CONTRACTUL- IZVOR DE OBLIGAȚII CIVILE

I. Prezentare teoretică

Noțiuni introductive. Clasificare

Noțiune acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic- art. 1166 Cod civil
Reguli Toate contractele se supun regulilor generale reglementate de Codul civil-
aplicabile Cartea a V-a- despre obligații. Regulile particulare referitoare la anumite
contracte sunt prevăzute fie în materia contractelor speciale din Codul civil,
fie în legi speciale- art. 1167 Cod civil.
Contractelor nenumite li se aplică prevederile generale în materia
contractelor, iar dacă acestea nu sunt suficiente, se vor aplica regulile
speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult- art. 1168
Cod civil.
Dispoziții -Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat
tranzitorii în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi
încetarea sa- art. 102 alin. (1) din Legea 71/2011;
-Există și posibilitatea de excepție ca dispozițiile Codului actual să se aplice
și anumitor contracte încheiat sub imperiul Codului civil anterior; spre
exemplu, dispoziţiile art. 1.807 din Codul civil sunt aplicabile contractelor de
sublocaţiune încheiate după data intrării în vigoare a Codului civil, chiar şi în
cazurile în care contractul de locaţiune s‑a încheiat anterior acestei date- art.
128 din Legea 71/2011.

Clasificare Contracte unilaterale și contracte sinalagmatice

după criteriul a)-contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naștere la
conținutului obligaţii în sarcina unei singure părţi, astfel încât o parte este numai creditor,
iar cealaltă numai debitor. Exemple de contracte unilaterale: contractul de
donație, contractul de împrumut de folosință, contractul de împrumut de
consumație (chiar dacă părțile ar stabili o dobândă), contractul de mandat
neremunerat, contractul de depozit neremunerat;
- contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în
sarcina ambelor părți- art. 1171 teza a II-a Cod civil. Caracterul unilateral s-ar
pierde în situația în care drepturile și obligațiile care s-ar naște ar avea un
caracter reciproc și interdependent (cum este cazul contractului de donație
cu sarcină, având în vedere că în limita sarcinii impuse contractul are un
caracter sinalagmatic).
Precizare: a nu se confunda actul juridic unilateral cu contractul unilateral.
Spre deosebire de actul unilateral care reprezintă rezultatul voinței unei
singure persoane, contractul unilateral reprezintă manifestarea de voințe
dintre două părți contractante care dau naștere unor obligații în sarcina unei
părți, chiar dacă executarea contractului ar presupune obligații în sarcina
ambelor părți.
b) -contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt acele contracte
care dau naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, astfel încât fiecare
dintre acestea au concomitent atât calitatea de creditor, cât şi de debitor.
Exemple de contracte sinalagmatice: contractul de vânzare, contractul de
schimb, contractul de locațiune, contractul de depozit cu titlu oneros,
contractul de întreținere.
- Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt
reciproce și interdependente- art. 1171 teza I Cod civil. Astfel, de esența
contractelor sinalagmatice este reciprocitatea și interdependența
prestațiilor la care părțile se obligă.
Precizare: în cazul contractelor sinalagmatice, obligaţiile care revin fiecărei
părţi contractante trebuie să îşi aibă cauza juridică în obligaţiile reciproce ale
celeilalte părţi, obligaţiile neputând exista una fără cealaltă. Având în vedere
aceste considerente și pentru a evidenția existența cauzei juridice în
obligațiile reciproce ale celeilalte părți, se poate lua drept exemplu contractul
de vânzare în cazul căruia vânzătorul se obligă să transfere dreptul de
proprietate şi să predea bunul, iar cumpărătorul se oblige să plătească preţul
vânzării. Astfel, obligaţia vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate
şi cea de a preda bunul vândut îşi au cauza juridică în obligaţia
cumpărătorului de plată de preţului.
Precizare: anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, în literatura de
specialitate s-a făcut vorbire şi despre categoria contractelor sinalagmatice
imperfecte, o categorie intermediară între contractele sinalagmatice şi
contractele unilaterale. Acestea sunt contracte concepute iniţial drept
contracte unilaterale, care pe parcursul existenţei lor dau naştere la obligaţii
şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual (de exemplu, în
contractul de depozit gratuit, dacă depozitarul face anumite cheltuieli de
conservare a bunului, deponentul va fi obligat să restituie aceste cheltuieli).
Clasificare Contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit
după criteriul
scopului de a)Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care fiecare
urmărit parte urmărește o contraprestaţie în schimbul folosului patrimoniului
părți procurat celeilalte părţi. Potrivit dispozițiilor legale, contractul prin care
fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor
asumate este cu titlu oneros- art. 1172 Cod civil. Exemple de contracte cu
titlu oneros: contractul de vânzare, contractul de locațiune, contractul de
rentă viageră.
- Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte
comutative şi contracte aleatorii.
- Contractele comutative sunt acelea în care, la momentul
încheierii lor, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar
întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173 alin. (1)
noul Cod civil). Sunt contracte comutative: contractul de vânzare-cumpărare,
de schimb, locaţiune, antrepriză şi în general marea majoritate a contractelor.
- Contractele aleatorii sunt acele contracte care prin natura lor
sau prin voința părților oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și
o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depinde de un eveniment viitor
și incert (art. 1173 alin. (2) Cod civil). Exemple de contracte aleatorii:
contractul de asigurare, contractual de rentă viageră, contractual de
întreținere, contractul de vânzare a unui drept litigios.
În concluzie, contractul cu titlu oneros în cadrul căruia fiecare parte
dobândește o prestație cunoscută încă din momentul încheierii contractului
este comutativ. În schimb, când șansele de câștig sau riscurile de pierdere nu
sunt cunoscute la momentul încheierii contractului, acestea depinzând de un
eveniment viitor și incert, contractul este aleatoriu.
b)Contractele cu titlu gratuit sunt acele contracte în care una din părţi
se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial fără a primi ceva în
schimb. Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte
părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit
(art. 1172 alin. (2) Cod civil). Exemple de contracte cu titlu gratuit: contractul
de donație, contractul de împrumut de folosință, contractul de împrumut de
consumație fără dobândă, contractul de depozit neremunerat.
- Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte
dezinteresate și liberalități.
-Contractele dezinteresate sunt acele contracte prin intermediul cărora se
urmăreşte a se face un serviciu cuiva, fără micşorarea activului patrimonial,
cum este, spre exemplu, contractul de comodat, prin intermediul căruia se
transmite dreptul de folosinţă cu titlu gratuit (comodatarului), însă dreptul
de proprietate rămâne în continuare al proprietarului (comodantului), activul
patrimonial al acestuia neavând de suferit prin încheierea contractului de
comodat.
- Liberalităţile sunt reprezentate de acele contracte cu titlu gratuit prin
care o parte transmite un drept celeilalte părţi, activul său patrimonial
micşorându‑se. Intră în categoria liberalităţilor contractul de donaţie, activul
patrimonial al donatorului micşorându‑se, în timp ce activul patrimonial al
donatarului se măreşte în mod corespunzător.
- Precizare: Anumite contracte prin esenţa lor sunt cu titlu oneros
(contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, de închiriere).
Acestea nu pot fi contracte cu titlu gratuit; gratuitatea ar schimba însăşi
calificarea contractelor. În acelaşi timp, există şi contracte prin esenţa lor
gratuite, spre exemplu: contractul de comodat (împrumutul de folosinţă
gratuit). Astfel, dacă pentru folosinţa lucrului se va cere un echivalent,
contractul încetează să mai fie de comodat, dobândind o altă calificare,
respectiv de contract de închiriere.
Clasificare Contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale
după modul de a)Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin
formare simplul acord de voinţă al părţilor (solo consens), fără nicio altă formalitate
(art. 1174 alin.(2) Cod civil). Simpla manifestare de voinţă, neînsoţită de nicio
formă este suficientă pentru formarea valabilă a contractului.
- Precizare: regula în materia încheierii contractului este reprezentată
de principiul consensualismului.
b) Contractele solemne sunt acelea a căror validitate este supusă
îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege. Simplul acord de voinţă este
insuficient pentru a lua naştere în mod valabil un contract, iar nerespectarea
formei sau formalităţilor prevăzute de lege se sancţionează cu nulitatea
absolută a contractului.
- Precizare: solemnitatea nu trebuie confundată cu forma autentică a
actului juridic civil. Între solemnitate și autenticitate există o relație întreg-
parte, în sensul că solemnitatea include și autenticitatea, fără însă a se limita
la aceasta. Spre exemplu, forma solemnă se referă la anumite contracte, în
privința cărora principiul consensualismului nu este aplicabil. Solemnitatea
poate îmbrăca trei forme:
- cazul contractelor care sub sancțiunea nulității absolute trebuie
încheiate în formă autentică (contractul de donație- art. 1011 alin. (1) Cod
civil);
- cazul contractelor care sub sancțiunea nulității absolute se încheie fie
în formă autentică, fie sub forma înscrisului sub semnătură privată- contractul
 de fideiusiune ( art. 2282 Cod civil); contractul de ipotecă mobiliară (art. 2388
Cod civil);
- cazul contractelor care sub sancțiunea nulității absolute trebuie
încheiate în formă scrisă- contractul de arendă (1838 alin. (1) Cod civil).
c) Contractele reale sunt contractele pentru a căror formare, pe lângă
acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului.
- Exemple de contracte reale: contractul de împrumut de consumaţie;
contractul de împrumut de folosinţă; contractul de depozit, contractul de
transport.
- Aceste contracte nu se consideră încheiate decât în momentul
predării lucrului. Acordul de voinţă al părţilor, prealabil predării, are valoarea
unui simplu antecontract, în temeiul căruia părţile se obligă să încheie
ulterior contractul, prin remiterea efectivă a bunului.
- Precizare: deși contractul de vânzare presupune predarea bunului
vândut, acest contract nu are un caracter real, deoarece predarea ține de
executarea contractului și nu de validitatea sa. Astfel, părțile sunt libere să
stabilească un termen pentru predare, fără ca acest aspect să aibă vreo
relevanță asupra validității contractului translativ de proprietate.

Clasificare Contracte constitutive de drepturi, contracte translative de drepturi și

după efectele contracte declarative de drepturi
produse a) Contractele constitutive de drepturi sunt acele contracte care
dau naştere unui drept subiectiv civil care nu a existat anterior (contractul de
ipotecă, contractul de gaj, contractul prin care se constituie un
dezmembrământ).
b) Contractele translative de drepturi sunt acele contracte care
strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul (contractul de vânzare, de
donaţie etc.).
c) Contractele declarative de drepturi au ca efect consolidarea
sau
definitivarea unui drept subiectiv preexistent (contractul de tranzacţie prin
care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi prin
recunoaşterea unor drepturi preexistente.
Clasificare Contracte cu executare dintr-o dată și contracte cu executare succesivă
după modul de a) Contractele cu executare dintr-o dată sunt contractele a căror
executare executare (o singură prestaţie) se produce într-un singur moment. Exemple:
contractul de vânzare, contractul de donație, contractul de schimb.
b) contractele cu executare succesivă sunt acele contracte care
presupun mai multe prestaţii ale debitorului care se execută succesiv,
eşalonat în timp. Exemple: contractul de locațiune, contractul de arendă.
 - Precizare: Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca un
contract care în mod obişnuit se execută instantaneu, dintr-o dată să se
execute în mod succesiv. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare, se
poate conveni ca plata să se facă eşalonat, la diferite intervale de timp.
- Precizări suplimentare:
- în cazul contractelor cu executare instantanee, neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare a obligaţiei este sancţionată cu rezoluţiunea
care desfiinţează contractul atât pentru trecut cât și pentru viitor (art. 1554
alin. (1) Cod civil), în timp ce în cazul contractelor cu executare succesivă
operează rezilierea, sancţiune ce operează numai pentru viitor (art. 1554
alin. (3) Cod civil);
- când neexecutarea este de mică însemnătate, contractul cu
executare dintro dată nu poate fi resolvit (art. 1551 alin. (1) Cod civil- teza I),
în timp ce în cazul contractelor cu executare succesivă dacă neexecutarea
este de mică însemnătate dar are un caracter repetat, contractul va putea fi
reziliat (art.
1551 alin. (1) Cod civil- teza a II-a);
- în cazul contractelor cu executare succesivă se poate pune problema
suspendării executării din motive de forţă majoră (art. 1557 alin. (2) Cod
civil- teza a II-a);
- în cazul contractelor cu executare succesivă, efectele îndeplinirii
condiției rezolutorii se produc doar pentru viitor, prestațiile deja executate
nefiind supuse restituirii (art. 1407 alin. (2) și (4) Cod civil)
- problema denunțării unilaterale a contractului este diferită în
privința contractelor cu executare dintr-o dată și în cazul contractelor cu
executare succesivă (art. 1276 Cod civil);
- denunțarea unilaterală a contractului încheiat pe durată
nedeterminată este aplicabilă în ceea ce privește contractele cu executare
succesivă (art. 1277 Cod civil);
- problema prescripției extinctive este diferită în privința contractelor
cu executare succesivă (art. 2503 alin. (2) și (3) Cod civil).
Clasificare după Contracte numite și contracte nenumite
cum sunt sau a) Contractele numite sunt acele contracte care sunt nominalizate în
nu legislaţia civilă, fie în Codul civil, fie în legislația conexă;
nominalizate în b) Contractele nenumite sunt contractele care nu se bucură de o
legislați reglementare legală proprie, acestea fiind încheiate în virtutea principiului
a libertății de a contracta.
- Precizări:
civilă

- pentru contractele numite nu este necesar ca părţile să prevadă în

amănunt întregul conţinut, pentru că, în măsura în care nu au derogat de la
dispoziţiile legale, acestea le vor fi aplicabile în mod automat şi complet;
- în cazul contractelor nenumite se aplică regulile stabilite de părţi, iar
pentru aspectele la care părţile nu s-au referit în mod expres, se vor aplica
regulile generale care cârmuiesc materia obligaţiilor, iar dacă acestea nu
sunt suficiente se vor aplica regulile din materia contractului numit cu care
se aseamănă cel mai mult (art. 1168 Cod civil).

Clasificare după Contracte principale și contracte accesorii

criteriul a) Contracte principale, care au o existenţă de sine stătătoare şi
corelației dintre a căror
ele soartă nu depinde de un alt contract (marea majoritate a actelor);
b) Contracte accesorii, care nu au o existenţă de sine stătătoare
şi a căror soartă depinde de un contract principal (arvuna, cauza penală,
contractul de gaj, contractul de ipotecă).
Precizări:
- valabilitatea contractului accesoriu se apreciază nu numai în raport
de propriile elemente, ci şi în funcţie de validitatea contractului principal;
- încetarea sau desfiinţarea contractului principal atrage automat şi
încetarea sau desfiinţarea contractului accesoriu potrivit regulii accesorium
sequitur principale.
Contractul de Contractul de adeziune este acel contract ale cărui clauze esențiale sunt
adeziune impuse sau sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare
a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare
(art. 1175 Cod civil).
Contractul de adeziune este prealabil redactat, caracterul unilateral al
acestuia constituind singurul element invariabil, prezent în toate contractele
de adeziune. Adeziunea exprimă atât puterea de fapt a redactorului, cât și
natura standardizată a operațiunii care presupune absența negocierilor
asupra clauzelor contractului.
 Contractulcadru Contractul-cadru reprezintă acordul prin care părțile convin să negocieze, să
încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale
sunt determinate de acesta (art. 1176 alin. (1) Cod civil). În privința
contractului-cadru, modalitatea de executare, în special termenul și volumul
prestațiilor, precum și prețul acestora, sunt precizate prin convenții
ulterioare (art. 1176 alin. (2) Cod civil).

Condițiile de validitate a contractelor civile Capacitatea de a contracta

Noțiune Aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (art. 37 Cod
civil).
Precizări:
- Capacitatea de exercițiu este o parte a capacității civile, alături de
capacitatea de folosință;
- Capacitatea de exercițiu se dobândește la data cand persoana devine
majoră, respectiv la împlinirea vârstei de 18 ani;
- minorul dobândește, ca efect al căsătoriei, capacitatea deplină de
exercițiu; - pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu;
- minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu
restânsă;
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc nu
au capacitate de exercițiu. Precizare suplimentară:
-persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu și persoanelor cu capacitate
de exercițiu restrânsă li se aplică reguli speciale în materia încheierii
contractelor.

Regula - În materia încheierii contractelor, regula este reprezentată de

capacitatea de a contracta (art. 29 alin. (1), art. 987 alin. (1), art. 1180, art.
1652 Cod civil).
- În privința persoanelor juridice subzistă aceeași regulă a capacității
de a contracta, de a dobândi drepturi și obligații civile în afara acelora care
nu pot aparține decât persoanelor fizice (art. 206 alin. (1) Cod civil).
Referitor la persoanele juridice fără scop lucrativ, acestea pot avea doar
acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului
stabilit prin lege, actul de constituire sau statut (art. 206 alin. (2) Cod civil).
Excepția Incapacitatea de a contracta
- În materia incapacităților se aplică regula interzicerii analogiei- Legile
care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi
civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi
limitativ prevăzute de lege (art. 10 Cod civil).
- Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres
prevăzute de lege (art. 29 alin. (1) Cod civil).
Precizări:

-În materia încheierii contractelor civile, incapacitățile pot fi, în funcție de

conținutul sau întinderea lor, incapacități generale și incapacități speciale.
Incapacitățile generale se aplică de regulă tuturor contractelor și sunt
reglementate în Cartea I a Codului civil, în timp de incapacitățile speciale se
aplică doar anumitor categorii de contracte (art. 990 Cod civil, art. 1653,
1654, 1655 Cod civil).
-Distincția între cele 2 categorii de incapacități este importantă având în
vedere sancțiunile care pot interveni în caz de nerespectare a acestora.
Sancțiunile Sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a capacității de exercițiu
aplicabile este nulitatea.
în caz În funcție de interesul ocrotit prin norma încălcată, nulitatea poate fi absolută
de sau relativă.
nerespectare a Exemple:
prevederilor -Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii,
referitoate
executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în
la
insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi
incapacități
litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea (art. 1653 alin. (1) Cod civil);
- (1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,
chiar şi prin licitaţie publică: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt
însărcinaţi să le vândă; excepţia prevăzută la art. 1304 alin. (1) rămâne
aplicabilă; b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru
bunurile persoanelor pe care le reprezintă; c) funcţionarii publici, judecătorii-
sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea
persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul
lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează. (2) Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin.
(1) lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit.
c) cu nulitatea absolută- art. 1654 Cod civil;
- Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri
de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului- art.
990 alin. (1) Cod civil;
- Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin.
(3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea

instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt
anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu- art. 44 alin. (1) Cod civil.
Consimțământul. Formarea consimțământului. Oferta de a contracta
Noțiune Pentru ca un contract să devină izvor de obligații civile, este necesar ca a doua
condiție de validitate, consimțământul, să se formeze în mod valabil.
Precizare:
-Acordul de voinţe, analizat prin prisma condiţiilor legale, se realizează prin
întâlnirea concordantă a ofertei de a contracta a unei persoane, cu
acceptarea acestei oferte de către o altă persoană. Există posibilitatea ca
întâlnirea ofertei de a contracta cu acceptarea să fie una spontană, părțile
fiind prezente în același loc, putând astfel să își dea acordul cu privire la
nașterea unui contract.
Este, de asemenea, posibil, ca părțile contractante să nu se afle în același loc,
astfel încât oferta de a contracta să nu aibă o acceptare instantanee. Aceasta
este ipoteza încheierii contractului prin ofertă și acceptare. Această
operațiune juridică expres reglementată de dispozițiile legale în vigoare va fi
analizată în cele ce urmează.

Oferta a O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente

de elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a
contracta se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar (art. 1188 Cod civil).
Pentru a produce efecte juridice, oferta de a contracta trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
- să reprezinte manifestarea voinței ofertantului de a încheia
contractul;
- să conțină elemente suficiente pentru formarea contractului;
- să fie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă
a contractului (art. 1187 Cod civil).
Oferta - Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este
de a precisă, nu poate fi considerată ofertă, putând fi considerată, după caz, ori
contracta și solicitare de ofertă, ori intenție de negociere (art. 1189 alin. (1) Cod civil).
propunerea - Ca o prevedere de excepție, propunerea adresată unor persoane
adresată unei nedeterminate va valora ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din
persoane uzanțe sau, în mod neîndoielnic din împrejurări. Revocarea propunerii
nedeterminate adresate unor persoane nedeterminate, atunci când propunerea este
considerată ofertă, va produce efecte numai dacă este făcută în aceeași
formă cu oferta însăși ori întro modalitate care permite să fie cunoscută în
aceeași măsură ca aceasta (art. 1189 alin. (2) Cod civil).
Oferta fără În cazul în care oferta este emisă fără termen și este adresată unei persoane
termen adresată absente, va trebui menținută un termen rezonabil, pentru ca destinatarul să
unei persoane o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea. Termenul rezonabil va
absente fi calculat după împrejurări (art. 1193 alin. (1) Cod civil);
O astfel de ofertă poate fi supusă revocării, însă revocarea nu va împiedica
încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul
să primească acceptarea sau înaintea săvârșirii actului sau faptului care
determină încheierea contractului (art. 1186 alin. (2), art. 1193 alin. (2) Cod
civil);
Oferta fără Oferta fără termen adresată unei persoane prezente, transmisă prin telefon
termen adresată sau prin alte asemenea mijloace de comunicare rămâne fără efecte dacă nu
unei persoane este acceptată de îndată (art. 1194 Cod civil.)
prezente

Oferta de a - solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane
contracta și determinate nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta (art. 1190 Cod
solicitarea de a civil);
formula oferte Exemplu:
-Există posibilitatea ca un eventual beneficiar să se adreseze unor potențiali
furnizori să își concretizeze ofertele, cu scopul de a studia aceste oferte și de
a contracta în viitor. Solicitarea de oferte va putea fi considerată ca ofertă de
a contracta dacă acest lucru rezultă în mod explicit din conținutul solicitării.
Termen de Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la
acceptare destinatarul său (art. 1192 Cod civil).
Oferta Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul său se obligă să o mențină un
irevocabilă anumit termen sau atunci când oferta poate fi considerată astfel în temeiul
acordului părților, al practicilor stabilite între acestea, a negocierilor ori al
uzanțelor (art. 1191 Cod civil).
Caducitatea Oferta de a contracta devine caducă în situația în care:
ofertei - acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în cazul
ofertei fără termen, în termenul rezonabil la care face referire art. 1193 alin.
(1) Cod civil; - destinatarul o refuză;
- în caz de deces sau incapacitate a ofertantului numai când natura
afacerii sau împrejurările o impun.
Consimțământul. Formarea consimțământului. Acceptarea ofertei de a contracta
Noțiune Acceptarea constă în manifestarea voinţei juridice a unei persoane de a încheia
un contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest sens.

Condiții Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod
neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată
și ajunge în termen la ofertant. Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu
valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul
părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte
împrejurări (art. 1196 Cod civil).
Precizări:
-Acceptarea poate fi făcută în scris sau verbal şi poate fi expresă, dar şi tacită,
când rezultă din împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului;
- Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
- să fie în concordanţă cu oferta. Destinatarul trebuie să accepte integral
şi întocmai oferta, fără a formula modificări ale clauzelor viitorului contract.
Dacă acceptarea depăşeşte sau condiţionează cuprinsul ofertei, se consideră că
oferta a fost refuzată şi că s-a formulat o contraofertă;
- să fie neîndoielnică, dacă se manifestă tacit sau prin simpla tăcere;
- să nu fie tardivă, ea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi fost
revocată sau să fi devenit caducă;
- să fie exprimată în forma cerută de lege pentru încheierea contractului
ce urmează să se încheie;
- oferta adresată unei persoane determinate trebuie să fie acceptată
numai de persoana anume desemnată, oferta adresată unor persoane
nedeterminate (oferta publică) poate fi acceptată de oricine.
Acceptarea Răspunsul destinatarului ofertei nu va fi considerat acceptare și implicit
necorespunzăt consimțământul nu se va forma dacă:
oare - are modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
- nu respectă forma cerută de ofertant;
- ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă (art. 1197 Cod civil).
 Acceptarea În cazul acceptării tardive, se vor produce efecte juridice numai dacă ofertantul
tardivă îi aduce la cunoștință destinatarului ofertei de îndată despre acest aspect (art.
1198 alin. (1) Cod civil);
Dacă acceptarea a fost făcută în termen, dar a ajuns la ofertant după expirarea
termenului, din motive ce nu pot fi imputate destinatarului ofertei, efectele
juridice se vor produce doar dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta
de îndată (art. 1198 alin. (2) Cod civil).

Comunicări Oferta, acceptarea și revocarea acestora produc efecte doar din momentul în
care ajung la destinatarul lor, chiar dacă acesta nu ia la cunoștință de ele din
motive care nu îi pot fi imputate.
Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca
cele folosite de ofertant, exceptând situația în care din lege, din acordul
părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte împrejurări nu ar
rezulta contrariul (art. 1200 Cod civil)

Consimțământul. Cerințe pentru exprimarea unui consimțământ valabil.

Noțiune Exteriorizarea manifestării de voință în vederea încheierii unui contract.
Cerințe pentru Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință
exprimarea de cauză (art. 1204 Cod civil).
unui
consimțământ
valabil
Consimțământ Consimțământul este serios atunci când este exprimat cu intenția de a
ul să fie serios produce efecte juridice.
Nu poate produce efecte juridice un consimțământ:
- dat în glumă, din prietenie sau curtoazie;
- dat sub o condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se
obligă;
- a cărei exteriorizare este prea vagă;
- dat sub o rezervă mentală, cunoscută de cocontractant.
În cazul manifestării consimțământului în lipsa caracterului analizat, suntem
în prezenta lipsei totale a consimțământului, deoarece acesta a fost dat fără
intenția de a produce efecte juridice. Sancțiunea care intervine în cazul lipsei
totale a consimțământului este nulitatea absolută, exceptând situația în care
prin lege s-ar stabili o altă sancțiune.
Consimțământ Pentru a fi liber și implicit pentru a produce efecte juridice, consimțământul
ul să fie liber trebuie să nu fie viciat. Ori de câte ori intervine o alterare a realității
existentă în momentul încheierii contractului, condiția consimțământului
liber exprimat nu este îndeplinită.
Sunt vicii de consimțământ: eroarea, dolul, violența și leziunea.
1. Eroarea
Pentru a fi viciu de consimțământ, eroarea trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
- să fie esențială;
- să fie scuzabilă;
- să fie determinantă pentru încheierea contractului;
- cocontractantul trebuie să fi știut ori să fi trebuit să știe că faptul
asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.
- Eroarea este esențială atunci când falsa reprezentare a realității cade
asupra unor împrejurări considerate importante de părți la momentul
încheierii contractului.
Eroarea este esenţială în următoarele cazuri: (art. 1207 alin. (2) Cod civil)
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei
calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de
către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a
acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
- Eroarea este scuzabilă atunci când ea nu poate fi reproșată părții care
a avut o reprezentare falsă asupra realității în momentul încheierii
contractului.
În cazul incidenței erorii ca viciu de consimțământ, sancțiunea care intervine
este nulitatea relativă; în cazul în care se dorește salvarea contractului de la
anulare, în materia erorii este reglementată posibilitatea adaptării
contractului.
- Adaptarea contractului operează în condițiile art. 1213 Cod civil și
presupune următoarele operațiuni: partea care nu a fost victimă a erorii
declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese
înțeles de partea victimă a erorii.
- După ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să
invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut
anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când
a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în
judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără
întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. În
cazul în care declarația este făcută și comunicată părții aflate în eroare în
termenul stabilit de lege, se stinge dreptul de a cere și obține anularea
contractului, iar notificarea este lipsită de efecte juridice.
2. Dolul
-Dolul reprezintă un viciu de consimțământ ce constă în inducerea în eroare
a unei persoane, prin folosirea de manopere dolosive, pentru a o determina
să încheie un anumit contract.
Spre deosebire de eroare, dolul este provocat de cocontractant, fiind
considerat a fi o eroare provocată. Tot ca o diferențiere față de eroare, dolul
are în structura sa un element subiectiv și un element obiectiv.
Elementul obiectiv al dolului poate consta fie într-o acțiune, fie într-o
inacțiune;
Elementul subiectiv al dolului constă în intenția de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un contract.
Spre deosebire de eroare, dolul reprezintă viciu de consimțământ și atunci
când eroarea în care s-a aflat victima dolului nu a fost esențială. Contractul
este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul sau
gerantul afacerilor celeilalte părți.
În privința dolului comis de un terț, partea care a fost victima dolului va
putea cere anularea contractului doar în măsura în care cealaltă parte a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.
Autorul dolului răspunde în acest caz pentru prejudiciile cauzate,
independent de anularea contractului (art. 1215 Cod civil).
În cazul incidenței dolului ca viciu de consimțământ, sancțiunea poate consta
în:
-nulitatea relativă, partea victimă a dolului putând să ceară anularea
contractului pentru vicierea consimțământului;
- dacă dolul provine de la un terț, anularea poate fi cerută numai dacă,
așa cum precizam mai sus, cealaltă parte a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască dolul la încheierea contractului. În caz contrar, victima dolului
poate cere de la autorul dolului repararea prejudiciului cauzat;
- partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere, în afară
de anulare, și daune-interese pentru repararea prejudiciului ce i-a fost
cauzat.
Cele două acțiuni pot fi cumulate;
- dacă preferă menținerea contractului, victima dolului poate solicita
reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățită.
3. Violența
- Viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei persoane cu un
rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie
un contract pe care nu l-ar fi încheiat în alte condiții.
Pentru a reprezenta viciu de consimțământ, violența trebuie să îndeplinească
anumite cerințe, după cum urmează:
- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea contractului
(art. 1216 alin. (1) Cod civil); Incidența violenței se apreciază în momentul în
care temerea insuflată determină partea amenințată să creadă că, în lipsa
consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi
expuse unui pericol grav și iminent. Contractul este anulabil și când violența
este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, cum sunt soțul, soția,
ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat. -
amenințarea care determină partea să încheie contractul trebuie să fie
injustă. Simpla temere reverențiară nu va constitui viciu al
consimțământului, astfel cum se reglementează în mod expres în art. 1219
Cod civil;
- amenințarea trebuie să provină de la cocontractant sau să fie
cunoscută sau să fi trebuit să îi fie cunoscută dacă provine de la un terț (art.
1216 alin. (1) Cod civil, art. 1220 alin. (1) Cod civil); dacă violența provine de
la un terț iar cocontractantul nu a știut și nici nu ar fi trebuit să știe despre
incidența acesteia, violența nu va constitui viciu de consimțământ, astfel
încât partea victimă a violenței nu va putea cere anularea contractului ci se
va putea îndrepta împotriva terțului autor al violenței o acțiune în
despăgubiri întemeiată pe art. 1220 alin. (2) Cod civil. Dacă violența provine
din partea reprezentantului, gerantului sau prepusului cocontractantului,
atunci vom fi în prezența violenței ca viciu de consimțământ, nefiind necesar
cunoașterea de către cocontractant a existenței actelor de violență.

În cazul incidenței violenței ca viciu de consimțământ, sancțiunea poate

consta în:
- nulitatea relativă a contractului;
- dacă violența provine de la un terț, anularea poate fi cerută numai
dacă, așa cum precizam mai sus, cealaltă parte a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască violența la încheierea contractului. În caz contrar, victima violenței
poate cere de la autorul acesteia repararea prejudiciului cauzat;
- partea al cărei consimțământ a fost viciat prin violență poate cere, în
afară de anulare, și daune-interese pentru repararea prejudiciului ce i-a fost
cauzat. Cele două acțiuni pot fi cumulate;
- dacă preferă menținerea contractului, victima violenței poate solicita
reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățită.

4.Leziunea
Viciu de consimțământ ce constă în disproporția vădită între contraprestații
născută în momentul încheierii contractului.
Precizare:
Leziunea se aplică atât în privința actelor juridice încheiate de persoanele cu
capacitate deplină de exercițiu, cât și în privința actelor încheiate de
persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă. În funcție de capacitatea
persoanei care încheie contractul, trebuie analizate condițiile aplicabile
leziunii ca viciu de consimțământ.
Actele încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă Precizare:
Leziunea nu este aplicabilă în privința următoarelor acte juridice încheiate
de minor:
- actele juridice de dispoziție încheiate de minor singur, fără
încuviințarea cerută de lege sunt lovite de nulitatea relativă, chiar dacă nu
sunt lezionare pentru minor (art. 44 alin. (1) Cod civil);
- actele juridice de dispoziție care pot fi încheiate de minor singur sunt
acte de mică valoare cu caracter curent (art. 41 alin. (3) Cod civil);
- actele juridice de conservare nu pot fi lezionare pentru minor având
în vedere caracterul lor util pentru cel care le încheie.
Astfel, leziunea poate opera în privința următoarelor acte încheiate de
minor:
-acte juridice de administrare;
- acte bilaterale, cu titlu oneros și comutative;
- actul să fie încheiat de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă
singur, fără încuviințările cerute de lege;
- actul să îi producă minorului un prejudiciu.
În cazul actelor încheiate de minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu,
sancțiunea care intervine poate fi:
-anularea actului;
- reducerea sau mărirea uneia dintre contraprestații.
Actele încheiate de persoana cu capacitate deplină de exercițiu
- Leziunea se aplică de principiu actelor juridice bilaterale, cu titlu
oneros și comutative, acte de administrare sau de dispoziție;
- una dintre părți trebuie să profite de starea de nevoie, lipsa de
experiență ori de lipsa de cunoștințe a celorlalte părți și stabilește în favoarea
sa ori în favoarea altei persoane o prestație de o valoare considerabil mai
mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.
- Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul
contractului; În cazul actelor încheiate de persoana cu capacitate deplină de
exercițiu, sancțiunea care intervine poate fi:
- anularea actului dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe
care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația asumată de partea
lezată și doar dacă disproporția dintre contraprestații subzistă până la
momentul introducerii cererii în anularea actului;
 - reducerea sau mărirea uneia dintre contraprestații.

