi al celei mobiliare (art. 540 alin. 1 şi 2389 lit. h şi i C.civ.).
Între o ipotecă asupra unei universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra unor bunuri mobile
determinate are prioritate aceea dintre ele care a fost înscrisă sau perfectată mai întâi (art. 2424 C.civ.).
Art. 2425 C.civ. instituie trei excepţii. Astfel, ipoteca constituită în favoarea vânzătorului unui bun sau
a creditorului care a acordat împrumut pentru cumpărarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare,
dacă, înainte ca debitorul să obţină posesia bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă, iar vânzătorul sau,
după caz, creditorul îl înştiinţează în scris pe creditorul ipotecar anterior despre vânzare şi despre înscrierea
ipotecii (alin. 1). Prioritatea conferită ipotecilor mobiliare privilegiate se aplică atât faţă de orice ipoteci
mobiliare anterioare înscrise sau nu la Arhivă, cât şi faţă de orice privilegii speciale mobiliare încă neînscrise
la Arhivă.
Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin valorificarea acesteia, constituită în
scopul obţinerii sumelor necesare pentru a produce recolta, precum şi ipoteca constituită în perioada de creştere
a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de recoltare sunt preferate din momentul înscrierii lor
în arhivă oricărei alte ipoteci (alin. 2). Din momenul înscrierii în Arhivă, garanţia va beneficia de prioritatea
faţă de orice altă ipotecă mobiliară înscrisă sau nu şi orice privilegiu special mobiliar neînscris.
Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora, constituită în scopul asigurării
fondurilor care să îi permită celui care a constituit ipoteca să achiziţioneze nutreţuri, medicamente sau
hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea animalelor, are prioritate asupra oricărei alte ipoteci constituite
asupra aceluiaşi bun ori asupra produselor lui, alta decât ipoteca vânzătorului de nutreţuri, medicamente sau
hormoni (alin. 3).
În cazul concursului între ipoteci asupra aceluiaşi cont, onform art. 2426 C.civ., ipoteca creditorului care
are controlul unui cont este preferată ipotecii unui creditor care nu are controlul asupra acestuia.
Creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă este preferat creditorului gajist, chiar dacă acesta a
obţinut detenţia bunului ipotecat anterior înscrierii ipotecii (art. 2423 C.civ.). Acest concurs poate exista în
cazul bunurilor mobile corporale şi a titlurilor negociabile corporale (art. 2389 lit. d şi l coroborat cu art. 2480
C.civ.).
Efectele ipotecii faţă de debitor sau constituitorul ipotecii
Ipoteca fiind o garanţie fără deposedare, ce nu are drept efect indisponibilizarea bunului, potrivit art.
2373 C.civ., constituitorul poate să folosească, să administreze şi să dispună de bunul grevat, însă cu
îndatorirea de a nu aduce atingere drepturilor creditorului ipotecar. Creditorul ipotecar va putea urmări bunul
ipotecat în mâinile oricui s-ar afla acesta, fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după
înscrierea ipotecii sale.
Exercitarea drepturilor constituitorului anterior acţiunii ipotecare vor fi cenzurate prin intermediul
exercitării de către creditor a dreptului de inspecţie consacrat în materia ipotecii mobiliare (art. 2394 C.civ.),
de posibilitatea acestuia de a declara exigibilitatea anticipată a creanţei garantate (art. 2396 C.civ.) şi a acţiunii
pauliene(art. 1562-1565 C.civ.).
Ulterior acţiunii ipotecare, potrivit art. 827 C.pr.civ., drepturile reale, precum şi orice alte drepturi
înscrise după notarea urmăririi imobilului în cartea funciară nu vor putea fi opuse creditorului urmăritor ..., în
afară de cazurile expres prevăzute de lege ori de cazul în care creditorul ... s-a declarat de acord cu acel drept
ori debitorul sau terţul dobânditor a consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv
dobânzile şi cheltuielile de executare. Tot astfel, conform art. 828 alin. 1 C.pr.civ., închirierile sau arendările,
precum şi cesiunile de venituri făcute de debitor sau terţul dobânditor după data notării urmăririi nu vor fi
opozabile creditorului urmăritor.
