!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”. Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei
bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit. Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

learning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro.

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2015
 TEMA 9

FAPTUL JURIDIC ILICIT (I)

1. FAPTUL JURIDIC ILICIT – IZVOR DE OBLIGAŢII

Faptul juridic ilicit constă în acţiunea omenească cauzatoare de prejudicii, săvârşită fără intenţia
de a produce efecte juridice, efecte care se produc în temeiul legii şi se concretizează în naşterea unui
raport juridic obligaţional ce are în conţinutul său obligaţia civilă a făptuitorului de reparaţie a
prejudiciului cauzat şi dreptul corelativ al victimei de a pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

2. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

Răspunderea juridică civilă reprezintă o categorie fundamentală, o formă a răspunderii juridice,
care constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara
prejudiciul cauzat prin fapta sa sau de care este ţinut răspunzător prin dispoziţiile legale.
Dreptul civil distinge două forme de răspundere civilă: delictuală şi contractuală, aceste forme
fiind consacrate expres de art. 1349 şi 1350 C.civ.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile şi constă în obligaţia
unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extra-contractuală sau, după caz,
prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă. Aceasta se aplică nu numai în considerarea
persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, dar şi în considerarea patrimoniului său.
Răspunderea civilă contractuală constă în îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un
contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestaţiei
datorate, adică a executării ei cu întârziere sau necorespunzătoare ori a neexecutării stricto sensu totală
sau parţială.
Astfel, ori de câte ori nu suntem în prezenţa unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită contractuală,
creditorul va putea cere repararea acestuia bazându-şi acţiunea pe răspunderea civila delictuală.
Potrivit art.1350 C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile”.

3. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ. FELURI. FUNCȚII. PRINCIPII

Instituţia răspunderii civile delictuale are rolul de a asigura conservarea, apărarea şi garantarea
valorilor fundamentale ale societăţii, este o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată în principal de Codul civil, fiind prevăzute trei
ipoteze: răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul
cauzat prin fapta ilicită a altei persoane și răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale și de
ruina edificiului. La acestea se adaugă situațiile prevăzute în legislația specială: răspunderea pentru
prejudiciile cauzate prin actele ilicite ale autorităților publice, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
defectele produselor, răspunderea pentru prejudiciile ecologice, răspunderea civilă medicală și
răspunderea statului pentru prejudicii le cauzate prin erori judiciare.
Răspunderea civilă delictuală se împarte în răspundere subiectivă și răspundere obiectivă. Potrivit
normelor din Codul civil, răspunderea are ca fundament vinovăția autorului faptei prejudiciabilă, sens în
care art. 1357 alin. (1) C. civ. prevede:. „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Răspunderea delictuală obiectivă este acea formă de răspundere civilă delictuală care are ca
fundament ideea de garanție, risc de activitate sau risc de autoritate, nemaifiind necesară condiția
vinovăției persoanei răspunzătoare. Se încadrează în această categorie toate celelalte feluri, cu excepția
răspunderii pentru ca prejudiciul cauzat prin fapta proprie.
Astfel, art. 1.349 C.civ. prevede: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile
1
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă
această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile
anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile
ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.”
Funcţiile răspunderii civile delictuale, identificate de doctrină sunt: funcţia social-preventivă şi
funcţia reparatorie. Astfel, conştiinţa că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci
atrage după sine obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă şi deci o funcţie de
prevenire a producerii unor asemenea fapte. Funcţia reparatorie este materializată prin aceea că, repararea
prejudiciului reprezintă principalul scop al angajării acestei forme de răspundere.
În ceea ce principiile răspunderii civile delictuale, opiniile doctrinei sunt neunitare, reținând-o pe
aceea potrivit căreia aceste principii sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul reparării
în natură a prejudiciului şi principiul reparării prompte a prejudiciului.
Principiul reparării prompte a prejudiciului se subsumează principiului reparării integrale, ca o
condiţie şi un mijloc eficace de realizare a reparării integrale.
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale
unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară. Art. 1385 C.civ. prevede: „(1)
Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri şi
pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă
pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi
de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă,
reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei,
ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.”
Astfel, anterior, instanţa supremă a reţinut că „despăgubirile acordate victimei trebuie să
constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei”, întinderea despăgubirilor fiind determinată de
„principiul reparaţiei integrale a prejudiciului”.
Prin reparare integrală, se înţelege atât repararea prejudiciului efectiv produs (damnum emergens),
cât şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans).
Principiul reparării în natură exprimă activitatea sau operaţia materială, concretizată în: restituirea
bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor
sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept
etc. în acest sens, art. 1386 C.civ. dispune: „(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin
restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de
reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin
hotărâre judecătorească. (2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se
prevede altfel, data producerii prejudiciului. (3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate,
despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice. (4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea,
indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea
ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.”
Scopul reparării în natură, indiferent de forma sa, este înlăturarea prejudiciului suferit de o
persoană şi repunerea acesteia în situaţia anterioară. Desigur, reparaţia se va face în natură doar în limita
posibilităţilor, urmând ca, în măsura în care acest lucru nu este cu putinţă se va recurge la repararea
prejudiciului prin echivalent bănesc, cuantumul despăgubirilor urmând să fie decis de către părţii, prin
acord, sau în lipsa acordului cocontractanţilor, de către instanţa judecătorească, prin raportare la data
producerii prejudiciului.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie. Condițiile generale ale
răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este angajată dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele patru condiții: existența prejudiciului, existența fapte ilicite, existența raportului de
2
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
Art. 1357 alin. (1) C.civ. dispune: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.

