!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”.

Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit.
Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au calitatea de
student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma elearning.
Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și ion.iorga@academiadepolitie.ro. Întrebările
vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu: Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile,
Editura Universul Juridic, București, 2015
 I. PLATA (executarea voluntară în natură a obligațiilor)

1. Noțiune
Plata reprezintă executare voluntară în natură a obligației de către debitor, indiferent de obiectul acesteia.
Ea poate consta în remiterea unei sume de bani sau în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul
obligației [art. 1469 alin. (2) C.civ.].
Plata poate fi privită și ca un act juridic încheiat între cel care execută și cel care primește plata, motiv
pentru care trebuie îndeplinite condițiile de validitate prevăzute de art. 1279 alin. (1) C.civ.
Temeiul plății îl constituie existența unei obligații a debitorului ce consta în a da, a face sau a nu face
ceva, prin plată putând fi executate atât obligațiile perfecte cat și cele imperfecte.
2. Subiectele plății
A. Persoanele care pot face plata
Potrivit art. 1472 C.civ., plata poate fi făcută de orice persoană chiar și de către cel care este terț în raport
cu obligația. Astfel, oricine poate face plata, respectiv o persoană interesată (debitor, codebitor, fidejusor,
dobânditorul imobilului ipotecat etc.), dar și o persoană neinteresată (cum ar fi situația în care terțul face plata
în numele debitorului în calitate de gerant, sau aceea în care face plata în nume propriu ca liberalitate în
favoarea debitorului).
Plata nu poate fi făcută de către o altă persoană decât debitorul în cazul obligațiilor de a face intuitu
personae, și nici atunci când părțile au convenit ca plata să nu fie făcută de către o altă persoană, ci numai de
către debitor.
În situația în care plata este făcută de un incapabil, acesta nu va putea solicita restituirea invocând starea
sa de incapacitate de la momentul executării obligații (art. 1473 C.civ.).
Dacă plata este făcută de către un terț, creditorul are posibilitatea sau trebuie să o refuze atunci când
debitorul l-a înștiințat în prealabil că se opune la aceasta, iar refuzul nu îl prejudiciază pe creditor [art. 1474
alin. (1) C.civ.], precum și atunci când natura obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie
executată numai de către debitor [art. 1474 alin. (2) teza a II-a C.civ.].
În schimb, creditorul nu poate refuza plata de la un terț, ca regulă. Mai mult, creditorul poate accepta
plata oferită de un terț chiar dacă debitorul i-a comunicat anterior refuzul său, atunci când neplata l-ar prejudicia
pe creditor.
Ca urmare a plății făcută de către terț în numele debitorului obligația se va stinge și, în cazurile și
condițiile prevăzute de lege, va opera subrogarea terțului în drepturile creditorului plătit.
B. Persoanele care pot primi plata
Potrivit art. 1475 C.civ. plata trebuie făcută creditorului (inclusiv moștenitorilor acestuia, după moartea
sa), reprezentantului legal sau convențional al creditorului, persoanei indicate de către creditor pentru a primi
plata, persoanei autorizate de către instanță să primească plata (cum este situația creditorului pe opritor).
În situația cesiunii de creanță, debitorul cedat va plăti cesionarului.
 Atunci când plata este făcută unui creditor incapabil de a o primi, debitorul nu este eliberat decât în
măsura în care această plată profită creditorului (art. 1476 C.civ.). Actul juridic al plății este lovit de nulitate
relativă, iar cel care a plătit poate fi obligat să plătească din nou către persoana care are dreptul să primească
plata pentru incapabil, cu excepția situației când dovedește că plata a profitat creditorului incapabil
Dacă plata este făcută unui terț, aceasta este valabilă atunci când este ratificată de către creditor, când cel
care a primit plata devine ulterior titularul creanței, respectiv atunci când plata a fost făcută celui care a pretins-
o în baza unei chitanțe liberatorii semnate de către creditor [art. 1477 alin. (1) C.civ.]. În celelalte situații, plata
făcută unui terț va stinge obligația numai în măsura în care profită creditorului [art. 1477 alin. (2) C.civ.].
