Negocierea și încheierea contractului

Conform art. 1.166 din Codul civil, contractul este definit ca fiind acordul de voință între două sau
mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. În
dreptul român, noțiunile de contract și convenție se folosesc cu înțeles identic.
1. Clasificarea contractelor
1. După modul de formare, contractul poate fi consensual, solemn sau real (art. 1.174 din Codul civil).
În dreptul român, formarea contractelor este guvernată de principiul consensualismului, care reprezintă
regula în această materie. Potrivit acestui principiu, „contractul este consensual atunci când se formează
prin simplul acord de voință al părților” (art. 1.174 alin. (2) din Codul civil). Prin urmare, pentru
formarea valabilă a unui contract este suficientă simpla manifestare de voință a părților (spre exemplu,
vânzarea-cumpărarea unui bun mobil).
Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități
prevăzute de lege (art. 1.174 alin. (3) din Codul civil). Contractul solemn reprezintă o excepție de la regula
consensualismului. Pentru încheierea valabilă a contractului solemn este necesară, pe lângă manifestarea
de voință, și respectarea unor cerințe de formă, prevăzute de lege. Forma solemnă pentru astfel de contracte
este o condiție de validitate. Dintre contractele solemne exemplificăm: donația, ipoteca, vânzarea-
cumpărarea ce are ca obiect un teren, contractul de societate prin care se constituie o societate pe acțiuni
prin subscripție publică.
Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea unui bun
debitorului (art. 1.174 alin. (4) din Codul civil). Și contractul real este o excepție de la principiul
consensualismului, deoarece pentru încheierea sa valabilă este necesară, pe lângă manifestarea de voință,
și predarea, adică remiterea bunului (spre exemplu, împrumutul, depozitul, darul manual, transportul, gajul
cu deposedare, comodatul).
Clasificarea nu este absolută, deoarece același contract consensual, ca regulă, poate fi solemn ca excepție;
exemplificăm, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare care este consensual ca regulă, însă dacă
are ca obiect un imobil (teren, construcție) dobândește caracter solemn; contractul de donație este solemn,
însă darul manual, care este o specie a donației, este un contract real (spre exemplu, darul manual ce are
ca obiect o carte sau un buchet de flori). Clasificarea este importantă din perspectiva aprecierii valabilității
(validității) contractelor. Prin urmare, nerespectarea unei forme impuse de lege – adică înscrisul autentic
pentru contractul de donație sau pentru contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil – atrage după sine
sancționarea contractului cu nulitatea absolută, care îl desființează, considerându-se că nu a fost încheiat
niciodată.

2. După numărul obligațiilor la care dă naștere, contractul poate fi sinalagmatic sau unilateral.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune
obligații în sarcina ambelor părți. (art. 1.171 din Codul civil)
Contractul sinalagmatic dă naștere la obligații pentru ambele părți contractante, astfel încât fiecare
parte are concomitent și drepturi și obligații reciproce, fiind în același timp și creditor și debitor din
momentul încheierii acestuia. Reciprocitatea obligațiilor presupune că aceste drepturi și obligații au ca
izvor comun același contract. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are,
în principal, obligațiile de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului, de a preda bunul în
materialitatea lui și de a-l garanta pe cumpărător pentru viciile lucrului vândut, iar cumpărătorul are, în
principal, obligațiile de a plăti prețul și de a lua în primire bunul.

1
 În cazul contractului unilateral, numai o parte se obligă, iar cealaltă parte nu are, prin urmare, nicio
obligație.
Caracterul unilateral se păstrează chiar dacă pe parcursul executării contractului se nasc obligații și
în sarcina celeilalte părți3, în speță în sarcina creditorului. Spre exemplu, în cazul contractului de depozit,
în care deponentul va trebui să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu bunul, și anume cheltuieli
suplimentare de întreținere în funcție de natura bunului depozitat (de hrănire, temperatură, lumină, apă
etc.). Clasificarea are importanță din perspectiva regimului juridic diferit pe care le au viciile de
consimțământ4.

3. După scopul urmărit de părți la încheierea lui, contractul poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit
(art. 1.172 din Codul civil).
Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor
asumate este cu titlu oneros.
Avantajul avut în vedere în principal constă într-un folos patrimonial urmărit de fiecare parte, astfel
încât prestației uneia dintre părți îi corespunde contraprestația celeilalte părți. Spre exemplu, în cazul
contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmărește să obțină suma de bani (prețul), iar cumpărătorul
urmărește să procure bunul ce formează obiectul contractului, în schimbul sumei de bani respective.
Exemplificăm contracte cu titlu oneros: de schimb, de locațiune, de închiriere, de antrepriză, de împrumut
cu dobândă.
Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu fără a
obține în schimb vreun avantaj este cu titlu gratuit.
Procurarea unui folos patrimonial ori săvârșirea unui serviciu, gratuit, fără a se urmări realizarea vreunui
contraechivalent, reprezintă un contract cu titlu gratuit. Spre exemplu, contractul de donație, depozitul
gratuit, împrumutul fără dobândă (cu titlu gratuit).
Importanța clasificării constă în următoarele1:
– în ceea ce privește capacitatea părților care încheie contractul, legea civilă este mai restrictivă în privința
încheierii contractelor cu titlu gratuit;
– în ceea ce privește condițiile de formă, legea civilă este mai exigentă pentru contractele cu titlu gratuit,
deoarece se cere forma solemnă pentru încheierea lor în principiu (înscrisul autentic).