Obiectul contractului
Noțiune Prin obiectul contractului, legiuitorul contemporan a stabilit că acesta
reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și
altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor și obligațiilor contractuale (art. 1225 alin. (1) Cod civil); Precizare
A nu se confunda obiectul contractului cu obiectul obligației care reprezintă
prestația la care se angajează debitorul

Cerințe de -obiectul să fie determinat;

valabilitate - obiectul să fie licit;
Obiectul să fie - doar un obiect determinat al contractului poate da naștere unui
determinat contract valabil.
- părțile trebuie să prevadă în mod expres operațiunea juridică pe care
intenționează să o realizeze. Codul civil prevede sancțiune nulității absolute
în cazul în care obiectul contractului nu este determinat (art. 1225 alin. (2)
Cod civil).
Spre deosebire de obiectul contractului, care sub sancțiunea nulității
absolute trebuie să fie determinat, obiectul obligației trebuie să fie
determinat sau cel puțin determinabil, sub aceeași sancțiune a nulității
absolute.
Obiectul obligației trebuie analizat și prin prisma bunurilor ce formează
prestația la care debitorul se obligă.
Obiectul să fie Obiectul contractului este ilicit atunci când este prohibit de lege sau
licit contravine ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 1225 alin. (3) Cod civil).
Dacă obiectul contractului este ilicit, sancțiunea care intervine este nulitatea
absolută a contractului.

Cauza contractului
Noțiune Cauza este motivul care determină părțile să încheie contractul (art. 1235
Cod civil)
Cerințe de Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să existe, să fie licită și morală (art. 1236
valabilitate alin. (1) Cod civil)
Cauza să existe Cerința este îndeplinită dacă, în momentul încheierii contractului, partea
contractantă este în măsură să aibă reprezentarea corectă a faptelor sale și
a consecințelor acestora.
În lipsa cauzei, contractul este anulabil, cu excepția cazului în care contractul
a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice
Cauza să fie Cauza este ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice (art. 1236
licită alin. (2) Cod civil); cauza este ilicită și când contractul este doar mijlocul
juridic pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1237 Cod
civil). Cauza ilicită este sancționată cu nulitatea absolută a contractului dacă
este comună sau, după caz, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după
împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. (2) Cod civil).

Cauza să fie Cauza este imorală atunci când contravine bunelor moravuri (art. 1236 alin.
morală (3) Cod civil). Cauza imorală este sancționată cu nulitatea absolută a
contractului dacă este comună sau, după caz, dacă cealaltă parte a cunoscuto
sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. (2) Cod civil).
Restituirea Ceea ce se primește sau se execută în temeiul unei cauze imorale sau ilicite
prestațiilor este supus restituirii (art. 1638 Cod civil)
Proba cauzei Până la proba contrară, cauza este prezumată că există și că este valabilă,
chiar dacă nu este prevăzută în mod expres (art. 1239 Cod civil). Prezumția
instituită este una relativă, dovada contrară putând fi făcută cu orice mijloc
de probă.
Forma contractului
Noțiune. - Cu privire la forma contractului, acordul de voinţe al părţilor, nu trebuie să
Principii îmbrace forme speciale pentru a produce efecte juridice, consimţământul
aplicabile putând fi exprimat în exterior expres, ori implicit sub diferite forme, de la un
simplu gest până la înscrisul autentic. Aşadar, forma contractului este
guvernată de principiul consensualismului. În consecinţă, ca regulă,
contractele sunt consensuale, producând efecte fără a fi necesară
îndeplinirea unor forme speciale în care să fie exprimat consimţământul. -
Astfel, ca regulă, simplul acord de voințe al părților este necesar pentru
încheierea valabilă a contractului (art. 1178 Cod civil), de la această regulă
fiind stabilită o excepție în sensul că simplul acord de voință nu este necesar
și suficient pentru încheierea valabilă a contractului atunci când legea
impune o anumită formalitate pentru ca un contract să fie valabil încheiat. -
Astfel, ca o excepție de la principiul consensualismului, art. 1244 Codul civil
prevede faptul că ”În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie
încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile
care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea
funciară”. Așadar, pentru înscrierea în cartea funciară, este cerută forma
autentică, sub sancțiunea nulității absolute.

- În același sens, art. 1245 Codul civil prevede regulile aplicabile formei
contractelor electronice, prevăzând faptul că ”contractele care se încheie prin
mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute în legea
specială”. În materia contractelor electronice, legea specială la care face
trimitere Codul civil este reprezentată de Legea 365/2002 privind comerțul
electronic și Legea 455/2001 privind semnătura electronică.

Excepții. -Excepțiile de la principiul consensualismului trebuie să fie prevăzute în mod

Clasificarea expres de lege, în conformitate cu prevederile art. 1178;
condițiilor de - așa cum precizam anterior, ori de câte ori prin lege se stabilește o excepție,
formă trebuie analizată forma pe care legea o impune. Această delimitare este
importantă din perspectiva consecințelor care intervin în caz de nerespectare
a dispozițiilor legale. În funcție de aceste consecințe juridice, trebuie distins
între forma ad validitatem, forma ad probationem și forma pentru
opozabilitate față de terți.
Forma ad - element esențial al contractului în lipsa căruia contractul este lovit
validitatem de sancțiunea nulității absolute;
- nu este compatibilă cu manifestarea tacită de voință, astfel încât
presupune, în toate cazurile, manifestare expresă de voință a părților
contractante;
- are caracter exclusiv, în sensul că pentru un anumit act juridic
trebuie îndeplinită o anumită formă; Aplicații:
- contractul de donație;
- convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează
a fi înscrise în cartea funciară; - vânzarea unei moșteniri;
- contractul de întreținere;
- contractul de arendă;
- convenția prin care se constituie ipoteca, mobiliară sau imobiliară; -
fideiusiunea;
- cesiunea ipotecii etc.

Forma ad -este instituită pentru probarea contractului; sancțiunea care intervine în caz
probationem de nerespectare este imposibilitatea de probare a existenței contractului; -
are caracter obligatoriu; Aplicații:
- contractul de societate;
- contractul de comision;
- contractul de consignație;

- contractul de depozit;
- contractul de asigurare;
- contractul de tranzacție etc.
 Forma pentru -necesară pentru a face contractul opozabil terților; în caz de nerespectare
opozabilitate a formei cerute pentru opozabilitate față de terți, sancțiunea va fi
față de terți inopozabilitatea contractului; - are caracter obligatoriu; Aplicații:
-înregistrarea ipotecilor mobiliare în Arhiva Electronică de Garanții Reale
Mobiliare;
- publicitatea constituirii gajului asupra bunurilor mobile corporale în
Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare;
- înscrierea cesiunii unei universalități de creanțe în Arhiva Electronică
de Garanții Reale Mobiliare etc.

II. Teste grilă III. Jurisprudență

1. Formarea consimțământului. Oferta de a contracta

Potrivit cererii formulate, apelanta-creditoare S____ C_____ I__ S.A. a solicitat încuviinţarea
executării silite în temeiul unui contract de c_____ încheiat la distanţă, pentru care legea nu
impune respectarea unor condiţii speciale de formă, ad validitatem , astfel că, pentru formarea
contractului este necesară acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, conform art.1182
alin.1 Cod Civil, contractul fiind considerat încheiat în momentul şi în locul în care acceptarea
ofertei ajunge la ofertant, conform art. 1186 alin.1 Cod Civil.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art.9 din Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic, dacă
părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea
ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului; contractul care, prin natura sa ori la
cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestaţiei caracteristice se consideră
încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea, în afară de cazul în care
ofertantul a cerut în prealabil să i se comunice acceptarea.
De asemenea, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 7 alin.1 şi art.8 din O.G
nr.85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă
privind serviciile financiare , rezultă că obligaţiile sunt asumate de consumator, fie prin semnarea
contractului în format hârtie, fie prin acceptarea unei oferte a unui astfel de serviciu financiar la
distanţă, iar, dacă părţile nu convin altfel, momentul încheierii contractului la distanţă privind
serviciile financiare îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator,
referitor la comanda sa.
Raportat la dispoziţiile legale mai sus enunţate, tribunalul apreciază că în cauză nu s-a făcut
dovada neechivocă a acceptării de către consumator a ofertei de finanţare din partea furnizorului
de servicii financiare, înscrisurile depuse în dovedire emanând exclusiv de la creditoare. În acest
sens, se reţine că n u s-a făcut dovada completării de către consumator a formularelor on-line,
datele de identificare ale debitorului nu pot fi asociate destinatarului ofertei financiare, iar
extrasul de cont nu face în mod neechivoc dovada acceptării ofertei de a contracta prin însăşi
executarea contractului, în lipsa altor elemente care să ateste că suma respectivă a fost efectiv
încasată de către debitor, respectivul extras relevând doar operaţiuni efectuate de creditoare în
propriul său cont bancar. De asemenea nu există o corespondenţă (electronică) purtată cu
debitorul, anterior acordării creditului, mesajele prin e-mail depuse la dosar provenind exclusiv
de la creditoare.
Tribunalul reţine în plus că Legea nr. 455/2001 stabileşte condiţiile pentru validitatea unei
semnături electronice, adresa IP menţionată în încheierea contractului, care se pretinde că ar
aparţine debitorului, neîndeplinind aceste condiţii.
Consimțământul, condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a oricărui act juridic civil
trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi valabil exprimat, una dintre ele este să
existe, să provină de la cel care îşi asumă încheierea actului juridic civil. Chiar în cazul încheierii
unui contract la distanţă trebuie să existe consimțământul contractanţilor, aspect necontestat de
apelantă, iar acesta să fie valabil exprimat, însă probele indirecte şi circumstanţiale depuse la
dosar de apelantă nu fac dovada exprimării consimțământului de către debitorul D________
R_____ I__, astfel că înscrisul prezentat nu poate constitui titlu executoriu.
Aserţiunile apelantei cu privire la modalităţile în care încheie contractele de c_____, prin
canale informaţionale de comunicare, la distanţă, respectiv dovada depunerii sumei de bani
întrun cont pot constitui, cel mult, probe într-o acţiune civilă prin care s-ar tinde la obţinerea unui
titlu executoriu, însă acestea nu pot completa înscrisul nesemnat şi neînsuşit de părţi, pentru a
se pretinde că acesta constituie titlu executoriu, în discuţie nefiind existenţa raporturilor juridice
ce se pretinde a exista între părţi ci chiar natura de titlu executoriu a înscrisului prezentat
(Tribunalul București, decizia 4131/2017, preluată de site site-ul www.rolii.ro).
2. Oferta de a contracta neacceptată- consimțământ neformat în mod valabil
Reclamanta a solicitat instanţei să pronunţe nulitatea contractului de arendă fără număr din
data de 16.05.2016,încheiat în data de 01.09.2014, înregistrat la Consiliul Local al localităţii
_______________________ nr. 118/16.03.2015, invocând lipsa consimțământului la încheierea
acestuia.
Contractul de arendare se încheie între arendator şi arendaş (persoane fizice sau juridice) pe
durată determinată sau nedeterminată.
Contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul
local constituie titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în
contract (art. 1845 Noul Cod civil).
Arendarea este un contract solemn. Potrivit art. 1838 alin. 1 Cod civil, ad validitatem
„contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă”.
 Contractul de arendare se încheie, de regulă, în trei exemplare: câte un exemplar pentru
fiecare parte şi un exemplar care se depune la consiliul local în a cărui rază teritorială se află
bunurile arendate.
Forma solemnă presupune, în principiu, contractul scris (al cărui model este prevăzut de lege)
şi înregistrat la consiliul local.
Astfel că, nerespectarea formei solemne cerute de lege se sancţionează cu nulitatea absolută
a contractului (art. 1838 alin. 1 Cod Civil).
Art. 1179 prevede condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, respectiv: capacitatea
de a contracta, consimțământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală. În
măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub
sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
Din motivele expuse de reclamantă rezultă că nulitatea contractului este cerută ca urmare a
neîndeplinirii unei cerinţe esenţiale pentru valabilitatea contractului, adică cea a lipsei de
consimțământ.
Instanţa observă faptul că între părţi a existat o negociere pentru arendarea unei suprafeţe
de teren, negociere care nu s-a perfectat.
Negocierea s-a efectuat prin corespondenţă şi a fost de tipul cerere-ofertă.
Aşa cum rezultă din prevederile legale, contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi
sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Art. 1188 Cod civil prevede: „(1) O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta
conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se
obliga în cazul acceptării ei de către destinatar. (2) Oferta poate proveni de la persoana care are
iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune
ultimul element esenţial al contractului. (3) Dispoziţiile art 1182 - 1.203 se aplică în mod
corespunzător şi atunci când împrejurările în care se încheie contractul nu permit identificarea
ofertei sau a acceptării.”
În cazul dat, rezultă că reclamanta, la sfârşitul lunii mai 2014, prin intermediul contabilei
societăţii, a trimis reprezentantei pârâtei contractul de arendă în forma dorită, dar acesta a fost
refuzat.
Ulterior, în data de 11.09.2014, reclamanta a comunicat prin e-mail pârâtei faptul că îşi
retrage oferta de a mai încheia un contract de arendă în forma trimisă în data de 30.05.2014.
Din întâmpinarea depusă de pârâtă rezultă că aceasta se prevalează de prevederile art. 1186
alin.2 Cod civil, potrivit cu care: „(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul
în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant,
dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii
afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.”, arătând că în data de 01.09.2014 a încheiat cu
_________________ un contract al cărui obiect constă în „exploatarea suprafeţei de 70 hectare
teren agricol arabil aflat în extravilanul __________________________, J____ T____”.
 Ori, din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă nu rezultă că aceasta a făcut dovada
faptului că a comunicat către reclamantă acceptarea ofertei de a contracta, iar simplul fapt al
încheierii contractului de colaborare cu societatea _________________ din data de 01.09.2014,
în opinia instanţei, nu este suficient în a constata că oferta a fost acceptată, întrucât pârâta nu a
făcut nici dovada uzanţelor şi nici a practicilor statornicite între aceasta şi reclamantă, iar potrivit
afacerii arendarea nu presupune încheieri de contracte de colaborare.
De asemenea, instanţa constată că deşi contactul de colaborare cu societatea
_________________ a fost încheiat în data de 01.09.2014, contactul de arendă în litigiu, fără
număr, a fost înregistrat la Consiliul local al _____________________ data de 16.03.2015, deci,
la aproape un an de zile după oferta de a contracta, şi la mai mult de 6 luni de la presupusa
încheiere a acestuia.
În concluzie, atâta timp cât între părţi au existat negocieri în vederea încheierii unui contact
de arendă, contract care nu a fost încheiat prin manifestarea expresă sau tacită a ambelor părţi
cu privire la încheierea acestuia, instanţa constată că nu a existat un consimțământ valabil
exprimat la încheierea acestuia tocmai pentru motivele expuse mai sus (Judecătoria Sânnicolaul
Mare, sentința civilă nr. 978/2016, preluată de site site-ul www.rolii.ro).
3. Incidența erorii ca viciu de consimțământ
În fapt, prin contractul de prestări servicii salubritate nr. 7568 din 1 octombrie 2008, pârâta,
în calitate de prestator, s-a obligat să colecteze, să transporte şi să depoziteze reziduurile
menajere pentru reclamanta beneficiar, aceasta având obligaţia de a achita preţul serviciilor
prestate pe baza facturilor emise de reclamantă. Conform art. 7 din contractul părţilor, cantitatea
minim facturată este de 6,4 mc/lună.
În drept, instanţa reţine că nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic
de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Pentru ca sancţiunea nulităţii să intervină, trebuie ca cel care o invocă să probeze faptul că la
încheierea actului au fost eludate dispoziţiile pentru a căror nerespectare legea prevede o
asemenea sancţiune.
Condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a oricărui act juridic civil, consimțământ
reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, desemnând în materia
contractelor şi acordul de voinţă al părţilor. Pentru a fi valabil, onsimțământul trebuie să nu fie
alterat de vreun viciu de consimțământ (eroare, dol, violenţă, leziune), această cerinţă fiind
impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil.
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului civil. Eroarea
gravă, numită şi eroare, viciu de consimțământ, presupune că falsa reprezentare cade fie asupra
calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic, fie asupra persoanei cocontractante sau
beneficiare a actului juridic.
Instanţa observă că eroarea invocată de către reclamantă priveşte conţinutul prestaţiei
pârâtei, aceasta susţinând că nu a convenit cu pârâta cu privire la cantitatea minimă facturată să
fie de 6,4 mc lunar, aceasta adăugând ulterior această clauză, fără acordul său.
 Motivarea în drept a cauzei de nulitate invocată de către reclamantă – eroare, viciu de
consimțământ - diferă de motivarea în fapt invocată de către aceeaşi reclamantă, care sugerează
că reclamanta nu şi-a dat consimțământul cu privire la această clauză, iar nu că a fost indusă în
eroare cu privire la conţinutul acestuia.
Însă, nici lipsa consimțământului, nici vicierea consimțământului prin eroare nu au fost
dovedite de către reclamantă care, potrivit art. 1169 din Codul civil, are sarcina probei în cauză.
Comparând fotocopiile contractului a cărui anulare se solicită, fotocopii existente la dosarul
cauzei, depuse şi de către reclamantă, şi de pârâtă, instanţa observă că acestea cuprind clauza
contractuală cu privire la care se susţine nulitatea întregului contract, toate fotocopiile
contractului fiind însuşite prin semnătură şi aplicarea ştampilei de către reclamanta beneficiară.
Cum motivele invocate de către reclamantă în susţinerea nulităţii relative totale a contractului
de prestări servicii salubritate nr. 7568 din 1 octombrie 2008, intervenit între părţi, nu s-a dovedit
a fi întemeiat, instan ţa urmează să respingă acţiunea, ca fiind neîntemeiată Judecătoria Iași,
sentința civilă nr. 18591/2010, preluată de site-ul www.rolii.ro).

4. Vicierea consimțământului prin eroare

Tribunalul constată că apelantul-reclamant a învestit instanţa de fond cu o acţiune în
constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
3959/2000 de BNP P___ P____ pentru că intenţia pârâţilor a fost de a vinde apelantului cotele
părţi de proprietate şi ca urmare a manoperelor dolosive utilizate de intimatul-pârât de rândul 7,
aceştia nu-şi recunosc semnăturile de pe actul de vânzare-cumpărare, fiind în eroare asupra
cauzei contractului încheiat; pentru inexistenţa şi falsitatea cauzei (lipsa contraprestaţiei
cumpărătorului care nu a achitat preţul).
La termenul de judecată din data de 23.06.2015 (f. 44), instanţa de fond a pus în discuţie
calificarea obiectului cererii iar reprezentantul apelantului-reclamant a arătat că susţine motivele
de fapt şi de drept, solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare întrucât pârâţii au fost în
eroare asupra identităţii co-contractantului, aceştia crezând că încheie contractul cu
C_____________ şi totodată susţine inexistenţa sau falsitatea cauzei şi lipseşte contraprestaţia
din partea cumpărătorului.
Chiar dacă apelantul-reclamant a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului,
instanţa de fond trebuie să aibă în vedere şi motivul pentru care se solicită constatarea nulităţii
absolute, respectiv o altă intenţie a părţilor, manopere dolosive, inexistenţa, falsitatea cauzei,
lipsa contraprestaţiei.
Tribunalul constată că instanţa de fond a calificat în mod corect cererea ca fiind o acţiune în
constatarea nulităţii relative şi nu a nulităţii absolute, întrucât motivele invocate în susţinerea
acţiunii sunt motive de nulitate relativă şi nu absolută.
Prin urmare, faptul că apelantul-reclamant a intitulat acţiunea ca fiind în constatarea nulităţii
absolute, nu determină instanţa să analizeze motivele în cadrul acestei acţiuni, de vreme ce
motivele invocate sunt cauze de nulitate relativă, situaţie în care se pune problema calităţii
procesuale active şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că eroarea asupra co-contractantului, a altă
intenţie a părţilor în privinţa co-contractantului ca urmare a manoperelor dolosive sunt cauze de
nulitate relativă, din motivarea acţiunii rezultând că nu se invocă lipsa consimțământului, ci
eroarea asupra co-contractantului sau dolul, doar lipsa consimțământului fiind o cauză de nulitate
absolută. Chiar dacă reclamantul invocă lipsa totală a consimțământului , cu motivaţia că
intimaţii-pârâţi-vânzători nu şi-au exprimat în mod valabil consimțământul, intenţia fiind alta, dar
ca urmare a manoperelor dolosive …, din cuprinsul motivării lipsei totale a consimțământului
rezultă că în realitate se invocă cauze de nulitate relativă şi nu lipsa consimțământului.
Referitor la cauza contractului, apelantul-reclamant a invocat „inexistenţa, falsitatea cauzei
(lipsa contraprestaţiei cumpărătorului care nu a achitat preţul)”, instanţa de fond reţinând în mod
corect că lipsa sau falsitatea cauzei este motiv de nulitate relativă, deoarece numai cauza ilicită
şi imorală este motiv de nulitate absolută.
Totodată se constată că lipsa contraprestaţiei cumpărătorului nu echivalează cu inexistenţa
sau falsitatea cauzei, aceasta fiind un motiv ca vânzătorii-intimaţi să aleagă dintre multele
posibilităţi de sancţionare a neplăţii preţului, calitatea procesuală activă revenind doar
vânzătorilor, acţiune prescriptibilă în termenul general de 3 ani.
Fiind invocate doar cauze de nulitate relativă, instanţa de fond a reţinut în mod corect
excepţia lipsei calităţii procesuale active întrucât apelantul nu este parte în contract şi excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 9 alin. 2 Decretul nr. 167/1958, termenul
de prescripţie fiind împlinit la data formulării acţiunii, excepţii specifice acţiunilor în constatarea
nulităţii relative, deoarece utilizarea de către apelantul-reclamant a noţiunii de acţiune în
constatarea nulităţii absolute, motivată pe cauze de nulitate relativă, nu încadrează cererea întro
acţiune în constatarea nulităţii absolute, prin această modalitate neputându-se eluda regulile
care guvernează regimul juridic al nulităţii relative Tribunalul Bihor, decizia nr. 1077/2016,
preluată de site-ul www.rolii.ro).

5. Eroarea și dolul- vicii de consimțământ

Prin cererea dedusă judecăţii reclamanta A_____ I_____ a chemat î n judecat ă pe pârâtul
I_____ M______ M____ , solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie anulat contractul
de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1206/25.11.2015 la BIN C_____________ N____
L_______, pentru eroare asupra naturii contractului şi pentru dol.
Prin consimțământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Pentru
a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ: să fie
exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ, să fie serios
sau, mai larg, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi să fie liber, adică sa nu fie
alterat de vreun viciu de consimțământ.
 Potrivit Codu l Civil, consimțământul este viciat atunci când: este dat din eroare, este surprins
prin dol, este smuls prin violenţă sau obţinut prin leziune.
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic. Aşa
cum se poate observa din conţinutul art. 1207-1211Cod civil, poate fi de mai multe feluri: eroare
esenţială, eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau
de transmitere. În funcţie de tipul erorii, actul care a fost încheiat poate fi anulat în tot sau în
parte, aceste sancţiuni intervenind ca urmare a cererii părţii ce s-a aflat în eroare. Eroarea
esenţiala (şi scuzabilă), în oricare dintre formele sale, atrage nulitatea relativă a actului juridic
(art.1207 alin. 1 C.civ.). În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca
fiecare parte să se găsească în eroare, fiind suficient să cadă în eroare doar una dintre părţi.
Trebuie reţinut că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se
anularea acestuia.
Potrivit art. 1214 alin 1 C. civ. , “consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a
aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din
urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvaluie”. Dolul este o eroare provocată şi nu spontană precum eroarea
propriuzisă. S_________ care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic.
Întrucât dolul nu se prezumă ( conform art 1214 alin 4 C civ.), persoana care solicită anularea
actului juridic pe motivul vicierii consimțământului trebuie să facă dovada dolului. Fiind un fapt
juridic stricto sensul, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă.
În cauză, reclamanta a făcut dovada dolului, respectiv că a semnat contractul de vânzare
cumpărare a imobilului situat în comuna N______ B_______, _________________, jud.
C________ fiind dusă în eroare de pârâtul I_____ M______ M____, acesta convingându-o să
semneze un contract de întreţinere având ca obiect derivat imobilul proprietatea reclamantei şi
profitând de faptul că este nevăzătoare.
Este relevantă declaraţia martorului Băşanu S______ (f. 40) , care a arătat că intenţia reală a
reclamantei a fost să încheie un contract de întreţinere, care se coroborează cu lipsa nejustificată
a pârâtului în faţa instanţei pentru a răspunde la interogatoriu, situaţie reţinută de instanţă în
condiţiile art. 358 C.pr.civ. ca o mărturisire deplină şi cu faptul că reclamanta este nevăzătoare,
astfel cum rezultă din certificatul de încadrare în grad de handicap depus la fila 9 dosar, fiind în
imposibilitate fizică de a citi actul aşa cum s-a consemnat în actul autentic .
În consecinţă, instanţa va anula c ontractul de vânzare cumpărare autentificat sub
nr.1206/25.11.2015 la B.I.N. C_____________ N____ L_______.
În ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa reţine că potrivit art.
1254 alin 3 Cod civil, în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie
celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647,
chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
În cauză instanţa reţine că reclamanta a solicitat restituirea imobilului în proprietatea sa şi
constatarea faptului că la încheierea actului nu s-a plătit preţul înscris în contract. Astfel,
analizând întreg probatoriul administrat în cauză, în special declaraţia martorului Băşanu S______
(f. 40) şi refuzul pârâtului de a se prezenta la interogatoriu, instanţa constată că preţul prevăzut
în contractul de vânzare cumpărare, în cuantum de 15.000 lei, nu a fost achitat efectiv de către
pârât.
Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 1254 alin. 3 Cod civil şi faptul că prin prezenta
sentinţă s - a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare, instanţa va admite cererea
reclamantei şi va d ispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa revenirii
dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare
autentificat sub nr.1206/25.11.2015 la B.I.N. C_____________ N____ L_______ în patrimoniul
reclamantei (Judecătoria Constanța, sentința civilă nr. 3916/2017, preluată de site-ul
www.rolii.ro).

6. Leziunea, dolul vicii de consimțământ

Instanţa reţine că reclamantul a susţinut, prin cererea de chemare în judecată că respectivul
contract a fost încheiat prin eroare, înşelăciune şi corupere bătrân, deoarece a solicitat în mod
expres încheierea unui abonament în valoare de maxim 5 Euro/lună .
În ceea ce priveşte împrejurarea asupra căreia cade falsa reprezentare a reclama ntului,
instanţa reţine că aceasta poartă asupra valorii economice a contraprestaţiei, neîncadrându-se în
niciunul dintre cazurile de eroare prevăzute la art. 1207 alin. 2 Cod civil, ci fiind supusă regulilor
de la leziune ca viciu de consimţământ.
Pentru aceste motive, în continuare, instanţa urmează să analizeze îndeplinirea condiţiilor
dolului şi ale leziunii majorului ca viciu de consimţământ.
Astfel, pentru a fi îndeplinite cerinţele dolului, este necesar să se facă dovada manoperelor
dolosive ale celeilalte părţi ori a omisiunii frauduloase de a-l informa pe contractant asupra unor
împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie şi dovada intenţiei de a induce în eroare .
Instanţa reţine că, în cauză, reclamantul nu a dovedit existenţa unor manopere dolosive ale
prepusului celeilalte părţi sau omisiunea frauduloasă a acestuia de a-l informa cu privire la preţul
real al contractului şi nici intenţia de a induce în eroare , limitându-se doar la a afirma aceste
aspecte, deşi acestuia îi revenea sarcina probei în conformitate cu art. 249Codul de procedură
civilă , potrivit căruia „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în
afară de cazurile anume prevăzute de lege”. De asemenea, potrivit art. art. 1214 alin. 4 Cod civil,
dolul nu se presupune, reclamantul având obligaţia de a dovedi incidenţa acestuia în cauză.
În plus, pentru a fi sancţionabilă, eroarea provocată trebuie să fie scuzabilă, cu excluderea
erorii nescuzabile, în condiţiile art. 1208Cod civil, potrivit căruia contractul nu poate fi anulat dacă
faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.
Or, în cauză, preţul contractului era prevăzut în cuprinsul acestuia pe cea de-a doua filă a acestuia,
primul rând (f. 6), dar, aşa cum însuşi reclamantul a recunoscut, acesta l-a semnat fără să îl
citească , neefectuând minime diligenţe pentru a cunoaşte un aspect al contractului pe care, aşa
cum se arată în cerere, reclamantul îl considera esenţial. În consecinţă, instanţa reţine că eroarea
provocată nu este scuzabilă .
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor leziunii, instanţa reţine că, în cazul majorului,
pentru ca acţiun ea în anulare să fie admisibilă este necesar ca una dintre părţi să stipuleze în
favoarea sa o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii, iar leziunea să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la
momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată, iar
disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
În acest sens, instanţa reţine că, î n cauză, nu există elemente de natură a conduce la concluzia
că prestaţia stabilită în sarcina reclamantului, de a achita 7,74 Euro/lună, este de o valoare
considerabil mai mare decât valoarea prestaţiei pârâtei, de a furniza de servicii de telefonie
mobilă constând în 500 minute naţionale, SMS-uri naţionale nelimitate, minute nelimitate în
reţea şi 250 MB trafic pentru navigarea de pe internet de pe mobil, acces la aplicaţiile de tip VoIP.
De asemenea, instanţa reţine că la dosarul cauzei nu există probe în sensul că reclamantul a
solicitat în mod expres încheierea unui abonament în valoare de maxim 5 Euro/lună (Judecătoria
Sibiu, sentința civilă 6253/2016, preluată de site-ul www.rolii.ro).