Dacă plata a fost făcută cu bună credință unui creditor aparent, aceasta este valabilă chiar dacă ulterior se
dovedește că acesta nu era adevăratul creditor, creditorul aparent fiind ținut să restituie adevăratului creditor
plata primită (art.1478 C.civ.). Astfel, plata făcută creditorului aparent duce la stingerea obligației, creditorul
având posibilitatea de a pretinde plata de la respectivul creditorul aparent.
3. Condițiile plății
Potrivit art. 1480 alin. (1) C.civ., debitorul trebuie să-și execute obligațiile cu diligenta pe care un bun
proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, cu excepția situațiilor în care prin lege sau prin contract s-ar
dispune în alt mod.
Plata este guvernată de principiul indivizibilității, astfel că acela care face plata trebuie să plătească în
întregime, creditorul neputând fi silit să primească o plată parțială, nici măcar atunci când obiectul plății ar fi
divizibil prin natura lui [art. 1490 alin. (1) C.civ.]. Prin excepție, plata poate fi făcută divizat: când părțile au
stabilit ca plata să fie divizibil[; în cazul decesului debitorului, dacă există mai mulți moștenitori (mai puțin
atunci când obligația este indivizibilă); când obligația se stinge prin compensație; când datoria este plătită de
către fideiusori, care beneficiază de dreptul de diviziune; când instanța acordă un termen de grație cu eșalonarea
plății; când se aplică prevederile art. 1509 alin. (1) lit. e) C.civ. (când operează imputația plății și obligațiile
sunt exigibile, la fel de oneroase, negarantate sau cu aceleași garanții și au aceeași dată).
În ipoteza în care creditorul acceptă o plată parțială, eventualele cheltuieli suplimentare sunt în sarcina
debitorului [art. 1490 alin. (2) C.civ.].
4. Obiectul plății
În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis [art.1481 alin.
(1) C.civ.] iar în cazul celor de mijloace, să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului
promis [art.1481 alin. (2) C.civ.], regimul juridic fiind diferențiat și în ceea ce privește prezumarea sau nu a
vinovăției debitorului în cazul ]n care nu se atinge rezultatul promis. Astfel, în cazul obligațiilor de rezultat,
neîndeplinirea rezultatului promis constituie o prezumție de nevinovăție a debitorului, care are sarcina de a
proba executarea obligației, pe când în cazul obligațiilor de mijloace creditorului îi revine sarcina de a dovedi
faptul că debitorul nu a depus toate diligentele necesare pentru îndeplinirea obligației asumate.
Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la
momentul naşterii obligaţiei [art.1482 alin. (1) C.civ.], obligație ce o cuprinde și pe aceea de a conserva bunul
până la predare (art. 1485 C.civ.).
 Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la
predare, iar în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru
efectuarea înscrierii.
În ipoteza în care, la momentul predării bunului, debitorul nu este titularul dreptului sau nu poate dispune
de acesta în mod liber, obligația sa nu se stinge. Dacă nu există prevedere legală contrară, debitorul are
obligația de a procura bunul și de a-l preda creditorului sau de a obține acordul terțului în acest sens.
Dacă este vorba de neexecutarea unei obligații de a procura bunuri care au făcut obiectul obligației și care
aparținea unui terț, creditorul poate solicita obligarea debitorului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul
cauzat prin executare (art. 1230 C.civ.).
Atunci când debitorul predă un bun care nu-i aparține sau de care nu poate dispune, el nu are dreptul de a
cere creditorului restituirea, decât atunci când se angajează să execute prestația cu un alt bun de care poate
dispune. Dacă creditorul de bună-credință restituie bunul către debitor, el are un drept de opțiune între a accepta
executarea prin predarea unui alt bun și a solicita debitorului despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs
prin executare (art. 1491 C.civ.).
Atunci când bunul a pierit, a fost pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta
din urmă este ținut să îi cedeze creditorului toate drepturile și acțiunile în despăgubire pe care le are cu privire
la acel bun (art. 1484 C.civ.).
Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate [art.
1486 teza I C.civ.], de calitate cel puțin medie [ teza a II-a], dacă nu s-a stabilit altfel prin convenția părților.
Pieirea sau deteriorarea bunurilor nu stinge obligația debitorului deoarece bunurile de gen nu pier.
Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.