4. După cum drepturile și obligațiile (adică prestațiile) părților în momentul încheierii contractului sunt
sau nu cunoscute, sau întinderea acestora este ori nu determinată sau determinabilă, contractul poate fi
comutativ sau aleatoriu (art. 1.173 din Codul civil).
Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor
părților este certă (cunoscută), iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Spre
exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, de schimb, de antrepriză, de locațiune.
Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia
dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depinde de un eveniment
viitor și incert.
Aleatoriu are semnificația de întâmplător, care depinde de șansă. Prin urmare, specificul contractului
aleatoriu constă în faptul că, încă din momentul încheierii lui, părțile se supun șansei de a câștiga și riscului
de a pierde, raportate la un eveniment viitor și nesigur ca realizare2. Părțile nu cunosc deci la data încheierii
contractului întinderea obligațiilor lor, aceasta depinzând de o împrejurare viitoare, incertă. Exemplificăm
următoarele contracte aleatorii: contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, jocul la loto sau la
pronosport, prinsoarea.

2
5. După raportul care există între ele, contractele pot fi principale și accesorii.
Este principal contractul care are existență de sine stătătoare, independentă, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui contract. În marea lor majoritate contractele sunt principale.
Este accesoriu contractul care, prin natura lui, nu are existență de sine stătătoare, soarta sa
depinzând de cea a altui contract, principal. Spre exemplu, un contract de împrumut ce are ca obiect o
sumă de bani este principal. Împrumutul respectiv a fost garantat cu o ipotecă sau cu un gaj. Gajul și
ipoteca sunt contracte accesorii care depind, în ceea ce privește executarea lor, de restituirea sau
nerestituirea sumei de bani împrumutate. Clasificarea este importantă din perspectiva raportului dintre ele,
raport căruia i se aplică regula „accesorium sequvitur principalem” adică „accesoriul servește
principalului”.

6. În funcție de modalitatea de încheiere a lor, contractele pot fi strict personale și contracte care se
încheie și prin reprezentare.
Este strict personal contractul care nu poate fi încheiat decât personal. În această categorie
includem contractul de consulting-engineering sau contractul de mandat. Contractele strict personale sunt
o excepție de la contractele care se încheie prin reprezentare. Marea majoritate a contractelor se încheie
prin reprezentare (prin mandatar), acestea reprezentând regula în materia încheierii contractelor.

7. După reglementarea și denumirea lor legală1, contractele pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).
Este tipic contractul care are o denumire stabilită de lege și o reglementare expresă (spre exemplu,
contractele de vânzare-cumpărare, de mandat, de comision, de schimb).
Este atipic contractul care nu are o reglementare expresă și o denumire proprie.
Prin intervenția legii, un contract atipic poate deveni tipic, spre exemplu, contractul de sponsorizare sau
de hotelărie (potrivit Codului civil). Exemplificăm următoarele contracte nenumite: de asistență juridică,
de prestări servicii, de impresariat artistic (ce pot avea ca model un contract de prestări servicii), de
furnizare (de energie termică sau de servicii de telefonie mobilă).
De asemenea, sunt multe contracte care se încheie de profesioniști și care nu sunt reglementate de Codul
civil2. Spre exemplu, contractul de credit bancar ce reprezintă principalul contract pe care societățile
bancare le încheie în activitatea lor. Acesta conține, ca reglementare, doar depozitul de fonduri în bancă,
facilitarea de credit, închirierea de casete de valori, contul curent4. De asemenea, intră în categoria
contractelor nenumite multe contracte care se încheie între acţionari sau asociaţi în vederea gestiunii
comune a politicii faţă de societatea emitentă a acţiunilor sau a părţilor sociale, spre exemplu, acordurile
extrastatutare între acţionari (shareholders agreements), clauzele de preferinţă (preempţiune) şi de
agrement.
Clasificarea este importantă din perspectiva regulilor aplicabile contractului nenumit, și anume unui astfel
de contract i se aplică dispozițiile art. 1.168 din Codul civil, care prevede: „contractelor nereglementate
de lege li se aplică prevederile prezentului capitol (adică regulile generale în materia contractelor1, n.a.),
iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă
cel mai mult”.

8. După modul de executare, contractele pot fi cu executare dintr-o dată (uno ictu) și cu executare
succesivă.
Cu executare dintr-o dată este contractul a cărui executare implică o singură prestație din partea
celui care se obligă (a debitorului). Acest tip de contract se mai numește și cu executare instantanee. Spre
exemplu, darul manual, ca varietate a donației.

3
 Cu executare succesivă este contractul a cărui executare implică mai multe prestații eșalonate în
timp (spre exemplu, contractul de locațiune, donația cu sarcină de întreținere).
Importanța clasificării presupune mai multe aspecte:
– consecințele neexecutării culpabile sunt: pentru contractele sinalagmatice cu executare dintr-o dată se
aplică rezoluțiunea (ca modalitate prin care se desființează contractul; rezoluțiunea își produce efecte
și pentru trecut (ex tunc) și pentru viitor (ex nunc)), pentru contractele cu executare succesivă se aplică
rezilierea (care desființează contractul producând efecte numai pentru viitor (ex nunc));
– efectele nulității; nulitatea contractului cu executare dintr-o dată produce efecte și pentru trecut (ex
tunc), considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată; nulitatea contractului cu executare
succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).