7. Leziunea viciu de consimțământ. Lipsa discernământului la încheierea contractului

Instanţa reţine dispoziţiile art. 1246, alin. 1 C . civ. conform cărora orice contract încheiat cu
încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin
lege nu se prevede o altă sancţiune.
Printre condiţiile încheierii actului juridic civil este şi consimţământul, care reprezintă
exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, consimţământ care, în condiţiile prevăzute
de art. 1204 C . civ . trebuie să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o
persoană cu discernământ. Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil,
în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se
produc în baza manifestării sale de voinţă. Prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare
de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept.
Ţinând cont de condiţiile de validitate ale actului juridic civil, instanţa reţine că lipsa totală a
consimţământului reprezintă o cauză de nulitate absolută a actului juridic civil.
Instanţa reţine că persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice, prezumţie ce nu a fost răsturnata în
prezenta cauza.
Astfel, din raportul de expertiza medico-legală psihiatrică efectuat pe baza actelor medicale
prezentate de Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu M___ (filele 172-180) rezultă că, în lipsa unor
acte medicale care să ateste starea psihică a numitului S____ G_______ în jurul datei semnării
contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate aprecia retroactiv, obiectiv, care era starea
sănătăţii psihice a acestuia la data de 09.07.2015 şi, implicit, dacă a putut avea capacitatea psihică
de a aprecia critic conţinutul şi consecinţele faptelor sale.
Starea de uzură biologică şi fiziologică a unui organism, datorată vârstei înaintate sau a
cancerului, chiar în fază terminală, boală de care suferea defunctul la data semnării contractului
de vânzare-cumpărare, prin ele însele, nu duc la lipsa discernământului, atâta vreme cât
antecedenţele medicale nu confirmă o astfel de stare.
Contractul de vânzare - cumpărare este un act autentic instrumentat de notar care, în baza
legii, a constatat existenţa consimţământului valabil exprimat.
Coroborând probele administrate în cauză rezultă că defunctul S____ G_______ avea
discernământ la momentul încheierii contractului, astfel încât a avut reprezentarea actului juridic
pe care l-a semnat si a efectelor pe care acesta urmează sa le producă.
Cu privire la petitul subsidiar, privind anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat
sub nr. 2585, în data de 09.07.2015 de către BNP D____-Pugner D____, pe motivul existenţei
viciului de consimţământ al leziunii, instanţa reţine dispoziţiile art. 1221 alin. (1) . civ potrivit
cărora, „există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii”.
Conform dispoziţiilor art. 1221 alin. (1) C. civ, pentru ca un act să fie lezionar se cere, pe de o
parte, ca, la data încheierii contractului, să existe o disproporţie valorică considerabilă între
prestaţiile părţilor, iar, pe de altă parte, ca partea avantajată să fi obţinut acest lucru profitând
de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi
contractante.
Întrunirea elementului obiectiv (existenţa unei diferenţe considerabile, a unui dezechilibru
între valoarea prestaţiilor părţilor la data încheierii contractului) nu este singur suficient pentru a
putea fi reţinută existenţa leziunii. Pentru aceasta, aşa cum rezultă din prevederile art. 1221 alin.
(1) NCC, se mai cere ca partea în favoarea căreia subzistă dezechilibrul să fi ajuns să profite de
aceasta datorită stării de nevoie, lipsei de experienţă ori de cunoştinţe a celeilalte părţi la data
încheierii contractului. Partea lezată, fără a se cere să aibă consimţământul viciat, se află într-o
situaţie de inferioritate faţă de cealaltă parte, din cauza unei nevoi subiective presante. Or, din
probatoriul administrat în cauză nu rezultă că defunctul s-ar fi aflat într-o stare de nevoie, iar
experienţa sa de viaţă nu poate fi pusă la îndoială având în vedere vârsta înaintată a acestuia la
data semnării contractului. Un argument în plus al conştientiză rii efectelor pe care le-ar fi putut
produce contractul de vânzare-cumpărare este faptul că vânzătorul S____ G_______ a înstrăinat
doar nuda proprietate, păstrându-şi dreptul de uzufruct asupra imobilului.
 Cu privire la condiţia prevăzută de dispoziţiile art.1222, alin. 2 din C. civ., ca leziunea să
depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia
promisă sau executată de partea lezată , instanţa arată că preţul contractului a fost stabilit la
nivelul grilelor notariale, însă avându-se în vedere faptul că, în schimbul preţului nu a fost
transmis dreptul de proprietate al imobilului, ci doar nuda proprietate.
Având în vedere considerentele prezentate, instanţa, constatând că între defunctul S____
G_______ şi pârâţii Ratys N______ şi Ratys V____ s-a încheiat un contract valabil, va respinge ca
neîntemeiată cererea reclamanţilor privind anularea contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 2585, în data de 09.07.2015 de către BNP D____-Pugner D____.
În privinţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3472 în data de 04.09.2015
către BNP D____-Pugner D____, încheiat între pârâţii Ratys N______ şi Ratys V____, în calitate
de vânzători şi M__________ G_______ şi M__________ G___ M______, instanţa reţine că nu
au fost invocate mot ive de nulitate distincte , ci reclamanţii au solicitat anularea acestuia în
temeiul dispoziţiilor art. 1254 alin. (2) din C . civ. care prevede că „desfiinţarea contractului
atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.
Atâta vreme cât s-a constatat că primul contract a fost încheiat în mod valabil, consecinţa
logică este de respingere şi a capătului de cerere vizând anularea contractului subsecvent, în
absenţa unor motive de nulitate legate de încheierea a cestui contract Judecătoria Satu Mare,
sentința civilă nr. 516/2018, preluată de site-ul www.rolii.ro).

8. Lipsa de discernământ
Verificând legalitatea sentinţei civile prin prisma motivelor de apel, instanţa de control
judiciar reţine că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1205 NCC, este anulabil înscrisul încheiat de o persoană care, la momentul
încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi
da seama de urmările faptei sale.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că lipsa discernământului atrage nulitatea relativă,
sancţiune edictată în vederea protejării persoanei care, la momentul încheierii actului, nu a putut
avea reprezentarea acțiunii sale.
Fiind o nulitate de protecţie, anularea pentru lipsa de discernământ de care se poate prevala
doar incapabilul sau reprezentantul lui, poate fi cerută în timpul vieţii de cel care l-a încheiat,
personal sau prin reprezentant, precum şi de moştenitorii săi, după moartea acestuia.
Or, în cauză, cel care a dat declaraţia de revocare a testamentului, M..... B....., a decedat, iar
reclamantul, în calitate de legatar universal, are calitate procesuală activă de a solicita anularea
declaraţiei de revocare a testamentului, cu atât mai mult cu cât el este beneficiarul testamentului.
În aceste condiţii, Tribunalul constată că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că
reclamantul nu poate invoca nulitatea relativă a unui act la care nu a fost parte.
 Pe fondul cauzei, Tribunalul reţine că din punctul de vedere al formei, declaraţia de revocare
a testamentului din 18.08.2014 este un înscris autentic, fiind astfel învestit cu formă autentică de
către notarul public prin încheiere, în condiţiile prevăzute de art. 860 C. civ. şi art. 65 din Legea
nr. 36/1995. Din această perspectivă, înscrisul se bucură de forţa probantă a actelor autentice,
cu consecinţa că sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Înscrisul autentificat face deplin
dovada, până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului
instrumentator făcute prin propriile sale simţuri şi în limita atribuţiilor conferite de lege şi
menţionate în încheierea de autentificare, cum ar fi data şi locul autentificării, prezenţa şi
identificarea testatorului, consimţământul sau semnătura acestuia. în schimb, declaraţiile
testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în declaraţia de
revocare fac dovada numai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut
verifica conformitatea acestor declaraţii cu realitatea, ci doar a luat act de acestea.
Prin urmare, Tribunalul apreciază că lipsa discernământului poate fi cercetată chiar şi
împotriva înscrisului autentic, deoarece nu se tinde la răsturnarea celor constatate prin propriile
simţuri ale notarului public. Autentificarea în sine nu atestă existenţa discernământului
testatorului, pentru că notarul nu are calitatea de a atesta această împrejurare, urmând ca cel ce
reclamă moştenirea să facă dovezi potrivit dreptului comun pentru a proba lipsa de
discernământ.
Cu privire la discernământul defunctului, potrivit concluziilor raportului de expertiză
psihiatrică, defunctul M…….. B……….. a prezentat diagnosticul „Demenţă senilă. Tulburare
psihotică organică”, iar în momentul semnării declaraţiei din 18.08.2014 acesta nu avea
capacitatea psihică de a se autoconduce, de a decide în propriul beneficiu şi de a-şi îndeplini
drepturile şi obligaţiile civile legale.
În aceste condiţii, Tribunalul apreciază că defunctul M............ B.......... nu a avut
discernământul necesar pentru a realiza declaraţia de revocare a testamentului, motiv pentru
care se impune anularea acesteia.
Pentru aceste motive, Tribunalul va admite apelul, va modifica în tot sentinţa civilă nr.
6946/17.10.2016, iar în rejudecare va admite cererea şi va constata nulitatea relativă a declaraţiei
autentificată sub nr. 869/18.08.2014 de Societatea Profesională notarială M______ N_____,
M_____ N_____ şi I____ D___________ (Tribunalul Galați, decizia 607/2017, preluată de pe
site-ul www.rolii.ro).

9. Lipsa discernământului
Dacă un contract este expresia autonomiei de voinţă a părţilor, atunci voinţa juridică, în
compunerea căreia _____________________________, trebuie să fie expresia unei raţionări
conştiente. Altfel spus, contractantul trebuie să dispună de capacitatea cognitivă necesară pentru
a înţelege natura raportului juridic în care urmează a fi parte, importanţa acestuia, drepturile şi
obligaţiile care urmează să formeze conţinutul raportului juridic obligaţional şi, cunoscând aceste
elemente, să poată delibera şi exprima un consimţământ valid la încheierea unui contract.
Printre elementele care pot vicia voinţa juridică atât în componenta sa intelectivă şi
voliţională cât şi în cea exteriorizată prin consimţământ este lipsa se discernământ a
contractantului.
După cum rezultă din art. 211 din Legea nr. 71/2011 prin lipsa se discernământ se înţelege
incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridic
care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile. Per a contrario , existenţa
discernământului presupune aptitudinea contractantului de a înţelege efectele pe care urmează
să le producă actul încheiat de acesta, atât din punct de vedere social cât şi juridic.
Chiar dacă între discernământ şi capacitatea juridică există o strânsă legătură, cele două
condiţii de validitate ale actului juridic trebuie totuşi diferenţiate. Astfel, în timp ce capacitatea
juridică este o stare de iure, izvorând din lege, discernământul, element de natură psihologică,
este o stare de facto, care se apreciază de la persoană la persoană în raport de aptitudinea şi
puterea psiho-intelectivă a acesteia. Aşa fiind, chiar o persoană având deplină capacitate de
exerciţiu poate să fie lipsită temporar de discernământ fie ca urmare a unei afecţiuni medicale fie
ca urmare a consumului unor substanţe ce pot avea un atare efect.
Cu toate acestea, în măsura în care o persoană are capacitate deplină de exerciţiu, aceasta
este prezumată ca având şi discernământ, în lipsă de probă contrară. Totuşi, nu orice alteraţie a
psiho-intelectului conduce la lipsa discernământului. Pentru a fi în prezenţa lipsei de
discernământ trebuie să existe o veritabilă incompetenţă psihică a persoanei de a acţiona critic
şi predictiv privind consecinţele social-juridic care pot decurge din exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor civile. Astfel, o raţionare mai deficitară sau un intelect mai redus ori alte asemenea,
care nu înlătură total capacitatea psiho-intelectivă de înţelegere a efectelor sociale şi juridice ale
actului încheiat, nu au ca effect lipsa discernământului în sensul art 1205 alin. 1 C . civ..
Raportat la prezenta cauză instanţa reţine că în vederea stabilirii discernământului defunctei
C____ A_____ au fost administrate mai multe mijloace de probă, respectiv expertize de
specialitate, înscrisuri şi martori. Analizând aceste mijloace de probă instanţa apreciază că
reclamanţii nu au reuşit să răstoarne prezumţia de discernământ de care se bucura defuncta la
data contractării, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Totodată, este de reţinut că la internarea medicală din data de 12.04.2010 defuncta a fost
suspectată de boală alzheimer, diagnostic ce pare să fi fost infirmat ulterior în condiţiile în care
la examenul psihologic din data de 02.04.2010 defuncta a prezenta numai o degradare cognitivă
uşoară, realizând un scor de 25 de puncte (din maxim 30) la testul MMS (f. 223v), iar examenul
CT cranian nu a relevat modificări patologice şi nu s-au constatat semne neurologice de focar (f.
147). Mai mult, la data de 14.11.2011 s-a reţinut că defuncta prezenta numai un decliv cognitiv
specific vârstei, reuşind să obţină la testul MMS un rezultat mai mare decât anterior, respectiv de
28 de puncte (f. 140). Starea de sănătate în care a fost internată defuncta câteva zile mai târziu
nu poate conduce la lipsa discernământului acesteia, cu atât mai mult cu cât este posibil ca
aceasta să se fi agravat galopant şi, în plus, este posibil ca o persoană cu puternice probleme de
sănătate să aibă discernământul neafectat.
Instanţa apreciază că dacă această stare de sănătate ar fi putut conduce la concluzia existenţei
unor probleme în materie psiho-intelectivă, acest lucru ar fi fost reţinut prin raportul de expertiză
medio-psihiatrică ce a fost avizat de către Comisia Superioară Medico-Legală din cadrul
Institutului de Medicină Legală M___ Minovici. Or, acest raport a reţinut că nu există date pentru
a se trage concluzia lipsei discernământului, deşi a avut la dispoziţie toate actele medicale,
inclusiv cele relative la internarea imediat posterioară actului contestat. Sub acest aspect,
instanţa subliniază încă odată că prin acest raport de expertiză nu s-a reţinut nici măcar o
concluzie de probabilitate în sensul inexistenţei discernământului (Judecătoria Baia Mare,
sentința civilă nr. 3719/2016, preluată de pe site-ul www.rolii.ro).
10. Frauda la lege
În privinţa fraudei la lege invocată de reclamante , trebuie reţinut că aceasta reprezintă
operaţiunea prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale
imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care
au fost edictate de legiuitor. În acest sens, prin fraudarea legii nu este încălcată litera legii, dar
este nesocotit spiritul acesteia. Frauda la lege constă într-o manoperă dolosivă, folosită de părţi
spre a realiza, pe calea actului juridic, o finalitate interzisă de reglementările în vigoare, prin
eludarea indirectă şi ocultă a unei norme prohibitive.
Structural, frauda la lege conţine două elemente: un element obiectiv constând în mijloacele
aparent legale care sunt utilizate şi un element subiectiv, care rezidă în intenţia de eludare ori de
sustragere de la norma legală aplicabilă. Prin urmare, simpla încălcare a prevederilor legale nu
reprezintă frauda la lege, ci este necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de
conivenţă pentru a eluda prevederile legale şi dovada unui mijloc/mecanism fraudulos prin care
au fost eludate prevederi legale imperative.Prin urmare, frauda la lege presupune o acţiune
săvârşită prin conivenţă de către contractanţi în dauna unor terţe persoane.
Aşadar, pentru a se reţine existenţa fraudei la lege, trebuie dovedite cumulativ următoarele
aspecte: - întocmirea unui act cu respectarea literei legii, însă cu nesocotirea scopului pentru care
a fost edictată norma legală, deci a spiritului legii; - existenţa intenţiei de eludare a altor dispoziţii
legale, pentru toate părţile actului; - utilizarea unui mijloc/mecanism fraudulos prin care se
eludează dispoziţiile legale.
Aceasta teorie, aplicată la speţa dedusă judecăţii, conduce la concluzia că reclamantele ar fi
trebuit să probeze că prin declaraţia de neacceptare dată de I__ V_____ s-a urmărit eludarea
unor norme legale imperative prin utilizarea altor norme legale în alt scop decât cel pentru care
au fost edictate.
 În cauză, se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 86 din Legea nr. 36/1995 (art. 61 în forma legii
în vigoare la data încheierii actului), potrivit cărora „ Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau
surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în fata notarului public, prin înscrierea de către
parte, înaintea semnăturii, a menţiunii "consimt la prezentul act, pe care l-am citit "”.
Situaţia de fapt invocată de reclamante este confirmată de copia de pe declaraţia de
neacceptare, care nu cuprinde menţiunile redate anterior, deşi potrivit Certificatului de încadrare
în grad cu handicap nr. 186/20.01.2004, I__ V_____ a fost diagnosticat cu surdomutitate
congenitală. În acest sens, nu pot fi primite susţinerile pârâtei de a nu ţine cont de acest certificat,
întrucât, chiar dacă acesta a fost emis după data întocmirii declaraţiei de neacceptare, handicapul
constatat este unul congenital, deci existent de la naştere, astfel încât exista şi la data întocmirii
declaraţiei de neacceptare.
Cu toate acestea, după cum s-a arătat anterior, simpla încălcare a dispoziţiilor legale nu
reprezintă fraudă la lege, reclamantul fiind ţinut să dovedească faptul că părţile au acţionat de
conivenţă pentru eludarea prevederilor legale şi că s-a utilizat un mijloc fraudulos pentru aceasta.
Or, în cauză, nu se invocă nesocotirea spiritului legii, ci tocmai încălcarea literei legii, ceea ce,
după cum s-a arătat mai sus, nu reprezintă o fraudă la lege. Mai mult, singura parte la declaraţia
de neacceptare a moştenirii este I__ V_____, despre care reclamantele nu au dovedit şi nici măcar
nu au invocat că ar fi încercat să eludeze dispoziţii legale şi cu atât mai mult nu s-a dovedit ori
invocat vreun mijloc ori mecanism prin care s-ar fi produs o atare eludare (Judecătoria Ploiești,
sentința civilă nr. 483/2019, preluată de pe site-ul www.rolii.ro).

CAPITOLUL IV NULITATEA CONTRACTULUI

I. Prezentare teoretică
Noțiune. Sancțiunea de drept civil care lipsește contractul de efectele sale; nulitatea
intervine atunci când, la încheierea contractului sunt nesocotite dispozițiile
legale instituite pentru încheierea valabilă a contractului.
Forme - În funcție de natura interesului ocrotit prin norma protejată, nulitatea
poate fi relativă sau absolută. Nulitatea relativă apără normele instituite
pentru ocrotirea unui interes particular, în timp ce nulitatea absolută apără
normele instituite pentru apărarea unui interes public. De principiu, legea
 prevede sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a unei norme la
încheierea contractului. Cu toate acestea, dacă din lege nu rezultă felul
nulității, stabilirea incidenței nulității se va face cu raportare la natura
interesul ocrotit; în situația în care natura nulității nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, se aplică prezumția de nulitate relativă (art. 1252 Cod
civil).
- în funcție de întinderea nulității, nulitatea poate fi totală sau
parțială. Nulitatea totală desființează în întregime contractul, în timp ce
nulitatea parțială determină doar desființarea uneia sau a mai multor clauze
din contract. Potrivit dispozițiilor legale, ”clauzele contrare legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag
nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor,
esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat” (art. 1255
alin. (1) Cod civil). Având în vedere dispoziția legală invocată, nulitatea
totală se aplică cu titlu de excepție, regula fiind aplicarea sancțiunii nulității
parțiale. Dacă intervine nulitatea parțială a contractului, clauzele nule se
înlocuiesc de drept cu dispozițiile legale aplicabile (art. 1255 alin. (2) Cod
civil).
- în funcție de modul de consacrare legislativă, nulitatea poate fi
expresă sau virtuală. Nulitatea expresă este reglementată prin dispozițiile
legale, în timp ce nulitatea virtuală, neavând o reglementare legală, rezultă
în mod neîndoielnic din modul în care o condiție de validitate a contractului
este reglementată. În ceea ce privește nulitatea virtuală, aceasta este
instituită pentru ca scopul normei care este încălcată să fie atins (art. 1253
Cod civil); - în funcție de condiția de validitate încălcată la încheierea
contractului, nulitatea poate fi de fond sau de formă. Nulitățile de fond
intervin în cazul nerespectării cerințelor de fond, în timp ce nulitățile de
formă sancționează nerespectarea dispozițiilor legale în materia formei
contractului.
Cauzele de - Nulitatea contractului va interveni ori de câte ori la încheierea
nulitate acestuia sunt nesocotite dispozițiile legale stabilite pentru protejarea unui
interes particular sau, după caz, a unui interes public.
- În materie contractuală, trebuie avute în vedere atât dispozițiile din
materia obligațiilor care reglementează cauzele de nulitate, cât și
dispozițiile din cadrul fiecărui contract special în parte. De asemenea, în
materia garantării obligațiilor civile, sunt reglementate cauze de nulitate
specifice fiecărei garanții în parte.
Nulitatea 1. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, iar
absolută. Regim instanța de judecată este obligată să invoce din oficiu cauza de
juridic (art. nulitate absolută;

1247, art. 1249 2. Fie că este invocată pe cale de acțiune sau pe cale de excepție,
alin. (1) Cod nulitatea absolută poată să fie invocată oricând, fiind
civil) imprescriptibilă sub aspect extinctiv, dacă prin lege nu se prevede în
mod contrar;
3. Contractul nul absolut nu este supus confirmării decât în cazul în care
prin lege s-ar prevedea în mod expres aceasta.
Nulitatea 1. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei
relativă. Regim interes este ocrotit prin norma juridică încălcată în momentul
juridic încheierii contractului. Intră în această categorie: partea
(art. 1248, contractantă al cărei interes este ocrotit, reprezentantul legal al
art. 1249 alin. persoanei lipsite de capacitate de exercițiu, ocrotitorul legal al
persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă, succesorii părții al
(2)
cărei interes a fost ocrotit prin instituirea cauzei de nulitate,
Cod
creditorii chirografari, procurorul etc.;
civil)
2. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune doar în
termenul de prescripție stabilit de lege pentru exercitarea dreptului
material la acțiune. De regulă, nulitatea relativă se poate invoca în
termenul general de prescripție extinctivă, însă prin lege se pot
stabili și alte termene. Spre exemplu, în materia leziunii, termenul
stabilit de legiuitor pentru invocarea nulității relative este de un an
din momentul încheierii contractului. Pe cale de excepție, atunci
când se cere executarea contractului lovit de sancțiunea nulității
relative, cocontractantul poate invoca oricând cauza de nulitate. De
la caracterul imprescriptibil al invocării nulității relative pe cale de
excepție legea poate stabili norme derogatorii. Un exemplu în acest
sens este cazul leziunii, când nulitatea relativă nu va mai putea fi
invocată dacă dreptul material la acțiune s-a stins; cu alte cuvinte, în
privința leziunii, nulitatea relativă se poate invoca atât pe cale de
acțiune cât și pe cale de excepție în termen de un an de la data
încheierii contractului.
 3. Contractul lovit de nulitate relativă poate fi supus confirmării.
Confirmarea reprezintă operațiunea juridică prin care partea
îndreptățită să invoce nulitatea relativă renunță la acest drept.
Confirmarea poate fi expresă sau tacită.
-Confirmarea este expresă atunci când voința persoanei îndreptățite să
invoce nulitatea relativă a actului este manifestată într-o declarație formală
din care trebuie să reiasă în mod cert voința de a confirma (art. 1262 alin
(2) Cod civil).
 - Confirmarea poate interveni numai dacă persoana îndreptățită să
invoce cauza de nulitate cunoaște această cauză iar în cazul în care este
incidentă violență, confirmarea se poate face numai după ce aceasta a
încetat. - În privința actelor încheiate de minor, confirmarea se poate face
de persoana care trebuia să încuviințeze actul dacă încuviințarea era
suficientă pentru încheierea valabilă a contractului.
- Persoana îndreptățită la confirmare poate fi pusă în întârziere
printr-o notificare prin care i se solicită fie confirmarea contractului, fie
exercitarea acțiunii în anulare, în termen de șase luni de la data notificării,
sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca nulitatea relativă a
contractului.
- Pentru valabilitatea sa, actul prin care se confirmă contractul
anulabil trebuie să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației; de
asemenea, trebuie să cuprindă motivul de nulitate incident și intenția sa de
a repara cauza de nulitate incidentă;
- În privința efectelor confirmării, acestea se produc din momentul
manifestării de voință; efectul confirmării constă în renunțarea la orice
mijloc și excepție ce puteau fi opuse, sub rezerva drepturilor dobândite și
conservate de terții de bună-credință. Dacă mai multe părți pot invoca
nulitatea contractului și numai o parte confirmă actul anulabil, celelalte
părți nu vor putea fi oprite să invoce nulitatea relativă, deoarece
confirmarea nu produce efecte decât în privința persoanei de la care
emană. În egală măsură, dacă se face confirmarea unui contract anulabil
pentru dol sau violență, nu se renunță implicit și la dreptul de a solicita
daune-interese.
- Confirmarea este tacită atunci când rezultă din orice manifestare
de voință care să fie certă în ceea ce privește renunțarea la dreptul de a mai
invoca nulitatea relativă a contractului. Potrivit dispozițiilor legale, în cazul
în care confirmarea nu este expresă, este suficient ca obligația să fie
executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de
partea interesată ()art. 1263 alin, (5) Cod civil.

Efectele nulității. Efectele nulității reprezintă consecințele anulării sau declarării nulității
Noțiune absolute a unui contract. Indiferent de cauza de nulitate incidentă,
dispozițiile legale reglementează în mod unitar efectele nulității.
Enunțare -retroactivitatea efectelor nulității;
-repunerea părților în situația anterioară;
-nulitatea contractului inițial cât și a contractelor subsecvente.
 Retroactivitatea -nulitatea produce efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor, contractul
efectelor nulității a cărei anulare sau nulitate se pronunță fiind considerat că nu a existat
niciodată.
- există și situații în care retroactivitatea efectelor nulității este învinsă, în
sensul că efectele se aplică doar pentru viitor.
Repunerea în -Toate prestațiile realizate în baza contractului nul sau anulat trebuie
părților situația restituite în conformitate cu regulile stabilite în art. 1639-1647 Cod civil;
anterioară - și acest principiu al efectelor nulității poate să suporte excepții în sensul
în care prestațiile executate pot fi menținute în tot sau în parte;
- în cazul în care restituirea prestațiilor are loc, trebuie avut în vedere dacă
restituirea se face în natură sau prin echivalent.

Desființarea -principiul stabilește că, în condițiile legii, desființarea contractului atrage

contractului și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui;
inițial și a - există și situații în care nulitatea contractului inițial nu atrage
contractelor desființarea contractului subsecvent.
subsecvente

II. Teste grilă III. Jurisprudență 1. Invocarea nulității

Prin urmare, raportat la înscrisurile mai sus menţionate rezultă că în prezent, deşi a expirat
perioada închirierii prevăzută în contractul de închiriere înregistrat la A.F .P. Cluj-N_____ sub
nr.xxxxxx/06.02.2006, pârâtul deţine în continuare un titlu locativ cu privire la apartamentul în
litigiu, constând în contractul de închiriere pe 15 ani, a cărui durată contractuală se va împlini abia
la data de 25.01.2021.
Referitor la valabilitatea contractului de închiriere în discuţie, în condiţiile în care reclamanta
nu a solicitat constatarea nulității absolute sau, după caz, anularea acestuia, instanţa nu poate
dispune în acest sens - fiind ţinută, potrivit art.129 alin.6 C. proc. civ., să se pronunţe numai
asupra obiectului cererii deduse judecăţii - şi, ca atare, analizarea motivului de nulitate relativă
invocat de către reclamantă, pec ale de excepție, prin răspunsul la întâmpinare şi întâmpinarea
la cererea reconvenţională depuse la dosar, referitor la lipsa capacităţii sale de exerciţiu, apare
ca fiind lipsită de utilitate, deoarece şi în situaţia în care s-ar constata că respectivul contract este
lovit de nulitate sub aspectul invocat de reclamantă, acesta nu ar putea fi desfiinţat în cadrul
prezentului litigiu, în lipsa unui capăt de cerere în acest sens.
Cât despre invocarea nulității relative a contractului de închiriere anterior menţionat, pe cale
de excepție, instanţa a considerat că având în vedere definiţia excepţiilor procesuale (respectiv
acele mijloace procesuale prin care partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă,
în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii
neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune, în scopul întârzierii
sau împiedicării judecăţii în fond a cererii de chemare în judecată), această susţinere a
reclamantei nu poate fi calificată drept o excepţie procesuală, ci doar o apărare de fond.
Însă, în condiţiile în care reclamanta este cea care a declanşat prezentul demers judiciar,
solicitând evacuarea pârâtului din apartamentul în litigiu, iar acesta din urmă a invocat, ca
apărare de fond, existenţa unui titlu locativ constând în contractul de închiriere analizat,
reclamanta nu poate combate acest titlu locativ deţinut de partea adversă prin invocarea nulităţii
acestuia doar ca o simplă apărare de fond. Aceasta deoarece, după cum s-a arătat anterior, în
lipsa unui petit de constatarea nulităţii/anularea actului juridic în discuţie, instanţa nu poate
dispune anularea acestuia, iar câtă vreme actul juridic rămâne în fiinţă acesta constituie un titlu
locativ pentru pârâţi, pe deplin valabil şi opozabil reclamantei şi, pe cale de consecinţă, existenţa
sa conduce la respingerea cererii de evacuare a pârâţilor din spaţiul locativ ce a făcut obiectul
închirierii, cerere fundamentată exclusiv pe lipsa unui titlu locativ.
Este real că nulitatea unui act juridic poate fi invocată în mod eficient în cadrul unui litigiu şi
pe cale de apărare de fond, însă numai de către pârât şi doar în situaţia în care acesta nu
urmăreşte constatarea nulității absolute sau, după caz, anularea actului juridic respectiv (care
presupun în mod necesar formularea unei cereri reconvenţionale), ci doar respingerea sau
reducerea pretenţiilor reclamantului întemeiate pe acel act juridic - situaţie în care instanţa,
reţinând temeinicia apărărilor pârâtului privind lipsa de valabilitate a actului juridic ce stă la baza
pretenţiilor reclamantului, fără a pronunţa nulitatea, va putea respinge cererea acestuia, în tot
sau în parte, ca nefondată.
Ca atare, pentru aceste considerente, instanţa a apreciat că atât petitul de evacuare, cât şi
petitul privind obligarea pârâţilor la plata folosului de tras deduse judecăţii de către reclamantă
prin cererea principală apar ca fiind neîntemeiate, fiind respinse ca atare (Curtea de Apel Cluj,
decizie 1202/2014, preluată de pe site-ul www.rolii.ro).

2. Nulitate absolută. Frauda la lege

Referitor la motivul de nulitate privind frauda la lege , pentru o presupusă cămătărie mascată,
instanţa reţine că potrivit art 1237 C .civ., ”Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar
mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”, iar potrivit art 1238 C .civ., ”(2)
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”.
Prin reglementarea fraudei la lege, ca un caz special a iliceităţii cauzei, Codul civil sancţionează
scopul părţilor de a încheia contractul ca un instrument de eludare a aplicării unor norme
imperative. Astfel, legea consideră cauza ilicită prin raportare la o normă imperativă care ar fi fost
aplicată în defavoarea cel a puţin a uneia dintre părţile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat con
tractul.
 Pentru aplicarea sancţiunii nulității absolute a contractelor formate pentru eludarea unei
norme imperative este necesar, conform art 1238, ca ambele părţi să fie animate de scopul
comun astfel menţionate, sau cel puţin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să
cunoască acest scopi în privinţa cocontractantului.
Fraudarea legii, în accepţiunea art 1237, trebuie deosebită de fraudarea intereselor altor
persoane, terţe de contract (moştenitorii universali sau creditorii uneia dintre părţi), caz în care
nu este incidentă sancţiunea nulității, ci a inopozabilităţii.
Sintetizând, frauda la lege reprezintă acea operaţiune prin care, la întocmirea unui act juridic,
în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea
acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor. În acest sens, prin fraudarea
legii nu este încălcată litera legii de ordine publică, dar este nesocotit spiritul acesteia. Structural,
frauda la lege conţ ine două elemente : un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele
aparent legale care sunt utilizate şi un element subiectiv, constând în intenţia de eludare ori de
sustragere de la norma legală aplicabilă.
Prin urmare, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar
să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale,
precum şi dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi
legal e imperative.
Instanţa mai menţionează că, întrucât sarcina probei cu privire la existenţa unei fraude la lege
îi revine reclamantului, acesta nu se poate baza pe simple afirmaţii, ci este necesar să facă dovada
atât a intenţiei pârâtului de a frauda legea, cât şi a procedeului fraudulos prin care au fost eludate
prevederi imperative ale legii. (aspecte evocate şi de Decizia nr. 1386 din 4 aprilie 2014
pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect
constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare).
În concret, condiţiile pentru aplicarea sancţiunii nulității absolute pentru acest motiv nu sunt
îndeplinite, nefiind dovedit nici elementul obiect al fraudei la lege – manopera frauduloasă şi/sau
încălcarea unei norme imperative, dar nici a elementului subiectiv – intenţia frauduloasă a
pârâţilor. Astfel, în speţă, nu există nici nu element care să conducă la concluzia că scopul
încheierii actelor juridice contestate a fost eludarea legii (Judecătoria Brașov, Sentința nr.
2876/2019, preluată de pe site-ul www.rolii.ro).