4.4.1. Fapta ilicită

Fapta ilicită reprezintă acea conduită a omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau
regulile de convieţuire socială, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor,
efecte care totuşi se produc în virtutea legii. Fapta ilicită constă, aşadar, într-o acţiune sau o inacţiune prin
care se produce un prejudiciu unei persoane ca rezultat al încălcării drepturilor sale subiective sau a
intereselor sale legitime.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:
- caracter obiectiv sau existenţă materială constând într-o conduită ori manifestare umană
exteriorizată;
- este rezultatul unei atitudini psihice;
- este contrară ordinii sociale şi este reprobată de societate. Reprobarea socială, din punct de
vedere subiectiv, este legată de greşeală, iar din punct de vedere obiectiv, îşi găseşte expresia juridică în
caracterul ilicit al faptei.
Uneori, fapta omului, deşi producătoare de prejudicii, nu este considerată de legiuitor ca fiind
ilicită, fiind în prezența unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii.
a. Legitima apărare. Art. 1360 C.civ. prevede: „(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în
legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata
unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei
apărări”. Având în vedere faptul că legitima apărare nu era şi nu este definită în Codul civil, trebuie să
ne raportăm la dispoziţiile Codului Penal pentru fixarea acestui concept.
b. Starea de necesitate. Art. 1361 C.civ. dispune: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus
sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau
pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără
justă cauză”. Și în acest caz, în lipsa unor prevederi exprese în cuprinsul Codului civil, analiza stării de
necesitate se realizează prin raportare la prevederile Codului penal.
Trebuie subliniat că, potrivit art. 1362 C.civ., atunci când fapta păgubitoare a fost săvârşită în
interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără
justă cauză, pentru ipotezele prevăzute de art. 1360 alin. (2) şi art. 1361 C.civ. astfel, în care se acţionează
cu depăşirea limitelor legitimei apărări sau în stare de necesitate pentru salvarea bunurilor altei persoane,
legea dă, expres, posibilitatea celui păgubit să se întoarcă împotriva persoanei ale căror bunuri au fost
salvate pentru repararea prejudiciului, printr-o acţiune fundamentată pe îmbogăţirea fără just temei.
c. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. Potrivit art. 1364 C.civ., „îndeplinirea
unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel
care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.” Pentru
a fi înlăturat caracterul ilicit al unei fapte săvârşite în aducerea la îndeplinire a ordinului superiorului se
cere ca respectivul ordin să fie emis de organul competent, cu respectarea formalităţilor legale, să nu fie
vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare să nu fie ilicit.
d. Divulgarea secretului comercial. Conform art. 1363 C.civ., „o persoană se poate exonera de
răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost
impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică”. Nu este specificat ce anume se
înţelege prin „împrejurări grave”, astfel că sarcina stabilirii lor revine instanţei de judecată cu ocazia
soluţionării fiecărei cauze.
e. Exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv. De asemenea, săvârşirea faptei
prejudiciabile în exercitarea drepturilor subiective ale autorului său, cu excepţia abuzului de drept, este o
cauză care îl scuteşte pe acesta de obligaţia de a repara prejudiciul astfel cauzat. Astfel conform art. 1353
C.civ., „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare,
cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.
Pentru a nu constitui o faptă ilicită, exerciţiul dreptului subiectiv trebuie să fie unul normal, cu
3
respectarea limitelor interne şi externe ale acestuia, sens în care art. 14 alin. (1) C.civ. prevede că: „Orice
persoană (...) trebuie să îşi exercite drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi
bunele moravuri”, iar art. 15 C.civ. dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Exercitarea drepturilor subiective cu nerespectarea limitelor lor externe şi interne rezonabile ori
exercitarea în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori cu rea-credinţă constituie o faptă ilicită, un abuz
de drept.

