!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție
pe perioada suspendării activităților didactice „față în față”.

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 5 zile de la publicarea lor pe platforma e-

learning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro.

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie:
Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2015
 TEMA 2. CONTRACTUL. NOȚIUNE ȘI CLASIFICĂRI

Secţiunea 1. Noţiunea de contract

Potrivit art. 1166 C.civ., contractul este „acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane,
cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Având în vedere raportul dintre
noţiunile „parte” şi „persoană”1 considerăm că ar fi trebuit utilizată prima dintre acestea.

Secţiunea 2. Clasificarea contractelor

2.1. Clasificarea după conţinut
După criteriul conţinutului lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice2 şi contracte
unilaterale.
Contractul sinalagmatic este acela prin care părţile se obligă una către alta, obligaţiile lor fiind
reciproce şi interdependente. Art. 1171 teza I-a C.civ. statuează că un contract este sinalagmatic
„atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente”, renunţîndu-se la
dualitatea „contract sinalagmatic sau bilateral”3.
Sunt astfel de contracte, de exemplu:
- vânzarea, potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 1650 C.civ. vânzătorul transmiţând sau, după caz,
obligându-se să transmită cumpărătorului proprietatea un dezmembrământ al dreptului de proprietate
sau orice alt drept asupra unui bun, în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl
plătească;
- locaţiunea. Conform art. 1777 C.civ. „locaţiunea este contractul prin care o parte, numită
locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită
perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie”.
Reciprocitatea obligaţiilor presupune ca acestea să aibă ca izvor acelaşi contract, iar
interdependenţa acestora constă în aceea că obligaţia ce revine oricăreia dintre părţile contractante
constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi4.
Reciprocitatea obligaţiilor nu echivalează însă cu reciprocitatea prestaţiilor5. De exemplu, în
cazul stipulaţiei pentru altul, dacă aceasta este un contract sinalagmatic, prestaţiile, spre deosebire de
obligaţii, nu au caracter reciproc6, prestaţia promitentului fiind executată faţă de terţul beneficiar iar
cea a stipulantului către promitent, sens în care art. 1284 C.civ. permite ca oricine să poată stipula în
numele său, însă în beneficiul unui terţ, cel din urmă dobândind dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei.
În mod similar, în cazul contractului de societate, societarii au obligaţii reciproce, dar
prestaţiile sunt afectate scopului comun7. Astfel, potrivit art. 1881 C.civ., „prin contractul de societate
două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să
contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de
a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”. Obligaţiile sunt reciproce,
fiecare dintre societari obligându-se în schimbul obligaţiilor celorlalţi, pe când prestaţiile sunt afectate
scopului comun, nu efectuate către altul sau ceilalţi cocontractanţi8.
Contractul unilateral este acela care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi,
care dobândeşte calitatea de debitor, cealaltă parte având numai calitatea de creditor. Art. 1171 teza a
II-a C.civ. defineşte acest contract prin eliminare: „În caz contrar (obligaţiile născute din acesta nu
sunt reciproce şi interdependente – s.n.), contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi”. Astfel, dacă obligaţiile născute dintr-un contract sunt doar

1
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p.78.
2
Etimologic, termenul „sinalagmatic” provine din cuvântul grecesc „synallagma” care înseamnă „schimb”, „tranzacţie”.
3
A se vedea M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, op. cit., p.23.
4
A se vedea V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.26-27.
5
V. Stoica, op. cit., p.22-23.
6
Idem, p.20-22.
7
A se vedea V. Stoica, op. cit., p.20-21; L. Pop, Contractul, p.93-94.
8
A se vedea M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, op. cit., p.24.
1
reciproce, doar interdependente sau nu sunt nici reciproce şi nici interdependente, contractul va fi
unilateral.
Sunt astfel de contracte, spre exemplu:
- împrumutul de consumaţie. Obligat este numai împrumutatul care, potrivit art. 2158 C.civ.,
trebuie să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de
aceeaşi natură şi calitate ca cele primite de la împrumutător;
- depozitul gratuit. Singurul obligat este depozitarul, care trebuie să păstreze bunul primit
pentru o perioadă de timp şi, la împlinirea termenului sau la cererea deponentului, să îl restituie în
natură [art. 2103 alin. (1) C.civ.].
Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral care presupune, potrivit
art. 1324 C.civ., numai manifestarea de voinţă a autorului său. Clasificarea actelor juridice în
unilaterale, bilaterale şi multilaterale se face după numărul părţilor, pe când contractele se împart în
sinalagmatice şi unilaterale în funcţie de conţinutul lor.
Importanţa clasificării. În primul rând regulile aplicabile celor două categorii de contracte sunt
diferite în ceea ce priveşte proba prin înscrisuri sub semnătură privată.
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor atrage anumite consecinţe juridice comune tuturor
contractelor, cum sunt executarea silită în natură9 sau prin echivalent10 şi restituirea prestaţiilor, dar şi
anumite efecte specifice datorate caracterului reciproc şi interdependent al obligaţiilor rezultate din
contractele sinalagmatice, cum ar fi excepţia de neexecutare, rezoluţiunea (sau rezilierea) şi riscul
neexecutării fortuite a contractului.