3. Nulitate relativă. Lipsa de discernământ. Invocare

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul N. B. a solicitat rezilierea promisiunii de
vânzarecumpărare autentificată sub nr. 554 din 30.03.2007, prin care N. F.- mama reclamantului-
în calitate de promitentă vânzătoare s-a obligat faţă de H. N., în calitate de promitent cumpărător,
ca până cel mai târziu la data de 30.04.2007 să vândă acestuia suprafaţa totală de 2.300 m.p.
teren de categoria de folosinţă fâneţe situată în extravilanul comunei Merei, sat Lipia, judeţul B,
în tarlaua nr.186, parcelele nr.3520 şi 3522, cu suma de 18.400 Euro, din care au fost achitaţi
5.000 Euro, invocând lipsa de discernământ a promitentei vânzătoare la momentul încheierii
convenţiei. În convenţie s-a stipulat expres ca, în caz de nerespectare a obligaţiei promitentei
vânzătoare asumate prin înscris, promitenta vânzătoare trebuie să restituie promitentului
cumpărător dublul sumei primite, respectiv 10.000 Euro.
Instanţa de fond a calificat cererea în raport de motivele invocate de reclamant, respectiv că
promitenta vânzătoare nu a avut discernământ la data încheierii convenţiei, fiind diagnosticată
cu „demenţă senilă”, conform adeverinţei medicale nr.3523/2.05.2007 eliberată de SML B şi a
constatat că în cauză nu poate fi solicitată rezilierea acestei convenţii ci o eventuală nulitate,
întrucât rezilierea este o sancţiune civilă care intervine pentru nerespectarea ulterioară
imputabilă uneia din părţi, a clauzelor contractului, iar nulitatea este sancţiunea civilă care
intervine la momentul încheierii convenţiei pentru nerespectarea condiţiilor pentru încheierea
valabilă a contractului.
Din interogatoriul luat reclamantului N. B. prima instanţă a reţinut că acesta a fost prezent la
încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, a numărat suma reprezentând avansul de
5000 Euro, a fost prezent când executorul judecătoresc s-a prezentat la domiciliul vânzătoarei
pentru a o notifica, în data de 19.04.2007, pentru încasarea diferenţei de preţ de către
vânzătoarea promitentă şi încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar
actul medical- adeverinţa nr.3523 din 2.05.2007 eliberată de SML B, în care se precizează că
diagnosticul este de „demenţă senilă”, a fost eliberat ulterior antecontractului de
vânzarecumpărare (30.03.2007), astfel că medicul nu putea constata că discernământul este
abolit sau atenuat decât în urma unei expertize psihiatrice complexe.
Întrucât actele medicale depuse de către reclamant la dosar (filele 45-48) au fost emise
ulterior încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare instanţa a apreciat că în aceste
condiţii nu se poate trage concluzia cu certitudine că la momentul încheierii promisiunii bilaterale
de vânzare-cumpărare promitenta vânzătoare avea o afecţiune psihică.
S-a reţinut că lipsa discernământului la momentul încheierii contractului reprezintă o cauză
de nulitate relativă, nu absolută, deoarece în exprimarea voinţei nu se relevă inexistenţa
consimţământului, ci un viciu al acestuia, iar nulitatea relativă poate fi invocată doar de părţile
contractului (care ar fi suferit o vătămare), or reclamantul, care este terţ faţă de actul încheiat,
nu poate invoca această sancţiune (Curtea de Apel Ploiești, Decizia nr. 398/2008, preluată de pe
site-ul www.rolii.ro).
4. Cauzele de nulitate. Calificare.
Prin actul autentificat cu nr. 825/11 07 2013, de către B.N. „P. V.”, pârâta debirentieră P___
E______ şi credirentierul P____ G_______, autorul reclamantei ( conform certificatului de
moştenitor nr. 24/10 03 2017, din care reiese că acesta a decedat la data de 11 09 2016, iar pârâta
în calitate de fiică a renunţat la succesiunea după tată) au încheiat contractul de rentă viageră
prin care acesta din urmă a transmis pârâtei dreptul de nudă proprietate asupra imobilului -
apartament situat B_____ , ___________________, ___________________________, înscris în
CF nr. xxxxx B_____ s ub nr. top xxxxx/C/XLVIII în schimbul asumării de către debitoare a obligaţiei
de plată lunare a unei rente viagere în sumă de 300 lei, neindexabilă, scadentă la data de 25 a
fiecărei luni, iar dreptul de uzufruct viager a fost reţinut de creditor în favoarea sa, cu menţiunea
că dreptul de proprietate al debirentierei se va întregi la data stingerii dreptului de uzufruct viager
al credirentierului.
Din dosarul notarial reiese că ambele părţi contractante au solicitat notarului autentificarea
actului pe care l-au încheiat, iar potrivit încheierii de autentificare notarul a constatat că părţile
contractante au citit actul şi au consimţit la autentificare.
În baza contractului de rentă viageră, pârâta şi-a înscris dreptul de proprietate asupra
imobilului menţionat mai sus în cartea funciară.
Reclamanta prin acțiunea de faţă a afirmat că la data încheierii contractului de rentă viageră
cu pârâta, autorul ei avea probleme de sănătate constând în pierderi de echilibru şi de memorie,
de natură să îi vicieze consimţământul prin lipsa temporară a discernământului la acel moment,
astfel încât actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută. Acțiunea este neîntemeiată şi va
fi respinsă.
În acest sens se constată pe de o parte că potrivit art. 1250NCCiv. „Contractul este lovit de
nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic
din lege că interesul ocrotit este unul general”, precum şi că în conformitate cu art.
1251NCCiv.”Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte
cazuri anume prevăzute de lege”, iar pe de altă parte , fără echivoc, se reţ ine că prin art. 1205
al.1 NCPC , incident motivului de nulitate invocat de reclamantă, a prevăzut că un contract
încheiat de o persoană care la momentul încheierii contractului „se afla, fie şi numai vremelnic,
într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale” este un contract
anulabil, adică în acest caz legiuitorul a statuat că lipsa discernământului ca element constitutiv
al consimţământului este o cauză de nulitate relativă deoarece interesul ocrotit este unul privat
şi nicidecum unul general, având în vedere şi aceea că într-o astfel de situaţie nu este în discuţie
o inexistenţă a consimţământului, ci un viciu al acestuia, şi care poate fi valorificată pe cale de
acțiune potrivit art. 1249 al.2 teza I NCCiv. numai în termenul de prescripţie stabilit de lege şi
nicidecum într-o acțiune imprescriptibilă recunoscută numai cauzelor de nulitate absolută .
Prin urmare, reclamanta deşi a invocate nulitatea absolută pentru sancţionarea actului juridic
dedus judecăţii prin desfiinţarea lui cauza de nulitate afirmată con stând în lipsa discernământului
, astfel cum s-a reţinut anterior, este doar nulitatea relativă a unui act juridic civil, chiar şi în cazul
rentei viagere, astfel încât în economia speţei raportat la capetele de cerere din acțiunea de faţă,
în situaţia dată interogatoriile administrate vor fi înlăturate din materialul probator ca fiind
neconcludente şi în consecinţă se reţine că reclamanta nu a probat în condiţiile art. 249 NCPC că
prin încheierea contractului a fost vătămat un interes general corelativ cu aceea că din punct de
vedere juridic interesul afirmat vătămat în mod evident este unul de ordin privat, al autorului
părţilor, interes care nu poate fi protejat printr-o acțiune având ca scop desfiinţarea unui act
juridic pentru nulitate absolută întemeiată pe cauze de nulitate relativă (Tribunalul Brașov,
decizia 100/2019, www.rolii.ro).

5. Nulitate, rezoluțiune.

La data de 28.08.2013 reclamanţii în calitate de vânzători, au încheiat cu pârâţii, în calitate de

cumpărători, contractul nr. 1380/28.08.2013 autentificat la SNP Simi______ Dobândă I____ D___
şi asociaţii (f. 8-10) având ca obiect vânzarea-cumpărarea nudei proprietăţi a imobilului
apartament cu nr. 17 situat în Târgovişte, ____________________ D___________ nr. 5, jud .
Dâmboviţa, pentru suma de xxxxx euro, reclamanţii rezervându-şi dreptul de uzufruct viager pe
tot timpul vieţii.
Prin acțiunea introdusă reclamanţii au solicitat, pe de o parte, rezoluţiunea contractului
pentru neîndeplinirea obligaţiilor, iar pe de altă parte, ca şi capăt de cerere alternativ, constatarea
nulității absolute a acestui contract, învederând că preţul nu a fost real.
În drept , conform art. 6 alin. 3 şi 5 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului
Cod Civil, sunt aplicabile speţei dispoziţiile noul Cod Civil având în vedere că data încheierii actului
juridic atacat este ulterioară datei intrării în vigoare a noului Cod Civil.
În ceea ce priveşte rezoluţiunea contractului, instanţa reţine că reclamanţii au motivat fie
neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, fie inducerea în eroare, invocând viciul de consimţământ
al dolului. Au apreciat că în realitate s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere. În acest sens, au motivat că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a le asigura sprijin
şi întreţinere, singurul scop obscur fiind acela de a-i induce în eroarea pentru încheierea actului.
Faţă de aceste solicitări, instanţa apreciază că rezoluţiunea contractului nu poate opera pe
domeniul viciilor de consimţământ, dolul constituind o cauză de nulitate a contractului şi un temei
pentru obţinerea de despăgubiri.
Chiar şi în aceste condiţii, prin probele administrate reclamanţii nu au dovedit existenţa celor
două elemente constitutive ale dolului - un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de
mijloace viclene (manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare şi un element
subiec tiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o
determina să încheie un anumit act juridic – astfel încât să se poată aprecia ulterior asupra
îndeplinirii cerinţei necesare pentru reţinerea viciului de consimţământ: să provină de la cealaltă
parte (art. 1214 alin. (2) C.civ).
 Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte natura reală a contractului, în sensul că reclamanţii
nu au dovedit asumarea de către pârâţi prin contract a unor obligaţii de întreţ inere, pe care
ulterior să nu le fi respectat. Martorii audiaţi nu au relevat aspecte în acest sens, iar pârâta a
afirmat la interogatoriu că nu au fost stabilite astfel de obligaţii. Cât priveşte aplicarea art. 358
c.pr.civ. faţă de lipsa pârâtului la interogatoriu, instanţa reţine că întrebarea 2 nu vizează natura
contractului. În plus, achiesarea pârâtului la acțiune s-a realizat pentru a fi acoperită eventuala
obligare la plata cheltuielilor de judecată. Dată fiind relaţia dintre pârâţi (despărţirea în fapt,
divorţ), instanţa nu va acorda relevanţă probatorie poziţie procesuale adoptate de pârât având
în vedere că acesta este fiul reclamanţilor, iar rezoluţiunea îi profită, cel puţin în calitate de
descendent.
Cu privire la capătul alternativ de cerere, instanţa reţine că reclamanţii au invocat cazul de
nulitate absolută constând în lipsa preţului ca element determinant al obiectului contractului de
vânzare-cumpărare, care a fost prevăzut dar nu cu intenţia de a fi plătit vreodată.
Jurisprudenţa şi doctrina anterior sub lumina vechiului Cod civil au stabilit că lipsa preţului la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reprezintă un caz de nulitate absolută, pentru
neîndeplinirea unei cerinţe de fond, de validitate şi privitoare la obiectul actului juridic, care
poate fi invocată de orice are interes, oricând şi fără a putea fi acoperită pe calea confirmării.
Potrivit art. 1650 C. civ . vânzarea este un contract prin care vânzătorul transmite sau după
caz se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să-l plătească, iar potrivit art. 1660 C. civ preţul vânzării trebuie sa fie
serios si determinat sau cel puţin determinabil.
Preţul este deci obiectul prestaţiei cumpărătorului si trebuie sa corespunda valorii lucrului
vândut, sa fie fixat in bani, determinat sau determinabil, sincer si serios.
Reclamanţii au declarat atât în cererea de chemare în judecată cât şi în faţa instanţei, fapt
confirmat de pârâţi şi martori, că nu au primit suma de 10.000 euro menţionată în actul de
vânzare-cumpărare, rezultând că nici nu s-a urmărit vreodată achitarea sau primirea acestei
sume.
Prin urmare, devin incidente disp. art. 1226 c.civ. prin care se arată, sub sancţiunea nulității
absolute, obiectul obligaţiei, adică prestaţia la care se angajează debitorul, trebuie să fie
determinat, sau cel puţin determinabil. Or, în speţă rezultă că obligaţia cumpărătorilor-pârâţi nu
are obiect, nefiind practic fixat un preţ în schimbul obligaţiei vânzătorilor de a transfera
proprietatea asupra imobilului apartament.
Pentru toate aceste considerente, instanţa va admite în parte acțiunea formulată şi va
constata nulitatea absolută a contractului în discuţie cu consecinţa desfiinţării sale pentru acest
motiv (Judecătoria Târgoviște, sentința nr. 2462/2017, www.rolii.ro).
 CAPITOLUL V
EFECTELE CONTRACTULUI

I. Prezentare teoretică

Noțiune Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică
de a naşte, modifica şi stinge raporturi juridice obligaţionale. Astfel, efectul
general al contractului este de a naşte, modifica şi stinge o obligaţie.
Efectele contractelor civile se referă la regulile aplicabile contractelor în
privința condițiilor în care se produc și a persoanelor față de care efectele se
produc.
Aplicare Principiile care guvernează efectele contractelor se aplică în mod
corespunzător și actelor unilaterale.
Enunțare Principiul forței obligatorii a contractului;
Principiul relativității efectelor contractului;
Principiul opozabilității contractului.
Principiul forței obligatorii a contractului
Noțiune - Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile
contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părților ori din cauze autorizate de lege (art. 1270 Cod civil);
- principiul forței obligatorii a contractului sau principiul pacta sunt
servanda presupune că un contract valabil încheiat este obligatoriu
pentru părţi şi nu facultativ, astfel încât părţile trebuie să-l respecte
întocmai precum o lege.
Precizări:
- legea nu se confundă cu un contract. Legea este un act normativ
impersonal, cu aplicaţie generală, iar contractul este şi rămâne opera
părţilor în considerarea şi respectarea legii;

- totodată, numai contractele încheiate în conformitate cu regulile de

drept au putere de lege, nu şi cele care conţin clauze contrare prevederilor
legale.
Conținut Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante presupune o
serie de consecinţe, ce decurg din poziţia de egalitate juridică a acestora.
a) Executarea întocmai a contractului de către părţile
contractante. Executarea prestaţiilor se face în natură, la termenele şi în
condiţiile prevăzute în contract. Când execu-tarea în natură nu se mai
poate realiza, obligaţia debitorului se transformă în daune-interese,
angajându-se răspunderea contractuală a acestuia.
b) Executarea cu bună-credinţă a contractului. În virtutea
executării cu bună-credinţă a contractului, părţilor le revine obligaţia de
loialitate şi obligaţia de cooperare.
Obligaţia de loialitate constă în îndatorirea părţilor de a se informa
reciproc, pe toată durata executării contractului. De exemplu, obligaţia
locatarului de a-l informa pe locator de toate degradările şi defecţiunile
lucrului închiriat; obligaţia fabricantului de a-l informa pe cumpărător
despre modul de funcţionare a bunului vândut.
Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita
executarea contractului, fără a impune efectuarea unor cheltuieli inutile.
Spre exemplu, transportatorul a alege itinerariul cel mai puţin oneros
pentru clientul său; instalatorul a face branşamentul cel mai scurt.
Excepții. Principiul forței obligatorii a contractului poate suferi, în anumite condiții,
Enunțare excepții de la executarea întocmai a obligațiilor asumate în momentul
încheierii contractului.
Excepțiile de la principiul pacta sunt servanda intervin, așadar în cazul în
care executarea contractului nu mai are loc conform cu voința părților, ci,
independent de voința acestora, efectele produse sunt mai restrânse sau
mai extinse.
În funcție de aceste ipoteze, excepțiile de la principiul pacta sunt servanda
pot fi clasificate astfel:
-excepții de restrângere a principiului forței obligatorii a contractului;
- excepții de extindere a forței obligatorii a contractului;
- modificarea unilaterală a contractului; - impreviziunea.

Excepții Aceste excepții pun capăt efectelor contractului înainte de împlinirea

de termenului stabilit de părți la momentul realizării acordului de voințe. Cu
restângere
titlu de exemplu, enumerăm câteva excepții de restrângere de la principiul
forței obligatorii a contractului, fără ca aceasta să fie limitativă:
- contractul de mandat poate înceta prin moartea, incapacitatea sau
falimentul mandantului ori a mandatarului (art. 2030 C. civ.);
- contractul de locaţiune încetează de drept dacă bunul este distrus
în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinației stabilite (art.
1818
C.civ.);
- contractul de societate încetează, pe lângă cauzele generale
prevăzute de Codul civil și prin moartea sau punerea sub interdicție a
uneia dintre persoanele fizice asociate, prin încetarea calității de subiect
de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate sau prin falimentul
unui asociat. De asemenea, Codul civil prevede faptul că în contractul de
societate poate fi stipulat dacă societatea poate continua cu moștenitorii
asociatului decedat(art. 1938-1939 C. civ.);
- în cazul contractului de împrumut de folosinţă (comodat),
comodantul poate cere restituirea bunului înainte de termen atunci când
are el însuși o nevoie urgentă și neprevăzută de bun, când comodatarul
decedează sau când acesta își încalcă obligațiile (art. 2156 C. civ.);
- în cazul contractului de arendă, decesul, incapacitatea sau
falimentul arendașului face contractual să înceteze (art. 1850 Cod civil);
- moartea credirentierului determină încetarea contractului de
întreținere pe durată determinată, dacă moartea intervine înainte de
expirarea duratei contractului (art. 2263 alin. (1) Cod civil);
- dacă decesul beneficiarului, în cazul contractului de antrepriză,
face imposibilă sau inutilă executarea contractului, atunci acesta
încetează la data decesului (art. 1870 Cod civil);
- încetarea contractului de fideiusiune ca efect al decesului
fideiusorului (art. 2319 Cod civil);
- încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de
zile de la data înregistrării decesului chiriașului (art. 1834 alin. (1) Cod
civil);
Excepții Modificarea forţei obligatorii a contractului independent de voinţa
de părţilor, ca și modificarea în cazul excepțiilor de restrângere. Această
extindere prelungire a efectelor contractului are loc în următoarele ipoteze, fără însă
a se limita doar la acestea, prin lege putând fi introduse și alte situații de
extindere a forței obligatorii a contractului:
- prorogarea (prelungirea) legală a unor contracte (prin efectul legii)
peste termenul convenit de părţi Astfel este cazul prorogării contractului
de închiriere prin efectul Legii nr. 17/1994 şi Legii nr.112/1995 privind
reglementarea situaţiei unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului, ambele legi stabilind un termen de 5 ani. Ulterior,
O.U.G. nr.40/1999 a prelungit pe un termen de 5 ani contractele de
închiriere având ca obiect suprafeţe deţinute de stat sau unităţi
administrativ-teritoriale, suprafeţe cu desti-naţia de locuinţe sau folosite
de unităţi de învăţământ, de aşezăminte socio-culturale ori ca sedii de
partide politice, de sindicate sau de către organizaţii neguverna-mentale;
- prelungirea efectelor contractului cu executare succesivă datorită
suspendării temporare a executării lui pe timpul cât durează cauza de
suspendare. Spre exemplu, pe parcursul existenţei unui contract cu
executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră, care împiedică, o
perioadă, executarea contractului, determinând o suspendare temporară
a efectelor obligatorii ale acestuia. Efectele contractului redevin active
imediat ce forţa majoră a încetat și vor fi extinse cu perioada suspendării
intervenite;
- acordarea, prin lege, a unui termen în vederea amânării generale
a executării unor obligații contractuale de către o anumită categorie de
debitori, în situații excepționale- moratoriul legal.
Impreviziunea -În caz de impreviziune, are loc revizuirea efectelor contractului din cauza
ruperii echilibrului valoric al prestaţiilor ca urmare a schimbării
împrejurărilor avute în vedere de părţi la data încheierii contractului. Se
ajunge astfel ca efectele contractului să fie altele decât cele pe care părţile
au convenit să se producă.
- Teoria impreviziunii, exprimată în adagiul „rebus sic non stantibus”
(împrejurări care nu mai stau aşa) şi care implică revizuirea (modificarea)
clauzelor iniţiale ale contractului în scopul restabilirii echilibrului valoric al
prestaţiilor, atunci când executarea acestora devine prea oneroasă pentru
una dintre părţi.
 - Teoria impreviziunii își găsește aplicarea în condițiile în care, ca
urmare a intervenirii unor schimbări excepționale ce fac executarea
contractului excesiv de oneroasă.
- În cazul în care instanța apreciază că schimbările intervenite în
executarea contractului au caracter excepțional iar obligarea debitorului
la executarea obligației ar fi injustă, instanța, în temeiul art. 1271 Cod civil
va putea să dispună fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia, dacă
sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile expres prevăzute de
dispozițiile Codului civil, după cum urmează:
-schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea
contractului;
- schimbarea împrejurărilor și întinderea acestora nu au fost avute
în vedere și nici nu puteau fi avute în vedere în mod rezonabil de către
debitor la data încheierii contractului;
- debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor;
- debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință,
negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

Ca și domeniu de aplicare, teoria impreviziunii ca excepție de la principiul

pacta sunt servanda se aplică de principiu în privința contractelor cu
executare succesivă, însă există posibilitatea aplicării dispozițiilor art.
1271 Cod civil și în privința unui contract cu executare dintr-o dată dacă
între momentul încheierii contractului și momentul executării prestațiilor,
survin împrejurările excepționale ce rup echilibrul contractual.
În privința efectelor pe care admiterea unei cereri întemeiate pe teoria
impreviziunii, instanța va putea să dispună fie adaptarea contractului cu
stabilirea unui nou echilibru contractual de către instanța de judecată fie
încetarea contractului, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
Posibilitatea Ca o excepție de la principiul pacta sunt servanda poate fi reținută și
modificării posibilitatea ca prin lege să se prevadă posibilitatea uneia dintre părți să
unilaterale a modifice în mod unilateral un anumit contract. Având în vedere că un
contractului contract reprezintă acordul de voințe exprimat de către părți cu privire la
clauzele contractuale ce guvernează efectele actului respectiv,
posibilitatea dată prin lege uneia dintre părți de a modifica unilateral actul
presupune faptul că, în aceste situații de excepție, contractul nu își va mai
produce efectele potrivit înțelegerii dintre părțile contractante ci ca efect
al voinței exprimate de una dintre părți.
Principiul relativității efectelor contractului
Noțiune - În temeiul principiului relativității efectelor contractului, contractul
produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Acest
principiu care guvernează efectele contractului corespunde adagiului „res
inter alias acta, aliis neque nocere, neque prodese potest”.
- Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract
produce efecte numai între părţile contractante el nu poate da naştere
la obligaţii şi, în principiu, la drepturi în sarcina, respectiv în beneficiul,
altor persoane. În consecinţă, terţii nu pot dobândi nici obligaţii şi, în
principiu, nici drepturi decurgând din contracte la încheierea cărora nu au
participat.

Domeniu de -Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului are

aplicare în vedere faptul că un contract produce efecte juridice între părţi şi faţă de
succesorii părţilor, cu excluderea altor persoane. În consecinţă, pentru a
determina domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor
contractului, este necesar să distingem între noţiunile de părţi, terţi şi
avânzii – cauză.
- Părţile sunt persoane fizice şi juridice care au participat direct sau
prin reprezentant la încheierea unui contract. Faţă de părţi, contractul îşi
produce direct efectele, conform clauzelor stipulate, în virtutea
principiului relativității;
- Terţii sunt persoane străine de contract care nu au participat la
încheierea lui nici direct, nici prin reprezentant;
- Avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane,
între părţi şi terţi, care nu au participat nici personal şi nici prin
reprezentant la încheierea contractului dar, totuşi, efectele acestuia se
produc şi faţă de ele, datorită raporturilor în care se află cu părţile. Din
perspectiva principiului relativității, această categorie de personae este
foarte importantă și este alcătuită din: succesorii universali şi cu titlu
universal; succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari.
a) Succesorii universali şi cu titlu universal
- Succesorii universali sunt persoane care dobândesc un întreg
patrimoniu, adică o totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale (spre
ex.: moştenitorul legal unic; legatarul universal; persoana juridică
dobânditoare a întregului patri-moniu al altei persoane juridice în urma
reorganizării prin comasare).
- Succesorii cu titlu universal sunt persoane care dobân-desc o
fracţiune din patrimoniu (moştenitorii legali; legatarii cu titlu universal;
persoana
juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice în
urma reorganizării prin divizare).
Precizare:
Succesorii universali şi cu titlu universal formează aceeaşi categorie de
avânzi-cauză, deosebirea dintre ei fiind exclusiv de ordin cantitativ, adică
de întindere a vocaţiei la o parte sau la întregul patrimoniu. Ei sunt
continuatori ai personalităţii autorului lor şi iau locul acestuia în
contractele pe care le-a încheiat.
Această categorie de succesori preia, așadar, drepturile și obligațiile
contractuale ale autorului lor (art. 1282 alin. (1) Cod civil). Prin excepţie,
efectele unor contracte nu se transmit succesorilor, şi anume:
-efectele contractelor intuitu personae, strâns legate de persoana
autorului şi care se sting la moartea acestuia, fiind intransmisibile; -
efectele declarate de părţile contractante ca fiind intransmisibile către
succesori. Astfel, părţile pot stipula că drepturilor şi obligaţiilor nu se
transmit către succesorii universali şi cu titlu universal.
b) Succesorii cu titlu particular
- Succesorii cu titlu particular sunt persoane care dobândesc un
drept subiectiv privit în mod individual (ut singuli). Se includ în această
categorie: donatorul, legatarul cu titlu particular, cesionarul unei creanţe.
- Succesorul cu titlu particular se deosebeşte de succesorii universali
şi cu titlu universal, deoarece el nu continuă personalitatea autorului în
actele încheiate de acesta şi, prin urmare, nu-l succede în drepturi şi
obligaţii.
Precizare:
- Situaţia succesorilor cu titlu particular trebuie analizată distinct,
având în vedere aspectele subliniate mai sus
- În raport de contractele încheiate de autorul său cu alte persoane
şi fără nici o legătură cu bunul (dreptul) transmis, succesorul cu titlu
particular nu va fi ţinut de obligaţiile şi nu va profita de drepturile născute
din acestea. Faţă de aceste contracte, succesorul are calitatea de terţ.
- În schimb, raportat la efectele contractelor încheiate de autor cu
alte persoane, contracte care au legătură cu bunul (dreptul) transmis
succesorului cu titlu particular acesta are calitatea de având-cauză. În
acest caz, se pune problema dacă succesorul cu titlu particular va profita
de drepturile sau va fi ţinut de obligaţiile născute din aceste contracte. Cu
privire la această problemă, dispozițiile legale stabilesc faptul că
drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile
contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta,
succesorilor cu titlu particular ai părţilor (art. 1282 alin. (2) Cod civil).
c) Creditorii chirografari
- Reprezintă acea categorie de creditori care nu au o garanţie reală
(gaj, ipotecă, privilegii) care să le asigure la scadenţă executarea obligaţiei
de către debitor, dar care beneficiază de un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului.
- În virtutea dreptului de gaj general al creditorului chirografar,
debitorul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile „cu toate bunurile sale,
mobile sau imobile, prezente şi viitoare” (art. 2324 din Codul civil). Astfel,
toate mişcările ce se produc în patrimoniul debitorului, prin mărirea sau
micşorarea activului ori pasivului, sunt opozabile creditorului chirografar.
Acesta va putea să urmărească numai acele bunuri ce se află în
patrimoniul debitorului la data când creanţa a devenit exigibilă. Practic,
asupra creditorilor chirografari se răsfrâng efectele contractelor încheiate
de debitor cu alte persoane, fie prin creşterea pasivului patrimonial, fie
prin scăderea activului patrimonial, determinând automat creşterea sau
diminuarea gajului general al acestor creditori.
- Creditorii chirografari reprezintă o categorie specială de avânzi-
cauza deoarece contractele încheiate de către debitor nu produc drepturi
şi obligaţii concrete pentru aceştia. Sub acest aspect, creditorii chirografari
se deosebesc de succesorii universali şi cu titlu universal, care dobândesc
în contracte poziţia autorului lor. Totuşi, aceste contracte sunt opozabile
creditorilor chirografari, care, în calitate de terţi, sunt ţinuţi să le respecte.
- Astfel, contractele încheiate de debitor nu produc efecte juridice asupra
creditorilor chirografari, însă acestea le sunt opozabile.
Excepții de la Excepțiile de la principiul relativității presupun acele situații în care
principiul efectele unui contract se produc și față de anumite persoane care nu au
relativității. participat la încheierea contractului. Pentru a fi în prezența excepțiilor de
Enunțare la principiul relativității, trebuie ca drepturile subiective civile să se nască
direct în favoarea altei persoane, străină de contractul încheiat de părți,
sau obligațiile să se nască direct în patrimoniul acesteia.
Codul civil definește două excepții, însă în doctrină s-a făcut vorbire și
despre alte operațiuni juridice care ar putea fi considerate excepții de la
principiul enunțat.
Reprezintă excepții de la principiul relativității efectelor contractului:
-promisiunea faptei altuia;
- stipulația pentru altul;

Doctrina a reținut ca excepții și următoarele categorii de operațiuni

juridice:
- situația avânzilor-cauză;
- reprezentarea;
- acțiunile directe; - cesiunea de creanță;
- cesiunea de contract.
Promisiunea -Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o parte, numită
faptei altuia promitent, se obligă faţă de cea-laltă parte, numită creditorul
promisiunii, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume
angajament juridic faţă de creditor. Acest angajament poate privi
încheierea de către terţ a unui contract cu creditorul, ratificarea sau
aderarea la un contract la a cărui încheiere nu a participat, efectuarea unei
anumite prestaţii către creditor.
Precizare:
Promisiunea faptei altuia este o excepţie aparentă de la principiul
relativităţii efectelor contrac-tului, pentru următoarele considerente :
- contractul având ca obiect promisiunea faptei altuia se încheie
între debitor şi creditor. Terţa persoană este şi rămâne străină de contract
şi, în consecinţă, efectele contractului se produc numai între promitent şi
creditorul promisiunii;
- promiţând fapta altuia, promitentul îşi asumă personal o obligaţie,
aceea de a determina pe terţ să-şi ia un angajament juridic faţă de
creditor. În realitate, promisiunea faptei altuia are ca obiect propria faptă
a debitorului;
- dacă terţul acceptă fapta promisă de promitent, el nu devine
obligat prin contractul încheiat de către debitor cu creditorul. Prin
urmare, el încheie personal un contract cu creditorul promisiunii ori aderă
sau ratifică, prin voinţa sa, contractul încheiat de promitent cu creditorul.
Astfel, obligaţia terţului faţă de creditorul promisiunii izvorăşte din propria
manifestare de voinţă, care îl face să devină parte contractantă.
Caracterele juridice ale promisiunii:
Promisiunea faptei altuia se caracterizează prin trei trăsături distincte, şi
anume:
- promisiunea faptei altuia nu constituie o excepţie veritabilă de la
principiul relativităţii efectelor contractului. Terţa persoană nu va fi
obligată prin voinţa promitentului, ci numai prin propria manifestare de
 voinţă, încheind direct un contract cu creditorul promisiunii sau aderând ori
ratificând pe cel încheiat de promitent cu creditorul;
- obligaţia asumată de promitent este una de rezultat, respectiv de
a determina terţa persoană să-şi asume un angajament faţă de creditor.
Obligaţia se consideră executată doar dacă terţa persoană şi-a asumat
angajamentul. În caz contrar, promitentul îşi va angaja propria răspundere
contractuală, fiind pasibil de plata unor despăgubiri faţă de creditor; - în
măsura în care terţa persoană şi-a asumat angajamentul promis, orice
obligaţie a promitentului încetează prin executare. În schimb, promitentul
nu se obligă să garanteze faţă de creditor că terţul îşi va executa
angajamentul.
Efecte juridice.
- Promisiunea faptei altuia produce efecte numai între persoanele
care au încheiat contractul. În realitate, debitorul care promite fapta altei
persoane, îşi asumă personal obligaţia de a depune toate diligenţele
pentru a-l determina pe terţ să-şi asume angajamentul faţă de creditor.
Dacă debitorul ar promite fapta terţului, promisiunea lui ar fi lipsită de
valoare juridică deoarece nimeni nu se poate obliga decât prin fapta
proprie.
- Astfel, din contractul încheiat între debitorul promitent şi creditor
nu se nasc obligaţii pentru terţ, acesta fiind liber să accepte sau nu
executarea obligaţiei promise de către debitor.
- cel ce își asumă angajamentul trebuie să repare prejudiciul cauzat
beneficiarului în cazul în care terțul refuză să se oblige sau, atunci când sa
obligat ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă.
- promitentul nu va răspunde dacă se angajează să asigure
executarea obligației terțului, fără producerea vreunui prejudiciu pentru
creditor. Intenția promitentul de a se angaja personal trebuie să reiasă
fără îndoială din contract sau din împrejurările în care acesta a fost
încheiat, această intenție neprezumându-se.