4.4.2. Prejudiciul
Prejudiciul constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite
săvârşită de o altă persoană ori ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru, sau a ruinei edificiului pentru
care este ţinută a răspunde o anumită persoană.
Răspunderea delictuală nu poate fi concepută înafara existenței unui prejudiciu, acesta constituind
un element esențial pentru angajarea răspunderii.
Prejudiciul, potrivit art. 1359 C.civ., ca element fundamental al răspunderii civile delictuale
constituie „urmarea atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul
în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Existența prejudiciului dă naștere dreptului
la reparație, din chiar ziua producerii acsetuia, chiar și atunci când acesta nu poate fi valorificat imediat
[art. 1381 alin. (1) și (2) C.civ.]
Prejudiciul, în literatura de specialitate, a fost clasificat după diverse criterii: după natura
intrinsecă (prejudicii patrimoniale şi prejudicii morale); după criteriul dacă un prejudiciu aduce atingere
fiinţei umane însăşi sau dacă fizic, se plasează în afara acesteia (prejudicii ce pot fi cauzate direct
persoanei şi prejudicii cauzate direct bunurilor sale); după criteriul previzibilităţii (prejudicii previzibile şi
imprevizibile); după modul de producere (prejudicii instantanee şi prejudicii succesive).
Prejudiciul patrimonial constituie rezultatul negativ al încălcării unui drept subiectiv sau, în
anumite situaţii, a unor simple interese, rezultat ce poate fi evaluat în bani. Prejudiciul moral nu poate fi
evaluat în bani, fiind vătămării unor drepturi personal-nepatrimoniale, fără conţinut economic, cum este
cel produs prin atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane sau suferința produsă prin moartea
victimei. Astfel, art. 1391 alin. (1) și (2) C.civ. stabilește: „(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi
socială. (2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor,
descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi
oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”.
Repararea prejudiciului presupune îndeplinirea a două condiţii:
- prejudiciul să aibă un caracter cert, atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu privire la posibilitatea
evaluării acestuia;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă, deoarece repararea are scopul de a înlătura în totalitate
efectele faptei ilicite, iar nu de a aduce câştiguri suplimentare victimei acestuia.
Prin prejudiciul cert se înțelege că existenţa prejudiciului trebuie să fie neîndoielnică şi, totodată,
să poată fi evaluat în prezent. Prejudiciul actual este cert, adică s-a produs în totalitate până la data când
se cere repararea lui, dar poate fi cert şi prejudiciul viitor dacă este sigur că se va produce şi există
elementele necesare pentru a le determina întinderea.
Cu privire la prejudiciul viitor, art. 1385 alin. (2) C.civ. arată că: „Se vor putea acorda
despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”, în timp ce alin. (4)
prevede şi posibilitatea pierderii unei şanse de a obţine un avantaj odată cu prejudiciul produs. În acest al
doilea caz prejudiciul va fi reparat în funcţie de probabilitatea producerii.
Cea de-a doua condiţie, ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă, se justifică prin existenţa
principiului reparării integrale a prejudiciului, în sensul repunerii victimei (pe cât posibil) în situaţia
anterioara producerii prejudiciului şi nu la o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia.
În practică au fost întâlnite mai multe situații privitoare la repararea prejudiciului. Astfel, un prim
caz în acest sens este acela când victima beneficiază de o pensie de la Asigurările sociale de stat. Dacă
această pensie nu acoperă în totalitate prejudiciul produs, diferenţa de prejudiciu va trebui plătită de
4
autorul faptei prejudiciabile.
O altă situaţie care se poate ivi este cea în care victima primeşte despăgubiri de la societatea de
asigurări. Dacă victima are o asigurare de persoane, va primi suma asigurată de la respectiva societate,
care se cumulează cu pensia de asigurări sociale, precum şi cu despăgubirile datorate pentru repararea
pagubei de către cei răspunzători de producerea ei. În cazul asigurării de bunuri, victima asigurată