6
 Obligaţia de a nu vătăma drepturile creditorului ipotecar, duce la limitarea atributului dispoziţiei, astfel
că, potrivit art. 2374 C.civ. , constituitorul nu poate distruge ori deteriora bunul grevat şi nici nu îi poate
diminua în mod substanţial valoarea decât dacă această distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine
în cursul unei utilizări normale a bunului sau în caz de necesitate. Potrivit art. 166 din Legea nr. 71/2011, în
cazul în care bunul ipotecat a fost distrus, deteriorat ori valoarea sa a fost diminuată în aşa mod încât a devenit
inferioară valorii obligaţiei ipotecare, creditorul ipotecar nu poate cere debitorului să constituie o nouă ipotecă
pentru garantarea aceleiaşi obligaţii. Când însă intervine culpa debitorului, creditorul ipotecar poate cere
debitorului să constituie o nouă ipotecă pentru garantarea aceleiaşi obligaţii, dacă bunul nu era asigurat. Dacă
bunul era asigurat, ipoteca se va strămuta, în baza art. 2330 alin. 1 C.civ., asupra indemnizaţia de asigurare.
Creditorul are şi posibilitatea de a cere constituitorului sau terţului în culpă, în limita creanţei sale
ipotecare, daune interese pentru prejudiciile suferite prin distrugerea, deteriorarea ori diminuarea valorii
bunului grevat, chiar şi atunci când creanţa sa nu este lichidă ori exigibilă, daune care se vor imputa asupra
creanţei ipotecare (art. 2375 C.civ.).
Efectele ipotecii faţă de creditorul ipotecar
Pricipalele efecte ale ipotecii faţă de creditorul ipotecar constau în prerogativele specifice drepturilor
reale: urmărirea şi preferinţa. Astfel, potrivit art. 2345 C.civ. dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor
grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având dreptul de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii,
înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior. Atâta vreme cât bunul
ipotecat rămâne la patrimoniul constituitorului, nu poate fi vorba de existenţa dreptului de urmărire, acesta
presupunând o înstrăinare în mâinile unui terţ.
Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, creditorul poate urmări bunul ipotecat (art. 2429
C.civ.). Dacă în materia ipotecii imobiliare, creditorul este ţinut de regulile înscrise în C.pr.civ., în cazul
ipotecii mobiliare el poate opta între procedura de drept comun şi cea reglementată de 2435-2473 C.civ.
Executarea ipotecii poate fi realizată, potrivit art. 2430 C.civ., numai cu îndeplinirea cumulativă a
următoarelor:
- existenţa unui titlu executoriu, cum ar fi hotărârile executorii - hotărârile date în apel, dacă prin lege
nu se prevede altfel, şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile
au convenit să exercite direct recursul -, hotărârile definitive, hotărârile arbitrale, chiar dacă sunt atacate cu
acţiunea în anulare, precum şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale rămase definitive, ca
urmare a neatacării lor în faţa instanţei judecătoreşti competente înscrisurile autentice notariale, cambia, biletul
la ordin şi cecul, precum şi alte titluri de credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condiţiile
prevăzute în legea specială (art. 632 alin. 2 şi 633 – 640 C.pr.civ.). În cazul ipotecii convenţionale, potrivit art.
2431 C.civ., chiar contractul de ipotecă valabil încheiat constituie, în condiţiile legii, titlu executorii;
- creanţă garantată să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Creditorul păstrează dreptul de a-şi realiza creanţa pe calea unei acţiuni personale sau de a solicita luarea
oricăror măsuri necesare pentru executarea ipotecii, potrivit Codului de procedură civilă (art. 2432 C.civ.).