Stipulația Stipulaţia pentru altul reprezintă un contract prin care o parte, numită
pentru altul stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă
sau să nu facă ceva în folosul unei alte persoane, străine de contract,
denumită terţ beneficiar.
În cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant,
dar efectele se produc în favoarea terţului beneficiar al cărui
consimţământ nu se cere la perfectarea contractului. În consecinţă, terţul
beneficiar are dreptul să pretindă de la promitent executarea obligaţiei pe
care şi-a asumat-o faţă de stipulant.
-Stipulaţia pentru altul este o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului deoarece dreptul se naşte direct, în favoarea
terţului beneficiar, dintr-un contract la a cărui încheiere nu a participat.
Stipulaţia pentru altul, fiind un contract, va trebui să îndeplinească atât
condiţiile generale de validitate ale unui contract (capacitate,
consimţământ, obiect, cauză), dar şi condiţii specifice:
- să existe voinţa de a stipula în folosul unei terţe persoane (animus
stipulandi). Voinţa de a stipula trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte în
mod cert din contract;
- beneficiarul să fie determinat, sau cel puţin determinabil.
Stipulaţia în folosul unei terţe persoane este valabilă, chiar dacă aceasta
nu a fost determinată la început, însă există suficiente elemente pentru
identificarea ei la momentul executării stipulaţiei (spre ex.: stipulaţia în
favoarea unui moştenitor, a unui copil ce se va naşte în viitor sau a unei
persoane juridice în curs de constituire).
Precizare:
- Acceptarea terţului beneficiar nu este o condiţie de existenţă a
stipulaţiei pentru altul. Terţul beneficiar poate accepta sau poate renunţa
la dreptul stipulat în folosul său.
- Acceptarea din partea terţului beneficiar nu are efect constitutiv,
deoarece dreptul se dobândeşte nu în virtutea acceptării, ci a contractului
încheiat între stipulant şi promitent. În schimb, acceptarea consolidează
dreptul dobândit prin contract şi îşi produce efectele de la data încheierii
stipulaţiei. În consecinţă, acceptarea constituie mai mult o condiţie de
eficacitate a stipulaţiei, în sensul că aceasta devine irevocabilă. Cât timp
beneficiarul nu şi-a manifestat acceptarea, stipulantul poate revoca
dreptul dobândit de către acesta dacă s-a prevăzut această posibilitate în
contract.
- Dacă terţul beneficiar renunţă la dreptul stipulat în favoarea sa,
se va proceda conform prevederilor din contract, iar în lipsa lor, potrivit
împrejurărilor (dreptul va profita stipulantului, promitentului sau unui alt
terţ beneficiar indicat de stipulant).
- Efecte juridice. Trebuie să ţinem cont că efectele contractului
încheiat între stipulant şi promitent privesc şi pe terţul beneficiar în
favoarea căruia se naşte dreptul. Prin urmare, analiza efectelor stipulaţiei
trebuie făcută în raport cu calitatea persoanelor între care s-au născut
legături juridice,
respectiv: în raporturile dintre stipulant şi promitent, în raporturile dintre
promitent şi terţ beneficiar și în raporturile dintre stipulant şi terţ
beneficiar.
a) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi promitent
Stipulaţia pentru altul poate da naştere mai multor categorii de raporturi
juridice între stipulant şi promitent:
- raporturi prin care s-au prevăzut drepturi în favoarea stipulantului,
guvernate de regulile comune ale efectelor contractului între părţi. -
raportul prin care s-a stipulat un drept în sarcina promitentului şi în
beneficiul terţei persoane, specifice contractului în folosul unei alte
persoane. Aceste din urmă raporturi prezintă interes, astfel încât se pune
problema care sunt drepturile şi acţiunile stipulantului faţă de promitent
dacă acesta nu-şi execută prestaţia asumată în favoarea terţului
beneficiar.
- În esenţă, stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice
conferite de către lege oricărui creditor.
- stipulantul îl poate acţiona în justiţie pe promitent pentru a-l
determina să-şi execute obligaţiile asumate faţă de terţa persoană.
- totodată, el va putea pretinde daune-interese dacă a suferit un
prejudiciu cauzat de neexecutarea de către promitent a obligaţiei faţă de
terţ. Spre exemplu, stipulantul urmărea ca prin prestaţia promitentului să
achite o datorie personală faţă de terţ.
- dacă stipulaţia pentru altul îmbracă forma unui contract
sinalagmatic, stipulantul este îndreptăţit să solicite rezilierea sau
rezoluţiunea contractului, sau să invoce excepţia de neexecutare a
contractului.

b) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre promitent şi terţul

beneficiar
- În analiza acestora trebuie să ţinem cont de faptul că dreptul se
naşte direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar, deşi acesta nu
este parte în contract. Momentul dobândirii coincide cu momentul
încheierii contractului între stipulant şi promitent, şi independent de orice
acceptare din partea terţului beneficiar.
- dreptul se naşte direct în patrimoniu, în sensul că nu este necesar
acordul terţului beneficiar, dar şi nemijlocit în folosul terţului beneficiar,
respectiv nu trece prin patrimoniul stipulantului. Prin urmare, terţul este
un creditor al promitentului care este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de
acesta.
Acest fapt determină o serie de consecinţe:
- terţul beneficiar nu vine în concurs cu moştenitorii sau creditorii
stipulantului, deoarece dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului,
ci se naşte direct în patrimoniul terţului. De asemenea, pretenţiile
moştenitorilor nu se răsfrâng asupra prestaţiei pro-mise, deoarece dreptul
nu a aparţinut patrimoniului stipulantului.
- terţul beneficiar are o acţiune directă împotriva promitentului
pentru satisfacerea dreptului său, deşi nu este parte contractantă.
- dacă terţul beneficiar a decedat înainte de a fi acceptat dreptul
generat de contractul încheiat de stipulant şi promitent, atât dreptul cât
şi acţiunile însoţitoare se transmit propriilor succesori.
- în caz de neexecutare a obligaţiei de către promitent, terţul
beneficiar poate pretinde daune-interese pentru eventualul prejudiciu
suferit. El nu va putea însă solicita rezoluţiunea/rezilierea contractului
dintre stipulant şi promitent, deoarece este terţ faţă de acesta.
- În schimb, promitentul poate invoca faţă de terţul beneficiar toate
excepţiile pe care le-ar fi putut opune stipulantului în virtutea contractului
încheiat cu acesta, pentru a-şi motiva refuzul de executare (spre ex., faptul
că stipulantul nu şi-a îndeplinit faţă de promitent obligaţia ce-i revenea;
nulitatea contractului, neîndeplinirea termenului suspensiv de executare;
vicii de consimţământ).

c) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi terţul

beneficiar
-De regulă, stipulaţia pentru altul nu creează raporturi între stipulant şi
terţ beneficiar. Cu toate acestea, este posibil ca prin mecanismul
stipulaţiei, stipulantul să facă o liberalitate terţului beneficiar, să-şi achite
o datorie anterioară faţă de acesta, sau să-i acorde un împrumut.
Prin excepţie, în raport de scopul urmărit prin stipulaţie, pot lua
naştere unele legături juridice, şi anume:
- dacă stipulantul avea faţă de beneficiar o obligaţie pe care doreşte
să o stingă, operaţiunea stipulaţiei are, în acest caz, natura juridică a unei
plăţi prin delegaţie.
- dacă prin mecanismul stipulaţiei s-a dorit a se aduce terţului un
beneficiu gratuit, operaţiunea este echivalentul unei donaţii indirecte. În
această situaţie, donaţia nu este supusă regulilor privind forma autentică,
dar trebuie să îndeplinească condiţiile de fond cerute pentru valabilitatea
ei. - prin stipulaţie, beneficiarul poate primi o sumă de bani cu titlu de
împrumut, caz în care ea are valoare unui contract de împrumut.
Principiul opozabilității contractului
Noțiune Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor
persoanelor de a respecta situaţia juridică creată prin contract, deşi nu au
luat parte la încheierea lui. De această dată opozabilitatea nu se confundă
cu relativitatea efectelor.
Opozabilitatea Pentru stabilirea raportului dintre cele 2 principii care guvernează
și relativitatea efectele contractului, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: - în
raporturile dintre părţi, dintre o parte şi avânzi-cauză, precum şi dintre
avânzii-cauză, contractul are valoarea unui act juridic ce creează raporturi
juridice având în conţinut drepturi şi obligaţii.
- în raporturile dintre părţi, avânzii-cauză, pe de o parte şi terţi, pe
de altă parte, precum şi în raporturile dintre terţi, contractul are valoarea
unui fapt juridic stricto-sensu, fiind opozabil oricărei persoane, inclusiv
terţilor. În concluzie, contractul, fie ca act juridic, fie ca fapt juridic,
trebuie respectat. Aceasta este opozabilitatea contractului în sens larg.
Ea nu se află în contradicţie cu relativitatea efectelor contractului, ci,
dimpotrivă, relativitatea poate fi înglobată în conţinutul noţiunii de
opozabilitate latosensu.
Diferențierile dintre opozabilitate și relativitate sunt producătoare de
consecinţe juridice sub două aspecte:
- în materia răspunderii civile, dacă o parte contractantă cauzează
celeilalte un prejudiciu prin neexecutarea obligaţiei, se va angaja
răspunderea contractuală a acesteia; în schimb, dacă un terţ aduce
atingere unui drept aparţinând unei părţi din contract, se va angaja
răspunderea delictuală;
- sub aspect probator, între părţi proba contractului se face
conform regulilor privind dovada actelor juridice. Faţă de terţi, contractul
fiind un fapt juridic, el poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
Excepția de la Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea între aceleaşi
principiul părţi a două contracte – un contract public, aparent, care nu reflectă
opozabilității voinţa reală a părţilor, şi un contract secret, dar adevărat (contraînscris),
contractului. corespunzător voinţei reale a acestora.
Simulația. - Contractul public aparent este nereal şi creează o aparenţă juridică ce nu
corespunde realităţii, iar contractul secret (contraînscrisul) este
 adevărat, real şi anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin
contractul simulat.
- Condiţii. Simulaţia fiind o operaţiune complexă, presupune îndeplinirea
unor condiţii specifice:
a) contraînscrisul (actul real) trebuie să fie un contract secret, adică
existenţa şi conţinutul să nu fie cunoscute de către terţi.
Precizare: Contraînscrisul îşi pierde caracterul secret în cazurile în care a
fost supus publicităţii (transcrierea actului, întabu-larea, primirea de dată
certă) sau când se face menţiune despre existenţa sa în actul public;
b) contraînscrisul să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte
de încheierea contractului apparent
Precizare: dacă părţile încheie mai întâi un contract aparent, iar ulterior
unul secret, nu suntem în prezenţa simulaţiei. Ambele contracte
corespund voinţei reale a părţilor, astfel cum aceasta exista la momentul
încheierii fiecărui act juridic. Astfel, contractul secret ulterior, urmăreşte
să revoce sau să modifice contractul aparent, dar care a corespuns unei
voinţe a părţilor în momentul încheierii sale. c)intenţia comună a părţilor
de a simula.
Precizare: intenţia de a simula constă în acordul părţilor ca operaţiunea
juridică să producă toate efectele specifice simulaţiei. În lipsa acordului
nu există simulaţie, astfel încât dacă părţile încheie un act secret iar
ulterior îl modifică printr-o nouă înţelegere, suntem în prezenţa a două
manifestări succesive de voinţă, ce nu produc efectele unei simulaţii.

Formele a) Fictivitatea. În acest caz, contractul aparent este încheiat formal,

simulației existenţa sa fiind contrazisă în contractul secret – contraînscris. Spre
exemplu, un debitor, pentru a sustrage un bun de la urmărirea
creditorului său, încheie apa-rent un contract de vânzare-cumpărare, prin
care bunul e vân-dut altei persoane. Cu acesta din urmă se încheie
concomitent un contract secret în care se stipulează că în realitate
proprietatea bunului nu se transmite cumpărătorului. Întrucât părţile
disimulează total realitatea, creând aparenţa unui contract care în
realitate nu există, actul public fiind fictiv sau inexistent, această formă a
fost denumită şi simulaţie totală.
b) Deghizarea. Părţile încheie un contract, însă urmăesc să-l ţină
secret, în tot sau în parte, faţă de terţi, ascunzându-l printr-un alt contract.
Deghizarea poate fi :
- totală, când prin actul public se ascunde natura actului secret. De
exemplu, părţile încheie un contract de donaţie pe care îl deghizează
întrun contract de vânzare; contractul de întreţinere se deghizează într-
un contract de vânzare;
- parţială, când prin actul public se ascund unele clauze sau efecte
ale actului secret. Astfel, poate fi deghizat obiectul actului (în locul
preţului real convenit de părţi în contractul secret de vânzare, în actul
public se stipulează un preţ mai mare sau mai mic), data încheierii actului
(un soţ postdatează un act de cumpărare a unui bun pentru ca data
dobândirii să se situeze după divorţ, astfel încât bunul să nu intre în
comunitatea de bunuri şi să nu fie supus partajului). De asemenea, se
deghizează modul de executare al obligaţiei (în actul public se prevede că
preţul se plăteşte în lei, iar în contraînscris este fixat în valută, pentru a se
evita riscurile deprecierii monedei naţionale), sau modalităţile actului
juridic (actul public este neafectat de modalităţi, în timp ce actul secret
prevede existenţa acestora).
c) Interpunerea de persoane. Contractul aparent se încheie între
anumite persoane, iar în contractul secret (contraînscris) se precizează că
adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea stipulată în
contractul public.
De această dată, acordul simulatoriu se referă la identitatea
persoanelor din actul public. Astfel, dobânditorul aparent al dreptului
este persoana interpusă, „omul de paie”, care îl acoperă pe adevăratul
dobânditor.
Efecte juridice Efecte între părți
- contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din
natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între
succesorii lor universali sau cu titlu universal;
- actul secret nu va produce efecte nici între părți dacă nu
îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă. Spre exemplu: actul secret încheiat pentru a eluda o dispoziție
legală privitoare la capacitatea de a contracta a adevăratului beneficiar
nu va produce efecte între părți, fiind nesocotite prevederile speciale ale
art. 1289 alin.
(2) Cod civil.
Efecte față de terți
- actul secret nu va putea fi invocat împotriva terților de bună-credință
care, întemeindu-se pe prevederile contractului public, au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent;
- terților le este recunoscut dreptul de a invoca împotriva părților
existența contractului secret în măsura în care acesta le vatămă
drepturile.
- în materia simulației, este aplicabilă regula conform căreia
contractul secret este inopozabil față de terți, indiferent de persoana
care îl invocă. Excepția este reprezentată de cazul în care terțul a avut
cunoștință de actul secret la momentul dobândirii drepturilor de la
înstrăinătorul aparent, situația în care terțul se va găsi în imposibilitate de
a invoca aplicabilitatea regulii mai sus enunțată.
În privința raporturilor între creditori, părțile nu vor putea opune
existența contractului secret creditorilor debânditorului aparent care, au
notat cu bună-credință începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au
obținut sechestru asupra bunurilor obiect al simulației.
În cazul în care apare un conflict între creditorii celui care a
înstrăinat (aparent) și creditorii dobânditorului (aparent), vor avea câștig
de cauză creditorii înstrăinătorului aparent, în eventualitatea în care
creanța acestora este anterioară contractului secret.
 Proba - proba simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice
simulației mijloc de probă, în timp ce părțile por proba simulația cu orice mijloc de
probă doar dacă pretind că aceasta are caracter ilicit.
- în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor legale analizate,
dispozițiile referitoare la simulație se aplică și actelor juridice unilaterale,
cu condiția existenței unui acord între autorul actului și destinatarul
acestuia.

II. Teste grilă III. Jurisprudență

1. Forța obligatorie a contractului

În fapt, la data de 07.03.2017, între reclamantul Z__ S_______ S______ SRL , în calitate de
prestator şi pârâtul I__ N______ A________, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de
monitorizare şi intervenţie nr. xxxxx, având ca obiect executarea de către prestator a unei
activităţi de monitorizare permanentă a sistemului de alarmare şi intervenţie armată rapidă a
echipajelor sale specializate la obiectivul situat în M_______, ____________________,
_______________________, judeţul C________.
S-a stipulat în contract că, valoarea lunară a serviciilor, fără TVA, este de 30 euro. În temeiul
prevederilor contractuale, reclamantul creditor a emis facturi fiscale (f. 12 – f. 19), în privinţa
cărora reclamantul a făcut dovada comunicării prin mail, iar pârâtul nu a făcut dovada efectuării
plăţii.
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 1350 din NCC, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile
pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea
este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu,
în condiţiile legii. Aceste prevederi se coroborează cu dispoziţiile art. 1270 din NCC, privind forța
obligatorie a contractului, potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între
părţile contractante
Principiul forței obligatorii a contractului antrenează mecanismul angajării răspunderii civile
contractuale, iar pentru ca un creditor să poată pretinde debitorului său îndeplinirea obligaţiilor
stabilite prin contract, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii specifice: a. între aceştia să
existe un contract valabil încheiat cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă b. să existe un
prejudiciu care să rezulte din neexecutarea obligaţiilor contractuale, c. culpa debitorului, dovada
acesteia fiind realizată prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor asumate contractual.
Înscrisurile administrate în cauză relevă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile
contractuale, astfel, debitorul şi-a asumat o obligaţie de plată prin semnarea contractului de
monitorizare şi intervenţie nr. xxxxx/07.03.2017, iar clauzele contractuale cuprind toate
elementele necesare determinării caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei creditorului
împotriva debitorului.
Penalităţile de întârziere au fost solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 8 din contractul părţilor,
potrivit cărora “în caz de neplată la termen a abonamentului, se vor calcula penalităţi de
întârziere de 1% pentru persoanele juridice şi 0,2% zi pentru persoanele fizice, pentru fiecare zi
de întârziere, în sarcina beneficiarului, calculate de la data scadenţei până la data plăţii efective
a facturii, cuantumul penalităţilor putând depăşi debitul”.
În consecinţă, instanţa va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 573,81 le i
reprezentând debit principal şi a sumei de 688,57 lei reprezentând penalităţi de întârziere
calculate începând cu data scadenţei ultimei facturi până la data de 01.12.2017 şi în continuare,
până la data achitării integrale a debitului principal.
Cu privire la restituirea echipamentelor, potrivit dispoziţiilor art. 18 din contract,
“comunicatorul şi interfaţa GPRS sunt proprietatea Z__ S_______ S______ SRL şi sunt lăsate în
custodia beneficiarului pe perioada derulării prezentului contract. Beneficiarul este obligat a
restitui comunicatorul şi interfaţa GPRS, în caz contrar urmând a suporta integral contravaloarea
acestora”.
Instanţa reţine că, precum a învederat şi reclamantul în cererea introductivă, echipamentele
trebuie restituite de către pârât odată cu şi la încetarea efectelor contractului, or, în cauză, nu sa
făcut dovada încetării contractului părţilor prin oricare dintre modalităţile enumerate la art. 22,
motiv pentru care instanţa va respinge acest capăt de cerere, ca neîntemeiat (Judecătoria
Constanța, sentința civilă 3486/2018, www.rolii.ro).
2. Limitele forței obligatorii a contractului

Actul juridic legal încheiat de părţi are forță obligatorie atât pentru părţile acestuia, cât şi
pentru instanţa de judecată învestită cu soluţionarea oricărui litigiu izvorât din executarea
convenţiei, în acest caz organul de jurisdicţie fiind obligat să ţină seama, în interpretarea clauzelor
convenţiei, de voinţa părţilor. Dată fiind tocmai relaţia contractuală de lungă durată, se reţine că
voinţa părţilor a fost clar şi neechivoc exprimată, neexistând vreun dubiu şi neimpunându-se
interpretarea vreunei clauze contractuale, iar reaua-credinţă nu poate fi dedusă din refuzul unei
părţi de a modifica ori revoca actul juridic legal încheiat.
Prin excepţie de la principiul forței obligatorii, există şi situaţii în care efectele actului juridic
nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile la încheierea contractului, ele fiind mai restrânse
sau mai întinse decât cele stabilite iniţial, independent de voinţa ambelor ori a uneia dintre părţi.
O astfel de excepţie o constituie şi revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii
echilibrului contractual, în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul
încheierii actului juridic, excepţie consacrată în doctrină sub denumirea de teorie a impreviziunii.
În justificarea acestei teorii, s-a arătat că ori de câte ori executarea unui contract sinalagmatic a
devenit prea oneroasă pentru una din părţile contractante, este admisibilă revizuirea efectelor
contractului, în vederea restabilirii echivalentului valoric al prestaţiilor, deoarece părţile s-au
obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, astfel că, dacă pe
parcursul derulării convenţiei aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie
adaptat la noile împrejurări economice.
Reclamanta justifică această excepţie pe ideea de echitate şi buna-credinţă a părţilor în
executarea contractului.
Însă, invocarea acestei excepţii şi temeinicia ei ar conduce la restrângerea efectelor
contractului, iar nu la încetarea lui. Chiar reclamanta arată că, faţă de situaţia economică actuală,
preţul chiriei pe metru pătrat a scăzut cu aproximativ 1100 euro/lună, situaţie în care avea
posibilitatea, la care nu a recurs, de a solicita adaptarea contractului, iar nu încetarea efectelor
lui.
Dacă s-ar accepta această ultimă ipoteză, probatoriul administrat nu conduce la temeinicia
pretenţiilor, pe de o parte reclamanta implicându-se în noi proiecte (situaţia creditului invocat),
iar de pe altă parte existând creanţe neîncasate la data de 31.12.2012, ce ar fi permis executarea
propriei obligaţii contractuale, pentru care nu a fost făcută dovada demersurilor efectuate în
vederea recuperării lor pe cale silită. Totodată, se mai reţine şi faptul că, deşi dispoziţiile
contractuale nu excludeau sublocaţiunea contractului (sublocaţiunea bunului ce face obiectul
prezentului contract este permisă numai cu acordul expres al locatorului proprietar, prin
semnarea unui act adiţional în acest sens – art. V, pct.5.1), reclamanta nu a încercat să dea
eficienţă acestei clauze, astfel că simpla eliberare a spaţiului nu o exonerează de plata chiriei
(Judecătoria Pitești, sentința civilă 10411/2014, www.rolii.ro).

3. Impreviziunea- excepție de la principiul pacta sunt servanda

Impreviziunea poate interveni, în principiu, în raporturile juridice născute din contracte cu

executare succesivă, cum este contractul de credit bancar încheiat între părţi pentru un termen
de 360 de luni.
În prezenta cauză, debitorii aveau îndatorirea de a proba că, din cauza apariţiei unei stări de
impreviziune, sunt în imposibilitate de a plăti creditul contractat şi că soluţia dării în plată este
singura viabilă pentru reechilibrarea prestaţiilor contractuale, sarcina probei revenindu-le
acestora având în vedere că ei sunt cei care au solicitat stingerea obligaţiilor izvorâte din
contractul de credit încheiat cu reclamanta. Or, debitorii nici măcar nu au indicat schimbarea
excepţională a împrejurărilor care ar face injustă obligarea lor la executarea în continuare a
contractului, a cărei intervenţie instanţa să o analizeze iar instanţa nu poate să determine din
oficiu riscul supraadăugat pe debitorii l-au avut în vedere, doar debitorii fiind în măsură să
nominalizeze un astfel de risc.
 Cu toate acestea, în ipoteza în care situaţia neprevăzută este reprezentată de evoluţia
francului elveţian – aspect invocat de pârâţi, este de reţinut că orice contract presupune un risc
inerent, asumat în mod voluntar de către părţile contractante, cu atât mai mult un contract de
credit în monedă străină presupune de la bun început un risc valutar pe care şi împrumutatul şi
instituţia bancară îl au în vedere încă de la momentul contractării. Acest risc poate prezenta un
caracter mai mult sau mai puţin pronunţat, în funcţie de stabilitatea monedei pe piaţa bancară.
În cauza de faţă, moneda în care a fost contractat creditul este francul elveţian, o monedă nou
apărută pe piaţa bancară la momentul anului 2007. Fiind o monedă nou introdusă, francul
elveţian nu se bucura de un grad foarte mare de stabilitate. Riscul manifestat prin aprecierea
francului elveţian, monedă în care a fost contractat creditul, prin el însuşi, reprezintă un risc
asumat de către părţi în momentul contractării, un risc implicit al contractului de credit în monedă
străină, fluctuaţiile monetare reprezentând o stare de normalitate pe piaţa bancară. Deşi este
adevărat că valoarea acestei monede a ajuns la o valoare mai mult decât dublă faţă de valoarea
de pornire din anul 2007, această creştere nu a fost una datorată unei situaţii excepţionale ci a
reprezentat efectul riscului valutar care s-a manifestat în condiţii de normalitate.
Deşi obligaţia contractată a devenit mai oneroasă, intimaţii nu au făcut dovada caracterului
excesiv care ar face ca executarea în continuare să fie contrară principiului bunei credinţe.
Constituind o excepţie aparentă de la principiul forței obligatorii a contractului, impreviziunea
reclamă îndeplinirea condiţiilor cumulative pe care instanţa le-a analizat mai sus pentru a aplica
mecanismul său, verificarea acestor condiţii constituind, în acelaşi timp, garanţia menţinerii
securităţii circuitului civil în calea arbitrariului. Principiul echităţii ca şi principiu general de drept,
aplicabil raporturilor contractuale, nu este justificat în condiţiile în care pârâţii şi-au asumat
contractul de credit în sensul că suportă riscul contractului, iar de la data naşterii raportului
contractual şi până în prezent nu a existat o modificare esenţială a situaţiei de fapt avută în vedere
de părţi, de natură a genera concluzia că drepturile şi obligaţiile asumate de părţi nu sunt
echitabile şi ar fi necesară revizuirea drepturilor şi obligaţiilor generate de semnarea contractului.
În ceea ce priveşte proba solicitată de reclamanţi, respectiv realizarea unor demersuri în
vederea determinării valorii veniturilor debitorilor, precum şi modului în care acestea au scăzut
de la momentul contractării împrumutului, instanţa a admis această solicitare.
Cu toate acestea, instanţa reţine că, impreviziunea trebuie să reprezinte o circumstanţă
obiectivă şi excepţională . În aceste sens, în lipsa unei definiţii legale a acestei instituţii, în vechea
reglementare aplicabilă în prezenta cauză, instanţa reţine că art. 1271 Cod civil stipulează faptul
că impreviziunea intervine „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită
unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei”. Este adevărat faptul că această din urmă dispoziţie nu este incidentă însă
aceasta reprezintă o definiţie construită pe baza doctrinei şi a jurisprudenţei anterioare în ceea
ce priveşte instituţia impreviziunii.
 Astfel, modificarea stării materiale a debitorului nu poate reprezenta o astfel de situaţie
întrucât, pe de o parte, o scădere a veniturilor unei persoane este o circumstanţă absolut
previzibilă şi, deci, lipsită de un caracter excepţional, iar, pe de altă parte, o astfel de scădere nu
ar face injustă îndeplinirea obligaţiilor de către debitor întrucât obligaţia este relativ aceiaşi de la
momentul contractării. Mai precis, impreviziunea se raportează la valoarea prestaţiei iar nu la
starea materială a celui obligat (Judecătoria Cluj Napoca, sentința civilă 7522/2017,
www.rolii.ro).

4. Condițiile impreviziunii

Impreviziunea presupune apariţia, după încheierea contractului, a unor împrejurări

excepţionale, care nu puteau fi avute în vedere în mod rezonabil de către debitori la momentul
încheierii contractului.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că la data încheierii contractului (decembrie 2007) cursul
leu/euro era de 3,54 lei, iar la data transmiterii notificării de plata (12.02.2013) acesta era de 4,40
lei. Reiese astfel o creştere a cursului valutar, care nu poate fi considerată excepțională.
Instanţa a considerat că reclamanții puteau în mod rezonabil să prevadă existenţa unei
evoluţii a cursului valutar între momentul încheierii contractului şi momentul transmiterii
notificării de plata, având în vedere că fluctuaţiile s-au încadrat în limitele riscului inerent oricărui
contract încheiat într-o altă monedă decât cea naţională.
În acelaşi sens, instanţa subliniază faptul că societăţile bancare, la acordarea creditelor în
valută, practicau dobânzi inferioare celor acordate în moneda naţională, diferenţele de dobândă
acoperind tocmai creşterea generalizată a preţurilor, concomitentă cu scăderea simultană a
puterii de cumpărare a monedei naţionale. Or, avantajul urmărit de către reclamanți la momentul
alegerii monedei creditului, respectiv o rată a dobânzii mai scăzută, este echilibrat în mod firesc
de suportarea riscului evoluţiei pozitive a cursului valutar .
În cadrul analizării şi constatării existenţei unei executări excesiv de oneroasă din partea
intimaţilor şi, implicit, a dezechilibrului contractual, instanţa consideră că trebuie avute în vedere
şi toate împrejurările raportului juridic dintre părţi, respectiv latura subiectivă a instituţiei
impreviziunii – daca părţile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii.
Aceste împrejurări nu pot fi însa analizate de instanță, cât timp reclamanții nu s-au conformat
obligației stabilite în sarcina lor prin încheierea de ședință din data de 28.02.2017 și nu au depus
în probațiune relații de la ANAF privind situația lor financiară actuală și anterioară, extras de carte
funciară din care sa rezulte intabulările eventualelor imobile aflate în proprietate, relații de la
Directia de Impozite și Taxe Locale privind impozitele plătite și bunurile deținute, fișa de la ITM
cu istoricul locurilor de muncă și veniturilor obținute în calitate de salariați. Or, cât timp instanța
nu cunoaște evoluția situației financiare a reclamanților, se află în imposibilitate de a analiza
latura subiectivă a instituţiei impreviziunii.
În aceste condiții - faptul că, printr-un comportament financiar necorespunzător reclamanţii
au ajuns în situaţia de a nu-şi mai putea executa obligaţia de plată a ratelor datorate pârâtei în
temeiul contractului, nu poate constitui un element care să determine instanţa să considere că a
intervenit in speță o situaţie excepţională, rezonabil imprevizibilă, care implică o executare
devenită excesiv de oneroasă din partea reclamanţilor și care se constituie într-un risc
supraadăugat riscului asumat la momentul încheierii contractului.
Prin ipoteză, o situaţie excepţională care să determine aplicarea teoriei impreviziunii trebuie
să fie lipsită de orice culpă a părţii care o invocă. Or, comportamentul financiar necorespunzător
şi supraîndatorarea reclamanţilor nu constituie aspecte care îndeplinesc această condiţie
(Tribunalul Argeș, decizia 3682/2017, www.rolii.ro).

5. Principiul relativității efectelor contractului.

Principiul relativității efectelor contractului îşi găseşte justificarea în protejarea autonomiei

de voinţă a persoanei, impunând regula potrivit căreia nicio persoană să nu poată fi obligată altfel
decât prin propria voinţă.
Pârâta C_________ A____ – I____ nu a fost parte în contractul de închiriere nr.
4268/13.06.2006, acesta fiind încheiat între Primăria Municipiului L_____ şi _______________,
prin reprezentant legal G_____ M______, astfel că efectele acestei convenţii nu se pot răsfrânge
asupra sa.
Deşi legea admite excepţii de la principiul relativității efectelor contractului, reglementând
situaţii în care o convenţie poate constitui izvor de drepturi şi obligaţii în favoarea şi respectiv în
sarcina altor persoane decât părţile contractante, în cauza dedusă judecăţii nu poate fi vorba de
o excepţie de la regulă.
Dobândind dreptul de proprietate al imobilului edificat pe terenul reclamantei, în mod firesc,
cumpărătorul construcţiei dobândeşte şi obligaţia corelativă de a achita contravaloarea folosinţei
terenului, în caz contrar, creându-se premisele unei îmbogăţiri fără just temei în favoarea sa, ceea
ce nu poate fi admis.
Cu toate acestea, pârâta nu poate fi obligată la achitarea penalităţilor de întârziere stipulate
de părţi în contractul de închiriere, întrucât această obligaţie nu a fost asumată de dobânditorul
construcţiei, ci de o altă persoană, nefiindu-i aşadar opozabilă în virtutea relativității efectelor
convenţiei.
În aceste condiţii, contractul de închiriere încheiat de reclamantă cu locatorul
_______________ reprezintă un simplu element de fapt care poate constitui mijloc de probă cu
privire la contravaloarea folosinţei terenului, în vederea stabilirii nivelului chiriei datorate de
dobânditorul construcţiei, iar nu izvor al obligaţiei acestuia din urmă.
În acelaşi sens, instanţa a reţinut că dobânditorul construcţiei nu poate fi ţinut de clauzele
contractuale asumate de vânzător, întrucât, prin ipoteză, nu avea cum să cunoască toate clauzele
contractuale la care a consimţit acesta din urmă, nefiind parte în contract şi neintrând în posesia
unui exemplar al acestuia.
Astfel fiind, în condiţiile în care pârâta a achitat reclamantei contravaloarea lipsei de folosi n
ţă a terenului în suprafaţă de 86,6 mp calculată la nivelul chiriei stabilite prin contractul de
închiriere 4268/13.06.2006 pentru perioada mai 2015 – mai 2017 şi dobânda legală, instanţa a
reţinut că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere nu poate fi opusă dobânditorului
construcţiei, de vreme ce acesta din urmă nu şi-a asumat-o.
Pentru motivele expuse în cele ce preced, instanţa a respins cererea reclamantei aşa cum a
fost precizată privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2737,12 lei actualizată în raport cu rata
inflaţiei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform clauzelor contractuale pentru
perioada mai 2015 – mai 2017.