primeşte indemnizaţia de la societatea de asigurare, care însă nu se poate cumula cu despăgubirile
datorate de autorul prejudiciului. De data aceasta, victima poate obţine de la autorul prejudiciului numai
diferenţa dintre indemnizaţia primită de la asigurator şi prejudiciul suferit.
Dacă autorul prejudiciului este asigurat, victima prejudiciului poate primi despăgubirea de la
societatea de asigurare. Dacă suma nu este îndestulătoare, victima are dreptul să obţină despăgubiri de la
autorul prejudiciului.
Ultima situaţie posibilă este aceea în care o terţă persoană despăgubeşte victima. În acest caz,
trebuie să se stabilească cu ce titlu a fost făcută respectiva plată. Dacă terţa persoană doreşte să facă o
liberalitate autorului prejudiciului, plătind victimei despăgubirile în locul autorului prejudiciului şi
acoperind întreaga daună, obligaţia autorului prejudiciului se stinge. Dacă se acoperă doar o parte din
daună, cel prejudiciat poate urmări pe autor doar pentru partea din daună rămasă neacoperită.
Situaţia este diametral opusă în cazul în care terţa persoană acordă despăgubiri victimei cu titlul
de ajutor, dorind să vină în sprijinul acesteia. Dreptul la despăgubire al victimei rămâne neatins, putând
pretinde autorului prejudiciului repararea integrală.
Stabilirea despăgubirilor trebuie privită în fucție de:
- vătămarea sănătăţii. Aici există două posibilităţi: vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de
durată sau, din contră, vătămarea este cu consecinţe de durată (intervine infirmitatea).
- dacă prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane.
În cazul unei vătămări a sănătăţii produsă printr-o faptă ilicită care nu are consecinţe pe termen
lung, victima are dreptul la acoperirea cheltuielilor ocazionate de îngrijirile medicale necesare
însănătoşirii, precum şi, eventual diferenţa dintre retribuţie şi sumele primite pe durata concediului
medical până la însănătoşire ori retribuţia de care a fost lipsit în această perioadă. De regulă, în acest caz,
despăgubirile se acordă sub forma unei sume globale.
În cazul în care vătămarea sănătăţii are consecinţe pe termen lung, prin intervenirea infirmităţii, în
mod evident capacitatea de muncă şi efort a persoanei se diminuează. Dacă persoana este încadrată în
muncă, o primă situaţie este aceea în care, în urma infirmităţii survenite, veniturile dobândite anterior
scad ca urmare a diminuării capacităţii de muncă. În acest caz, victima este îndreptăţită să primească, de
regulă sub forma unor prestaţii periodice, diferenţa dintre pensia sau ajutorul social primit de la
asigurările sociale şi veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite.
În cazul în care, deşi victima a suferit o vătămare a sănătăţii cu consecinţe de durată, veniturile ei
nu s-au diminuat, justificarea despăgubirilor constau în efortul suplimentar depus de acea persoană pentru
a avea acelaşi randament in muncă.
Legat de cazurile de vătămare a sănătăţii cu urmări de durată prezentate mai sus, Codul civil
consacră dreptul victimei la a obţine aceleaşi venituri pe care le obţinea anterior producerii vătămării,
prin cumularea pensiei de la asigurările sociale cu un ajutor de la autorul prejudiciului, dacă pensia este
neîndestulătoare [art. 1387 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 1388 alin. (1) şi (2), precum şi cu art. 1393
C.civ.]. La acestea se adaugă şi dreptul victimei la acoperirea cheltuielilor ocazionate de îngrijiri
medicale, precum şi „cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă [...], precum şi orice alte
prejudicii materiale” [art. 1387 alin. (1) C.civ.].
De regulă, despăgubirile, în acest caz, se acordă sub forma unor prestaţii băneşti periodice, însă nu
este obligatoriu. „La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice,
sub forma unei sume globale” [art. 1387 alin. (2) C.civ.].
Trebuie subliniat că hotărârile pronunţate în materia despăgubirilor nu constituie, de regulă
autoritate de lucru judecat, acestea putând fi reexaminate în cazul în care starea de sănătate a victimei se
modifica.
În situația în care victima majoră nu era încadrată în muncă anterior producerii vătămării, este
impus un criteriu abstract în stabilirea despăgubirilor, Codul civil arătând că „despăgubirea se va stabili
5
pe baza salariului minim net pe economie” [art. 1388 alin. (3) C.civ.].