9. După modalitatea de încheiere a lor, având sau nu la bază negocierea, contractele pot fi negociate, de
adeziune și obligatorii.
Contractul negociat este rezultatul discuțiilor, al negocierilor dintre părțile eventualului contract
cu privire la clauzele acestuia, fără a li se impune nimic din exterior. Spre exemplu, „vând Dacia
Logan în stare foarte bună, preț negociabil, tel. ...”. În cadrul acestei clasificări, contractele negociate
reprezintă regula.
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de
una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să
le accepte ca atare (art. 1.175 din Codul civil). În acest tip de contracte, eventualul aderent are numai două
opțiuni, de a încheia sau nu contractul pe care ofertantul l-a stabilit de la început, cu toate clauzele2. Sunt
contracte de adeziune: contractele de transport pe calea ferată, cu metroul, cu RATB, contractele de
furnizare de apă, de electricitate, de gaz, contractele dintre comercianți și consumatori, contractele de
telefonie fixă și mobilă, contractele ce privesc vizionarea de spectacole publice.
Pentru contractul obligatoriu, condițiile încheierii lui sunt impuse de lege, de autorități publice sau de
organisme profesionale1. Caracteristica acestui tip de contracte este că părțile nu au nicio opțiune în privința
încheierii sau neîncheierii lor. Exemplificăm, în acest sens, asigurarea de răspundere civilă pentru
proprietarii de autovehicule și asigurarea obligatorie de locuințe.

10. După structura lui, contractul poate fi simplu sau complex2. Contractul complex este denumit de Codul
civil contract-cadru.
Contractul simplu se compune dintr-o singură operațiune juridică, spre exemplu, contractele de schimb,
de vânzare-cumpărare, de donație, de mandat, de comision, de locațiune.
Contractul-cadru se realizează prin mai multe operațiuni juridice. Contractul-cadru este acordul
prin care părțile convin să negocieze să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror
elemente esențiale sunt determinate de acesta (art. 1.176 alin. (1) din Codul civil).
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum
și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare (art. 1.176 alin. (2) din Codul
civil). Un exemplu de contract-cadru este contractul de leasing, care conține în cuprinsul acestuia
contractele de vânzare-cumpărare, de mandat, de locațiune și o promisiune unilaterală de vânzare.
2. Încheierea contractului

1. Principiile ce guvernează contractul

Atât în faza precontractuală, aceea a negocierii, cât și la încheierea și pe tot parcursul executării sale,
contractul este guvernat de două principii: libertatea de a contracta și buna-credință1.

4
 „Libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice și juridice o au, conform
legii, de a crea contracte și de a le stabili conținutul”.
Codul civil definește libertatea contractuală la art. 1.169, potrivit căruia „părțile sunt libere să încheie
orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și
de bunele moravuri”.
Singurele îngrădiri ale libertății contractuale sunt ordinea publică și bunele moravuri, pe care niciunui
subiect de drept nu îi este permis să le încalce3.
Buna-credință guvernează întreaga materie a Codului civil, inclusiv materia contractelor. Astfel,
„părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe
tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”. (art. 1.170 din Codul civil).
2. Condițiile de validitate, esențiale pentru încheierea contractului (condiții de fond)
2.1. Principiul libertății formei
Potrivit Codului civil în vigoare, încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voință
al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art. 1.178). Prin
această dispoziție se reglementează principiul libertății formei în materia încheierii contractului.
Forma contractului este acea condiție ce constă în modalitatea de exteriorizare a acordului de voință
făcută cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic2.
Potrivit art. 1.179 din Codul civil, condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
Aceste condiții se mai numesc și de fond sau intrinseci, pentru că țin de voința internă (reală) a părților,
spre deosebire de condițiile care privesc forma contractului, ca modalitate de exteriorizare a acordului de
voință.3
2.2. Capacitatea de a contracta
Capacitatea de a contracta pentru persoana fizică
Poate contracta orice persoană care este capabilă, adică ce are capacitate de exercițiu. Codul civil prevede
în acest sens că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voință al părților (art.
1.178).
Prin urmare, „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită
să încheie anumite contracte” (art. 1.180 din Codul civil). În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au
capacitate de exercițiu, deci nu sunt capabile, următoarele persoane:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– interzisul judecătoresc.
O persoană fizică ce este capabilă să contracteze are capacitate de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Între 14 și 18 ani, persoana fizică are capacitate de exercițiu restrânsă.
Poate încheia singur anumite contracte, potrivit Codului civil:

5
– minorul care a împlinit vârsta de 14 ani – acesta poate face singur acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și
care se execută la data încheierii lor (art. 41 alin. (3));
– minorul care a împlinit vârsta de 15 ani – acesta poate încheia acte juridice referitoare la munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, caz în care
minorul exercită singur drepturile și îndeplinește tot astfel obligațiile născute din aceste acte.
Persoana fizică cu capacitate de exercițiu deplină nu are, în principiu, nicio restricție în privința
încheierii contractelor.
Capacitatea deplină începe la împlinirea vârstei de 18 ani, cu două excepții, conform Codului civil:
– de la 16 ani, minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu prin efectul căsătoriei (art. 39);
– de la 16 ani, minorului i se poate recunoaște de către instanța de tutelă capacitate deplină de exercițiu
(art. 40).