6. Principiul relativității. Excepții

Critica recurentului referitoare la faptul că în contractele încheiate de recurent cu fiecare

dintre intimate nu este prevăzută nicio clauză referitoare la plata indemnizaţiilor şi prin aceasta
prima instanţă a încălcat principiul obligativităţii efectelor contractului, nu poate fi primită.
Astfel, în mod legal şi temeinic prima instanţă a apreciat că faţă de formulările echivoce
conţinute în cuprinsul contractelor, în sensul că nu s-a precizat în mod clar că obligaţia de plată
revine Fundaţiei H________ F_______, această obligaţie incumbă recurentului pârât.
Atât timp cât nu s-a prevăzut expres că Fundaţia are calitatea de debitor, concluzia care se
impune este aceea că o asemenea obligaţie nu putea fi asumată decât de partea contractantă.
Interpretarea recurentului pârât în sensul că părţile au avut în vedere ca obligaţia de plată a
indemnizaţiilor să revină Fundaţiei, nu poate fi reţinută, întrucât s-ar aduce atingere principiului
relativității efectelor contractului.
Sub acest aspect tribunalul are în vedere că singurul sens ce poate fi dat acestei susţineri este
acela al excepţiei aparente de la principiul relativității, respective promisiunea faptei altuia. Însă
chiar şi într-o asemenea ipoteză, calitatea de debitor există numai în sarcina recurentei pârâte,
angajamentul său de a determina Fundaţia să plătească intimatelor indemnizaţiile, nu este de
natură să atragă vreo obligaţie a acesteia faţă de reclamante.
O astfel de obligaţie ar fi existat doar în ipoteza în care terţul, în cauză Fundaţia ar fi ratificat
o atare convenţie, însă din probatoriul administrat, acest acord nu poate fi dedus.
Faptul că terţul a înţeles să achite aceste indemnizaţii până în luna martie 2009 nu conduce la
concluzia că Fundaţia a ratificat convenţiile dintre pârât şi reclamante, întrucât înţelegerea dintre
ea şi recurent era condiţionată de colectarea fondurilor din care urmau a se plăti aceste sume.
Nefiind dovedită o asumare necondiţionată a obligaţiei de plată de către terţ, tribunalul
apreciază că nu este posibil ca acesta să fie ţinut de plata sumelor de bani reprezentând
indemnizaţiile datorate, în temeiul contractelor încheiate de recurent.
De asemenea, nu poate fi primit nici argumentul susţinut de recurent privitor la faptul că
nu exista un temei legal pentru asumarea obligaţiei de plată, întrucât C_____ S______ R____
Bucureşti a încheiat contractele în discuţie, acestea au produs efecte juridice, iar pârâtul nu poate
invoca propria culpă pentru a se sustrage de la executarea obligaţiilor asumate prin contract,
conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans .
Contrar afirmaţiei recurentului în sensul că obligaţia reclamantelor nu era aceea de a
presta "servicii sportive" întrucât cel 8 sportive nu erau angajate la club ca jucătoare profesioniste
de handbal, tribunalul constată că potrivit contractelor încheiate, rezultă fără echivoc că toate
obligaţiile acestora se circumscriu sintagmei de servicii sportive, în acest sens fiind obligaţiile
speciale prevăzute în capitolul V, astfel că lipsa temeiului pentru plata indemnizaţiilor din acest
motiv, nu poate fi reţinută (Tribunalul București, decizia 1280/2011, www.rolii.ro).

7. Stipulația pentru altul

Includerea în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a clauzei potrivit căreia cumpărătorul se
obligă faţă de vânzător ca, în situaţia în care societatea privatizată nu va reuşi să îşi achite
obligaţiile bugetare, să plătească din surse proprii aceste debite către creditorul bugetar,
reprezintă, în realitate, o stipulaţie pentru altul, în care cumpărătorul are calitatea de promitent,
vânzătorul cea de stipulant, iar creditorii bugetari sunt terţi beneficiari. În această situație,
drepturile se nasc direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar, care are o acţiune directă
împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său. În ceea ce privește stipulantul, s-a
statuat că acesta poate acţiona pe promitent, în virtutea raporturilor dintre ei, însă numai pentru
executarea obligaţiei faţă de terţa persoană, nefiind în măsură să solicite obligarea
cumpărătorului, în calitate de promitent, la plata către el însuşi a sumei ce reprezintă datoriile
societăţii privatizate către creditorul bugetar. Cu toate acestea, în caz de neexecutare, stipulantul
poate pretinde promitentului daune-interese, în speță, fiind incidente prevederile clauzei penale
inserate în contract, potrivit căreia, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a obligaţiei de plată
a datoriilor bugetare, cumpărătorul datorează vânzătorului o penalitate de 30% din preţul de
cumpărare a acţiunilor. (ÎCCJ, Decizia nr. 153/2015, juridice.ro).
 8. Stipulația pentru altul
Din punct de vedere juridic, prin intermediul acestei prevederi contractuale, părţile actului
juridic au realizat o stipulație pentru altul. Stipulația pentru altul este contractul prin care o
persoană, stipulantul, convine cu o altă, promitentul, ca acesta din urmă să execute o prestaţie
în favoarea unei terţe persoane, beneficiarul, care nu a luat parte la încheierea contractului.
Astfel, în speţa de faţă, stipulantul (Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară C_____
T__________), a convenit cu promitentul (reclamanta), ca acesta din urmă să execute serviciile
de salubritate în favoarea unei terţe persoane (pârâta) care nu a luat parte la încheierea
contractului.
În mecanismul stipulației pentru altul, atingerea adusă relativităţii contractelor este certă,
deoarece convenţia face să se nască un drept în favoarea unui terţ care nu era şi nu devine parte.
Fiind vorba de naşterea unui drept, terţul nu dobândeşte, dacă acceptă stipulaţia realizată în
favoarea sa , şi obligaţii.
Din acest motiv, în cuprinsul contractului s-a prevăzut că serviciile facturate în favoarea
pârâtei, vor fi achitate de Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară C_____ T__________.
Împrejurarea că pârâta a achitat contravaloarea facturilor, însă nu şi TVA-ul aferent, nu schimbă
concluzia instanţei, deoarece plata poate fi făcută de orice persoană, iar în temeiul unor plăţi
voluntare, nu se poate modifica convenţia încheiată între Asociaţia de Dezvoltare
Intercomunitară C_____ T__________ şi reclamantă. Orice acţiune judiciară pentru recuperarea
serviciilor neachitate poate fi îndreptată numai împotriva Asociaţiei de Dezvoltare
Intercomunitară C_____ T__________. În orice caz, terţul stipulației pentru altul după cum am
indicat, poate dobândi numai drepturi, nu şi obligaţii.
În final, dacă nu ar fi incident mecanismul stipulației pentru altul, acţiunea tot nu putea fi
îndreptată împotriva pârâtei pe temei contractual, pentru simplul motiv că nu există un contract
încheiat între reclamantă şi pârâtă.
(Judecătoria Târgu Mureș, sentința 585/2018, www.rolii.ro).

9. Stipulația pentru altul. Condiții

Stipulația pentru altul este definită ca reprezentând acel contract prin care o parte, denumită
stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în
folosul unei terţe persoane, străine de contract, denumite terţ beneficiar.
Fiind un contract, stipulația pentru altul trebuie să întrunească condiţiile generale de
validitate ale oricărui contract cât priveşte capacitatea părţilor, voinţa, obiectul şi cauza. În plus,
se cer îndeplinite şi condiţii specific stipulației pentru altul: voinţa certă, neîndoielnică de a stipula
în favoarea unei terţe persoane, iar beneficiarului ei trebuie să fie determinat sau determinabil.
 Clauza sus menţionată nu se pliază pe structura stipulației pentru altul întrucât nu cuprinde
voinţa unui stipulant de a dispune ca promitentul M_________ Bucureşti să încheie un contract
de închiriere cu apelantul în calitate de beneficiar.
Prima instanţă a interpretat corect natura juridică a prevederilor art. 3 din contract ca
reglementând modalitatea in care se reînnoieşte contractul, in absenţa titularului şi a examinat
cauza din perspectiva răspunderii civile contractuale.
Faptul că titularul iniţial al contractului de închiriere, mama apelantului, a renunţat la contract
în favoarea fiului său nu are nici o valoare juridică, fostul titular neputând impune proprietarului
să încheie contractul de închiriere cu o persoană desemnată de ace sta.
În apel se fac referiri şi la motivul pentru care Primăria Sector 3 Bucureşti ar fi respins
solicitarea sa de încheiere a unui contract de închiriere, respectiv pentru că „nu se încadrează în
prevederile legale în vigoare (spaţiu excedentar), motiv comunicat apelantului de către A.F.I. (f.
21, dosar fond). Apelantul combate motivarea sus arătată şi susţine că suprafaţa apartamentului
nu include un spaţiu excedentar, ci respectă limitele minime pentru numărul de camere şi de
persoane care locuiesc în apartament (Tribunalul București, Decizie 1535/2017, www.rolii.ro).

10. Simulația. Aplicabilitate

Simulația este o operaţie juridică care constă în încheierea unui contract aparent, care dă
impresia creării unei situaţii juridice diferită de cea reală şi încheierea concomitentă a unui alt
contract secret, în care sunt precizate adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le
stabilească în realitate.
Practic sunt încheiate două contracte: unul ascuns, numit şi secret sau contraînscris şi altul
aparent, numit simulat sau public. Scopul simulației este, de regulă, fraudarea terţilor. În cazul
simulației, ambele părţi contractante convin să lezeze interesele unui terţ şi numai actul secret
conţine voinţa reală a părţilor, pe când contractul public exprimă situaţia nereală, dorită de către
părţi.
Este absolut necesar ca actul secret să fi fost încheiat anterior sau concomitent cu actul
aparent sau public, în jurisprudenţă stabilindu-se categoric faptul că „pentru a exista simulație
este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă
înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior săvârşirii actului aparent.”
Ceea ce este esenţial îl constituie faptul că înţelegerea dintre părţi, deci convenţia în sens de
operaţiune juridică, negotium, să fie anterioară actului aparent.
Simulația poate avea drept scop ascunderea identităţii dintre unei părţi contractante prin
folosirea unei persoane interpuse, iar efectele simulației trebuie să fie examinate în raport de
scopul urmărit.
 Astfel, deşi contractul se încheie între anumite persoane, în actul secret se menţionează
că adevăratul beneficiar al contractului este o anumită persoană care nu e trecută în contractul
aparent.
Prin această modalitate de simulație părţile contractului public urmăresc ca efectele
contractului să se producă faţă de o persoană care este menţionată numai în actul ascuns.
Între părţile contractante simulația nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care
ar modifica actul aparent care se pretinde a fi simulat.
În speţă, reclamanţii solicită să se constate simulația autorizaţiei de construcţie nr.
3492/......., act administrativ emis în baza Decretului nr. 144/......, act ce nu poate fi asimilat unui
contract în înţelesul prevăzut de lege. Aceeaşi este soluţia şi cu privire la suprafaţa de teren
folosită de reclamanţi, ce face parte din suprafaţa de teren de 1291,50 mp, din care 701,50 mp
teren arabil şi 590 mp curţi construcţii, teren dobândit de pârâtul C____ N____ prin emiterea
titlului de proprietate nr. ....../1399/....., prin constituirea dreptului de proprietate în baza Legii
nr. 18/1991.
Aceste două acte nu pot fi anulate, în sensul solicitat de reclamanţi, decât în cadrul
procedurilor speciale prevăzute de actele normative în baza cărora au fost emise. Înţelegerea
intervenită între părţi, recunoscută chiar de către pârâţi, aceea ca reclamantul C____ E___ să
edifice o construcţie pe terenul proprietatea pârâtului C____ N____ nu îmbracă forma unei
simulații, în lipsa transpunerii acestei înţelegeri într-un act autentic public dublat de un act secret,
numai în prezenţa acestor două acte fiind incidente dispoziţiile ce reglementează simulația.
Inexistenţa unui act public şi a actului secret care să modifice actul public determină
inaplicabilitatea dispoziţiilor ce reglementează simulația, fiind de prisos a analiza dacă sunt
îndeplinite celelalte condiţii necesar a fi îndeplinite pentru a reţine incidenţa simulației
(Tribunalul Constanța, decizia nr. 886/2014, www.rolii.ro).

11. Simulația. Condiții și efecte

Simulația, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act
care, în realitate, nu există, sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori
să marcheze adevăratele condiţii ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un
acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele.
Pentru existenţa simulației, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost
simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior
săvârşirii actului aparent. Esenţial este faptul că înţelegerea între părţi, deci convenţia în sens de
operaţiune juridică (negotium), să fie anterioară actului aparent sau concomitentă.
Simulația presupune existenţa unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act
aparent. Întrucât acest act secret se încheie, de regulă, în formă scrisă, el a fost denumit
contraînscris. Sensul acestei noţiuni (contra-înscris) desemnează simulația, adică simultaneitatea
celor două acte juridice, primul aparent, iar al doilea, ascuns (secret), dar anihilat sau modificator,
care cuprinde recunoaşterea simulației totale sau parţiale a primului act.
Din perspectiva efectelor sale, că simulația reprezintă o operaţiune juridică realizată prin
disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi existenţa simultană, a două
înţelegeri sau convenţii: una aparentă sau publică, prin care se creează o situaţie juridică
aparentă, contrară realităţii şi alta secretă, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi,
anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public. Contractul
secret exprimă voinţa reală a părţilor şi stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele; el
se mai numeşte şi contra-înscris (contre-lettre), pentru că, în general, se încheie în formă scrisă.
Contractul aparent, public sau simulat (ostensibil) are rolul de a disimula intenţia reală a
părţilor, cu scopul de a ascunde faţă de terţi, prin c rearea unei false aparenţe, adevăratele
raporturi juridice dintre părţi, al căror izvor principal este şi rămâne actul secret. Actul aparent
poate şi el să producă anumite efecte în subsidiar, numai în măsura în care părţile au prevăzut
aceasta în contractul secret.
Contractul aparent sau public este prezumat că exprimă adevărul, adică voinţa reală a părţilor,
până în momentul în care se dovedeşte contrariul. Din analiza textelor legale se desprinde ideea
că proba simulației se face diferit, după cum actul secret este invocat de către una dintre părţile
contractante, de către succesorii lor universali şi cu titlu universal sau de către un terţ, fie el terţ
absolut devenit interesat să probeze simulația, fie creditor. Dovada simulației se poate face
numai potrivit normelor de drept comun privitoare la dovada actelor juridice.
Aplicând aceste consideraţii legale şi teoretice la cauza de faţă, instanţa constată că nu s-a
făcut dovada simulației în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi.
Astfel, deşi reclamanta a susţinut faptul că contractul de vânzare-cumpărare este unul secret,
instanţa constată ca a fost autentificat de BNP Vasilev E____ Diamanta, fapt ce face ca acest
înscris să nu poată fi considerat act secret, pierzând această caracteristică în momentul în care a
fost înscris în registrele publice.
Cum reclamanta nu a dovedit nici faptul că anterior acestui moment ar fi încheiat cu pârâtul
un alt contract, secret, dar care reprezintă adevărata lor voinţă, consideră instanţa că cererea
acesteia de constatare a caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare este
neîntemeiată.
În ceea ce priveşte nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de
împrumut, instanţa de fond a constatat ca au fost solicitate ca o consecinţă a simulației. S-a
reţinut, de asemenea că, simulația, prin ea însăşi, nu constituie o cauză de nulitate a vreunuia din
cele două acte încheiate, singura sancţiune a simulației fiind inopozabilitatea actului secret
împotriva terţilor care cu bună-credinţă s-au întemeiat pe actul aparent. Actul secret este, totuşi,
opozabil terţilor, dacă aceştia au avut cunoştinţă de existenţa şi cuprinsul contra-înscrisului.
Aşadar, fie şi în situaţia în care reclamanta ar fi dovedit caracterul simulat al contractului de
vânzare-cumpărare, consecinţa nu ar fi fost nulitatea acestuia şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară (Tribunalul Constanța, decizia 186/2019, www.rolii.ro).

CAPITOLUL V EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI SINALAGMATIC

I. Prezentare teoretică
Noțiune - Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţile
contractante. În consecinţă, fiecare dintre părţi are faţă de cealaltă dubla
calitate de creditor şi debitor, iar obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi
are cauza juridică în obligaţia corelativă a celeilalte părţi;
- Din această caracteristică definitorie a contractelor sinalagmatice,
decurg anumite efecte specifice ce conturează regimul juridic al
neexecutării contractuale;
Enumerare Codul civil stabilește anumite reguli care sunt de fapt reglementate ca
remedii pentru neexecutarea obligațiilor asumate de debitor.
Având în vedere ceea ce caracterizează contractele sinalagmatice,
creditorul obligației neexecutată va avea la îndemână următoarele
remedii:
a) dacă una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia, dar pretinde
celeilalte părţi să şi-o execute pe a sa, aceasta din urmă poate
refuza executarea propriei obligaţii invocând excepţia de
neexecutare a contractului;
b) dacă una dintre părţi nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile,
cealaltă parte care şi-a executat sau este gata să-şi execute
propria obligaţie poate solicita încetarea contractului prin
rezoluţiune, reziliere sau, după caz, reducerea prestațiilor;

c) dacă una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi

executa prestaţia ce-i revine, contractul încetează, cealaltă
parte fiind liberată de obligaţia sa. Se pune problema riscului
contractual, adică de a şti care dintre părţi va suporta
consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei.
Excepția de În materia executării obligațiilor civile, Codul civil reglementează în
neexecutare a mod expres principiul simultaneității executării obligațiilor contractuale.
contractului. Art. 1555 Cod civil stabilește că ”(1) Dacă din convenţia părţilor sau din
Noțiune împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi
executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel. (2) În
măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de
timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din
convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel”.
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat
la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în
care i se pretinde executarea obligaţiei, fără ca partea ce pretinde
această executare să-şi fi executat propria obligaţie.
Temei juridic - Excepţia de neexecutare se fundamentează pe reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor, ceea ce implică simultaneitatea de
executare a acestora. În măsura în care simultaneitatea nu este
respectată, se invocă excepţia de neexecutare a contractului, ca sancţiune
specifică a faptului că partea care pretinde executarea contractului nu
înţelege să-şi îndeplinească propria obligaţie.
- Codul civil reglementează în art. 1556 excepția de neexecutare și
prevede: ”(1) Atunci când obligațiile născute dintr-un contract
sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă
executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură
corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în
care prin lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte
este obligată să execute mai întâi.(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă,
potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației
neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe”.

Condiții - Pentru a se invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie

de îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
invocare 1) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să-şi aibă temeiul în acelaşi
contract.
- O parte nu poate invoca excepţia pe motiv că cealaltă nu şi-a îndeplinit
obligaţia asumată printr-un alt contract decât cel în discuţie. De exemplu,
cumpărătorul nu poate refuza plata preţului pe motiv că vânzătorul nu i-a
restituit suma de bani pe care i-a împrumutat-o; locatarul nu ar putea
refuza plata chiriei pe motiv că locatorul nu i-a prestat un serviciu la care
se obligase printr-un contract de prestări servicii.
- Cu toate acestea, invocarea excepţiei de neexecutare poate avea loc în
cazul contractelor sinalagmatice imperfecte. Aceste contracte sunt
concepute iniţial drept contracte unilaterale, care ulterior, pe parcursul
existenţei lor, dau naştere la obligaţii şi în sarcina creditorului, obligaţii
având ca temei un fapt extracontractual Spre exemplu, dacă depozitarul
unui lucru face cheltuieli de conservare cu acesta, iar deponentul nu le
restituie, depozitarul este îndreptăţit să reţină lucrul. Astfel, dreptul de
retenţie este o formă de aplicare a excepţiei de neexecutare;
2) să existe o neexecutare a obligaţiilor din partea celuilalt
contractant, chiar parţială, dar suficient de importantă.
În cazul în care prestația neexecutată ar fi neînsemnată sau de mică
însemnătate, excepția de neexecutare nu poate fi invocată, potrivit art.
1556 alin. (2) Cod civil potrivit căruia ”Executarea nu poate fi refuzată
dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a
prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”.
3) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepţia,
faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
Astfel, în situația în care creditorul obligației neexecutate cauzează, prin
propria sa faptă, imposibilitatea contractantului de a-și executa obligația,
nu se va putea prevala de excepția de neexecutare a contractului pentru
a putea obține suspendarea executării propriei obligații.
4) părţile să nu fi convenit un termen de executare pentru una din
obligaţiile reciproce.
În cazul în care părţile au stipulat un termen de executare, ele au renunţat
la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi, în consecinţă, lipseşte
temeiul juridic pentru invocarea excepţiei, astfel încât excepția de
neexecutare a contractului nu își va putea găsi aplicarea.
Astfel, excepția de neexecutare a contractului se aplică în cazul în care
regula simultaneității executării obligațiilor nu a suferit modificări. 5) nu
se cere condiţia ca debitorul să fie pus în întârziere însă, de regulă,
creditorul obligației neexecutate, îndeplinește și această formalitate
înainte de invocarea excepției;
6) invocarea excepţiei are loc între părţi, fără a fi necesară sesizarea
instanţei de judecată.
 Instanţa poate fi sesizată pentru a se pronunţa în ce măsură invocarea
excepției a fost abuzivă sau dacă una sau mai multe dintre condițiile
analizate mai sus nu au fost respectate.
Efecte -excepția de neexecutare a contractului este mijlocul juridic prin
intermediul căruia partea interesată solicită suspendarea executării
propriei obligații ca urmare a neîndeplinirii obligației de către partea
contractantă. Efectele suspendării sunt provizorii și se produc până la
momentul la care debitorul obligației neexecutate oferă executarea
obligației asumate în momentul încheierii contractului.

Rezoluțiunea. Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract

Noțiune, sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu), ca urmare a
temei juridic neexecutării culpabile de către o parte contractantă a obligaţiilor
asumate. Desfiinţarea contractului are loc atât pentru viitor (ex nunc),
cât şi pentru trecut (ex tunc).
În ipoteza în care o parte a contractului sinalagmatic nu-şi execută
obligaţia, cealaltă parte poate opta între a invoca excepţia de neexecutare
a contractului, a cere executarea silită a contractului cu despăgubiri şi a
solicita rezoluţiunea contractului cu plata de daune-interese.
Felurile rezoluţiunea contractului poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după
rezoluțiunii caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită. De
asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au
convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept.
Rezoluțiunea - Dacă un contract nu conține nicio clauză expresă cu referire la
judiciară rezoluțiune, atunci instanța de judecată urmează să verifice, în temeiul
clauzelor contractuale și în temeiul voinței părților la data încheierii
contractului, care este întinderea angajamentului părții care nu și-a
executat sau nu și-a executat în totalitate obligația asumată prin contract.
În caz de neexecutare parțială, instanța de judecată va trebui să aprecieze
asupra importanței neexecutării și dacă se impune rezoluțiunea
contractului sau dacă este suficientă obligarea la daune interese a părții
care nu și-a executat obligația asumată.
- Rezoluțiunea judiciară a contractelor creează o situație juridică
nouă, în sensul că este constitutivă de drepturi pentru că instanța
pronunță rezoluțiunea contractului, iar până la momentul pronunțării
unei hotărâri judecătorești părțile sunt încă ținute de contract, simpla
neexecutare a unei obligații contractuale nefiind de natură a desființa
contractul, cu excepția cazului în care părțile au prevăzut expres acest
lucru în contract.
- Față de persoana care poate cere rezoluțiunea contractului, se
impune precizarea că rezoluțiunea poate fi cerută numai de creditorul
obligației neexecutate în mod culpabil. Astfel, rezoluțiunea nu poate fi
cerută de partea care nu și-a executat obligația sau obligațiile asumate
prin contract. Cel care solicită rezoluțiunea trebuie să își fi executat
obligațiile contractuale sau să fie gata să le execute. În caz contrar,
rezoluțiunea contractului nu va putea fi admisă.
- Art. 1549 alin. (1) din Codul civil prevede ca o alternativă a
rezoluțiunii posibilitatea creditorului obligației neexecutate să ceară
executarea silită a obligațiilor contractuale. Cu alte cuvinte, în caz de
neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale, partea îndreptățită
poate cere fie executarea silită în natură sau, după caz, prin echivalent, fie
rezoluțiunea contractului, creditorul nefiind obligat prin lege să ceară
rezoluțiunea.
- În cazul în care creditorul obligației neexecutate în mod culpabil
alege să solicite instanței de judecată rezoluțiunea contractului, instanța
va dispune rezoluțiunea contractului dacă sunt îndeplinite următoarele
condiții:
- să existe o neexecutare a obligațiilor contractuale, chiar și o
neexecutare parțială, dar suficient de importantă încât să nu atragă
aplicarea art. 1551 din Codul civil; în cazul în care neexecutarea nu este
atât de însemnată încât să se poată resolvi contractul, creditorul va putea
cere reducerea prestațiilor în condițiile pe care le vom analiza în privința
acestui remediu al neexecutării;
- neexecutarea obligației să fie culpabilă, adică să poată fi
imputată debitorului; în materia analizată, culpa debitorului
este prezumată prin simplul fapt al neexecutării (art. 1548 Cod
civil); prezumția instituită este o prezumție simplă, debitorul
putând să facă dovada faptului că neexecutarea este
independentă de culpa sa;
- debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere.
Punerea în întârziere se face în condițiile art. 1521 și urm. Cod
civil.
Punerea în întârziere de către creditor (art. 1522 Cod civil) se realizează
fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea
obligației fie prin cererea de chemare în judecată.
-Dacă punerea în întârziere are loc prin transmiterea unei notificări,
comunicarea către debitor se face prin intermediul executorului
judecătoresc sau prin orice alt mijloc ce poate asigura dovada comunicării.
- Prin notificare, debitorul trebuie să primească un termen pentru
executarea obligației, având în vedere natura obligației și împrejurările
concrete ale cauzei; în lipsa unui termen stabilit de creditor, debitorul are
posibilitatea să execute într-un termen rezonabil, termen ce se calculează
din ziua comunicării notificării.
- până la expirarea termenului acordat debitorului pentru
executare, creditorul poate suspenda executarea propriei obligații, poate
să ceară daune-interese, însă nu se va putea prevala de celelalte remedii
reglementate de art. 1516 Cod civil decât în cazul în care este informat de
către debitor că acesta nu înțelege să își execute obligațiile sau dacă la
momentul expirării termenului debitorul nu a procedat la executarea
obligațiilor contractuale.
- dacă debitorul este pus în întârziere prin cererea de chemare în
judecată, acesta are dreptul să execute într-un termen rezonabil, calculat
de la data comunicării cererii de chemare în judecată; în cazul executării
obligației în acest termen, cheltuielile de judecată avansate de creditor
vor rămâne în sarcina acestuia.
Întârzierea de drept în executarea obligației (art. 1523 Cod civil)
-debitorul se află de drept în întârziere fie atunci când părțile stabilesc că
împlinirea termenului acordat debitorului pentru executare produce un
asemenea efect fie când prin lege se prevede un atare efect al
neexecutării, dar și atunci când ”a) obligaţia nu putea fi executată în mod
util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau
cândnu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă; b) prin fapta sa,
debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a
încălcat o obligaţie de a nu face; c) debitorul şi-a manifestat în mod
neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când,
fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să
îşi execute obligaţia în mod repetat; d) nu a fost executată obligaţia de a
plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi; e)
obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale. (3) În
cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după
decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după
trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat sau, după caz,
de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile art. 1.136. (4)
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de
creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie
 contrară se consideră nescrisă”.

Rezoluțiunea - În conformitate cu principiul libertății de voință, părțile, prin

convențională acordul lor, pot insera în contractul sinalagmatic anumite clauze
referitoare la rezoluțiunea contractului în caz de neexecutare culpabilă a
obligațiilor asumate prin contract. Aceste clauze poartă denumirea de
pacte comisorii.
- Rezoluțiunea convențională a contractului se întemeiază, ca și
rezoluțiunea judiciară, pe neexecutarea culpabilă a obligației asumate de
către una dintre părți. Pactul comisoriu, asemeni acțiunii în rezoluțiune,
poate fi invocat numai de către creditorul obligației neexecutate, nu și de
debitorul care în mod culpabil nu și-a executat obligația asumată.
- Pactul comisoriu produce efecte juridice în măsura în care prevede
în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau
rezilierea de drept a contractului (art. 1553 Cod civil).
- Pentru a opera pactul comisoriu, trebuie ca debitorul să fi fost pus
în întârziere, iar punerea în întârziere își produce efectele doar în măsura
în care îndică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează.
Precizare: părțile au posibilitatea să stabilescă în contract că debitorul
este pus în întârziere prin simpla neexecutare, fără îndeplinirea altor
formalități, astfel încât punerea în întârziere va opera de drept, fără a mai
fi necesară intervenția creditorului în condițiile art. 1522 Cod civil.
- Pactele comisorii exprese prevăd că, în prezența neîndeplinirii
obligațiilor contractuale asumate, rezoluțiunea se va produce de drept,
fără ca instanța să aprecieze asupra gravității neîndeplinirii obligațiilor
contractuale sau dacă neîndeplinirea justifică sancțiunea rezoluțiunii. -
Prin urmare, în cazul în care, la încheierea contractului, părțile au inserat
în contract un pact comisoriu, instanța va fi limitată la verificarea unor
condiții precum: rezoluțiunea să fie solicitată de creditorul obligației
neexecutate în mod culpabil, creditorul să fie de bună-credință, debitorul
să fi fost pus în întârziere (cu excepția cazului în care părțile au prevăzut
că debitorul este în întârziere prin simpla neexecutare a obligațiilor
contractuale).
Rezoluțiunea - Potrivit art. 1552 din Codul civil, rezoluțiunea poate fi unilaterală. -
unilaterală Rezoluțiunea unilaterală intervine în următoarele cazuri: când părțile au
convenit în acest sens, dacă debitorul se află în întârziere sau când
debitorul nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în
întârziere.

- Declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în

termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea
corespunzătoare acestora. Spre exemplu, dacă acțiunea este
prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, și declarația
unilaterală de rezoluțiune va trebui făcută în acest termen.
- Pentru opozabilitate față de terți, declarația unilaterală de
rezoluțiune sau de reziliere trebuie înscrisă, în toate cazurile, în cartea
funciară sau în alte registre stabilite de lege.
- declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data comunicării
către debitor sau de la data expirării termenului fixat prin punerea în
întârziere.
Efectele Indiferent de natura ei, judiciară, unilaterală sau convenţională,
rezoluțiunii rezoluţiunea operează retroactiv, adică contractul se desfiinţează atât
pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc) considerându-se că
părţile nu l-au încheiat niciodată.
Efectele rezoluţiunii se produc atât între părţile contractante, cât
şi faţă de terţi.
Efectele faţă de părţi.
”(1) Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost
niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este
ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite. (2)
Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la
soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă
efecte chiar în caz de rezoluțiune” (art. 1554 Cod civil).
Distingem după cum părţile şi-au executat total sau parţial obligaţiile.
Astfel:
- dacă părţile nu şi-au executat obligaţiile, ca efect al rezoluţiunii,
contractul nu mai poate fi executat, considerându-se că nu a fost încheiat.
- în ipoteza în care o parte şi-a executat obligaţia, ca efect al rezoluţiunii,
contractul se desfiinţează iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară,
restituindu-şi una alteia tot ce şi-au prestat. De la regula repunerii în
situaţia anterioară (restitutio in integrum) există şi excepţii, când,
prestaţiile executate în temeiul contractului rezolvit nu sunt supuse
restituirii. Astfel, fructele culese de dobânditor nu se restituie, deoarece i
s-a predat folosinţa tocmai pentru a culege fructele.
- partea care şi-a executat sau a fost gata să-şi execute obligaţiile
este îndreptăţită să obţină despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului
generat de neexecutarea părţii în culpă. Daunele-interese pot fi evaluate
anticipat

printr-o clauză penală sau, în lipsa acesteia, se vor stabili, la cerere, de

către instanţa de judecată.

Efectele faţă de terţi. Conform principiului resoluto jure dantis resolvitur

jus accipiens, rezoluţiunea contratului iniţial duce la desfiinţarea celor
ulterior încheiate. Astfel, rezoluţiunea contractului iniţial atrage şi
desfiinţarea contractului subsecvent încheiat de o parte cu o terţă
persoană, cu excepțiile prevăzute de lege.
Rezilierea. - Rezilierea reprezintă desființarea pentru viitor (ex nunc) a
Noțiune. contractului sinalagmatic cu executare succesivă, ca urmare a
Aplicabilitate neexecutării culpabile a obligaţiei de către una dintre părţi. Rezilierea
intervine în cazul neexecutării unor contracte sinalagmatice cu executare
succesivă şi face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor,
lăsând neatinse prestaţiile succesive efectuate anterior.
- rezilierea operează chiar dacă neexecutarea prestațiilor nu are
neapărat un caracter însemnat; în lipsa caracterului însemnat al
neexecutării, aceasta trebuie totuși să aibă un caracter repetat (art. 1551
alin. (1) Cod civil).
- Codul civil a reglementat rezoluțiunea și rezilierea în mod unitar,
astfel încât aspectele prezentate la rezoluțiune se aplică prin asemănare
(art.
1549 alin. 3 Cod civil), motiv pentru care nu le vom relua.
Efectele Rezilierea lasă neatinse prestaţiile executate anterior, desfiinţând
rezilierii contractul numai pentru viitor (ex tunc). Astfel, există situaţii când, pentru
anumite raţiuni, efectele produse până la desfiinţarea contratului sunt
menţinute, deoarece prestaţiile executate sunt imposibil de restituit. Spre
exemplu, în contractul de locaţiune, chiar dacă locatorul ar putea să
restituie chiria plătită până la desfiinţarea contractului, locatarul se află în
imposibilitate obiectivă de restituire a folosinţei bunului închiriat.