Atunci când a avut loc vătîmarea sănătăţii unei persoane care nu a împlinit vârsta majoratului se
aplică prevederile art. 1389 C.civ., care dispune: „(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1.388 alin. (1)
va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o
primea. (2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se va
stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1.388,
care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când
minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.”
Atunci când, în urma unei fapte ilicite, se produce moartea unei persoane, se vor lua în calcul
toate cheltuielile ocazionate de îngrijirea victimei înainte de deces şi cheltuielile de înmormântare
(art.1392 C.civ.). De asemenea, persoana răspunzătoare este obligată să despăgubească sub forma unor
prestaţii periodice pe cei ce aveau dreptul la întreţinere de la victimă sau se găseau în întreţinerea în fapt a
acesteia [art. 1390 alin. (1) și (2) C.civ.]. Dacă persoanele respective au dreptul la pensie de urmaş, ele
vor putea pretinde despăgubiri pentru diferenţa dintre pensia pe care o primesc şi valoarea întreţinerii ce
le era prestată de victimă. Celelalte persoane vor primi despăgubiri numai dacă se află în nevoie, fiind
minori, bătrâni sau în incapacitate de muncă.
Protecţia victimei prejudiciului, asigurată prin materializarea principiului reparării integrale a
prejudiciului este dublată prin statuarea răspunderii solidare a persoanelor responsabile de producerea
acestui prejudiciu (art. 1382 C.civ.). Regula este aceea a individualizării răspunderii debitorilor,
proporţional cu gradul acestora de participare la producerea prejudiciului sau potrivit vinovăţiei lor, în
măsura în care această participare se poate stabili, iar în măsura în care nu se poate stabili, fiecare debitor
va participa în mod egal la repararea prejudiciului (art. 1383 C.civ.).
Pluralitatea debitorilor se particularizează în situaţia răspunderii pentru fapta altei persoane, prin
existenţa şi analiza asupra dreptului de regres al persoanei care răspunde pentru fapta altuia (art.1384
C.civ.).
Astfel, cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat
(exemplu: în măsura în care prejudiciul nu a fost produs ca urmare a unei fapte a comitentului, comitentul
se va putea îndrepta cu o acţiune în regres împotriva prepusului, dacă împotriva s-a a fost promovată o
acţiune având ca obiect repararea prejudiciului provocat de prepus).
Dacă cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, atunci, Ministerul Finanţelor Publice se va
îndrepta cu o acţiune în regres împotriva celui care a produs prejudiciul şi răspunde în temeiul unor legi
speciale (de exemplu, dacă C.E.D.O. constată îngrădirea unei libertăţi fundamentale a unei persoane, va
obliga statul la plata prejudiciului produs, urmând ca acesta din urmă să promoveze o acţiune în regres
împotriva celui care a generat prejudiciul - poliţist, magistrat sau un alt funcţionar).
Dacă mai multe persoane au generat prejudiciul, iar persoana care răspunde pentru fapta acestor
persoane a plătit despăgubirea, acesta din urmă, se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au
contribuit la cauzarea prejudiciului (de exemplu, un comitent are mai mulţi prepuşi, doi prepuşi produc
un prejudiciu, însă se reţine şi vinovăţia comitentului alături de vinovăţia celor doi prepuşi. Atunci când
comitentul a achitat suma corespunzătoare întregului prejudiciu, el se va îndrepta cu acţiune în regres
împotriva celor doi prepuşi ai săi, pentru a recupera o parte din suma de bani plătită, corespunzătoare
vinovăţiei prepuşilor săi) sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea (exemplu: cei
3 prepuşi ai unui comitent produc un prejudiciu şi instanţa reţine vinovăţia exclusivă a prepuşilor. Urmare
a acţiunii promovate de victimă împotriva sa, comitentul plăteşte integral contravaloarea prejudiciului
produs şi se îndreaptă pe calea acţiunii în regres împotriva prepuşilor săi în vederea recuperării sumei
integrale).
În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care
se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva
cărora se exercită regresul.
Bineînţeles că, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care
6
corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului (exemplu: dacă la producerea unui
prejudiciu se reţine atât culpa comitentului cât şi culpa celor 2 prepuşi ai acestuia, atunci când, pe calea
acţiunii în regres comitentul se va adresa pentru recuperarea prejudiciului generat de către prepuşi, nu va
putea recupera de la aceştia decât prejudiciul corespunzător vinovăţiei prepusului şi nu prejudiciul
corespunzător vinovăţiei sale, comitent).
Art. 1369 C.civ. instituie răspunderea instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor, favorizatorilor,
aceştia urmând să răspundă pentru prejudiciul creat, alături de autor, solidar. Răspunde solidar cu autorul
faptei ilicit şi persoana care obstrucţionează prin împiedicare sau întârziere chemarea în judecată a
autorului.