Atunci când debitorul s-a obligat să constituie o garanție, fără a fi determinat modalitatea și forma
acesteia, el este eliberat atunci când oferă o garanție reală sau personală sau altă garanție suficientă, la alegerea
sa (art. 1487 C.civ.).
5. Data plății
Ca regulă, plata se face atunci când datoria a ajuns la scadență, adică atunci când creanța devenit exigibilă
[art. 1495 alin. (1) C.civ.].
Plata obligațiilor pure și simple trebuie făcută la momentul nașterii raportului juridic obligațional.
Plata obligațiilor afectate de un termen suspensiv devine exigibilă la termenul stabilit de părți. În această
situație trebuie făcută distincția între termenul stipulat în favoarea uneia dintre părți sau a ambelor părți.
Dacă termenul a fost stipulat exclusiv în favoarea debitorului, el poate face plata și anticipat (spre
exemplu, în cazul împrumutului fără dobândă) . Prin excepție, plata anticipată nu este valabilă dacă părțile au
prevăzut acest lucru ori dacă posibilitatea plății anticipate nu rezultă din natura contractului sau din
împrejurările în care a fost încheiat [art. 1496 alin. (1) C.civ.] . De asemenea, creditorul poate refuza plata
anticipată dacă dovedește existența unui interes legitim în executarea plății la scadență [art. 1496 alin. (2)
C.civ.]. Atunci când plata se face anticipat, cheltuielile suplimentare sunt în sarcina debitorului [art. 1496 alin.
(3) C.civ.].
 În cazul termenului prevăzut exclusiv în favoarea creditorului, el are posibilitatea de a pretinde plata și
înainte de împlinirea termenului (spre exemplu, în cazul depozitului neremunerat).
Atunci când termenul este în favoarea ambelor părți, atât a debitorului cât și a creditorului, plata
anticipată presupune acordul ambelor părți (spre exemplu, în cazul împrumutului cu dobândă).
Dacă părțile nu au prevăzut un termen pentru executarea unei obligații, ori acesta nu este determinat în
temeiul naturii ori obiectului contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, parte interesată
poate solicita instanței stabilirea termenului atunci când natura prestații sau locul unde urmează să se facă plata
o impune (art. 1495 C.civ.).
6. Locul plății
Se stabilește de lege sau părți, ori în lipsă, se stabilește potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor [art. 1494 alin. (1) C.civ.]. Dacă nu:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii
(plata portabilă);
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la
data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului (plata cherabilă).
7. Dovada plății
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.),
sarcina probei incumbă rând, în principiu, debitorului.
Debitorul care și-a executat obligația poate cere creditorul predarea unei chitanțe liberatorii, iar dacă
acesta din urmă refuză în mod nejustificat, debitorul are dreptul să suspende plata [art. 1500 alin. (1) și (3)
C.civ.].
Dacă este cazul, debitorul care și-a executat obligația are dreptul și la remiterea de către creditor înscrisul
original al creanței (cum ar fi, de exemplu, în cazul contractului de leasing, în vederea înmatriculării
autoturismului).
În privința plății operează mai multe prezumții:
- prezumția executării prestație accesorii;
- prezumția executării prestațiilor periodice;
- prezumția stingerii obligații prin plată;
- prezumția de remitere voluntara înscrisul original al creanței;
- prezumție efectuării plății prin virament bancar.
8. Imputația plății
Imputația plății reprezintă acel mecanism juridic aplicabil în situația în care un debitor are față de același
creditor mai multe obligații care au ca obiect bunuri de aceeași natură, iar debitorul plătește creditorului prin
predarea unei cantități de bunuri ce nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile. În această situație este
necesar să se stabilească care dintre datoriile respective se va stinge.
Aceasta poate fi voluntară - făcută prin acordul părţilor, de debitor, de creditor – sau legală.
 Dacă părțile nu s-au înțeles cu privire la imputație, debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri
de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Debitorul poate
face imputație a plății cu respectarea următoarelor reguli: prin plata să se stingă întreaga datorie asupra căreia s-
a făcut imputația; imputația se va face mai întâi asupra obligațiilor scadente, cu excepția situației în care există
consimțământul creditorului ori părțile, prin acordul lor, au prevăzut posibilitatea plății anticipate; plata se
impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului [art. 1507 și art.