Un creditor ipotecar de rang inferior poate să se opună la urmărirea bunului mobil care îi este anume
ipotecat, dacă au mai rămas bunuri mobile suficiente ipotecate în favoarea creditorului de rang superior pentru
aceeaşi datorie, şi poate să ceară discuţiunea prealabilă, numai înainte de judecarea fondului procesului, dacă
indică creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal ipotecate în favoarea creditorului de rang
superior şi avansează acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor (art. 2434 coroborat cu art. 2295 C.civ.).
Dacă cererea este admisă, urmărirea bunului ipotecat este suspendată. Atunci când creditorul împotriva căruia
a fost invocat beneficiul de discuţiune va fi satisfăcut integral, urmărirea bunului afectat creanţei ipotecare de
rang inferior va înceta, iar dacă a fost satisfăcută doar parţial, urmărirea va fi reluată.
Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori ai bunului
Potrivit art. 2360 C.civ., creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a
ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. Ipoteca menţinându-se
asupra bunului, dobânditorul bunului răspunde cu acesta pentru toate datoriile ipotecare, se bucură şi, după
caz, este ţinut de toate termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare
(art. 2361 alin. 1 C.civ.).

7
 Terţul dobânditor al bunului ipotecat poate stinge creanţa ipotecară, în caz contrar creditorul ipotecar
putând urmărirea silită asupra bunului (alin. 2), şi poate opune creditorului, în apărarea dreptului său de
proprietate, orice excepţie de natură să ducă la stingerea ipotecii.
Însă în favoarea terţului dobânditor nu există beneficiu de discuţiune, ipoteca subzistând până la
stingerea obligaţiei principale, creditorul având posibilitatea formulării unei cereri de continuare a executării
silite împotriva terţului dobânditor dacă nu s-a îndestulat din celelalte bunuri ipotecate care nu au fost
înstrăinate de către debitor.
Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la cel care a constituit
ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea asupra bunului anterior dobândirii proprietăţii renasc
cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere în cartea funciară (art. 2362 C.civ.).
Art. 2363 C.civ. stabileşte că terţul dobânditor care a plătit creanţa garantată prin ipotecă sau care a
suportat executarea se poate întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în
condiţiile dreptului comun. Dacă a plătit în locul debitorului, în baza art. 1596 lit. b C.civ., terţul se va subroga
în drepturile creditorului, iar dacă realizarea creanţei garantate s-a făcut prin executare silită, el se va putea
întoarce împotriva celui de la care a primit bunul în temeiul garanţiei contra evicţiunii.
G. Stingerea ipotecilor
Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară, fiind necesar consimţământul titularului
care trebuie să îmbrace forma înscrisului autentic notarial, sau prin pieirea totală a bunului (art. 2428 alin. 1
coroborat cu art. 885 alin. 2 teza I C.civ.). Consimţământul creditorului nu este necesar în cazul decesului ori
încetării existenţei acestuia.
Radierea ipotecii imobiliare se poate realiza din aceleaşi cauze din care ipoteca mobiliară se stinge, pe
cale accesorie sau principală, respectiv:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, respectiv prin executare
voluntară în natură ori prin executare silită, prin dare în plată;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care
depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat.;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă. Renunţarea la ipoteca imobiliară se poate face
doar prin înscris autentic (art. 885 alin. 2 C.civ.) în timp ce pentru ipoteca mobiliară renunţarea poate fi şi
tacită;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.
Prin excepţie, ipoteca nu se va stinge chiar dacă obligaţia principală s-a stins ori evenimentul de care
depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia devine
imposibil de îndeplinit, dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate
ori determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte persoane.

2. GAJUL
Definiţie
Gajul este o garanţie ce conferă titularului dreptul de a deţine bunul gajat până la stingerea creanţei
garantate, de a-l valorifica în caz de neexecutare a obligaţiei şi de a fi satisfăcut cu preferinţă (art. 2327 C.civ.)
din preţul acestuia. Potrivit art. 186 din Legea nr. 71/2011, prin „gaj” se desemnează toate garanţiile reale
mobiliare care necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de
temeiul juridic al constituirii lor. Pe cale de consecinţă, orice garanţie mobiliară cu deposedare constituie gaj.