2.2. Clasificarea după scopul urmărit de către părţi

După criteriul scopului urmărit de părţi, contractele se clasifică în contracte cu titlul oneros şi
contracte cu titlu gratuit, însă, deseori, elementele caracteristice celor două categorii se întrepătrund11.
Potrivit alin. (1) al art. 1172 C.civ., „contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure
un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”. Avantajul urmărit de către părţi are
natură patrimonială, prestaţiile reciproce fiind „relativ echivalente”12. Această categorie se subdivide
în contracte comutative şi contracte aleatorii (art. 1173 C.civ.).
Potrivit alin. (1) al art. 1173 C.civ., contractul comutativ este acela în care existenţa drepturilor
şi obligaţiilor părţilor este certă la momentul încheierii contractului, iar întinderea prestaţiilor datorate
de părţi este determinată sau cel puţin determinabilă.
Sunt astfel de contracte, deoarece existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de
la încheierea lor iar întinderea prestaţiilor determinată sau determinabilă, de exemplu:
- vânzarea - vânzătorul fiind obligat la transmiterea sau constituirea dreptului şi la predarea
bunului în schimbul obligaţiei cumpărătorului de plată a preţului (art. 1650 C.civ.);
- antrepriza - antreprenorul obligându-se să execute o anumită lucrare, materială ori
intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar în schimbul preţului plătit de către cel
din urmă (art. 1851 C.civ.);
- schimbul - copermutanţii transmiţând fiecare un bun pentru a dobândi un altul (art. 1763
C.civ.).
Contractul aleatoriu este acela în care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, întinderea sau
chiar existenţa tuturor prestaţiilor sau numai a unora dintre ele, depinde de un eveniment viitor şi
incert13. Astfel, în momentul încheierii lui, nu se pot stabili cu certitudine şansele de câştig sau
pierdere pentru părţile contractante şi, uneori, nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere.
Sunt astfel de contracte, după natura lor: contractul de asigurare - evenimentul viitor şi incert