1509 alin. (2) C.civ.].
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit
plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra
unei datorii neexigibile ori litigioase.
Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli [art. 1509
alin. (1) C.civ.]:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai
puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor
stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate, imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
9. Punerea în întârziere a creditorului. Oferta reală de plată
Punerea în întârziere a creditorului reprezintă mijlocul juridic pus la îndemâna debitorului de a se elibera
de datorie, atunci când creditorul refuză, în mod nejustificat, primirea plății.
Pentru ca oferta de plată să fie valabilă ea trebuie să fie făcută creditorului care are capacitatea de a primi
sau celui care a drept are dreptul de a primi plata pentru creditor; dacă obligația are ca obiect o sumă de bani,
oferta de plată trebuie să fie făcută pentru toată suma exigibilă, inclusiv pentru dobânzile datorate; termenul
suspensiv în favoarea/ și în favoarea creditorului să fie împlinit, respectiv condiția suspensivă să se fi realizat;
oferta de plată să fie făcută în locul stabilit pentru plată sau la domiciliul creditorului ori la domiciliul ales
pentru executarea contractului; oferta să fie făcută prin intermediul executorului judecătoresc sau după caz în
fața instanței de judecată.
Punerea în întârziere a creditorului poate fi făcută atunci când:
a) acesta refuză, în mod nejustificat, plata oferită de către debitor sau
b) atunci când creditorul refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate
executa obligația.
În cazul ofertei de plată prin intermediul executorului judecătoresc, prin somație, creditorul este invitat să
primească prestația datorată. În această somație se vor arăta ziua, ora și locul unde suma sau obiectul oferit vor
fi predate creditorului. Atunci când creditorul primește plata astfel oferită debitorul va fi eliberat, sens în care se
va întocmi un proces-verbal de către executorul judecătoresc. În schimb, în situația în care creditorul nu se
prezintă sau refuză să primească plata executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal în care va consemna
împrejurarea, iar debitorul va putea consemna suma sau obiectul datorat după ce va comunica o nouă somație
creditorului, în care se vor indica ziua ora și locul unde plata oferită urmează să fie depusă.
Ulterior consemnării plății, executorul va constata printr-o încheiere efectuarea plății și liberarea
debitorului, care va fi comunicată creditorului. Creditorul are posibilitatea de a solicita anularea încheierii
pentru nerespectarea condițiilor de fond sau de formă ale ofertei de plată și consemnațiuni.
Debitorul este eliberat la data consemnării plății, cu excepția situației în care se dispune anularea ofertei
de plată și a consemnațiuni.
În cazul ofertei de plată făcută în fața instanței de judecată, aceasta se poate realiza de către debitor în
timpul procesului, în fața oricărei instanțe, inclusiv a uneia necompetente, în orice stadiu al judecății, ofertă ce
va fi consemnată în încheierea de ședință. Atunci când creditorul este prezent și acceptă plata, liberarea
debitorul va fi constatată prin aceeași încheiere. Dacă acesta refuză primirea plății sau lipsește la acel termen de
judecată, oferta se va consemna în încheierea de ședință, debitorul urmând a proceda la consemnarea prestației.
După depunerea recipisei de consemnare la dosarul cauzei, instanța va constata, prin încheiere, eliberarea
creditorului.
Prin excepție, debitorul poate apela la procedura vânzări publice a bunului, în situațiile prevăzute de art.
1514 alin. (1) C.civ., respectiv atunci când natura bunului face imposibilă consemnarea, bunul este perisabil ori
depozitarea bunului necesită costuri de întreținere sau cheltuieli considerabile. În acest caz debitorul, ulterior
notificării creditorului, va solicita instanței să autorizeze vânzarea bunului la licitație publică, prețul rămânând
să fie consemnat. Prin excepție de la excepție, vânzarea bunului fără notificarea creditorului poate fi autorizată
de instanță în condițiile art. 1514 alin. (20 C.civ., respectiv atunci când bunul este cotat la bursă sau la pe o altă
piață reglementată, bunul are un preț curent ori valoarea bunului este prea mică față de cheltuielile unei vânzări
publice.