Astfel, gajul este o garanţie reală mobiliară care presupune deposedarea debitorului de bunul grevat şi
care conferă titularului atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă.
Potrivit art. 2328 C.civ., gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise
în formă materializată.
Caractere juridice
8
 Potrivit art. 2481 C.civ., constituirea gajului se face prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau,
după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei,
iar în cazul titlurilor negociabile se constituie, pentru titlurile nominative sau la purtător, prin remiterea
acestora, iar pentru titlurile la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie, menţiunea de pe titlu având
rolul de a nuanţa remiterea sau andosarea ca fiind efectuată în scop de garanţie.
Prin gaj se înţelege atât garanţia reală, cât şi contractul prin care garanţia ia naştere.
Gajul este o garanţie convenţională, indivizibilă (art. 2493 alin.1).
Potrivit art. 2483 C.civ., deţinerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică şi neechivocă,
iar atunci când faţă de terţi se creează aparenţa că debitorul deţine bunul, gajul nu poate fi opus acestora.
Creditorul gajist este un detentor precar, faţă de toate celelalte subiecte de drept (art. 918 alin. 1 lit. a
C.civ.).
Potrivit art. 2494 C.civ. ordinea de prioritate este dată de regulile din materia ipotecilor imobiliare (art.
2420 şi 2423-2425 C.civ.), aplicabile în mod corespunzător. Astfel, în concursul dintre creditorii gajişti,
posibilă în cazul deţinerii prin intermediul unui terţ, prioritatea este dată de ordinea înscrierii în arhivă sau a
constituirii. Potrivit art. 2423 C.civ., creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă este preferat creditorului
gajist, chiar dacă acesta a obţinut detenţia bunului ipotecat anterior înscrierii ipotecii.
În concursul dintre gaj şi privilegii, au prioritate creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile,
prevăzute la art. 2339 (art. 2342 C.civ.).
Potrivit prevederilor art. 2494 coroborat cu art. 2431 C.civ., contractul de gaj valabil încheiat este titlu
executoriu, creditorul putând opta între procedurile enumerate de art. 2435 lit. a şi b C.civ., cu respectarea art.
2432 C.civ., în cazul în care gajul este constituit asupra unor bunuri mobile corporale. În acest caz trebuie
avute în vedere prevederile art. 638 C.pr.civ., din care rezultă că numai în cazul în care gajul este constat
printr-un înscris ne putem afla în prezenţa unui asemenea titlu executoriu.
În situaţia care gajul poartă asupra unor titluri negociabile în formă materializată, se va putea aplica art.
2464 C.civ.
În orice caz, orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligaţiei debitorului său, creditorul
îşi rezervă dreptul să devină proprietarul irevocabil al bunului sau să dispună de acesta fără formalităţile
impuse de lege se consideră nescrisă (art. 2433 C.civ.), însă creditorul va putea deveni propritarul bunului ce
face obeictul garanţiei în condiţiile art. 2460-2463 C.civ.
Cum gajul ia naştere numai pe cale convenţională, acordul părţilor trebuind să fie însoţit, de regulă, de
remiterea bunului sau titlului către creditor, pentru formarea valabilă a acestuia, contractul de gaj este real (art.
1174 alin. 4 C.civ.).
Tradiţiunea bunului şi în cazul contractului de gaj constituie o condiţie de validitate şi nu un efect al
contractului, ea duce la naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, înţelegerea părţilor constituind doar o
promisiune de a contracta în temeiul căreia promitentul se obligă a contracta prin remiterea efectivă a lucrului.
În situaţia în care bunul se află deja în stăpânirea creditorului la momentul, el îl poate păstra, dacă există
acordul debitorului în sensul constituirii gajului (art. 2481 alin.1 C.civ.). Când gajul are ca obiect titluri
negociabile, el se constituie prin remiterea titlului nominativ sau la purtător sau prin andosarea titlului la ordin,
în scop de garanţie (art. 2481 alin.2 C.civ.).