9
A se vedea L. Pop, Fiinţa obligaţiilor civile, p.499-501 şi 512-515.
10
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1993, p.288-302; Ch. Larroumet, op. cit., p.621-789.
11
A se vedea O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.78-241.
12
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p.74.
13
Art. 1173 alin. (2) C.civ.: „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia
dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”.
2
fiind producerea riscului asigurat [art. 2199 alin. (1) C.civ.]; contractul de rentă viageră – întinderea
prestaţiilor depinzând, ca regulă, de durata vieţii credirentierului [art. 2242 alin. (2) C.civ.]; jocul şi
pariul (art. 2264 C.civ.). Este posibilă şi încheierea unor contracte care, ca regulă, sunt comutative dar
devin aleatorii prin voinţa părţilor, cum este, de exemplu, contractul de vânzare dacă, prin voinţa lor,
părţile introduc o clauză de întreţinere, aceasta determinând o şansă de câştig, respectiv un risc pentru
cocontractanţi14.
Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a
obţine în schimb vreun avantaj, este, conform alin. (2) al art. 1172 C.civ., cu titlu gratuit. Contractele
cu titlul gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat, este acela prin care una din părţi urmăreşte să facă un serviciu gratuit
celeilalte, fără ca prin aceasta să se producă o micşorare a patrimoniului său.
Sunt astfel de contracte: mandatul gratuit [potrivit art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dintre
două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit]; comodatul (calificarea fiind dată de chiar
prevederile art. 2164 C.civ.); fidejusiunea cu titlu gratuit (atunci când fideiusorul, se obligă faţă de
cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit,
obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută, conform art. 2280 C.civ.) etc.
Liberalitatea, este actul juridic prin care se realizează o creştere a activului patrimonial al unei
persoane şi o micşorare a patrimoniului celui care a fost gratificat fără a urmări un echivalent în
schimb. Art. 948 C.civ. defineşte liberalitatea ca fiind „actul juridic prin care o persoană dispune cu
titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane” 15. Este cazul donaţiei,
contract prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un
bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar (art. 985 C.civ.).
Există categorii de contracte care sunt prin esenţa lor cu titlu oneros (vânzarea, schimbul,
închirierea etc.) ori gratuit (comodatul16), dar există şi contracte cu titlu gratuit prin natura lor, ele
putând fi transformate în contracte cu titlu oneros (mandatul dintre două persoane fizice17, depozitul18,
împrumutul de consumaţie19) prin prezenţa elementului opus20. Dacă în cazul celor care prin esenţa lor
aparţin unei anumite categorii iar aceasta nu poate fi schimbată prin voinţa părţilor, în cazul celorlalte,
cocontractanţi, prin voinţa lor, le pot stabili o altă natură.
Importanţa clasificării21. Datorită efectelor juridice ale fiecărei categorii de contracte, acestea
au şi regimuri juridice diferite. Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de validitate pentru contractele cu
titlu gratuit sunt reglementate expres restricţii şi reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun. În
materia condiţiilor de fond cerute contractelor cu titlu gratuit sunt instituite incapacităţi speciale în
privinţa ambelor părţi [cum este cazul incapacităţilor speciale reglementate de art. 990 alin. (1) şi (3)
C.civ. în materia liberalităţilor22, a interdicţiei pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă de a dispune de bunurile sale prin liberalităţi reglementată de art. 988
14
A se vedea M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, op. cit., p.38.
15
De altfel, liberalităţile sunt donaţia şi legatul, acesta din urmă fiind însă un act juridic unilatral pentru cauză de moarte.
16
Art. 2146 C.civ.: „Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un
bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un
anumit timp”.
17
Art. 2010 alin. (1) teza I-a C.civ.: „Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros”.
18
Art. 2106 alin. (1) C.civ.: „Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte
împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie”.
19
Art. 2159 alin. (1) C.civ.: „În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit”.
20
A se vedea A.A. Moise, în op. cit., de Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, p.1226.
21
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p.34-35; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1993, p.35-36; L. Pop, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.40-41; Ch. Larroumet, op. cit., p.169; Fr. Terre, Ph.
Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p.78-79; J. Flour. J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit.,
p.61; Ph. Malinvaud, op. cit., p.47.
22
Art. 990 C.civ.: „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în
mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt
exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b)
liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude
în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor
persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului”.
3
C.civ.] dar şi condiţii de formă mai restrictive (de exemplu, potrivit art. 1011 C.civ., donaţia se încheie
prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute). În plus, de regulă, contractele cu titlu oneros,
spre deosebire de cele cu titlu gratuit, se încheie fără a avea importanţă identitatea sau calităţile
cocontractantului şi, ca atare, eroarea asupra persoanei nu influenţează validitatea acestora23.
În materia contractelor cu titlu oneros, răspunderea şi obligaţia de garanţie sunt, în principiu,
mai severe24. Astfel, conform art. 1018 alin. (1) C.civ., „donatorul nu răspunde pentru evicţiune decât
dacă a promis expres garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care
afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea
contractului”. În schimb, în cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde
pentru evicţiune ca şi vânzătorul [alin. (2) al art. 1018 C.civ.]. La polul opus se situează vânzarea,
potrivit art. 1695 alin. (1) C.civ., vânzătorul fiind de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător
împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut şi,
conform art. 1699 C.civ., chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el răspunde
totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe
care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului, orice stipulaţie contrară fiind
considerată nescrisă.
O altă diferenţă de regim juridic este dată de faptul că dispoziţiile referitoare la reducţiune şi
raport se aplică numai liberalităţilor. Astfel, conform art. 1092 C.civ., după deschiderea moştenirii,
liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere, iar, potrivit art. 1146
alin. (1) C.civ., soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la
moştenirea legală sunt obligaţi de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de
raport de către cel ce lasă moştenirea25.
Acţiunea revocatorie, prin care creditorul, dacă dovedeşte un prejudiciu, poate cere să fie
declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale,
presupune, pentru admiterea sa, dovada faptului că terţul contractant ori cel care a primit plata
cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate (art. 1562 C.civ.), pe
când în cazul contractelor cu titlu gratuit această condiţie nu există, nefiind cerută complicitatea
terţului cocontractant la frauda debitorului26.
Problema leziunii se poate ridica doar în cazul contractelor comutative deoarece, potrivit art.
1221 alin. (1) C.civ., „Există leziune atunci când una dintre părţi … stipulează în favoarea sa ori a unei
alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii”.