Potrivit art. 44 din Codul civil, actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3) din Codul
civil, precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare
este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Cel lipsit de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru
incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.

Capacitatea de a contracta pentru persoana juridică

Și pentru persoana juridică, regula este principiul capacității de a contracta, astfel că persoana juridică
poate avea orice drepturi și obligații civile, cu excepția acelora care, prin natura lor sau potrivit legii,
nu pot aparține decât persoanei fizice (art. 206 alin. (1) din Codul civil).
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din Codul civil). De la această dată, persoana
juridică are deci capacitate de exercițiu, respectiv aptitudinea de a-și exercita drepturile și de a-și
îndeplini obligațiile. Organele de administrare se constituie la data înființării persoanei juridice, dată
de la care se și dobândește capacitatea de folosință.
Atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu ale persoanei juridice încep la aceeași dată, care este
însă diferită în funcție modul de înființare a persoanei juridice. Până la data constituirii organelor
de administrare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică, adică
pentru constituirea sa valabilă, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau juridice
desemnate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).
Li se recunoaște astfel persoanelor juridice supuse înregistrării și o capacitate de folosință anticipată care
începe chiar de la data actului de înființare, dată de la care poate să dobândească drepturi și să-și asume
obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil (art. 205 alin.
(3) din Codul civil).
Prin act de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice și, după caz, statutul acesteia (art.
194 alin. (2) din Codul civil).
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, principiul capacității de a încheia contracte este
subordonat principiului specialității capacității de folosință, potrivit căruia persoanele juridice pot avea
„doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege,
actul de constituire sau statut” (art. 206 alin. (2) din Codul civil). O excepție de la regula capacității de
folosință anticipată recunoscută doar în legătură cu nașterea valabilă a persoanei juridice supuse înregistrării
este reglementată în legătură cu liberalitățile.

6
 Actele juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea civilă a persoanelor
juridice sau cu nerespectarea principiului specialității capacității de folosință pentru persoanele fără scop
patrimonial sunt lovite de nulitate absolută, fiind vorba de nerespectarea unor condiții de fond, esențiale
și de validitate a contractului (art. 206 alin. (3) din Codul civil).
2.3. Consimțământul valabil încheiat
Consimțământul poate fi definit ca fiind manifestarea în exterior a hotărârilor (voințelor) ambelor părți
contractante. Prin urmare, contractul ca produs al consimțământului este rezultatul întâlnirii dintre voințele
individuale ale viitoarelor părți contractante1.

Doctrina juridică a lansat și teoria formării progresive a consimțământului în materie contractuală,

văzută drept un instrument de adaptare a întinderii consimțământului. Prin această teorie a fost abandonată
concepția clasică potrivit căreia contractul se formează instantaneu, respectiv încheierea contractului
rezultă în mod spontan din simplul acord de voință reprezentat de un schimb de consimțăminte. Teoria
menționată arată că există situații în care primul contact juridic dintre eventualele părți ale viitorului
contract reprezintă doar nașterea unui consimțământ parțial, a cărui completare se va face apoi
progresiv, în intervalul de reflexie autoprocurat de părți sau alocat de legiuitor „părții slabe”.
2.3.1. Formarea contractului
Formarea contractului necesită analiza următoarelor aspecte: încheierea contractului, momentul și locul
încheierii contractului, momentul și locul încheierii contractului la distanță, momentul și locul
încheierii contractului prin mijloace electronice, oferta de a contracta, acceptarea ofertei, forma
ofertei și a acceptării.
a) Încheierea contractului
Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a
unei oferte de a contracta (art. 1.182 alin. (1) din Codul civil). Negocierea presupune ca părțile să se pună
de acord asupra elementelor esențiale ale contractului. Elementele secundare ale acestuia pot fi stabilite
ulterior de către părți sau chiar de către altă persoană decât părțile contractante. Dacă asupra acestor
elemente secundare părțile nu se înțeleg, sau nu sunt de acord cu decizia părții căreia i s-a încredințat această
sarcină, oricare parte poate cere instanței să dispună completarea contractului, în funcție de împrejurări, de
natura contractului și de intenția părților. Formarea contractului este guvernată de principiul libertății
de voință a părților de a încheia sau nu un contract, înțelegându-se prin aceasta că părțile sunt libere
să inițieze, să desfășoare sau să rupă negocierile, nefiind răspunzătoare pentru nereușita acestora
(art. 1.183 alin. (1) din Codul civil).
Pe parcursul negocierilor, părțile trebuie să respecte anumite exigențe care țin de buna-credință, de
obligația de confidențialitate sau chiar de forma contractului.
Prin urmare:
– este interzisă orice limitare sau excludere a bunei-credințe prin convenție între părți. Se încalcă
buna-credință dacă se constată conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a
încheia contractul, ajungând chiar până la ruperea negocierilor. Partea căreia i se impută această
atitudine de rea-credință răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți (art. 1.183 alin. (3) și (4) din
Codul civil);
– dacă una dintre părți îi comunică celeilalte o informație confidențială, aceasta din urmă este obligată
să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul.
Nerespectarea acestei obligații atrage după sine răspunderea părții în culpă (art. 1.184 din Codul civil);

7
– dacă asupra unui anumit element de care depinde încheierea contractului, sau asupra unei anumite
forme, există un dezacord, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la
acestea (art. 1.185 din Codul civil).