Reducerea - Remediu al neexecutării care devine aplicabil în momentul în care

prestațiilor. creditorul nu are dreptul de a cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului
Noțiune, sinalagmatic ale cărui obligații contractuale nu au fost executate din culpa
aplicabilitate debitorului.
- reducerea prestațiilor își găsește aplicabilitatea în situația în care
creditorul nu poate cere rezoluțiunea contractului deoarece neexecutarea
este de mică însemnătate (art. 1551 alin. (1) Cod civil);
- reducerea prestațiilor este în egală măsură aplicabilă dacă
rezilierea nu se justifică deoarece neexecutarea este de mică însemnătate
și nu are caracter repetat (art. 1551 alin. (1) Cod civil);

- în situația în care reducerea prestațiilor nu este posibilă, creditorul va

avea dreptul doar la daune-interese (art. 1551 alin. (3) Cod civil).
Reducerea În cazul în care creditorul alege remediul reducerii prestațiilor, atunci
prestațiilor. propria sa prestație va fi redusă în mod corespunzător, proporțional cu
Efecte întinderea neexecutării cocontractantului.
Riscul Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului
contractual. sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite de indeplinire a obligaţiei.
Noțiune, Dacă una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă
aplicabilitate majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile
contractuale, se pune problema dacă celălalt contractant rămâne ţinut de
obligaţia sa, deşi nu poate primi contraprestaţia sau, dimpotrivă, este şi el
liberat de executarea obligaţiei ce-i revine. Cu alte cuvinte, cine va suporta
riscul contractual, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiilor uneia dintre părţi.
- în ipoteza în care o parte, deşi nu mai poate primi contraprestaţia
celeilalte părţi, deoarece a devenit imposibil de executat, este ţinută să-şi
execute propria obligaţie, înseamnă că ea suportă riscul potrivit regulii res
perit creditori.
- în ipoteza în care, dimpotrivă, datorită faptului că executarea
obligaţiei uneia dintre părţi a devenit imposibilă, cealaltă parte nu mai
este ţinută să-şi execute propria obligaţie, înseamnă că partea a cărei
obligaţie a devenit imposibil de executat suportă riscul potrivit regulii res
perit debitori. În acest caz, deoarece imposibilitatea de executare fortuită
este independentă de voinţa părţilor, este inadmisibilă o acţiune în
despăgubiri împotriva părţii care nu şi-a putut executa obligaţia.
Art 1274 Cod civil reglementează că atât în privința contractelor
translative de proprietate, cât și în ceea ce privește contractele
netranslative de proprietate, riscul contractual este suportat de
debitorul obligației imposibil de executat.
Riscul - riscul contractului translativ de proprietate este suportat de
contractual. debitorul obligației imposibil de executat și nu de partea care avea
Reguli calitatea de proprietar la momentul pieirii fortuite. Regula stabilită în
aplicabile Codul civil are caracter supletiv, astfel încât părțile pot deroga de la
aceasta și pot stabili ca proprietarul din momentul pieirii să suporte riscul
contractual (art. 1274 alin. (1) Cod civil);
- ca o abatere de la regula stabilită în alineatul precedent, creditorul
preia riscul contractual în cazul în care este pus în întârziere, acesta
neputânduse libera chiar dacă face dovada că pieirea bunului nu ar fi
putut fi evitată
 chiar dacă obligația predării era executată la timp (art. 1274 alin. (2) Cod
civil).
Precizare:
- Art. 1273 din Codul civil prevede faptul că drepturile reale se
transmit prin acordul de voință al părților, dacă acordul poartă asupra
unor bunuri determinate, chiar dacă bunurile nu au fost încă predate. În
cazul bunurilor determinate generic, dreptul real se va transmite prin
individualizare. Dacă părțile nu prevăd altfel, cu toate că transferul
dreptului real a operat în conformitate cu prevederile art. 1273 alin. (1)
din Codul civil, cât timp bunul nu este predat dobânditorului, riscul
contractual va rămâne în sarcina debitorului obligației de predare. -
Așadar, regula res perit domino nu este aplicabilă. Ca excepție, în cazul în
care creditorul dobânditor este pus în întârziere de debitorul obligației de
predare, din acest moment se produce transferul riscului contractual în
sensul că cel ce va suporta riscul este dobânditorul.
- O aplicație a regulii generale amintite o reprezintă, printre altele,
vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății. Art. 1755 dispune
că: ”atunci când într-o vânzare cu plata prețului în rate, obligația de plată
este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul
dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preț;
riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării
acestuia”. Așadar, cu toate că proprietatea nu se transmite decât în
momentul achitării integrale a prețului, riscul contractual este transferat
cumpărătorului de la data primirii bunului.
-În ceea ce privește contractele netranslative de proprietate, Codul civil
nu a reglementat expres nicio dispoziție legală cu caracter general
referitoare la suportarea riscului contractual. Cu toate acestea, în Codul
civil regăsim aplicații practice. Spre exemplu, în cazul contractului de
locațiune, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de
executat (art. 1818 alin. (1), (2) și (4) Cod civil). Pentru celelalte contracte
netranslative de proprietate, regula care se desprinde din art. 1511 alin.
(1) Cod civil este aceea că până la punerea în întârziere a creditorului,
riscul este suportat de debitorul obligației.

II. Teste grilă III. Jurisprudență

1. Excepția de neexecutare a contractului. Condiții de invocare

Excepția de neexecutare este un efect specific al contractelor
 sinalagmatice, alături de rezoluţiune sau reziliere şi de riscul
contractului, având la bază principiul reciprocităţii şi
interdependenţei obligaţiilor din astfel de contracte. Conform
acestui principiu, fiecare parte contractantă are atât calitatea de
debitor, cât şi pe aceea de creditor faţă de cealaltă parte, iar
obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în
obligaţia ce revine cocontractantului.

Natura juridică a excepției de neexecutare este aceea de mijloc de apărare prin care partea
căreia i se pretinde executarea propriilor obligaţii contractuale, îi poate pretinde celeilalte părţi
să-şi execute propriile obligaţii asumate prin convenţia sinalagmatică, obţinând astfel o
suspendare a efectelor prezentei obligaţii, până la momentul la care cealaltă parte îşi executa
propriile obligaţii. Una dintre condiţiile principale pentru invocarea excepției de neexecutare este
ca obligaţiile contractuale să izvorască dintr-unul şi acelaşi contract.

Ca atare, pârâta nu ar putea să invoce excepția de neexecutare pentru că reclamanta nu şi-a

respectat obligaţiile izvorâte dintr-o altă convenţie, după cum nici reclamanta nu poate să
paralizeze excepția de neexecutare invocată de pârâtă, prin afirmarea neîndeplinirii unor obligaţii
izvorâte dintr-o altă convenţie.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre
cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, reţinând că excepția de neexecutare a contractului nr.
...../.... de către reclamantă, excepţie invocată de pârâtă, ar fi fost răsturnată prin dovada
neîndeplinirii altor obligaţii asumate de către pârâtă printr-o convenţie anterioară nescrisă. Astfel
cum corect a reţinut prima instanţă de fond, obligaţia pârâtei de plată a contravalorii serviciilor
de pază a propriilor muncitori nu face obiectul contractului sinalagmatic nr. ...../..., pe care se
întemeiază prezenta acţiune, astfel încât neîndeplinirea de către pârâtă a acestor obligaţii nu
justifică nerespectarea obligaţiei reclamantei de a permite accesul pârâtei în incinta sa pentru
efectuarea lucrărilor de refacere a clădirii de către pârâtă, a căror nerespectare se invocă prin
prezentul demers judiciar (ÎCCJ, decizia 2413/2014, www.rolii.ro).

2. Excepția de neexecutare. Temeinicie

Excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) este definită ca fiind un mijloc
juridic de apărare, consecinţa directă a principiului interdependenţei obligaţiilor reciproce ale
părţilor în contractele sinalagmatice, în virtutea căruia oricare dintre părţile unui astfel de
contract poate refuza executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte
contractantă nu-şi execută ea însăşi ob ligaţia corelativă ce-i incumbă. Aceasta îşi produce
efectele specifice prin simpla opunere a sa , părţii care cere executarea contractului. Şi prin
această caracteristică se deosebeşte de rezoluţiunea contractului, care, de regulă, se pronunţă
de către instanţa de judecată.
Pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului este necesară îndeplinirea unor
condiţii, şi anume: a) obligaţiile părţilor să îşi aibă i zvorul în aceeaşi convenţie; b) să existe o
neexecutare a obligaţiilor totală sau parţială, dar semnificativă, din partea celeilalte părţi; c)
neexecutarea să nu fie din vina părţii care invocă excepția de neexecutare, prin fapta sa să fi
împiedicat partea să nu-şi execute obligaţiile, respectiv să nu se datoreze unei împrejurări ce
exclude vinovăţia; d) această neexecutare să fie imputabilă părţii care, la rândul ei, pretinde
executarea obligaţiei celeilalte părţi; e) obligaţiile să fie executate simultan sau obligaţiile
ambelor părţi să fie scadente la momentul invocării excepţiei, respectiv să nu existe termen
pentru executarea obligaţiilor. Nu este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere şi nici nu este
neces ară intervenţia instanţei.
Pentru a putea invoca excepția de neexecutare, obligaţiile trebuie să fie exigibile. Excepţia nu
poate fi opusă aceluia dintre contractanţi care beneficiază de un termen pentru executarea
obligaţiei sale. Excepția de neexecutare nu poate fi opusă de partea care, potrivit legii, voinţei
părţilor, uzanţelor sau după împrejurări, este obligată să-şi execute obligaţia înaintea celeilalte
părţi .
Excepția de neexecutare poate fi invocată, ca mijloc de apărare, şi în procesul prin care
reclamantul solicită obligarea pârâtului să îşi execute obligaţia asumată printr-un contract
sinalagmatic, fără ca reclamantul să îşi fi executat ori să fi oferit executarea propriei obligaţii.
Având în vedere principiul bunei-credinţe ce guvernează executarea obligaţiilor, în situaţia în care
obligaţia neexecutată nu este însemnată şi ţinând seama de împrejurările în care ar trebui
executată obligaţia, partea nu poate opune excepția de neexecutare a contractului cu privire la
propriile obligaţii. Excepția de neexecutare poate fi opusă tuturor persoanelor ale căror pretenţii
se întemeiază pe acel contract, fără a putea fi opusă însă acelor terţi care invocă un drept propriu,
distinct nă scut din contractul respectiv. Î ntrucât descind din acelaşi raport juridic, obligaţiile
reciproce sunt şi interdependente, în sensul că, dacă una dintre ele nu este adusă la îndeplinire,
cealaltă parte poate refuza în mod legitim realizarea propriei datorii, invocând excepția de
neexecutare.
Instanţa apreciază că pârâta, în mod justificat, a invocat excepția de neexecutare a
contractului şi a refuzat restituirea sumei solicitate de reclamantă, sumă ce a fost constituită cu
titlu de garanţie de bună execuţie deoarece reclamanta şi-a îndeplinit doar parţial obligaţia
stabilită prin contractul de subantrepriză, în sensul că aceastadin urmă nu a realizat montajul
structurii metalice în timpul perioadei agreate de beneficiar, condiţie cu care reclamanta a fost
de acord prin semnarea contractului de subantrepriză.
Având în vedere aceste considerente, instanţa constatând că mijlocul de apărare al pârâtei,
respectiv invocare excepției de neexecutare a contractului este întemeiat, va respinge cererea de
chemare în judecată formulată de către reclamantă ca fiind neîntemeiată (Judecătoria
Timișoara, sentința civilă 12393/2017, www.rolii.ro).

3. Rezoluțiunea judiciară. Condiții

Între reclamantă, în calitate de promitent vânzător, şi pârâtă, în calitate de promitent cumpărător

s-a încheiat promisiunea descrisă în motivarea cererii de chemare în judecată şi în legătură cu
care se cere rezoluțiunea. Condițiile rezoluțiunii rezultă din coroborarea art. 1549 şi următoarele
cu art. 1516 şi următoarele Cod civil.
Aşa cum rezultă din art. 1549 Cod civil, creditorul este singurul care poate avea iniţiativa
rezoluțiunii/rezilierii (cealaltă opţiune fiind executarea silită a obligaţiei).
În speţă, promitentul vânzător (reclamanta) a invocat faptul că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile
asumate, că promitentul cumpărător (pârâta) nu şi-ar fi îndeplinit două obligaţii asumate prin
contract.
O primă condiție a rezoluțiunii/rezilierii este cea privind neexecutarea fără justificare a obligaţiei
de către debitor.
Aşa cum rezultă din art. 1516 alin 2 punctul 2 Cod civil, rezoluțiunea/rezilierea poate fi cerută
numai când debitorul, fără justificare, nu-şi execută obligaţia. Art. 1548 Cod civil reglementează
o prezumţie relativă de culpă în sarcina debitorului contractual; cu alte cuvinte, culpa debitorului
unei obligaţii se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
Aşa cum rezultă din art.1555-1557 coroborat cu art. 1548 Cod civil, în vederea răsturnării
prezumţiei de culpă ce decurge din dovada neexecutării obligaţiei, debitorul trebuie să invoce şi
să dovedească existenţa unei cauze justificate de neexecutare, cum ar fi forţa majoră, cazul
fortuit, excepţia de neexecutare.
Potrivit principiului executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiei (art. 1516 alin 1 Cod civil),
prin ,,neexecutare” se înţelege: neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei; executarea cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei.
O a doua condiție -ce rezultă din art. 1517 coroborat cu art. 1516 alin 2 (sintagma ,,fără
justificare”), ambele din Codul civil - este aceea ca neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului.
A treia condiție (ce rezultă din art. 1551 Cod civil) este aceea ca neexecutarea să aibă o anumită
însemnătate sau gravitate.
Aşa cum se va arăta mai jos, există anumite situaţii (când se încheie un pact comisoriu) în care
instanţa nu are îndrituirea de a cerceta dacă este îndeplinită această condiție; în continuare
instanţa se va referi la situaţia în care nu s-a încheiat un pact comisoriu. Această a treia condiție
trasează limita dintre rezoluțiune şi un alt mijloc pus la îndemâna creditorului-reducerea
prestaţiei.
Aşa cum s-a arătat în practică şi în doctrină, pentru determinarea importanţei sau gravităţii
neexecutării, trebuie uzitat un criteriu mixt (obiectiv-subiectiv), de luare în considerare a
elementelor relative la natura contractului, valoarea obiectului derivat al contractului, felul
obligaţiei, atitudinea părţilor contractante, instanţa având o largă libertate de apreciere. Această
condiție nu este cerută întocmai în privinţa contractelor cu executare succesivă, întrucât,
conform art. 1551NCC, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică
însemnătate, însă are un caracter repetat; accentul se pune, aşadar, pe repetitivitatea
neexecutării, indiferent de gravitatea ei, legea lipsind părţile de posibilitatea convenirii acestei
condiții într-un sens contrar, prin considerarea ca nescrisă a unei eventuale clauze contrare.
O ultimă condiție se referă la punerea în întârziere a debitorului.
Aşa cum se va arăta mai jos, această condiție nu este necesară în cazul unor pacte comisorii; în
continuare instanţa se va referi la situaţia în care nu s-a încheiat un pact comisoriu.
Deşi dispoziţiile legale ce se referă la rezoluțiunea judiciară nu prevăd în mod expres condiția
punerii prealabile (formulării cererii de chemare în judecată) în întârziere, totuşi este de
necontestat că şi în acest caz este incident remediul termenului suplimentar de executare ,
reglementat de art. 1521 şi următoarele Cod civil ( termenul rezonabil pe care creditorul este
obligat să-l acorde debitorului ).
Astfel, art. 1516 Cod civil (care se referă la drepturile creditorului) prevede la alineatul 2 că,
pentru a putea fi exercitate drepturile creditorului, este necesar ca debitorul să fie în întârziere.
Art. 1521 Cod civil prevede că punerea în întârziere poate opera de drept sau la cererea
creditorului. Punctul 2 al alineatului 2 al art. 1516 Cod civil prevede că dreptul de a cere
rezoluțiunea este unul dintre drepturile creditorului-drepturi care, conform alineatului 2, se
exercită atunci când debitorul, fără justificare, nu îşi execută obligaţiile.
De asemenea, art. 1522 alin 5 Cod civil prevede că, dacă creditorul formulează o cerere de
chemare în judecată fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, atunci acesta din urmă
are dreptul de a executa obligaţia (vizată de cererea de chemare în judecată) într-un termen
rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată.Acest text de lege nu distinge în
privinţa tipurilor de cereri de chemare în judecată, iar normele în materie de rezoluțiune judiciară
conţin dispoziţii în privinţa pactelor comisorii, prevăzându-se că se poate renunţa în mod expres
la condiția punerii în intârziere-ceea ce înseamnă că regula este punerea în întârziere şi că de la
ea se poate deroga prin pactele comisorii (Judecătoria Târgoviște, sentința 2786/2018,
www.rolii.ro).

4. Rezoluțiunea de drept. Întârzierea de drept în executarea obligației civile

Potrivit convenţiei dintre părţi, în cazul în care cumpărătorii nu vor achita 3 rate consecutive,
vânzătorul va cere rezoluțiunea contractului, rezoluțiune ce nu va fi subordonată punerii în
întârziere, deoarece părţile au convenit ca ea să rezulte din simplul fapt al neexecutării,
vânzătorul astfel, va reţine în totalitate sumele încasate până în acel moment, cu respectarea
prevederilor art. 1757 C.civ..
De asemenea, potrivit Contractului, transmiterea proprietăţii cu toate atributele sale şi
predarea imobilelor terenuri împreună cu tot ce este necesar pentru exercitarea liberă şi
neîngrădită a posesiei, s-a realizat la data perfectării contractului, respectiv la data de 11.09.2013.
În drept, potrivit art. 1549 C.civ., dacă nu cere executare a silită a obligaţiilor contractuale,
creditorul are dreptul la rezoluțiunea contractului precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1553 C.civ., pactul comisoriu produce efecte dacă prevede,
în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea de drept a contractului, iar
potrivit alin. (2), în acest caz, rezoluțiunea este subordonată pun erii în întârziere a debitorului, f
ără de cazul în car e s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării, iar potrivit alin.
(3), punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care
pactul comisoriu operează.
Condițiile rezoluțiunii judiciare astfel cum rezultă din textele legale citate vizează aşadar
o neexecutare însemnată a unei obligaţii contractuale şi condiția formală ca, în prealabil,
debitorului să i se fi acordat un termen suplimentar de executare, nefiind incidentă niciuna dintre
ipotezele unei puneri de drept în întârziere reglementate de art. 1523 C.civ..
În cauza de faţă, potrivit înţelegerii părţilor, în cazul rezoluțiunii pentru neachitarea a 3 rate
consecutive, vânzătorul va reţine în totalitate sumele încasate până în acel moment, cu
respectarea prevederilor art. 1757 alin. (2) C.civ. care prevede că, în cazul în care cumpărătorii nu
vor achita 3 rate consecutive, vânzătorul va cere rezoluțiunea contractului, rezoluțiune ce nu va
fi subordonată punerii în întârziere, deoarece părţile au convenit ca ea să rezulte din simplul fapt
al neexecutării, vânzătorul astfel, va reţine în totalitate sumele încasate până în acel moment, cu
respectarea prevederilor art. 1757 C.civ..
Aplicând aceste dispoziţii în cauza de faţă, instanţa constată că părţile au prevăzut o c l
auză rezolutorie, respectiv un pact comisoriu, prin care au stabilit în prealabil care neexecutare
contractuală poate să atragă rezoluțiunea contractului. Astfel, potrivit principiului libertăţii
contractuale, părţile au prevăzut că neplata a 3 rate consecutive atrage rezoluțiunea de drept a
contractului. Din analiza înscrisurilor depuse la dosar şi având în vedere şi recunoaşterile pârâtei
din cuprinsul întâmpinării, rezultă că au fost plătite doar 5 rate dintre cele 100 stabilite potrivit
scadenţarului, ultima rată fiind achitată în data de 12.02.2014. În consecinţă, instanţa apreciază
că neexecutarea obligaţiilor are o gravitatea suficientă pentru a atrage rezoluțiunea contractului
dintre părţi. Totodată, instanţa ia act că părţile au convenit ca rezoluțiunea în caz de neexecutare
să nu fie condiţionată de o prealabilă punere în întârziere a cumpărătorilor. Pe de altă parte,
acordarea unui termen pentru executarea obligaţiei nici nu s-ar justifica în cauză, întrucât pârâta
s-a arătat de acord cu rezoluțiunea contractului, fiind în imposibilitate de achitare în continuare
a ratelor.
Faţă de aceste considerente, instanţa va admite capătul de cerere principal şi va dispune
rezoluțiunea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 624 din 11.09.2013 la BNP
BALAICAN G_______, pentru neexecutarea de către cumpărători a obligaţiei de plată a ratelor de
preţ.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară,
instanţa reţine că, potrivit art. 1554 C.civ., contractul desfiinţat prin rezoluțiune se consideră că
nu a fost niciodată încheiat, iar dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută în
acest caz să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.
În contractul a cărui rezoluțiune se solicită, părţile au stabilit că, în cazul rezoluțiunii
pentru neachitarea a 3 rate consecutive, vânzătorul va reţine în totalitate sumele încasate până
în acel moment, cu respectarea prevederilor art. 1757 alin. (2) C.civ. care prevede că, atunci când
s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de către
vânzător, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume.
În consecinţă, prin această clauză contractuală, părţile au stabilit de fapt o clauză penală
în sensul dispoziţiilor art. 1538 C.civ., pentru stabilirea întinderii prejudiciului suferit de către
vânzător ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată a ratelor (Judecătoria Constanța, sentința
1089/2016).

5. Rezilere. Reducerea prestațiilor

Pârâta, în calitate de arendaş, a apreciat că şi-a îndeplinit atât obligaţia de a întrebuinţa terenul
ca un bun proprietar, cât şi obligaţia de plată a arendei – chiar dacă cu întârziere, astfel cum se
va dovedi, în mod nemijlocit, în faţa instanţei.
În ipoteza unei neexecutări de mică însemnătate, creditorul are dreptul, potrivit art. 1551 al.2
Cod civil „la reducerea proporţională a prestației sale dacă, după împrejurări, aceasta este
posibilă” „iar dacă reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la
daune-interese” ( alin.3).
Legat de neplata arendei la timp, reclamant ul avea posi bilitatea punerii în executare silită a
contractului de arenda. Potrivit dispoziţiilor art.1845Cod civil, „Contractele de arendare încheiate
în forma autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie în condiţiile legii titluri
executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract”. Aşadar,
legiuitorul exclude din sfera motivelor de reziliere a contractului de arendare plata cu întârziere
a dreptului la arendă, instituind pentru arendator calea executării silite pentru valorificarea
dreptului său la arendă.
În drept, pârâta a invocat disp. art. 205 Cod pr. civilă. În dovedirea cererii a solicitat proba cu
înscrisuri şi proba cu interogatoriul reclamant ului .
În data de 18 .06.2018, reclamant ul a înaintat la d osarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care
a reiterat susţinerile formulate în cuprinsul cererii introductive, arătând că arenda nu trebuie
plătită neapărat din subvenţie, cât timp pârâta cultivă terenul şi face culturi agricole de pe acesta
anual .
Su b aspect probatoriu, instanţa a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri, fiind respinsă ca
neutilă, proba cu interogatoriul reclamant ului , solicitată de către pârâtă.
Din analiza şi probelor administrate în cauză, instanţa a reţinut următoarea stare de fapt: La data
de 24 .0 6 .2014, reclamant ul M______ F____ a încheiat cu pârâta contractul de arendare
înregistrat la Consilul Local al ____________________. 172 , având ca obiect darea în arendă a
suprafeţei de 1, 7350 ha teren arabil aflat în raza ___________________________.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 din contractul semnat de părţi, nivelul arendei a fost stabilit la 20% din
producţia realizată pe suprafaţa de teren arendată, plata arendei în natură urma a se face imediat
după recoltarea ultimei culturi, dar nu mai târziu de 45 zile, iar plata arendei în bani urma a se
face în cel mult 45 zile de la recoltarea ultimei culturi. Plata în bani urma a se face direct la sediul
arendaşului sau, la cerere, prin mandat poştal la adresa arendatorului.
Reclamant ul şi-a îndeplinit obligaţia stipulată în art. 6 din contract, respectiv a predat arendaşului
suprafaţa de 1, 7350 ha teren arabil, însă pârâta nu a făcut dovada că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile
ce-i reveneau, respectiv plata arendei pentru anii agricoli 2014-2017 .
În drept, potrivit prevederilor art. 1817Cod civil, atunci când, fără justificare una dintre părţile
contractului de locaţiune nu îşi îndeplineşte obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte
are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune interese, dacă este cazul, potrivit legii.
Totodată conform art. 1516 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la
timp a obligaţiei. Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în
întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se
cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă
obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea
propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de
lege pentru realizarea dreptului său.
Potrivit art. 1551 alin. 1 Cod civil, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are
dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter
repetat.
Din analiza acestor dispoziţii legale se desprind condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se
dispune rezilierea contractului de arendare, respectiv: să existe o neexecutare, chiar şi parţială,
dar suficient de importantă a obligaţiei asumate de către partea adversă, neexecutarea să fie
imputabilă debitorului, debitorul să fi fost pus în întârziere. Se reţine că în ceea ce priveşte
condiţia privind neexecutarea contractului cu executare succesivă, aceasta este îndeplinită şi în
cazul în care neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.
Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută, se constată că sunt îndeplinite
condiţiile necesare pentru a se dispune rezilierea contractului de arendare.
Astfel, pârâta nu a executat obligaţia de plată a arendei aferentă anilor agricoli 2014-2017.
De asemenea, se reţine şi faptul că neexecutarea îi este imputabilă pârâtei, aceasta nefăcând
dovada existenţei unor motive imputabile reclamant ului care să justifice neplata arendei, deşi îi
revenea sarcina probei.
În cauză este îndeplinită şi condiţia privind punerea în întârziere a pârâtei, care este de drept pusă
în întârziere, faţă de dispoziţiile art. 1523 alin. 2 lit. d Cod civil, potrivit căruia debitorul este de
drept în întârziere, când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, cum este situaţia pârâtei în cauza de faţă.
Pentru toate aceste considerente instanţa va admite cererea formulată de reclamant ul M______
F____ în contradictoriu cu pârâta S.C. C________ S.A, va dispune rezilierea contractului de
arendare încheiat între părţi şi înregistrat la Consilul Local al ____________________. 172 din 02
.07.2014 , urmând ca pârâta să lase în deplină proprietate şi să restituie reclamantului terenul
arendat în suprafaţă de 1, 7350 ha , situat în raza ___________________________ (Judecătoria
Vaslui, sentința 2112/2018, www.rolii.ro).

6. Rezoluțiune judiciară. Rezoluțiune unilaterală

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 24.02.2017, reclamanta

_________________., în contradictoriu cu pârâta S.C. T__ O_____ D_____ B____ S.R.L., a solicitat
rezoluțiunea contractului de servicii asistenţă tehnică/proiect management nr.
14/PM/01.11.2013 încheiat între părţi şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 558.000 lei,
achitată de reclamantă în baza contractului menţionat anterior, ca urmare a intervenirii
rezoluțiunii şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente începând cu data introducerii
acţiunii, cu cheltuieli de judecată, reclamanta susţinând faptul că, pârâta nu şi-a îndeplinit
obligaţiile contractuale, situaţie ce a determinat, pe de o parte, găsirea în mod unilateral a unor
soluţii la problemele tehnice ivite, iar, pe de altă parte, întârzierea finalizării lucrărilor.
În primul rând, se impune precizarea faptului că, instanţa de apel va analiza soluţia de
respingere a acţiunii doar prin prisma rezoluțiunii judiciare solicitată de reclamantă, înlăturând
susţinerea acesteia, potrivit căreia, în lipsa unei negocieri, în speţă operează şi rezoluțiunea
unilaterală consemnată în declaraţia din data de 25.01.2017, întrucât, prima instanţă a fost
învestită în mod clar, fără echivoc, cu rezoluțiunea contractului încheiat între părţi, judecătorul
fondului reţinând în mod corect că, încetarea contractului în luna decembrie 2014 nu poate fi
urmată de o constatare a desfiinţării sale unilaterale prin rezoluțiune după aproximativ 2 ani de
zile.
Astfel, potrivit contractului de servicii asistenţă tehnică/project management nr.
14/PM/1.11.2013, obiectul actului b ilateral consta în acordarea de servicii de asistenţă
tehnică/project management pentru lucrările de amenajare executate de către Beneficiar şi
indicate Prestatorului, durata contractului fiind stipulată în art. 3, conform căruia, „contractul
___________________ data semnării şi este valabil pe o perioadă de 2 luni, termen estimat de
finalizare a lucrărilor de către Beneficiar.”
Totodată, în art. 9 din contract se prevede că „în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către una
dintre părţi în termenele stabilite, contractul poate fi reziliat unilateral prin notificare scrisă cu un
preaviz de 15 zile lucrătoare. Rezilierea în acest mod a contractului nu reprezintă anularea
obligaţiilor financiare scadente între părţi pentru serviciile prestate până în momentul rezilierii”.
De principiu, rezoluțiunea judiciară se circumscrie neîndeplinirii în mod culpabil a unei
obligaţii stipulată într-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu şi reprezintă o sancţiunea
ce se aplică unui contract în curs de executare, or, în speţă, la data investirii instanţei – 24.02.2017
- termenul de 8 luni convenit de părţi pentru valabilitatea contractului încheiat la data de
1.11.2013 era cu mult depăşit, reclamanta apelantă nefăcând dovada prelungirii acestui termen
prin încheierea unor acte adiţionale ulterioare.
Nu poate fi reţinută critica apelantei, în sensul că, acest contract „ar fi putut înceta doar prin
executare sau acordul părţilor şi nu prin împlinirea termenului” , întrucât, pe de o parte, aşa cum
am arătat, termenul de 8 luni a fost stabilit de ambele părţi printr-o estimare convenţională, or,
potrivit disp. art. 1270 pct. 1 din Codul civil, „contractul valabil încheiat are putere de lege între
părţile contractante”, iar, pe de altă parte, lucrările efectuate de reclamanta-apelantă au fost
finalizate la data de 22.12.2014 - fapt consemnat de aceasta în declaraţia de apel, fiind lipsită de
relevanţă, în contextul împlinirii termenului convenit, susţinerea potrivit căreia, intimata nu şi-ar
fi îndeplinit obligaţiile contractuale.
De altfel, Curtea constată că alegaţiile reclamantei-apelante, referitoare la neexecutarea de către
intimată a obligaţiilor contractuale sunt contrare acţiunilor acesteia, în sensul că, după achitarea
preţului contractului, în sumă de 558.000 lei, la data de 24.01.2014, reclamanta a efectuat o plată
suplimentară în valoare de 60.000 lei la data de 3.06.2014 (fila 193 dosar fond), după aproximativ
6 luni de zile de la data încheierii contractului, situaţie care, în opinia instanţei de apel, infirmă
aspectele reclamate.
De asemenea, până la finalizarea lucrărilor, reclamanta-apelantă nu a comunicat intimatei
notificare de punere în întârziere privind neexecutarea totală/parţială a obligaţiilor asumate prin
contract, această atitudine întărind convingerea instanţei asupra faptului că, în situaţia în care nu
există o dovadă certă, elocventă, a neîndeplinirii culpabile a obligaţiei contractuale nu operează
rezoluțiunea judiciară, cu atât mai mult cu cât, această solicitare a fost formulată după o perioadă
relativ mare de la împlinirea termenului convenit de părţi, timp în care, între acestea au mai
existat şi alte colaborări, aspect recunoscut de reclamantă în cuprinsul interogatoriului (fila 183
dosar fond).
În ceea ce priveşte motivul de apel vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate
pârâtei, Curtea constată că, în raport de complexitatea cauzei, asigurarea reprezentării acesteia
la termenele de judecată în prima instanţă de către apărătorul convenţional şi munca prestată
de acesta pentru apărarea drepturilor şi intereselor pârâtei, aceste cheltuieli nu au valoare
disproporţionată.
În considerarea celor reţinute, apreciind că motivele invocate de apelantă nu au forţa
juridică necesară schimbării sentinţei atacate, Curtea, în baza art. 480 alin. 1 C. pr. civ., va
respinge apelul reclamantei, ca nefondat, constatând că soluţia atacată este legală şi temeinică
(Curtea de Apel Suceava, Decizie 311/2018, www.rolii.ro).