2.3. Clasificarea după modul de formare

După criteriul modului de formare, distingem între contracte consensuale, contracte solemne şi
contracte reale [art. 1174 alin. (1) C.civ.].
Contractul consensual este acela care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor [alin. (2) al art. 1174 C.civ.], fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă.
Majoritatea contractelor sunt consensuale, excepţiile de la această regulă fiind prevăzute expres de
lege (art. 1178 C.civ.) şi concretizându-se în contractele solemne şi cele reale27.
Chiar dacă părţile îşi însoţesc manifestarea de voinţă cu un înscris, contractul rămâne
consensual, ele asigurându-şi, în acest mod, doar un mijloc de probă, potrivit art. 1242 alin. (2) C.civ.
Sunt consensuale, de exemplu: contractul de vânzare (cu unele excepţii), proprietatea
strămutându-se de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a
fost predat ori preţul nu a fost plătit încă (art. 1674 C.civ.); contractul de locaţiune (cu unele excepţii)

23
Potrivit art. 1207 alin. (2) pct.3 C.civ., eroarea este esenţială „când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei
calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat”.
24
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p.30; L. Pop, Contractul, p.113.
25
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p.404-406.
26
A se vedea, pe larg, L. Pop, Acţiunea pauliană (I), în Curierul Judiciar nr. 4/2006, p.68-93; L. Pop, Acţiunea pauliană
(II), în Curierul Judiciar nr. 5/2006, p.41-50.
27
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.77.
4
fiind considerat încheiat de îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului (art. 1781 C.civ.);
contractul de mandat (cu unele excepţii) pentru care legea permite să fie încheiat în mod valabil în
oricare dintre forme (scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau chiar verbală), acceptarea sa
putând rezulta şi numai din executarea sa de către mandatar [art. 2013 alin. (1) C.civ.] etc.
Contractul solemn este acela pentru a cărui încheiere valabilă se cere respectarea unei
formalităţi prevăzută de lege [alin. (3) al art. 1174 C.civ.], care, în cazul contractelor, presupune, ca
regulă, încheierea lor sub forma înscrisului sub semnătură privată sau a înscrisului autentic.
Nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem atrage nulitatea absolută a contractului, potrivit art.
1242 alin. (1) C.civ.
Sunt solemne, spre exemplu: contractul de vânzare de bunuri imobile şi toate contractele prin
care se strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară (art. 1244
C.civ.); donaţia [art. 1011 alin. (1) C.civ.]; contractul de arendare [art. 1838 alin. (1) C.civ.] etc. Ca
regulă, forma cerută este cea autentică, dar uneori se cere doar forma scrisă, cum este cazul
contractului de arendare28 şi al fidejusiunii29.
Dar forma cerută de lege nu constituie întotdeauna o condiţie de validitate, rolul său fiind
uneori de asigurare a mijloacelor de probă sau a opozabilităţii. Astfel, de exemplu, în cazul
contractului de depozit (art. 2104 C.civ.), a contractului de asigurare [art. 2200 alin. (1) C.civ.] şi a
tranzacţiei (art. 2282 C.civ.), forma scrisă este cerută ad probationem.
Contractul real este acela pentru a cărui formare valabilă este necesară şi remiterea materială a
lucrului, potrivit art. 1174 alin. (3) C.civ. Astfel, tradiţiunea bunului constituie o condiţie de validitate
şi nu un efect al contractului, ca în cazul contractelor consensuale sau solemne în care una sau ambele
părţi au obligaţia de remitere a unui bun. Remiterea bunului este cea care duce la naşterea drepturilor
şi obligaţiilor părţilor. Astfel, contractul de depozit [art. 2103 alin. (2) C.civ.], gajul [art. 2481 alin. (1)
şi (2) C.civ.], împrumutul de consumaţie [art. 2158 alin. (1) C.civ.], comodatul (art. 2146 C.civ.) etc.
sunt valabil încheiate la momentul remiterii lucrului.
Înţelegerea părţilor în ce priveşte contractele reale constituie doar promisiune de a contracta în
temeiul căreia promitentul se obligă a contracta prin remiterea efectivă a lucrului30.
Importanţa clasificării priveşte în primul rând examinarea validităţii acestor categorii de
contracte. Astfel, în cazul contractelor consensuale se examinează îndeplinirea condiţiilor de fond,
„esenţiale”, prevăzute de art. 1179 alin. (1) C.civ., în cazul celor solemne se verifică şi îndeplinirea
condiţiei de formă ca cerinţă de validitate a consimţământului31 - care este intrinsecă oricărui contract
din această categorie32 -, iar în cazul celor reale şi remiterea materială a bunului. În al doilea rând,
momentul încheierii contractului diferă pentru fiecare dintre aceste categorii. Contractele consensuale
se încheie în momentul realizării acordului de voinţă, cele solemne în momentul în care acordul de
voinţă îmbracă forma cerută imperativ de lege, iar cele reale în momentul remiterii bunului.