În cazul în care bunul se află în stăpânirea creditorului, gajul se poate constitui şi prin schimbarea titlului
detenţiei, dacă cel care este constituitor (art. 149 alin. 1 din Legea nr.71/2011) - debitorul - îşi dă
consimţământul.
Contractul de gaj este un contract unilateral, cu titlu oneros, şi, ca regulă, accesoriu, însoţind contractul
care a dat naştere creanţei garantate.
Obligaţia garantată poate fi pură şi simplă, simplă, afectată de modalităţi (art. 1396 C.civ.), prezentă sau
viitoare, complexă sau nu. Garanţia este indivizibilă, dar părţile se pot înţelege ca acesta să privească numai o
parte a obligaţiei garantate.
Publicitatea
Publicitatea gajului este reglementată de norma specială din 2482 C.civ., însă art. 2494 C.civ. face
trimitere la regulile din materia ipotecilor mobiliare şi în privinţa acestei publicităţi. În cazul bunurilor mobile
corporale, deţinerea acestora, urmare a deposedării debitorului, asigură publicitatea gajului, pentru că prin
9
această măsură terţii pot cunoaşte că bunul este grevat. Pentru alte bunuri mobile corporale decât sumele de
bani, publicitatea se poate realiza şi prin înscrierea gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora (art. 2482 alin.2
C.civ.), însă, potrivit art. 188 din Legea nr.71/2011, deţinerea se poate realiza şi prin intermediul controlului
unic sau comun al unei casete de valori în care se află depozitate sumele de bani.
Efecte
Potrivit art. 2487 C.civ., creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia
însărcinat cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător, fără a se
distinge după cum se exercită creditorul însuşi sau prin intermediul unui terţ.
Astfel, potrivit art. 795 C.civ., creditorul garantat este obligat să efectueze toate actele necesare pentru
conservarea bunului ce face obiectul gajului, precum şi actele utile pentru ca aceste să poată fi folosit conform
destinaţiei lui obişnuite. El va trebui şi să să culeagă fructele bunului şi să exercite drepturile aferente
administrării acestuia (art. 796 alin. 1 C.civ.), dar fară a deveni proprietarul acestora, aşa cum rezultă din
prevederile art. 2488 C.civ.
Creditorul gajist, în lipsă de stipulaţie contrară, se poate folosi de bun doar în anumite limite, dar nu în
interes propriu (art. 808 C.civ.), ceea ce presupune că actele de folosinţă exercitate de acest detentor precar
sunt realizate în interesul constituitorului, fără a schimba destinaţia dacă acesta este frugifer (art. 797 C.civ.).
În măsura în care bunul piere ca urmare a folosirii sale neautorizare, creditorul va răspunde pentru prejudiciul
atfel creat (art. 2490 C.civ.), anterior pieirii debitorul putând cere restituirea în temeiul unei unei hotărâri
judecătoreşti, în condiţiile art. 2492 alin. 1 C.civ..
Creditorul predă debitorului fructele naturale şi industriale, în lipsă de stipulaţie contrară, şi impută
fructele civile mai întâi asupra cheltuielilor făcute, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului (art.
2488 C.civ.).
Creditorul nu răspunde pentru pieirea bunului atunci când aceasta se datorează forţei majore, vechimii
ori folosirii normale şi autorizate a bunului (art. 2490 C.civ.). Debitorul este ţinut să restituie creditorului
cheltuielile făcute cu conservarea bunului (art. 2491 C.civ.), cheltuieli realizate în îndeplinirea obligaţiei
instituite de art. 795 C.civ.
Sub rezerva regulilor privitoare la dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-
credinţă, creditorul gajist poate să ceară restituirea bunului de la cel care îl deţine, cu excepţia cazului în care
bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang superior sau preluarea a intervenit în cadrul procedurii de
executare silită (art. 2486 C.civ.).