4.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta se materializează în
faptul că prejudiciul este consecinţa faptei ilicite, care reprezintă cauza.
Această condiţie reiese atât din dispoziţii legale, dar este şi subînţeleasă, neputându-se concepe
obligarea unei persoane la plata unor despăgubiri atâta timp cât nu se poate dovedi că fapta sa ilicită a
produs prejudiciul pentru care s-ar pretinde despăgubiri.
Aşadar, raportul de cauzalitate trebuie înţeles ca o legătura de la cauza la efect, unde fapta ilicită
reprezintă cauza, iar prejudiciul este efectul, rezultatul faptei ilicite.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, care nu se confundă cu vinovăția (condiţie
subiectivă). Prin urmare, este posibil să existe raport de cauzalitate şi să lipsească culpa şi invers.

4.4.4. Vinovăţia
Răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul poate fi angajată, dacă se întruneşte condiţia
ca fapta ilicită să se afle în legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs, iar fapta îi fie imputabilă
autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o.
În dreptul civil, spre deosebire de alte ramuri de drept, răspunderea va interveni indiferent de
forma de vinovăţie, iar prejudiciul va fi reparat integral în toate cazurile, chiar dacă, în cazul existenţei
mai multor autori, aceştia vor suporta prejudiciul proporţional cu gravitatea vinovăţiei fiecăruia.
O condiţie esenţială de existenţă a vinovăţiei o reprezintă capacitatea delictuală (discernământul),
care constă în aptitudinea psihică a persoanei de a înţelege semnificaţia faptei sale şi de a-îşi reprezenta în
conştiinţă rezultatul acesteia, lipsa acestei aptitudini ducând la înlăturarea răspunderii autorului pentru
faptei ilicită cauzatoare de prejudiciu.
Vinovăția constituie atitudinea psihică a autorului faptei ilicite cu privire la fapta sa şi la
consecinţele pe care le aduce, atitudine psihică pe care o are autorul faptei înaintea săvârşirii sau în
momentul săvârşirii ei. În analiza culpei se porneşte mereu de la cei doi factori care o alcătuiesc,
respectiv factorul intelectiv şi factorul volitiv. Aceasta îmbracă două forme: intenţia şi culpa. Intenţia este
fie directă, fie indirectă, iar culpa poate fi simplă (neglijenţa) sau cu prevedere (uşurinţa).
Având în vedere aceste precizări, se distinge între următoarele forme ale culpei:
- intenţia directă - se caracterizează prin aceea că este prevăzut și urmărit rezultatul dăunător al
faptei;
- intenţia indirectă se deosebeşte de intenția directă prin aceea că rezultatul păgubitor al faptei nu
este urmărit, ci este doar acceptat;
- imprudenţa (culpa cu prevedere) – făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei, însă
consideră, în mod uşuratic, că acesta nu se va produce. Aşadar, în mintea făptuitorului există anumite
obstacole care, crede el, ar trebui să împiedice producerea prejudiciului.
- neglijenţa (culpa simplă) - aici făptuitorul nu prevede rezultatul socialmente periculos al faptei
sale, deşi avea această posibilitate („trebuia şi putea să îl prevadă”).
Pe lângă formele vinovăţiei, mai trebuie făcută distincţia între gradele culpei. În dreptul român
coexistă gradual culpa lata (culpa gravă), culpa levis (culpa uşoară) şi culpa levissima (culpa foarte
uşoară). De culpa gravă nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit, pe când culpa uşoară este
imprudenţa sau neglijenţa pe care nu ar fi săvârşit-o un om cu diligenţa normală, medie.
Gravitatea culpei are în unele cazuri relevanţă dacă ne referim mai ales la răspunderea
7
contractuală, iar în materie delictuală, de gravitatea culpei depinde, în parte, admisibilitatea clauzelor de
nerăspundere.
Codul civil, reţine, în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei, un sistem mixt care ţine şi seama de
împrejurări obiective şi, dacă situaţia o impune, dacă este vorba de un profesionist în exerciţiul activităţii
sale (art. 1358 C.civ.). Cât priveşte situaţia profesionistului în exercitarea activităţii sale, acesta este
prezumat a fi în culpă datorită termenului de „profesionist”, care îl califică şi îi conferă o diligenţă
deosebită în domeniul respectiv, ne natură să preîntâmpine paguba.
În cazul imposibilității de individualizare a autorului faptei ilicite (art. 1370 C.civ.), în vedere
situaţia în care mai multe persoane acţionează simultan sau succesiv fără a se putea stabili care persoană a
generat sau nu a generat prejudiciul. Legiuitorul a optat pentru a considera că acţiunile persoanelor se
completează reciproc, ei urmând să răspundă solidar faţă de victimă.
Art. 1371 C.civ. prevede: „(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la
cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel
chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile
alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor,
cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este
obligat să răspundă.”
Astfel, formele vinovăţiei au relevanţă în materia răspunderii civile delictuale în cazul vinovăţiei
comune a autorului şi victimei prejudiciului (gradul de vinovăţie al celor doi reprezintă criteriul pentru
stabilirea întinderii despăgubirii datorate de autor) şi în cazul mai multor coautori ai prejudiciului, deşi
faţă de victimă aceştia răspund solidar, între ei suportarea prejudiciului se stabileşte proporţional cu
gravitatea vinovăţiei fiecăruia.
Un alt aspect legat de vinovăție este cel privitor la împrejurările care înlătură total sau parţial