2.4. Clasificarea după rolul voinţei părţilor la determinarea clauzelor contractuale

După modalitatea în care părţile stabilesc, prin acordul de voinţe, clauzele contractuale se
poate distinge între contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte forţate.
Sunt negociate33 contractele care reprezintă rezultatul negocierilor dintre părţile contractante,
acestea constituind regula. Datorită faptului că perioada pre-contractuală, a negocierilor, poate avea o
durată mai mare sau mai mică, se poate ajunge chiar la încheierea unor acorduri de voinţă parţiale 34 şi

28
Art. 1838 alin. (1) C.civ.: „Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
29
Art. 2282 C.civ.: „Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub
semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
30
A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti, 1980, p.198; Fr.
Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti,
1983, p.201; L. Pop, Contractul, p.119; L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.78.
31
A se vedea L. Pop, Contractul, p.120.
32
A se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.240.
33
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.83-84 şi 184-201.
34
A se vedea J. Goicovici, Acordul de principiu, în Dreptul nr. 4/2002, p.47-74.
5
chiar la antecontracte distincte de contractul definitiv35.
Libertatea şi buna-credinţă trebuie să caracterizeze şi această perioadă precontractuală36.
Astfel, conform art. 1169 C.civ., părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul
acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri şi, potrivit art. 1170
C.civ., ele trebuie să acţioneze cu bună-credinţă la negocierea contractului.
Art. 1183 C.civ. dezvoltă principiul bunei-credinţe pentru faza negocierilor, în strânsă legătură
cu libertatea de a contracta. În acest sens se prevede că „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi
ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora. Partea care se angajează
într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau
excluderea acestei obligaţii”.
Ruperea intempestivă şi abuzivă a negocierilor constituie o faptă ilicită şi angajează
răspunderea delictuală a autorului37. Alin. (3) al art. 1183 C.civ. exemplifică arătănd că „este contrară
exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia
de a încheia contractul”. În măsura dovedirii producerii unui prejudiciu, partea care iniţiază, continuă
sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi, la
stabilirea prejudiciului fiind avute în vedere, printre altele, „cheltuielile angajate în vederea
negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.
Tot aşa, nu respectă această obligaţie, participantul la negocieri care divulgă sau foloseşte o informaţie
confidenţială comunicată de către cealaltă parte în cursul negocierilor, indiferent dacă se încheie sau
nu contractul (art. 1184 C.civ.).
Art. 1175 C.civ. reglementează expres, pentru prima oară, contractul de adeziune. Este de
adeziune contractul în care „clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi,
pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.
Aceste contracte „nu se încheie în urma discuţiilor sau negocierilor libere, ci prin adeziunea
părţii contractante mai slabă la proiectul de contract al cărui conţinut este prestabilit de către partea
contractantă mai puternică”38, fiind fondate pe inegalitatea „născută din urgenţa şi intensitatea
trebuinţelor” existente „peste tot şi dintotdeauna”39.
În doctrină40 contractele de adeziune au fost definite „ca fiind contracte tip al căror conţinut,
ale căror clauze sunt prestabilite unilateral de către una dintre părţilor contractante; cealaltă parte nu
are posibilitatea să le discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte; dacă acceptă, atunci
aderă pur şi simplu la contractul al cărui conţinut este prestabilit”.
Ele se caracterizează prin41: inegalitatea economică dintre părţile contractante; oferta de a
contracta este generală, fiind adresată publicului, permanentă şi detaliată; sunt opera uneia singure
dintre părţi. În ceea ce priveşte ultima trăsătură, observăm formularea textului de lege. „impuse ori
sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale”.
Contractele forţate42 sunt acelea a căror încheiere şi conţinut sunt impuse de lege. Este cazul
asigurării pentru răspunderea civilă delictuală pentru accidente de circulaţie 43 şi al asigurării
obligatorii a locuinţelor44. Încheierea unor asemenea contracte este obligatorie, fiind stabilită prin
norme imperative, libertatea contractuală manifestându-se doar în ceea ce priveşte contractantul
(atunci când este posibil).
35
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.199-201; D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale,
vol. I, op. cit., p.155-224.
36