Ca urmare a punerii în întârziere a creditorului, debitorul va fi liberat de obligația asumată, după
consemnarea plății. Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilității de executare a obligației, nu are
dreptul de a solicita obligarea debitorului la restituirea sau la plata contravalorii fructele culese după punerea în
întârziere, are obligația de a repara prejudiciile cauzate prin întârziere și de a plăti cheltuielile de conservare a
bunului datorat (art. 1511 C.civ.).

II. EXECUTAREA SILITĂ OBLIGAȚIILOR

În ipoteza în care debitorul nu și-a executat de bunăvoie obligația, creditorul poate cere executarea silită
[art. 1516 alin. (2) C.civ.].
Cu toate acestea creditorul nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți dacă neexecutarea îi
este culpabilă (art 1517 C.civ.).
Neexecutarea obligațiilor poate duce la tragerea la răspundere;
- a debitorului pentru neîndeplinirea propriilor obligații,
 - a debitorului pentru faptele terților, dacă s-a folosit de aceștia în executarea obligațiilor contractuale și
părțile nu au convenit altfel,
- a terților, prin urmărirea bunurilor acestora dacă au fost afectate pentru plata datoriilor debitorului ori
dacă au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiat în frauda creditorului (art. 1518-
1520 C.civ.).
1. Executarea silită în natură
În principiu executarea silită se face în natură, debitorul fiind obligat să execute obiectul obligației pe care
și-a asumat-o, la care se adaugă obligația de a repara sau de a înlocui bunul, precum și orice alt mijloc de a
remedia executoare defectuoasă (art. 1527 C.civ.).
Prin excepție, dacă executarea natura obligații nu mai este posibilă, se va trece la executarea prin
echivalent, însă, în cazul obligațiilor care presupun o participare strict personală din partea debitorului,
creditorul va avea dreptul doar la plata de daune compensatorii și eventual de penalități.
În cazul obligației de a da o sumă de bani, aceasta poate fi executată numai în natură. În ipoteza în care
debitorul refuză să execute voluntar, creditorul are posibilitatea de a trece la urmărirea bunurilor mobile sau
imobile ori a fructelor și veniturilor imobilelor celui dintâi, sau poate solicita poprirea sumelor pe care terții i le
datorează debitorului său.
Prestația de a da un bun individual determinat (distinct de transferul dreptului care se execută întotdeauna
în natură) se poate realiza direct în mod silit prin apelarea la forța coercitivă a statului, prin predarea silită a
bunului respectiv. În cazul bunurilor de gen, prestația de a da presupune individualizarea respectivelor bunuri,
iar dacă debitorul refuză să procedeze la această individualizare creditorul poate cere predarea acestor bunuri pe
cale silită.
În cazul în care bunurile predate de către debitor sunt neconforme, executarea silită în natură presupune
repararea, respectiv înlocuirea acestor bunuri, precum și orice alt mijloc prin care se remediază o atare
executarea defectuoasă [art 1527 alin. 2 C.civ.].
În ceea ce privește obligațiile de a face, cu excepția celor de a preda un bun, trebuie făcută distincția între
cele care nu implică un fapt personal al debitorului și care pot fi executate în natură (cum este obligația de a
încheia contractul promis, hotărârea judecătorească ținând loc de contract) și obligațiile intuitu personae, pentru
care executarea silită în natură nu este posibilă.
După punerea în întârziere a debitorului, creditorul poate fi autorizat să ia măsurile necesare pentru
executarea în natură a obligațiilor, pe cheltuiala debitorului (art 1528 alin. 1 C.civ.). Astfel creditorul, pe
cheltuiala debitorului, poate să execute el însuși obligația ori să facă să fie executată de către un terț.
În plus, creditorul are posibilitatea de a apela la alte mijloace prin care să îl constrângă pe debitor la
executarea obligației de a face, respectiv la penalitățile cominatorii (sumă de bani datorată pentru fiecare zi de
întârziere până la executarea obligației de a face ).
În cazul obligațiilor de a nu face, executarea în natură silită nu este posibilă, însă creditorul poate cere
instanței încuviințarea să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului, în
limita stabilită prin hotărâre judecătorească (art. 1529 C.civ.). De asemenea, creditorul poate apela la procedura
penalităților cominatorii .