vinovăţia, adică acele împrejurări, mai mult sau mai puţin exterioare subiectului, care se intersectează cu
activitatea acestuia, influenţând ori chiar determinând această activitate. Aceste împrejurări sunt: fapta
victimei înseşi, fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă, cazul fortuit şi forţa majoră.
a. Forţa majoră şi cazul fortuit (art. 1351 C.civ.)
Producerea unui eveniment extern, imprevizibil (o persoană diligentă, nu ar fi putut să estimeze
apariţia acelui eveniment), absolut invincibil (unei persoane normale şi diligente i-ar fi fost imposibil să
combată acel eveniment) şi inevitabil (unei persoane normale i-ar fi imposibil să împiedice producerea
evenimentului), reprezintă un caz de forţă majoră.
Producerea unui eveniment care nu putea fi nici prevăzut (imprevizibil), nici împiedicat
(inevitabil) de către cel chemat să răspundă, dacă acest eveniment se produce, reprezintă un caz fortuit.
În situaţia de forţă majoră (exemplu: calamitate naturală – cutremur, avalanşă, erupţia unui
vulcan, inundaţie) se pune problema producerii unui eveniment faţă de care se analizează posibilităţile de
evitare ale unei persoane în general, în timp ce, în cazul fortuit evenimentului produs se analizează prin
raportare la posibilitatea concretă a unei persoane determinate de a prevedea, respectiv a împiedica
producerea unui eveniment.
Spre deosebire de evenimentul de forţă majoră, care este extern şi absolut invincibil, evenimentul
de caz fortuit este unul intern şi relativ invincibil.
Problema distincţiei dintre forţa majoră şi cazul fortuit a fost îndelung dezbătută în doctrină, dar,
în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, distincţia dintre cele două nu prezintă
importanţă deosebită, ambele având aceleaşi efecte exoneratoare.
Dacă legea prevede că debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru caz fortuit, atunci
el este exonerat şi pentru caz de forţă majoră, adică, dacă o persoană este exonerată pentru prejudiciul
produs ca urmare a unui eveniment intern şi relativ invincibil, cu atât mai mult este normal să fie
exonerată şi o persoană pentru prejudiciul produs ca urmare a unui eveniment străin ei (extern) şi absolut
invincibil (de necombătut).
Deci, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 1351 alin. (1), rezultă că părţile pot
stabili prin contract ca debitorul să răspundă pentru producerea unui prejudiciu chiar dacă acesta a fost
cauzat de forţa majoră sau cazul fortuit, iar conform prevederilor art. 1351 alin. (4) C.civ., dacă în
contract părţile prevăd exonerarea de răspundere a debitorului în situaţie de caz fortuit, cu atât mai mult, a
8
fortiori, el este exonerat dacă se produce prejudiciu din caz de forţă majoră.
b. Fapta victimei sau a terţului
Potrivit art.1352 C.civ., „fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu
au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care,
potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere”.
Dacă se produce un eveniment ca urmare a faptei victimei acelui eveniment, sau ca urmare a
faptei unui terţ, în cazul în care acel eveniment va avea măcar acele caracteristici ale cazului fortuit, adică
nu putea fi prevăzut sau împiedicat şi nu neapărat pe acelea ale cazului de forţă majoră, iar părţile sau
înţeles astfel, sau legiuitorul a statuat astfel, evenimentul va fi exonerator de răspundere.
Bineînţeles că dacă fapta victimei sau aceea a terţului vor avea caracteristicile unui caz de forţă
majoră, cu atât mai mult o astfel de situaţia va înlătura răspunderea, dacă legea sau convenţia părţilor
exonera de răspundere pentru cazul fortuit.
Corelând aceste prevedere cu acelea ale art. 1351 C.civ., în material exonerării debitorului pentru
caz de forţă majoră sau caz fortuit, prin convenţia părţilor sau prin lege, reglementarea este logică. Este
normal să-l exonerez de răspundere pe debitor pentru fapta victimei sau terţului, generate de cazul fortuit
şi cu atât mai mult de cazul de forţă majoră, de vreme ce l-am exonerat de răspundere, în aceleaşi
condiţii, chiar şi pentru fapta sa.
c. ajutorul dezinteresat din partea unei persoane. Dacă ajutorul nu este dat cu titlul gratuit ci cu
titlu oneros, se va angaja răspunderea pentru fapta proprie şi nu pentru lucru, deoarece, seringa, aparatul
de sudură şi respectiv ghiveciul de flori nu pot fi acţionate prin propria lor energie, independent de
acţiunea omului, neintervenind nici o modificare generată de factori interni în starea lor, de natură să
determine un prejudiciu.
De exemplu, dacă în timpul acordării primului ajutor se rupe fără intenţie o bijuterie sau un obiect
de vestimentaţie a victimei, cel care acordă ajutorul este exonerat de răspundere. Acesta din urmă ar
răspunde numai dacă s-ar dovedi că a generat ruperea bijuteriei sau a articolului vestimentar cu intenţie.
Tot astfel, cel care a împrumutat cu titlu gratuit un lucru a cărui defecţiune nu o cunoştea nu va
răspunde pentru prejudiciu generat, iar dacă o cunoştea şi cu intenţie sau din culpă gravă a împrumutat
obiectul va răspunde pentru fapta proprie. Dacă defecţiunea lucrului este de fabricaţie, răspunderea se va
angaja pe temeiul legii speciale şi va fi în sarcina producătorului lucrului, pentru propria sa faptă.
d. Prejudiciu cauzat de un lucru, animal sau edificiu. Este necesar pentru a fi cauză exoneratoare
de răspundere ca lucrurile să genereze pagube independent de persoana proprietarului lor, a celui care are