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.185-192.
37
Ibidem, p.187-188.
38
A se vedea L. Pop, Contractul, p.126-131.
39
A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.119-120.
40
A se vedea L. Pop, Contractul, p.126-131.
41
A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.118-119; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.202-203.
42
A se vedea M. Fabre-Magnan, op. cit., p.77-78; J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.86; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv.
Lequette, op. cit., p.211-212; Chr. Larroumet, op. cit., p.107-109, 128-129 şi 207-208; L. Pop, Contractul, p.130.
43
A se vedea Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în M.Of. nr. 303 din 29
decembrie 1995, modificată.
44
A se vedea Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren
şi inundaţiilor, republicată în M.Of. nr.115 din 15 februarie 2011.
6
 2.5. Clasificarea după modul de executare
După modul de executare, întâlnim contracte cu executare imediată şi contracte cu executare
succesivă.
Contractul cu executare imediată este acela a cărui executare se produce dintr-odată, la data
când obligaţia devine exigibilă, care, de regulă, coincide cu data încheierii contractului. Au acest
caracter contractele prin care se constituie ori se transmit drepturi. Astfel, potrivit art. 1674 C.civ., în
materia vânzării, „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar
dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.
Contractul cu executare succesivă este acela care presupune că obligaţiile, cel puţin ale uneia
dintre părţi, se execută în timp, fie continuu, fie la anumite intervale de timp. Se încadrează în această
categorie: contractul de furnizare (art. 1766 C.civ. vorbeşte de obligaţia de a transmite „proprietatea
asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare
încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii”), contractul de locaţiune
(art. 1786 C.civ. foloseşte sintagmele „pe toată durata locaţiunii” şi „pe tot timpul locaţiunii”),
contractul de rentă viageră (potrivit art. 2242 C.civ., obligaţia debirentierului are ca obiect „prestaţii
periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile”) etc.
Importanţa clasificării45. În timp ce rezoluţiunea se aplică în cazul neexecutării culpabile a
contractelor cu executare imediată şi produce efecte şi pentru trecut, părţile fiind repuse în situaţia
anterioară [art. 1554 alin. (1) C.civ.], rezilierea se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă şi
produce efecte numai pentru viitor [art. 1554 alin. (2) C.civ.], prestaţiile executate rămânând valabil
făcute.
Problema impreviziunii şi a adaptării contractului privesc, de regulă, contractele cu executare
succesivă, fiind posibilă în cazul contractelor cu executare instantanee doar când acestea din urmă sunt
afectate de un termen suspensiv de executare46.
Reînnoirea contractului poate opera doar în cazul contractelor cu executare succesivă încheiate
pe durată determinată, în cazul celor cu executare imediată sau cu executare succesivă încheiate pe
durată nedeterminată fiind imposibilă sau inutilă, după caz.
În acest sens sunt prevederile art. 1810 C.civ. care dispune că, după împlinirea termenului,
dacă locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din
partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa
garanţiilor, însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel. Un
alt exemplu este dat de dispoziţiile art. 1931 C.civ. care permit prelungirea tacită a contractului de
societate, în situaţia în care, după expirarea duratei sale, societatea continuă să execute operaţiunile
sale, iar asociaţii să iniţieze acţiuni care intră în obiectul său şi să se comporte ca asociaţi.
Ca regulă, părţile pot insera în contract stipulaţii privind reînnoirea tacită a contractului, cu
precizarea că atunci când se prezintă sub forma unor clauze standard neuzuale, acestea produc efecte
numai dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de către cealaltă parte (art. 1203 C.civ.).
Suspendarea executării prestaţiilor este specifică contractelor executare succesivă. De pildă,
contractul de asigurare se suspendă pe durata cât asiguratul nu plăteşte primele de asigurare. Exemplul
elocvent, din punctul nostru de vedere, este contractul individual de muncă. Suspendarea acestuia
poate interveni de drept prin acordul părţilor sau prin act unilateral al uneia dintre părţi, fie salariatul,
fie angajatorul [art. 49 alin. (1) C.mun.]. Suspendarea contractului individual de muncă înseamnă de
fapt suspendarea principalelor obligaţii ale părţilor – prestarea muncii şi plata salariului -, existând
posibilitatea ca anumite drepturi şi obligaţii să continue a exista în această perioadă47.
Denunţarea unilaterală, chiar dacă este permisă, de principiu, în cazul tuturor contractelor,