Stingerea
Stingerea gajului se realizează, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 2494 C.civ., în condiţiile
stabilite de lege pentru stingerea ipotecilor mobiliare (art. 2428 alin. 2 C.civ.), respectiv în cazul:
a) stingerii obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia (obligaţia garantată este afectată de o condiţie suspensivă sau
rezolutorie);
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea gajului ori îndeplinirea evenimentului de care
depinde stingerea acestuia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la gaj;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege .
Gajul se stinge pe cale accesorie ori de câte ori obligaţia principală se stinge (art.2428 alin.2 lit. a şi b
C.civ.), şi pe cale principală în cazurile prevăzute de art.2428 alin.2 lit. c-e C.civ.
Art. 2485 alin.1 C.civ. dispune că „gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat
(înţelegându-se inclusiv titlul de valoare cu excepţia celui la ordin – s.n.) sau, după caz, cât timp este valabilă
andosarea titlului la ordin” iar dacă bunul este predat de către creditor de bunăvoie debitorului său, gajul se
stinge, remiterea voluntară având natura juridică a unei renunţări tacite la dreptul de gaj.
Debitorul, ca regulă, nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia garantată. Nu
prezintă relevanţă dacă bunul este în mâinile creditorului (art. 2843 C.civ.) sau ale unui terţ (art. 2844 C.civ.)
10
dacă sunt îndeplinite condiţiile privitoare la neechivocitatea şi caracterul public al stăpânirii, respectiv cele
referitoare la remiterea către terţ a înscrisului constatator al gajului.
Art. 2485 alin. 2 C.civ. prevede expres că, deposedarea creditorului nu duce la stingerea gajului atunci
când:
a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau
ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de urmărire silită.

3. DREPTUL DE RETENŢIE

Noţiune
Art.2495 C.civ., având denumirea marginală „Noţiune”, nu defineşte dreptul de retenţie, dispunând: „(1)
Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută
obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte
pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i
le-a cauzat. (2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie”.
În doctrină dreptul de retenţie a fost definit ca fiind „dreptul subiectiv real ce conferă titularului – creditor
al datoriei născute în legătură cu bunul – puterea de a reţine şi de a refuza restituirea unui bun până când
debitorl său va stinge obligaţia ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu bunul respectiv”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie este delimitat, prin prisma fundamentului său, pe de o parte
de legătura ce poate fi generală – „acelaşi raport de drept” este izvorul dreptului retentorului şi al celui
îndreptăţit la remitere sau restituire – sau specială – când dreptul retentorului are ca obiect restituirea
cheltuielilor necesare şi utile făcute de acesta cu bunul ori despăgubiri pentru prejudiciile pe care bunul i le-a
cauzat şi, pe de altă parte, de situaţiile în care legea stabileşte existenţa dreptului de retenţie în alte cazuri de
conexiate decât cele precizate mai sus, precum şi de cazurile în care, deşi ar fi aplicabile prevederile alin. 1 ale
art. 2495 C.civ., legea interzice expres acest drept.
Exeemple de situaţii în care este recunoscut dreptul de retenţie:
A. În cazul în care creditorul comun nu şi-a satisfăcut creanţa în întregime din bunurile comune ale
soţilor, el va putea urmări bunurile proprii ale acestora, răspunderea celor din urmă fiind solidară. În ipoteza
în care unul dintre soţi a plătit datoria comună (sau partea neacoperită din creanţă prin urmărirea bunurilor
comune) din bunurile proprii, alin. 2 al art. 352 C.civ. recunoaşte în beneficiul acestuia un drept de retenţie
„asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează”.
B. Potrivit art. 365 C.civ.: „la încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de
retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt”,
fie că este sau nu vorba despre datorii ale unuia dintre soţi faţă de celălalt fără legătură cu obligaţiile obişnuite
ale căsătoriei sau cele legate de creşterea şi educarea copiilor.
C. Potrivit regulii generale, fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune
altfel (art. 550 alin.1 C.civ.), iar cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru
producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor (alin.4), beneficiind de
un drept de retenţie asupra produselor sau contravaloarii, până la restituirea cheltuielilor, cu excepţia situaţiei
în care proprietarul furnizează o garanţie îndestulătoare (alin.5).