b) Momentul și locul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlnește cu acceptarea. Momentul încheierii
contractului diferă după cum este vorba de contracte încheiate între prezenți sau între absenți 1 (prin
corespondență). Dacă viitoarele părți contractante sunt prezente în același loc, contractul se consideră
încheiat în momentul / și prin realizarea acordului de voință sau al exprimării consimțământului lor2.
Dacă viitoarele părți contractante nu sunt prezente în același loc, ci în locuri diferite, la distanță una
de cealaltă, contractul se consideră că se încheie între absenți3, iar acordul de voință se realizează prin
formularea unei oferte urmate de acceptare4. Pentru contractul care se încheie între absenți, Codul civil
consacră teoria recepțiunii5, adoptată de doctrină și de practică, potrivit căreia contractul se consideră
încheiat în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință
de ea din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1.186 alin. (1)). Se consideră astfel că simpla primire de
către ofertant a corespondenței expediate de acceptant constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat
cunoștință de acceptare1. De asemenea, contractul se consideră încheiat și în cazul în care destinatarul
ofertei face un act corespunzător unui început de executare a contractului. Astfel, acesta se consideră
încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l
înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii
afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul civil).
Momentul încheierii contractului este important de stabilit din cel puțin următoarele motive2:
– din momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, adică se nasc drepturile și obligațiile
ce le revin părților;
– oferta este caducă (fără efect) numai până în momentul încheierii contractului;
– de la momentul încheierii contractului, dacă o parte nu își execută obligațiile, ea va răspunde din punct
de vedere contractual;
– dacă nu s-a încheiat contractul și una dintre părți – ofertantul sau destinatarul ofertei – o prejudiciază
pe cealaltă, răspunderea va fi delictuală (spre exemplu, în cazul unei oferte cu termen, ofertantul retrage
oferta înăuntrul termenului);
– în cazul unui conflict de legi în timp, contractului i se va aplica legea în vigoare la momentul încheierii
sale;
– din momentul încheierii contractului curg și se calculează termenele de prescripție extinctivă.
Locul încheierii contractului urmează aceleași reguli care se aplică și momentului încheierii contractului.
Dacă acesta se încheie între persoane prezente, locul încheierii lui este chiar cel unde se află părțile.
Atunci când contractul se încheie prin corespondență, de regulă, locul încheierii acestuia este acolo unde
acceptarea ofertei se întâlnește cu oferta, adică la ofertant (art. 1.186 alin. (1) din Codul civil). În cazul în
care contractul se încheie în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt
concludent fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între părți, al
uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul
civil), locul unde acceptarea ofertei se întâlnește cu oferta este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Deci
locul încheierii contractului este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Locul formării contractului
determină pentru anumite contracte competența instanței ce va fi sesizată cu litigiile decurgând din
executarea contractului3, iar în cazul conflictului de legi în spațiu, legea aplicabilă.

c) Momentul și locul încheierii contractului la distanță

8
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor
încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu
modificările ulterioare, reglementează drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu
profesioniştii, pentru asigurarea unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor şi o bună funcţionare a pieţei
(art. 1), referindu-se inclusiv la contractele la distanță. Contractul la distanță este orice contract încheiat
între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanţă
organizat, fără prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a
unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în care este
încheiat contractul (art. 2). Comerciantul care furnizează produse sau servicii are calitatea de ofertant, iar
consumatorii sunt destinatarii ofertei. Comerciantul, înainte de încheierea contractului la distanță, lansează
oferta, fiind obligat să informeze consumatorul în timp util, corect și complet despre conținutul acesteia.
Dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul primirii mesajului de
confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Locul încheierii lui fiind prin urmare la
comerciantul ofertant. OUG nr. 34/2014, ca și Codul civil, a adoptat teoria recepțiunii, sau sistemul
cunoașterii prezumate a conținutului acceptării1, în privința momentului și locului de încheiere a
contractului.

d) Momentul și locul încheierii contractului prin mijloace electronice

Contractele electronice sunt încheiate prin intermediul mijloacelor informatice. Aceste contracte sunt
reglementate de Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată, cu modificările ulterioare2.
Pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice3 nu este necesar consimțământul prealabil
al părților asupra utilizării mijloacelor electronice (art. 7 alin. (2)). Proba încheierii acestor contracte și a
obligațiilor care rezultă din ele este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie de probă și prevederilor
Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată.
Referitor la momentul încheierii contractelor electronice, Legea nr. 365/2002 prevede următoarele situații:
Prin derogare de la norma generală în materie, corespunzătoare teoriei recepțiunii (potrivit art. 1.186
alin. (1) din Codul civil), art. 9 alin. (1) instituie teoria informațiunii, prevăzând că „dacă părțile nu au
convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a
ajuns la cunoștința ofertantului”. Potrivit teoriei informațiunii, contractul se încheie în momentul în care
ofertantul ia cunoștință de cuprinsul acceptării1; locul încheierii contractului este, în acest caz, la
destinatarul ofertei (la ofertant).
Art. 9 alin. (2) din același act normativ, prima teză, prevede o situație specială pentru „contractul care,
prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestației caracteristice”,
caz în care „contractul se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început
executarea”. Locul încheierii contractului este la destinatarul ofertei (acceptant). În spiritul aceleiași
reglementări sunt dispozițiile art. 1.186 alin. (2) din Codul civil, și anume: „contractul se consideră încheiat
în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe
ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii
afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”.
În situația în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea, contractul se va
considera încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința sa (art. 9 alin.
(2) din Legea nr. 365/20022, a doua teză).
Potrivit art. 9 alin. (3), în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta
(având calitatea de ofertant) sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcută de furnizorul de servicii3
(având calitatea de beneficiar al ofertei de a contracta), furnizorul de servicii are obligația de a confirma
primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre următoarele moduri:

9
a) trimiterea unei dovezi de primire prin poșta electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare
individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;
b) confirmarea primirii ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea acesteia, de
îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiția ca această confirmare să poată fi
stocată și reprodusă de destinatarul serviciilor.
Oferta sau acceptarea ofertei, precum și confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei se consideră
primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze (art. 9 alin. (4) din Legea nr. 365/2002).
De asemenea, relevant în cazul determinării momentului încheierii unui contract este marcarea temporală
a documentelor și atestarea locului unde s-au încheiat acestea din partea furnizorului de servicii de
marcare temporală sau de către notarul public prin același procedeu tehnic1. Marcarea temporală este
reglementată de Legea nr. 451/2004 privind marca temporală, care stabilește regimul juridic al acesteia și
condițiile de furnizare a serviciilor de marcare temporală.
Marca temporală este o colecție de date în formă electronică, atașată în mod unic unui document electronic
și care certifică faptul că anumite date în formă electronică au fost prezentate la un moment de timp
determinat furnizorului de servicii de marcare temporală (art. 2 lit. b) din Legea nr. 451/2004).
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic operativ de evidență
cuprinzând momentul de timp la care au fost emise mărcile temporale (art. 5 alin. (1) din Legea nr.
451/2004).
Întrucât marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea nu prevede expres, se
apreciază2 ca fiind posibil ca notarul public să efectueze și operațiunea de marcare.

Consimțământul
e) Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui contract.
Aceasta se mai numește și policitațiune și este un act juridic unilateral, fiind rezultatul unei
singure voințe, a ofertantului sau a unei persoane care are inițiativa încheierii contractului (în
condițiile art. 1.188 alin. (2) din Codul civil.
Pentru a produce efecte, oferta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil,
prima teză);
– să fie fermă și neechivocă, adică să exprime intenția ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a treia teză); prin urmare,
oferta trebuie să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă și cu intenția de a
angaja din punct de vedere juridic (spre exemplu, o marfă expusă în vitrină fără preț nu are
valoarea unei oferte în scop de vânzare, ci reprezintă reclamă a mărfii respective în scop de
publicitate);
– să fie precisă și completă; să conțină suficiente elemente pentru formarea contractului, adică
oferta trebuie să fie precisă și completă în privința elementelor ce formează conținutul
ofertei (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a doua teză).
Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină
conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al contractului (art.
1.188 alin. (2) din Codul civil);
– să fie adresată unui destinatar, care, în principiu, potrivit Codului civil, trebuie să fie
determinat (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil).

10
 Clasificarea ofertei:
Oferta poate fi adresată, ca regulă, unei persoane determinate, dar și, prin excepție, unei
persoane nedeterminate (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil). De asemenea, nu constituie, prin
ea însăși, ofertă de a contracta solicitarea de a formula oferte adresată uneia sau mai multor
persoane determinate. Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este
precisă, nu are valoare de ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de
negociere (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil).
Prin excepție, propunerea adresată unor persoane nedeterminate valorează ofertă dacă
aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, neîndoielnic, din împrejurări (spre exemplu,
staționarea taxiurilor în spațiul destinat parcării acestora). În aceste cazuri, revocarea ofertei
adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu
oferta însăși sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.
Oferta poate fi cu termen și fără termen de acceptare.
Oferta cu termen trebuie menținută până la expirarea termenului. Înăuntrul acestui termen oferta
este irevocabilă. De asemenea, oferta este irevocabilă în temeiul acordului părților, al practicilor
stabilite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor (art. 1.191 din Codul
civil). Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect, este caducă. Oferta
fără termen poate fi adresată unei persoane prezente sau unei persoane absente.
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente trebuie acceptată de îndată,
în caz contrar rămâne fără efect (devine caducă). Se consideră ofertă fără termen de acceptare
adresată unei persoane prezente oferta transmisă prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de
comunicare la distanță (art. 1.194 alin. (2) din Codul civil).
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane absente trebuie menținută un termen
rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze
acceptarea.
Oferta fără termen de acceptare poate fi revocată oricând până la încheierea contractului.
Revocarea nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca acesta
să fi expediat acceptarea, iar în cazul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt
concludent care determină încheierea contractului, înaintea săvârșirii acestuia.
Oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în
termenul rezonabil sau dacă destinatarul o refuză. Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage
caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii o impune.

f) Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei reprezintă consimțământul destinatarului ofertei de a încheia contractul.
Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie concordantă cu oferta. Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: a)
cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite; b) nu respectă forma
cerută anume de ofertant; c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă. Răspunsul
destinatarului care nu concordă cu oferta este considerat contraofertă (art. 1.197 din Codul
civil);