45
A se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, Fr. Chabas, J. Mazeaud, op. cit., p.97-98; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit.,
p.44-45; L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.85.
46
A se vedea L. Pop, Contractul, p.124; L. Pop, Fiinţa obligaţiilor civile, p.471-477.
47
Pentru analiza acestei instituţii a se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p.367-379.
7
operează diferit pentru fiecare categorie în parte:
a. în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, atunci când „dreptul de a denunţa contractul
este recunoscut uneia dintre părţi”, exercitarea sa se poate face numai dacă executarea nu a început
[art. 1276 alin. (1) C.civ.]. Norma indicată priveşte situaţiile în care un asemenea drept este consacrat
la nivel legislativ printr-o prevedere imperativă sau când nu există stipulaţie contrară [alin. (4) al art.
1276 C.civ.];
b. în contractele cu executare succesivă, dreptul de denunţare unilaterală poate fi exercitat cu
respectarea unui termen de preaviz rezonabil, chiar şi după începerea executării sale, producându-şi
efectele numai ex nunc. Durata determinată sau nedeterminată atrage implicaţii în ceea ce priveşte
posibilitatea inserării unor clauze ce au ca obiect limitarea sau înlăturarea acestui drept şi eventuale
prestaţii în schimbul denunţării, acestea fiind posibile numai în cazul duratei determinate [art. 1276
alin. (2)-(4) şi art. 1277 C.civ.], o soluţie contrară însemnând crearea unor raporturi obligaţionale de
natură contractuală perpetue48.

2.6. Clasificarea după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţie

După cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia, contractele se clasifică în numite şi nenumite.
Această clasificare se deduce din prevederile art. 1168 C.civ. care vorbeşte de: „contractele
nereglementate de lege”49.
Contractele numite sunt acelea care fac obiectul unei reglementări speciale, au o denumire
specială, prevăzută de lege şi au ca obiect o operaţiune juridică determinată. Sunt asemenea contracte:
vânzarea, locaţiunea, mandatul, voluntariatul etc. Contracte nenumite, sunt acelea care nu sunt
reglementate expres de lege50 chiar dacă au o denumire specifică51.
Contractelor nenumite li se aplică regulile din dreptul comun, iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168
C.civ.). Contractelor numite li se aplică regulile particulare, specifice, prevăzute în Codul civil sau în
legile speciale, iar în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, regulile dreptului comun (art. 1167
C.civ.).