paza lor juridică, prin transformările intrinseci ale lor. Proprietarul lucrului nu determină un prejudiciu
prin fapta lui, însă lucrul produce acest prejudiciu, de care este exonerat dacă l-au oferit cu titlu gratuit.
Nu va fi exonerat dacă se probează că prejudiciul a fost produs ca urmare a intenţie sau culpei grave a
acestor persoane (proprietarul nu precizează că lucrul prezintă caracteristicile potenţial vătămătoare sau
nu a informează asupra unor condiţii specifice pe care le cunoştea, ale manifestărilor lucrului). De
exemplu, în cazul comodatului ce are ca obiect un bun ce se deteriorează în anumite condiţii, fără a le
preciza, iar prin aceasta determină deteriorarea altor bunuri. Tot astfel, şi în situaţia în care comodatul are
ca obiect un animal. Comodatarul va răspunde doar dacă avea cunoştinţă de faptul că animalul prezintă
un potenţial risc de producere a unui prejudiciu şi l-a împrumutat cu intenţia de a îi genera comodatarului
o pagubă.
e. Ultima cauză care înlătură vinovăția este consimţământul victimei. Prin acest lucru trebuie
înţeles faptul că ne aflăm în faţa unei clauze de nerăspundere. Astfel, victima consimte la desfăşurarea
unei activităţi, care potenţial ar fi de natură să-i producă o pagubă. Cu alte cuvinte, ia asupra sa riscul
producerii unui prejudiciu.
Art. 1355 C.civ. prevede: „(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale,
răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă
gravă. (2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă
imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei. (3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii
fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii. (4) Declaraţia
de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la
dreptul de a obţine plata despăgubirilor.”
9
 Legea prevede imposibilitatea limitării şi excluderii răspunderii, prin convenţii sau actul
unilateral, pentru faptul material generat unei persoane cu intenţie sau din culpă gravă, dar acceptă
limitarea răspunderii pentru prejudiciul generat unui bun al victimei prin simpla imprudenţă sau
neglijenţă, urmând ca natura şi gradul de manifestare al imprudenţei, respectiv al neglijenţei să fie
determinate prin raportare la o persoană diligentă.
Sănătatea, integritatea fizică şi psihică, nu pot face obiectul unor clauze de înlăturare sau
diminuare a răspunderii, acestea reprezentând valori deosebite, care obligă la o protecţie constantă şi
reală.
Dacă victima acceptă riscul producerii unui eveniment, acceptarea riscului nu echivalează cu
renunţarea la plata despăgubirilor.
Răspunderea pentru un prejudiciul material rezultat în urma unei fapte săvârşite cu intenţie sau
culpa gravă nu poate fi exclusă printr-o convenţie sau printr-un act unilateral [art. 1355 alin. (1) C.civ.],
ci o atare excludere poate fi admisă doar în cazul unui prejudiciu cauzat printr-o culpă uşoară [art. 1355
alin. (2)].
În ceea ce priveşte convenţiile de nerăspundere care au ca obiect prejudiciile cauzate integrităţii
fizice sau psihice ori sănătăţii, art. 1355 alin. (3) C.civ. nu le interzice, însă ele pot fi încheiate doar „în
condiţiile legii”. Raţiunile restrângerii sferei acestor convenţii sunt date de obiectul convenţiilor, anume
drepturi personal-nepatrimoniale care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei,
cărora legiuitorul le dă o importanţă deosebită.
Dreptul victimei la obţinerea de despăgubiri în cazul producerii de prejudicii nu se pierde prin
simpla declaraţie a acesteia de acceptare a riscului producerii prejudiciului(art. 1355 C.civ.). Cu alte
cuvinte, aceste clauze de nerăspundere nu au caracter absolut, ci sunt supuse unor restricţii menite a
proteja drepturile şi interesele individuale, precum şi bunele moravuri.
Capacitatea delictuală.
Capacitatea delictuală este aptitudinea cuiva de a avea conştiinţa faptelor sale, adică puterea de a
discerne între ceea ce este permis şi nepermis, licit şi ilicit (ceea ce se numeşte factor intelectiv). Aşadar,
capacitatea delictuală este o condiţie a existenţei vinovăţiei.
Prin art. 1366 alin. (1) C.civ. se instituie o prezumţie relativă de lipsă de discernământ pentru
minorul ce nu a împlinit vârsta de 14 ani pentru persoana pusă sub interdicţie judecătorească. Fiind o
prezumţie relativă, poate fi răsturnată prin proba contrară – dacă se dovedeşte că minorul a acţionat cu
discernământ în momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Alin. (2) instituie prezumţia relativă de existenţă a discernământului minorului cu vârsta între 14 -
18 ani. Astfel, reclamantului îi revine sarcina răsturnării prezumţiei relative.
Pe lângă persoanele puse sub interdicţie şi minorii sub 14 ani, art. 1367 C.civ. prevede
posibilitatea producerii unor prejudicii de către persoane care, fără a fi alienate sau debile mintal, în
momentul săvârşirii faptei se aflau „într-o stare de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţa de a-şi da
seama de urmările faptelor lor”. Regula este că aceste persoane nu răspund delictual, decât dacă acea
stare a fost provocată de ei înşişi prin consum de alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe.
Cu toate acestea, „lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei
indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit
legii, îndatorirea de a-l supraveghea”, care se stabilește „ţinându-se seama de starea patrimonială a
părţilor” (art. 1386 C.civ.).

10