11
 să fie neîndoielnică. Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în
mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată (art. 1.196
alin. (1) din Codul civil, prima teză);
să ajungă în termen la autorul ofertei (art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, a doua teză).
Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă oferta a fost făcută
fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare (cu excepția art. 1.186 alin. (2)
coroborat cu art. 1.193 alin. (2) din Codul civil)1.
Codul civil permite, prin excepție, și acceptarea tardivă; aceasta produce efecte numai dacă
autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului (art. 1.198
alin. (1) din Codul civil). De asemenea, acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după
expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul
nu îl înștiințează despre aceasta de îndată (art. 1.198 alin. (2) din Codul civil);
trebuie să fie comunicată ofertantului. Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora
produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia
cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile. Comunicarea trebuie făcută prin
mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților,
din practicile stabilite între acestea sau din alte împrejurări nu rezultă contrariul (art. 1.200 alin.
(1) și (2) din Codul civil). Atât oferta, cât și acceptarea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la
destinatar anterior sau concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea (art. 1.199 din Codul
civil).

g) Forma ofertei și a acceptării

Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului
(art. 1.187 din Codul civil). Spre exemplu, dacă pentru contractul ce urmează a se încheia legea
cere forma autentică (solemnă), oferta și acceptarea trebuie să îmbrace aceeași formă.
2.3.2. Valabilitatea consimțământului
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie serios,
liber și exprimat în cunoștință de cauză (art. 1.204 din Codul civil).
De asemenea, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ, respectiv care are reprezentarea consecințelor (efectelor) juridice ale încheierii
actului în cauză. Lipsa discernământului la încheierea actului sancționează actul respectiv cu
nulitatea relativă, și anume: a) este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul
încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputința de a-și da
seama de urmările faptei sale (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu, o persoană este
în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale dacă fie este minoră, datorită vârstei (ca
stare constantă, până la împlinirea vârstei care îi permite să încheie acte juridice), fie se află în
stare de ebrietate, de somnambulism, de mânie puternică, sub influența unor substanțe stupefiante
(ca stare vremelnică)); b) poate fi anulat contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub
interdicție dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau
îndeobște cunoscute (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu, interdicția este pusă prin
hotărâre judecătorească). Principiul libertății încheierii unui act juridic poate fi încălcat prin
intermediul viciilor de consimțământ ce alterează voința persoanei care în mod potențial dorește
să încheie actul respectiv.

12
Prin urmare, exprimarea liberă a consimțământului, ca și condiție de valabilitate a acestuia, este
afectată de următoarele vicii: eroare, dol, violență și leziune (art. 1.206 alin. (1) și (2) din Codul
civil).

Eroarea este falsa reprezentare a realității din mintea unei părți, la încheierea contractului
(actului juridic)1. Partea care se află în eroare la încheierea contractului poate cere anularea
acestuia, „care, sub aspect terminologic, trebuie înțeleasă ca atrăgând nulitatea relativă”2. Nu
orice falsă reprezentare a realității constituie însă viciu de consimțământ, ci numai eroarea
esențială. Partea care, la momentul încheierii contractului, se află într-o eroare esențială (într-
una dintre condițiile de mai sus) poate cere anularea acestuia dacă cealaltă parte știa sau, după caz,
trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului
(art. 1.207 alin. (1) din Codul civil).
Codul civil consideră că eroarea este esențială, potrivit art. 1.207 alin. (2):
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio și error in
corpore); eroarea poartă asupra naturii contractului, spre exemplu, în cazul în care o parte
crede în mod greșit că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de întreținere3, în realitate
fiind vorba de un contract de vânzare fără astfel de clauză; eroarea poartă asupra obiectului
contractului, spre exemplu, în cazul în care o parte crede că va cumpăra un anumit bun (un
teren), iar cealaltă parte vrea să vândă un alt bun (o construcție);
2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu
s-ar fi încheiat (error in substantia); calitățile obiectului sunt tocmai cele care au determinat
încheierea contractului, ceea ce înseamnă că în lipsa acestor calități – asupra cărora poartă
eroarea – contractul nu s-ar fi încheiat1;
3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența
căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona); spre exemplu, în cazul contractelor
încheiate intuitu personae2, când s-a încheiat un contract de intermediere (mandat sau
comision etc.) în considerarea persoanei intermediarului (mandatarului sau comisionarului
etc.).
De asemenea, nu este esențială eroarea care privește simplele motive ale contractului, cu
excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare (art.
1.207 alin. (4) din Codul civil).
În funcție de natura realității falsificate, eroarea poate fi de fapt și de drept. Eroarea de fapt
este falsa reprezentare a unei situații faptice existente la încheierea unui contract, cum sunt
situațiile de eroare esențială prezentate mai sus. Eroarea de drept este esențială, și prin urmare
conduce la anularea contractului atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit
voinței părților, pentru încheierea contractului (art. 1.207 alin. (3) din Codul civil)4.
Dolul este fapta unei părți a unui eventual contract fie de a induce în eroare cealaltă parte
prin manopere viclene, dolosive, pentru a o determina să încheie contractul, fie a omite, în
mod fraudulos, de a o informa asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie
(art. 1.214 alin. (1) din Codul civil). Dolul este prin urmare o eroare provocată, spre deosebire de
eroarea menționată anterior, care este spontană. Dolul, ca fapt delictual, presupune că provine din
partea unei persoane care urmărește să încheie un contract, astfel:
– acțiunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclene, ca faptă delictuală comisivă;