2.7. Clasificarea după raportul dintre ele

După criteriul raportului care se poate stabili între ele, contractele se clasifică în contracte
principale şi contracte accesorii. Contractele principale sunt acelea care au o existenţă de sine
stătătoare iar accesorii sunt acelea care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind.
Sunt astfel de contracte: gajul, ipoteca, fidejusiunea.

2.8. Clasificarea contractelor după structură

După structura lor, se poate distinge între contracte simple, contracte complexe şi grupuri de
contracte.
Contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie juridică
- din această categorie făcând parte majoritatea contractelor tradiţionale numite: vânzarea, locaţiunea,
mandatul, comodatul52-, contractele complexe rezultă din combinarea mai multor contracte simple53 şi
presupun realizarea a două sau mai multe operaţii juridice, iar grupurile de contracte presupun
încheierea a două sau mai multe contracte având acelaşi obiectiv dar care îşi păstrează

48
A se vedea L. Pop, Contractul, p.123.
49
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.79.
50
A se vedea L. Pop, Contractul, p.113-115.
51
Un asemenea contract de natură civilă, frecvent utilizat în practică înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil era
convenţia civilă de prestări de servicii (numită uneori şi contract de colaborare). Precizăm că, în prezent, nu mai putem
vorbi de aceasta deoarece obiectul său se circumscrie normelor care reglementează contractele de antrepriză (art. 1851-
1873 C.civ.). Pentru analiza convenţiilor civile de prestări de servicii a se vedea M. Ioan, Contractul individual de muncă
şi convenţia civilă de prestări de servicii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008.
52
A se vedea L.Pop, Contractul, p.132.
53
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.90-91.
8
individualitatea54.
În cazul contractului de hotelărie întâlnim alăturarea a trei contracte simple - locaţiune,
antrepriză şi depozit -, care formează un tot unitar, contractul de hotelărie fiind unic dar obiectul său
fiind tripartit.
Grupurile de contracte sunt definite în doctrină55 ca fiind două sau mai multe contracte strâns
legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final56, contracte
care însă îşi conservă propria individualitate57. Există mai multe tipuri de grupuri de contracte58:
- cu structură lineară - formate din contracte care au ca obiect acelaşi bun;
- structură radiantă - unul, două sau mai multe subcontracte se grefează pe un contract
principal;
- ansamblurile contractuale - contractele legate între ele prin identitate de cauză.

2.9. Clasificarea contractelor după efectele produse59

După efectele produse, contractele se clasifică în contracte constitutive sau translative de
drepturi şi contracte declarative de drepturi. Nici această clasificare nu este consacrată expres, dar ea
rezultă din prevederile Codului civil. Astfel, art. 1274 C.civ. reglementează „riscul în cadrul
contractului translativ de proprietate” şi art. 2353 C.civ. face referire la „partaj sau alt act constitutiv
ori translativ de drepturi”. Astfel, partajul convenţional nu mai este privit ca un contract declarativ de
drepturi, soluţie nefirească, dreptul existând anterior încheierii contractului de partaj.
Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acelea care au ca obiect constituirea
sau transmiterea unor drepturi şi produc efecte, de regulă, din momentul încheierii lor. De exemplu,
prin contractul de vânzare se poate transmite proprietatea asupra unui bun sau se pot constitui
dezmembrăminte ale acesteia (art. 1650 C.civ.).
Contractele declarative de drepturi sunt acelea care recunosc situaţii juridice preexistente şi au
efect retroactiv. Un asemenea contract este tranzacţia atunci când „părţile previn sau sting un litigiu...
prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi...”. Cu toate acestea dacă prin tranzacţie se realizează
„transferul unor drepturi” de la o parte către cealaltă, contractul nu va mai fi declarativ (art. 2267
C.civ.).

54
A se vedea I. Deleanu, op. cit., p.44; L. Pop, Contractul, p.132-133.
55
A se vedea L. Pop, Contractul, p.133.
56
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.91.
57
A se vedea I. Deleanu, op. cit., p.44; L. Pop, Contractul, p.133.
58
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.91-92; L. Pop, Contractul, p.133-134.
59
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.33.
9