D. Potrivit art. 566 alin. 3 şi 4 C.civ., urmare a admiterii acţiunii în revendicare, proprietarul poate fi
obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut precum şi cheltuielile
utile, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
E. În cazul admiterii acţiunii în revendicare, potrivit art. 566 alin. 2, 5 şi 6 C.civ., proprietarul va putea
fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor (dacă s-a
solicitat restituirea fructelor produse de bun) sau a productelor, pârâtul având un drept de retenţie asupra
produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului
în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare.
11
 F. Potrivit art. 937 alin. 3 C.civ., „Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o
persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar
acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine
bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului”.
Caractere juridice
Dreptul de retenţie este un drept real imperfect sau „parţial perfect”, prezentând carecteristici care îl
apropie de acestea dar şi diferenţe care fac împiedică a eventuală calificare a sa ca fiind un veritabil drept real:
a. asemenea drepturilor reale accesorii, dreptul de retenţie este, în principiu, opozabil terţilor (art. 2498
alin. 1 C.civ.) şi permite retentorului să refuze remiterea sau restituirea bunului, dar fără a conferi, ca în cazul
drepturilor reale accesorii, prerogativele preferinţei şi urmăririi, şi nici dreptul de a folosi lucrul deţinut ori de
a culege fructele bunului sau de a le imputa asupra datoriei ca în cazul gajistului. Numai prin excepţie,
retentorul beneficiază de un privilegiu cu privire la acel bun, cât timp dreptul subzistă în cazul şi condiţiile
stabilite de art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ., însă „fără a-i modifica prerogativele deoarece posibilitatea redobândirii
bunului în ipoteza deposedării sale involuntare, este subsumată regulilor aplicabile prescripţiei acţiunii
principale”;
b. este un drept indivizibil, care poartă asupra întregului bun, până la plata integrală a datoriei pe care o
garantează;
c. retentorul este doar un detentor precar (art. 918 alin. 1 lit. d C.civ.), stăpânirea fiind exercitată asupra
bunului altuia, şi nu poate invoca, în persoana sa efectele specifice posesiei (art. 918 alin. 2 C.civ);
d. este un drept accesoriu, care survine ulterior naşterii creanţei principale, prin neexecutarea obligaţiei
garantate de a cărei existenţă depinde;
e. existenţa sa este independentă de orice manifestare de voinţă a creditorului obligaţiei de remitere sau
restituire a bunului, fiind consacrat legal;
f. este o garanţie pasivă şi ocultă, deoarece conduita retentorului se concretizează în refuzul de remitere
sau restituire a bunului iar opozabilitatea sa nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei forme de publicitate
(art. 2498 alin.1 C.civ.).
Condiţii
Recunoaşterea dreptului de retenţie presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă, posterioară sau concomitentă intrării retentorului
în stăpânirea bunului, fără a interesa existenţa sau inexistenţa unui raport contractual între cele două persoane
- retentor şi creditorul obligaţiei de predare a bunului;
b) titularul creanţei de remitere sau restituire a bunului să fie debitorul retentorului, fără ca acesta dintâi
să fie proprietarului exclusiv al bunului;
c) existenţa raportului de conexitate juridică sau materială cerută de alin.1 al art. 2495 C.civ.;
d) bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie este un bun corporal, mobil sau imobil, din circuitul
civil, aflat în stăpânirea retentorului, deoarece numai acestea sunt susceptibile de stăpânire materială. La
acestea se adaugă şi bunurile incorporale încorporate într-un suport material cum sunt titlurile de valoare.
Dreptul de retenţie poate fi invocat atât pe cale de acţiune, cât şi în cadrul unei contestaţii la executare.
Stingerea dreptului de retenţie
Potrivit art.2499 alin.1 C.civ., dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă
sau oferă retentorului o garanţie suficientă, aceste cazuri de încetare fiind specifice dreptului de retenţie.

12