13
– omisiunea, cu intenție frauduloasă, de a nu informa anumite împrejurări, despre care, în
cunoștință de cauză, cealaltă parte n-ar fi încheiat contractul.
Dolul poate proveni de la o parte contractantă, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeilalte părți, dar și de la un terț.
Anularea contractului poate fi cerută în toate cazurile, indiferent de la cine provine dolul,
însă în următoarele condiții:
– partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă
eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială (art. 1.214 alin. (2) din Codul civil); înseamnă că
anularea se poate cere și pentru provocarea uneia dintre erorile neesențiale reglementate de
Codul civil (eroarea scuzabilă (art. 1.208 alin. 1 din Codul civil), eroarea asumată (art. 1.209
din Codul civil), simpla eroare de calcul (art. 1.210 din Codul civil), eroarea ce poartă asupra
declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact (art. 1.211 din Codul civil));
– contractul este anulabil și atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părți (art. 1.214 alin. (3) din Codul civil);
– partea care este victima dolului unui terț – străin de contract – poate cere anularea doar dacă
cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului
(art. 1.215 alin. (1) din Codul civil); prin urmare, dolul nu se impută contractantului dacă se
dovedește că acesta nu a cunoscut manoperele dolosive ale terțului. Independent de anularea
contractului, autorul răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta;
– dolul trebuie dovedit de către partea care se consideră victima acestuia, prin urmare dolul nu
se presupune (art. 1.214 alin. (4) din Codul civil). Fiind vorba despre o faptă delictuală, dovada
dolului se face prin orice mijloc de probă1. Sancțiunea aplicabilă în cazul dovedirii dolului este
anularea actului (nulitate relativă), iar în ipoteza în care se constată un prejudiciu din partea
autorului dolului, acesta „răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta” (art. 1.215 alin. (2)
din Codul civil). De asemenea, cel al cărui consimțământ a fost viciat prin dol are dreptul de a
pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a
solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățit (art. 1.257 din Codul civil).

Violența este inducerea unei temeri justificate, fără drept, de la cealaltă parte sau de la un
terț pentru a determina o persoană să încheie un contract. Partea victimă a violenței, a
sentimentului de teamă care i-a fost indus, poate cere anularea contractului încheiat sub imperiul
acestei temeri. De reținut că, în lipsa acestei amenințări, victima violenței nu și-ar fi dat
consimțământul la încheierea contractului. Violența este viciu de consimțământ și atrage anularea
contractului când este îndreptată nu numai împotriva persoanei contractantului, ci și împotriva
unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei
consimțământ a fost viciat (art. 1.216 alin. (3) din Codul civil). Violența poate privi: viața,
onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind expuse sub imperiul amenințării unui pericol grav
și iminent (art. 1.216 alin. (2) din Codul civil).
Nu atrage anularea contractului:
– simpla temere izvorâtă din respect (temere reverențiară), neînsoțită de violență (art. 1.219 din
Codul civil) (spre exemplu, o persoană încheie un contract cu o alta din respect față de vârsta
acesteia, față de profesia pe care o are, aceasta din urmă nefăcând față de prima vreo presiune
în sens de amenințare);

14
– încheierea unui contract de către o parte aflată în stare de necesitate, decât dacă cealaltă
parte a profitat de această împrejurare (art. 1.218 din Codul civil) (spre exemplu, o persoană
vinde un bun deoarece are nevoie urgentă de bani, în acest caz contractul nefiind anulabil; nu
este aceeași situație când o parte vinde un bun, iar cumpărătorul îi dă o sumă de bani mult
mai mică decât valorează bunul, ceea ce înseamnă că profită de starea de necesitate a
vânzătorului, aceasta conducând la anularea contractului).

Violența este reglementată de Codul civil ca provenind și de la un terț; aceasta atrage anularea
contractului, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat cunoștea sau, după caz,
ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț (art. 1.220 alin. (1) din Codul civil).
În cazul constatării violenței, independent de anularea contractului, autorul violenței
răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta (art. 1.220 alin. (2) din Codul civil). Sancțiunea este
anularea contractului (nulitatea relativă), și independent de aceasta trebuie acoperit prejudiciul
dacă acesta s-a constatat (prin acțiunea în răspundere civilă).

Leziunea este atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestații (art. 1.221 alin. (1) din Codul civil). Din această definiție rezultă cele
două elemente ale leziunii, ca viciu de consimțământ:
– disproporția între prestațiile părților (elementul material, obiectiv);
– profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți
(elementul subiectiv).
Leziunea privește atât persoana minoră, cât și pe cea majoră.
În cazul minorului, leziunea există și atunci când acesta își asumă o obligație excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul
circumstanțelor (art. 1.221 alin. (3) din Codul civil).
Și în privința majorului, leziunea este recunoscută. Prin urmare, se admite acțiunea în anulare
dacă diferența de prestație depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată (art. 1.222 alin. (2) din Codul civil).
Din categoria actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, Codul civil exclude contractele
aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1.224 din Codul civil).
Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate opta între anularea contractului
și reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită (art. 1.222
alin. (1) din Codul civil). Chiar dacă partea optează pentru promovarea acțiunii în anulare, instanța
va putea să mențină contractul în situația în care cealaltă parte oferă în mod echitabil o reducere a
propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații. Dreptul la acțiunea în anulare sau la
reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului
(art. 1.223 din Codul civil).

15
16