7. Rezoluțiune. Reducerea prestațiilor

Legiuitorul stabileşte condiții exprese pentru a opera rezoluțiunea. Rezoluţiunea poate fi

dispusă de instanţa, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptăţită (această din urmă situaţie este incidentă în cazul inserării unor pacte comisorii). De
asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluțiunea
poate opera de plin drept. Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este
de mică însemnătate.
Rezultă aşadar că, în situaţia în care partea care şi-a executat sau este gata să îşi execute
propriile obligaţii, după ce a pus în întârziere cealaltă parte, reuşeşte să probeze existenţa unei
neexecutări a unei obligaţii principale, generată de culpa celeilalte părţi, aceasta poate solicita
instanţei să dispună desfiinţarea retroactivă a actului. Neexecutarea nu trebuie să fie rezultatul
culpei proprii.
Contractul desfiinţat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin
lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi
prestațiile primite. Aşadar, pentru a fi admisibilă rezoluțiunea se cer a fi îndeplinite următoarele
condiții: a) să existe o neexecutare, chiar şi parţială, dar suficient de importantă, a obligaţiei
asumate de cealaltă parte a contractului sinalagmatic. b)neexecutarea să fi fost imputabilă părţii
care nu şi-a îndeplinit obligaţia. În cazul în care neexecutarea s-a datorat unei cauze fortuite,
independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluțiunii, ci aceea a riscului
contractului. c)debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condițiile prevăzute
de lege.
Analizând aceste condiții, instanţa reţine că, deşi reclamanta a achitat integral preţul
imobilului, obiect al promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, iar termenul pentru care a fost
amânată încheierea contractului de vânzare în formă autentică a expirat, pârâta nu şi-a îndeplinit
obligaţia de a se prezenta la notar pentru a încheia contractul. Mai mult, din contractul de vânzare
cumpărare autentificat sub nr. 1110/21.12.2006 de BNP A____ G_______, coroborat cu
concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul tehnic judiciar H________
G______ (fila 124), rezultă că pârâta a înstrăinat prin act autentic aceeaşi suprafaţă de 1000 mp
către cumpărătorul P_______ P_________.
Nu se pune problema reducerii prestațiilor, în baza dispoziţiilor art. 1551 alin. 1 Cod civil, în
contextul în care în prezent proprietar al acestei suprafeţe de teren este P_______ P_________.
Deşi pârâta a susţinut că preţul contractului a fost stabilit la 5000 lei, instanţa reţine că nu –sau
făcut dovezi în acest sens.
Faţă de cele reţinute, instanţa dispune rezoluțiunea promisiunii bilaterale de
vânzarecumpărare nr. 325, autentificată prin încheierea nr. …. din 11 februarie 2013 de către BNP
A____ G_______ privind terenul în suprafaţă de 1000 mp, situat în intravilanul localităţii Ungheni,
judeţul Iaşi (Judecătoria Iași, sentința 3834/2016, www.rolii.ro).

8. Riscul contractual. Bunuri determinate generic

Aşadar instituţia invocată de reclamantă în motivarea în drept a cererii şi anume

imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor, reglementată de art. 1634alin.
(3) Cod civil, nu se aplică în cazul său, dispoziţiile noului cod civil se aplică actelor şi faptelor
juridice încheiate după intrarea în vigoare a codului civil, adică după 1 octombrie 2011.
Dispoziţiile art.1634 al. 3 Noul cod civil reglementează suportarea riscului contractual în
situaţia unei imposibilităţi temporare de executare a obligaţiilor: ,,Atunci când imposibilitatea
este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în
funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.”
Aceeaşi situaţie este reglementată şi de dispoziţiile art. 1557 al. 2 Noul cod civil: ,,Dacă
imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea
propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din
materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător”.
Obiectul obligaţiei poate să îl constituie orice prestaţie, cu excepţia aceleia care are ca obiect
bunuri de gen în acest caz, debitorul nu va putea invoca imposibilitatea fortuită de executare,
deoarece genera non pereunt, aşa cum dispun prevederile art. 1634 alin. 6 Noul cod civil ,,Dacă
obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de
executare”.
Aşadar, reclamanta nu poate invoca situaţia imposibilităţii fortuite de executare a
contractului, obligaţia sa având ca obiect bunuri de gen, motiv pentru care, acţiunea a fost
respinsă, ca neîntemeiată (Tribunalul Vaslui, Decizia 465/2016, www.rolii.ro).
 EFECTELE CONTRACTULUI

I. Prezentare teoretică

Noțiune Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică
de a naşte, modifica şi stinge raporturi juridice obligaţionale. Astfel, efectul
general al contractului este de a naşte, modifica şi stinge o obligaţie.
Efectele contractelor civile se referă la regulile aplicabile contractelor în
privința condițiilor în care se produc și a persoanelor față de care efectele se
produc.
Aplicare Principiile care guvernează efectele contractelor se aplică în mod
corespunzător și actelor unilaterale.
Enunțare Principiul forței obligatorii a contractului;
Principiul relativității efectelor contractului;
Principiul opozabilității contractului.

Principiul forței obligatorii a contractului

Noțiune - Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile
contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părților ori din cauze autorizate de lege (art. 1270 Cod civil);
- principiul forței obligatorii a contractului sau principiul pacta sunt
servanda presupune că un contract valabil încheiat este obligatoriu pentru
părţi şi nu facultativ, astfel încât părţile trebuie să-l respecte întocmai
precum o lege.
Precizări:
- legea nu se confundă cu un contract. Legea este un act normativ
impersonal, cu aplicaţie generală, iar contractul este şi rămâne opera
părţilor în considerarea şi respectarea legii;
- totodată, numai contractele încheiate în conformitate cu regulile
de drept au putere de lege, nu şi cele care conţin clauze contrare
prevederilor legale.
Conținut Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante presupune o serie
de consecinţe, ce decurg din poziţia de egalitate juridică a acestora.
a) Executarea întocmai a contractului de către părţile
contractante. Executarea prestaţiilor se face în natură, la termenele şi în
condiţiile prevăzute în contract. Când execu-tarea în natură nu se mai
poate realiza, obligaţia debitorului se transformă în daune-interese,
angajându-se răspunderea contractuală a acestuia.

b) Executarea cu bună-credinţă a contractului. În virtutea

executării cu bună-credinţă a contractului, părţilor le revine obligaţia de
loialitate şi obligaţia de cooperare.
Obligaţia de loialitate constă în îndatorirea părţilor de a se informa
reciproc, pe toată durata executării contractului. De exemplu, obligaţia
locatarului de a-l informa pe locator de toate degradările şi defecţiunile
lucrului închiriat; obligaţia fabricantului de a-l informa pe cumpărător
despre modul de funcţionare a bunului vândut.
Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita
executarea contractului, fără a impune efectuarea unor cheltuieli inutile.
Spre exemplu, transportatorul a alege itinerariul cel mai puţin oneros
pentru clientul său; instalatorul a face branşamentul cel mai scurt.
Excepții. Principiul forței obligatorii a contractului poate suferi, în anumite condiții,
Enunțare excepții de la executarea întocmai a obligațiilor asumate în momentul
încheierii contractului.
Excepțiile de la principiul pacta sunt servanda intervin, așadar în cazul în
care executarea contractului nu mai are loc conform cu voința părților, ci,
independent de voința acestora, efectele produse sunt mai restrânse sau
mai extinse.
În funcție de aceste ipoteze, excepțiile de la principiul pacta sunt servanda
pot fi clasificate astfel:
-excepții de restrângere a principiului forței obligatorii a contractului;
- excepții de extindere a forței obligatorii a contractului;
- modificarea unilaterală a contractului; - impreviziunea.
Excepții Aceste excepții pun capăt efectelor contractului înainte de împlinirea
de termenului stabilit de părți la momentul realizării acordului de voințe. Cu
restângere titlu de exemplu, enumerăm câteva excepții de restrângere de la principiul
forței obligatorii a contractului, fără ca aceasta să fie limitativă:
- contractul de mandat poate înceta prin moartea, incapacitatea sau
falimentul mandantului ori a mandatarului (art. 2030 C. civ.);
- contractul de locaţiune încetează de drept dacă bunul este distrus
în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinației stabilite (art.
1818
C.civ.);
- contractul de societate încetează, pe lângă cauzele generale prevăzute
de Codul civil și prin moartea sau punerea sub interdicție a uneia dintre
persoanele fizice asociate, prin încetarea calității de subiect de drept a
uneia dintre persoanele juridice asociate sau prin falimentul unui asociat.

De asemenea, Codul civil prevede faptul că în contractul de societate

poate fi stipulat dacă societatea poate continua cu moștenitorii
asociatului decedat(art. 1938-1939 C. civ.);
- în cazul contractului de împrumut de folosinţă (comodat),
comodantul poate cere restituirea bunului înainte de termen atunci când
are el însuși o nevoie urgentă și neprevăzută de bun, când comodatarul
decedează sau când acesta își încalcă obligațiile (art. 2156 C. civ.);
- în cazul contractului de arendă, decesul, incapacitatea sau
falimentul arendașului face contractual să înceteze (art. 1850 Cod civil);
- moartea credirentierului determină încetarea contractului de
întreținere pe durată determinată, dacă moartea intervine înainte de
expirarea duratei contractului (art. 2263 alin. (1) Cod civil);
- dacă decesul beneficiarului, în cazul contractului de antrepriză,
face imposibilă sau inutilă executarea contractului, atunci acesta încetează
la data decesului (art. 1870 Cod civil);
- încetarea contractului de fideiusiune ca efect al decesului
fideiusorului (art. 2319 Cod civil);
- încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de
zile de la data înregistrării decesului chiriașului (art. 1834 alin. (1) Cod civil);
Excepții Modificarea forţei obligatorii a contractului independent de voinţa
de părţilor, ca și modificarea în cazul excepțiilor de restrângere. Această
extindere prelungire a efectelor contractului are loc în următoarele ipoteze, fără însă
a se limita doar la acestea, prin lege putând fi introduse și alte situații de
extindere a forței obligatorii a contractului:
- prorogarea (prelungirea) legală a unor contracte (prin efectul legii)
peste termenul convenit de părţi Astfel este cazul prorogării contractului
de închiriere prin efectul Legii nr. 17/1994 şi Legii nr.112/1995 privind
reglementarea situaţiei unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului, ambele legi stabilind un termen de 5 ani. Ulterior,
O.U.G. nr.40/1999 a prelungit pe un termen de 5 ani contractele de
închiriere având ca obiect suprafeţe deţinute de stat sau unităţi
administrativ-teritoriale, suprafeţe cu desti-naţia de locuinţe sau folosite
de unităţi de învăţământ, de aşezăminte socio-culturale ori ca sedii de
partide politice, de sindicate sau de către organizaţii neguverna-mentale;
- prelungirea efectelor contractului cu executare succesivă datorită
suspendării temporare a executării lui pe timpul cât durează cauza de
suspendare. Spre exemplu, pe parcursul existenţei unui contract cu
executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră, care împiedică, o
perioadă, executarea contractului, determinând o suspendare temporară
a efectelor obligatorii ale acestuia. Efectele contractului redevin active
imediat ce forţa majoră a încetat și vor fi extinse cu perioada suspendării
intervenite;
- acordarea, prin lege, a unui termen în vederea amânării generale
a executării unor obligații contractuale de către o anumită categorie de
debitori, în situații excepționale- moratoriul legal.
Impreviziunea -În caz de impreviziune, are loc revizuirea efectelor contractului din cauza
ruperii echilibrului valoric al prestaţiilor ca urmare a schimbării
împrejurărilor avute în vedere de părţi la data încheierii contractului. Se
ajunge astfel ca efectele contractului să fie altele decât cele pe care părţile
au convenit să se producă.
- Teoria impreviziunii, exprimată în adagiul „rebus sic non stantibus”
(împrejurări care nu mai stau aşa) şi care implică revizuirea (modificarea)
clauzelor iniţiale ale contractului în scopul restabilirii echilibrului valoric al
prestaţiilor, atunci când executarea acestora devine prea oneroasă pentru
una dintre părţi.
 - Teoria impreviziunii își găsește aplicarea în condițiile în care, ca
urmare a intervenirii unor schimbări excepționale ce fac executarea
contractului excesiv de oneroasă.
- În cazul în care instanța apreciază că schimbările intervenite în
executarea contractului au caracter excepțional iar obligarea debitorului
la executarea obligației ar fi injustă, instanța, în temeiul art. 1271 Cod civil
va putea să dispună fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia, dacă
sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile expres prevăzute de
dispozițiile Codului civil, după cum urmează:
-schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea
contractului;
- schimbarea împrejurărilor și întinderea acestora nu au fost avute
în vedere și nici nu puteau fi avute în vedere în mod rezonabil de către
debitor la data încheierii contractului;
- debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor;
- debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință,
negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

Ca și domeniu de aplicare, teoria impreviziunii ca excepție de la principiul

pacta sunt servanda se aplică de principiu în privința contractelor cu
executare succesivă, însă există posibilitatea aplicării dispozițiilor art.
1271 Cod civil și în privința unui contract cu executare dintr-o dată dacă
între momentul încheierii contractului și momentul executării prestațiilor,
survin împrejurările excepționale ce rup echilibrul contractual.
În privința efectelor pe care admiterea unei cereri întemeiate pe teoria
impreviziunii, instanța va putea să dispună fie adaptarea contractului cu
stabilirea unui nou echilibru contractual de către instanța de judecată fie
încetarea contractului, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
Posibilitatea Ca o excepție de la principiul pacta sunt servanda poate fi reținută și
modificării posibilitatea ca prin lege să se prevadă posibilitatea uneia dintre părți să
unilaterale a modifice în mod unilateral un anumit contract. Având în vedere că un
contractului contract reprezintă acordul de voințe exprimat de către părți cu privire la
clauzele contractuale ce guvernează efectele actului respectiv,
posibilitatea dată prin lege uneia dintre părți de a modifica unilateral actul
presupune faptul că, în aceste situații de excepție, contractul nu își va mai
produce efectele potrivit înțelegerii dintre părțile contractante ci ca efect
al voinței exprimate de una dintre părți.
Principiul relativității efectelor contractului
Noțiune - În temeiul principiului relativității efectelor contractului, contractul
produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Acest
principiu care guvernează efectele contractului corespunde adagiului „res
inter alias acta, aliis neque nocere, neque prodese potest”.
- Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract
produce efecte numai între părţile contractante el nu poate da naştere
la obligaţii şi, în principiu, la drepturi în sarcina, respectiv în beneficiul,
altor persoane. În consecinţă, terţii nu pot dobândi nici obligaţii şi, în
principiu, nici drepturi decurgând din contracte la încheierea cărora nu au
participat.

Domeniu de -Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului are

aplicare în vedere faptul că un contract produce efecte juridice între părţi şi faţă de
succesorii părţilor, cu excluderea altor persoane. În consecinţă, pentru a
determina domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor
contractului, este necesar să distingem între noţiunile de părţi, terţi şi
avânzii – cauză.
- Părţile sunt persoane fizice şi juridice care au participat direct sau
prin reprezentant la încheierea unui contract. Faţă de părţi, contractul îşi
produce direct efectele, conform clauzelor stipulate, în virtutea
principiului relativității;
- Terţii sunt persoane străine de contract care nu au participat la
încheierea lui nici direct, nici prin reprezentant;
- Avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane,
între părţi şi terţi, care nu au participat nici personal şi nici prin
reprezentant la încheierea contractului dar, totuşi, efectele acestuia se
produc şi faţă de ele, datorită raporturilor în care se află cu părţile. Din
perspectiva principiului relativității, această categorie de personae este
foarte importantă și este alcătuită din: succesorii universali şi cu titlu
universal; succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari.
a) Succesorii universali şi cu titlu universal
- Succesorii universali sunt persoane care dobândesc un întreg
patrimoniu, adică o totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale (spre
ex.: moştenitorul legal unic; legatarul universal; persoana juridică
dobânditoare a întregului patri-moniu al altei persoane juridice în urma
reorganizării prin comasare).
- Succesorii cu titlu universal sunt persoane care dobân-desc o
fracţiune din patrimoniu (moştenitorii legali; legatarii cu titlu universal;
persoana
juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice în
urma reorganizării prin divizare).
Precizare:
Succesorii universali şi cu titlu universal formează aceeaşi categorie de
avânzi-cauză, deosebirea dintre ei fiind exclusiv de ordin cantitativ, adică
de întindere a vocaţiei la o parte sau la întregul patrimoniu. Ei sunt
continuatori ai personalităţii autorului lor şi iau locul acestuia în
contractele pe care le-a încheiat.
Această categorie de succesori preia, așadar, drepturile și obligațiile
contractuale ale autorului lor (art. 1282 alin. (1) Cod civil). Prin excepţie,
efectele unor contracte nu se transmit succesorilor, şi anume:
-efectele contractelor intuitu personae, strâns legate de persoana
autorului şi care se sting la moartea acestuia, fiind intransmisibile; -
efectele declarate de părţile contractante ca fiind intransmisibile către
succesori. Astfel, părţile pot stipula că drepturilor şi obligaţiilor nu se
transmit către succesorii universali şi cu titlu universal.
b) Succesorii cu titlu particular
- Succesorii cu titlu particular sunt persoane care dobândesc un
drept subiectiv privit în mod individual (ut singuli). Se includ în această
categorie: donatorul, legatarul cu titlu particular, cesionarul unei creanţe.
- Succesorul cu titlu particular se deosebeşte de succesorii universali
şi cu titlu universal, deoarece el nu continuă personalitatea autorului în
actele încheiate de acesta şi, prin urmare, nu-l succede în drepturi şi
obligaţii.
Precizare:
- Situaţia succesorilor cu titlu particular trebuie analizată distinct,
având în vedere aspectele subliniate mai sus
- În raport de contractele încheiate de autorul său cu alte persoane
şi fără nici o legătură cu bunul (dreptul) transmis, succesorul cu titlu
particular nu va fi ţinut de obligaţiile şi nu va profita de drepturile născute
din acestea. Faţă de aceste contracte, succesorul are calitatea de terţ.
- În schimb, raportat la efectele contractelor încheiate de autor cu
alte persoane, contracte care au legătură cu bunul (dreptul) transmis
succesorului cu titlu particular acesta are calitatea de având-cauză. În
acest caz, se pune problema dacă succesorul cu titlu particular va profita
de drepturile sau va fi ţinut de obligaţiile născute din aceste contracte. Cu
privire la această problemă, dispozițiile legale stabilesc faptul că
drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile
contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta,
succesorilor cu titlu particular ai părţilor (art. 1282 alin. (2) Cod civil).
c) Creditorii chirografari
- Reprezintă acea categorie de creditori care nu au o garanţie reală
(gaj, ipotecă, privilegii) care să le asigure la scadenţă executarea obligaţiei
de către debitor, dar care beneficiază de un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului.
- În virtutea dreptului de gaj general al creditorului chirografar,
debitorul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile „cu toate bunurile sale,
mobile sau imobile, prezente şi viitoare” (art. 2324 din Codul civil). Astfel,
toate mişcările ce se produc în patrimoniul debitorului, prin mărirea sau
micşorarea activului ori pasivului, sunt opozabile creditorului chirografar.
Acesta va putea să urmărească numai acele bunuri ce se află în
patrimoniul debitorului la data când creanţa a devenit exigibilă. Practic,
asupra creditorilor chirografari se răsfrâng efectele contractelor încheiate
de debitor cu alte persoane, fie prin creşterea pasivului patrimonial, fie
prin scăderea activului patrimonial, determinând automat creşterea sau
diminuarea gajului general al acestor creditori.
- Creditorii chirografari reprezintă o categorie specială de avânzi-
cauza deoarece contractele încheiate de către debitor nu produc drepturi
şi obligaţii concrete pentru aceştia. Sub acest aspect, creditorii chirografari
se deosebesc de succesorii universali şi cu titlu universal, care dobândesc
în contracte poziţia autorului lor. Totuşi, aceste contracte sunt opozabile
creditorilor chirografari, care, în calitate de terţi, sunt ţinuţi să le respecte.
- Astfel, contractele încheiate de debitor nu produc efecte juridice asupra
creditorilor chirografari, însă acestea le sunt opozabile.
Excepții de la Excepțiile de la principiul relativității presupun acele situații în care
principiul efectele unui contract se produc și față de anumite persoane care nu au
relativității. participat la încheierea contractului. Pentru a fi în prezența excepțiilor de
Enunțare la principiul relativității, trebuie ca drepturile subiective civile să se nască
direct în favoarea altei persoane, străină de contractul încheiat de părți,
sau obligațiile să se nască direct în patrimoniul acesteia.
Codul civil definește două excepții, însă în doctrină s-a făcut vorbire și
despre alte operațiuni juridice care ar putea fi considerate excepții de la
principiul enunțat.
Reprezintă excepții de la principiul relativității efectelor contractului:
-promisiunea faptei altuia;
- stipulația pentru altul;

Doctrina a reținut ca excepții și următoarele categorii de operațiuni

juridice:
- situația avânzilor-cauză;
- reprezentarea;
- acțiunile directe; - cesiunea de creanță;
- cesiunea de contract.
Promisiunea -Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o parte, numită
faptei altuia promitent, se obligă faţă de cea-laltă parte, numită creditorul
promisiunii, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume
angajament juridic faţă de creditor. Acest angajament poate privi
încheierea de către terţ a unui contract cu creditorul, ratificarea sau
aderarea la un contract la a cărui încheiere nu a participat, efectuarea unei
anumite prestaţii către creditor.
Precizare:
Promisiunea faptei altuia este o excepţie aparentă de la principiul
relativităţii efectelor contrac-tului, pentru următoarele considerente :
- contractul având ca obiect promisiunea faptei altuia se încheie
între debitor şi creditor. Terţa persoană este şi rămâne străină de contract
şi, în consecinţă, efectele contractului se produc numai între promitent şi
creditorul promisiunii;
- promiţând fapta altuia, promitentul îşi asumă personal o obligaţie,
aceea de a determina pe terţ să-şi ia un angajament juridic faţă de
creditor. În realitate, promisiunea faptei altuia are ca obiect propria faptă
a debitorului;
- dacă terţul acceptă fapta promisă de promitent, el nu devine
obligat prin contractul încheiat de către debitor cu creditorul. Prin
urmare, el încheie personal un contract cu creditorul promisiunii ori aderă
sau ratifică, prin voinţa sa, contractul încheiat de promitent cu creditorul.
Astfel, obligaţia terţului faţă de creditorul promisiunii izvorăşte din propria
manifestare de voinţă, care îl face să devină parte contractantă.
Caracterele juridice ale promisiunii:
Promisiunea faptei altuia se caracterizează prin trei trăsături distincte, şi
anume:
- promisiunea faptei altuia nu constituie o excepţie veritabilă de la
principiul relativităţii efectelor contractului. Terţa persoană nu va fi
obligată prin voinţa promitentului, ci numai prin propria manifestare de
 voinţă, încheind direct un contract cu creditorul promisiunii sau aderând ori
ratificând pe cel încheiat de promitent cu creditorul;
- obligaţia asumată de promitent este una de rezultat, respectiv de
a determina terţa persoană să-şi asume un angajament faţă de creditor.
Obligaţia se consideră executată doar dacă terţa persoană şi-a asumat
angajamentul. În caz contrar, promitentul îşi va angaja propria răspundere
contractuală, fiind pasibil de plata unor despăgubiri faţă de creditor; - în
măsura în care terţa persoană şi-a asumat angajamentul promis, orice
obligaţie a promitentului încetează prin executare. În schimb, promitentul
nu se obligă să garanteze faţă de creditor că terţul îşi va executa
angajamentul.
Efecte juridice.
- Promisiunea faptei altuia produce efecte numai între persoanele
care au încheiat contractul. În realitate, debitorul care promite fapta altei
persoane, îşi asumă personal obligaţia de a depune toate diligenţele
pentru a-l determina pe terţ să-şi asume angajamentul faţă de creditor.
Dacă debitorul ar promite fapta terţului, promisiunea lui ar fi lipsită de
valoare juridică deoarece nimeni nu se poate obliga decât prin fapta
proprie.
- Astfel, din contractul încheiat între debitorul promitent şi creditor
nu se nasc obligaţii pentru terţ, acesta fiind liber să accepte sau nu
executarea obligaţiei promise de către debitor.
- cel ce își asumă angajamentul trebuie să repare prejudiciul cauzat
beneficiarului în cazul în care terțul refuză să se oblige sau, atunci când sa
obligat ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă.
- promitentul nu va răspunde dacă se angajează să asigure
executarea obligației terțului, fără producerea vreunui prejudiciu pentru
creditor. Intenția promitentul de a se angaja personal trebuie să reiasă
fără îndoială din contract sau din împrejurările în care acesta a fost
încheiat, această intenție neprezumându-se.

Stipulația Stipulaţia pentru altul reprezintă un contract prin care o parte, numită
pentru altul stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă
sau să nu facă ceva în folosul unei alte persoane, străine de contract,
denumită terţ beneficiar.
În cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant,
dar efectele se produc în favoarea terţului beneficiar al cărui
consimţământ nu se cere la perfectarea contractului. În consecinţă, terţul
beneficiar are dreptul să pretindă de la promitent executarea obligaţiei pe
care şi-a asumat-o faţă de stipulant.
-Stipulaţia pentru altul este o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului deoarece dreptul se naşte direct, în favoarea
terţului beneficiar, dintr-un contract la a cărui încheiere nu a participat.
Stipulaţia pentru altul, fiind un contract, va trebui să îndeplinească atât
condiţiile generale de validitate ale unui contract (capacitate,
consimţământ, obiect, cauză), dar şi condiţii specifice:
- să existe voinţa de a stipula în folosul unei terţe persoane (animus
stipulandi). Voinţa de a stipula trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte în
mod cert din contract;
- beneficiarul să fie determinat, sau cel puţin determinabil.
Stipulaţia în folosul unei terţe persoane este valabilă, chiar dacă aceasta
nu a fost determinată la început, însă există suficiente elemente pentru
identificarea ei la momentul executării stipulaţiei (spre ex.: stipulaţia în
favoarea unui moştenitor, a unui copil ce se va naşte în viitor sau a unei
persoane juridice în curs de constituire).
Precizare:
- Acceptarea terţului beneficiar nu este o condiţie de existenţă a
stipulaţiei pentru altul. Terţul beneficiar poate accepta sau poate renunţa
la dreptul stipulat în folosul său.
- Acceptarea din partea terţului beneficiar nu are efect constitutiv,
deoarece dreptul se dobândeşte nu în virtutea acceptării, ci a contractului
încheiat între stipulant şi promitent. În schimb, acceptarea consolidează
dreptul dobândit prin contract şi îşi produce efectele de la data încheierii
stipulaţiei. În consecinţă, acceptarea constituie mai mult o condiţie de
eficacitate a stipulaţiei, în sensul că aceasta devine irevocabilă. Cât timp
beneficiarul nu şi-a manifestat acceptarea, stipulantul poate revoca
dreptul dobândit de către acesta dacă s-a prevăzut această posibilitate în
contract.
- Dacă terţul beneficiar renunţă la dreptul stipulat în favoarea sa,
se va proceda conform prevederilor din contract, iar în lipsa lor, potrivit
împrejurărilor (dreptul va profita stipulantului, promitentului sau unui alt
terţ beneficiar indicat de stipulant).
- Efecte juridice. Trebuie să ţinem cont că efectele contractului
încheiat între stipulant şi promitent privesc şi pe terţul beneficiar în
favoarea căruia se naşte dreptul. Prin urmare, analiza efectelor stipulaţiei
trebuie făcută în raport cu calitatea persoanelor între care s-au născut
legături juridice,
respectiv: în raporturile dintre stipulant şi promitent, în raporturile dintre
promitent şi terţ beneficiar și în raporturile dintre stipulant şi terţ
beneficiar.
a) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi promitent
Stipulaţia pentru altul poate da naştere mai multor categorii de raporturi
juridice între stipulant şi promitent:
- raporturi prin care s-au prevăzut drepturi în favoarea stipulantului,
guvernate de regulile comune ale efectelor contractului între părţi. -
raportul prin care s-a stipulat un drept în sarcina promitentului şi în
beneficiul terţei persoane, specifice contractului în folosul unei alte
persoane. Aceste din urmă raporturi prezintă interes, astfel încât se pune
problema care sunt drepturile şi acţiunile stipulantului faţă de promitent
dacă acesta nu-şi execută prestaţia asumată în favoarea terţului
beneficiar.
- În esenţă, stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice
conferite de către lege oricărui creditor.
- stipulantul îl poate acţiona în justiţie pe promitent pentru a-l
determina să-şi execute obligaţiile asumate faţă de terţa persoană.
- totodată, el va putea pretinde daune-interese dacă a suferit un
prejudiciu cauzat de neexecutarea de către promitent a obligaţiei faţă de
terţ. Spre exemplu, stipulantul urmărea ca prin prestaţia promitentului să
achite o datorie personală faţă de terţ.
- dacă stipulaţia pentru altul îmbracă forma unui contract
sinalagmatic, stipulantul este îndreptăţit să solicite rezilierea sau
rezoluţiunea contractului, sau să invoce excepţia de neexecutare a
contractului.

b) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre promitent şi terţul

beneficiar
- În analiza acestora trebuie să ţinem cont de faptul că dreptul se
naşte direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar, deşi acesta nu
este parte în contract. Momentul dobândirii coincide cu momentul
încheierii contractului între stipulant şi promitent, şi independent de orice
acceptare din partea terţului beneficiar.
- dreptul se naşte direct în patrimoniu, în sensul că nu este necesar
acordul terţului beneficiar, dar şi nemijlocit în folosul terţului beneficiar,
respectiv nu trece prin patrimoniul stipulantului. Prin urmare, terţul este
un creditor al promitentului care este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de
acesta.
Acest fapt determină o serie de consecinţe:
- terţul beneficiar nu vine în concurs cu moştenitorii sau creditorii
stipulantului, deoarece dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului,
ci se naşte direct în patrimoniul terţului. De asemenea, pretenţiile
moştenitorilor nu se răsfrâng asupra prestaţiei pro-mise, deoarece dreptul
nu a aparţinut patrimoniului stipulantului.
- terţul beneficiar are o acţiune directă împotriva promitentului
pentru satisfacerea dreptului său, deşi nu este parte contractantă.
- dacă terţul beneficiar a decedat înainte de a fi acceptat dreptul
generat de contractul încheiat de stipulant şi promitent, atât dreptul cât
şi acţiunile însoţitoare se transmit propriilor succesori.
- în caz de neexecutare a obligaţiei de către promitent, terţul
beneficiar poate pretinde daune-interese pentru eventualul prejudiciu
suferit. El nu va putea însă solicita rezoluţiunea/rezilierea contractului
dintre stipulant şi promitent, deoarece este terţ faţă de acesta.
- În schimb, promitentul poate invoca faţă de terţul beneficiar toate
excepţiile pe care le-ar fi putut opune stipulantului în virtutea contractului
încheiat cu acesta, pentru a-şi motiva refuzul de executare (spre ex., faptul
că stipulantul nu şi-a îndeplinit faţă de promitent obligaţia ce-i revenea;
nulitatea contractului, neîndeplinirea termenului suspensiv de executare;
vicii de consimţământ).

c) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi terţul

beneficiar
-De regulă, stipulaţia pentru altul nu creează raporturi între stipulant şi
terţ beneficiar. Cu toate acestea, este posibil ca prin mecanismul
stipulaţiei, stipulantul să facă o liberalitate terţului beneficiar, să-şi achite
o datorie anterioară faţă de acesta, sau să-i acorde un împrumut.
Prin excepţie, în raport de scopul urmărit prin stipulaţie, pot lua
naştere unele legături juridice, şi anume:
- dacă stipulantul avea faţă de beneficiar o obligaţie pe care doreşte
să o stingă, operaţiunea stipulaţiei are, în acest caz, natura juridică a unei
plăţi prin delegaţie.
- dacă prin mecanismul stipulaţiei s-a dorit a se aduce terţului un
beneficiu gratuit, operaţiunea este echivalentul unei donaţii indirecte. În
această situaţie, donaţia nu este supusă regulilor privind forma autentică,
dar trebuie să îndeplinească condiţiile de fond cerute pentru valabilitatea
ei. - prin stipulaţie, beneficiarul poate primi o sumă de bani cu titlu de
împrumut, caz în care ea are valoare unui contract de împrumut.
Principiul opozabilității contractului
Noțiune Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor
persoanelor de a respecta situaţia juridică creată prin contract, deşi nu au
luat parte la încheierea lui. De această dată opozabilitatea nu se confundă
cu relativitatea efectelor.
Opozabilitatea Pentru stabilirea raportului dintre cele 2 principii care guvernează
și relativitatea efectele contractului, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: - în
raporturile dintre părţi, dintre o parte şi avânzi-cauză, precum şi dintre
avânzii-cauză, contractul are valoarea unui act juridic ce creează raporturi
juridice având în conţinut drepturi şi obligaţii.
- în raporturile dintre părţi, avânzii-cauză, pe de o parte şi terţi, pe
de altă parte, precum şi în raporturile dintre terţi, contractul are valoarea
unui fapt juridic stricto-sensu, fiind opozabil oricărei persoane, inclusiv
terţilor. În concluzie, contractul, fie ca act juridic, fie ca fapt juridic,
trebuie respectat. Aceasta este opozabilitatea contractului în sens larg.
Ea nu se află în contradicţie cu relativitatea efectelor contractului, ci,
dimpotrivă, relativitatea poate fi înglobată în conţinutul noţiunii de
opozabilitate latosensu.
Diferențierile dintre opozabilitate și relativitate sunt producătoare de
consecinţe juridice sub două aspecte:
- în materia răspunderii civile, dacă o parte contractantă cauzează
celeilalte un prejudiciu prin neexecutarea obligaţiei, se va angaja
răspunderea contractuală a acesteia; în schimb, dacă un terţ aduce
atingere unui drept aparţinând unei părţi din contract, se va angaja
răspunderea delictuală;
- sub aspect probator, între părţi proba contractului se face
conform regulilor privind dovada actelor juridice. Faţă de terţi, contractul
fiind un fapt juridic, el poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
Excepția de la Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea între aceleaşi
principiul părţi a două contracte – un contract public, aparent, care nu reflectă
opozabilității voinţa reală a părţilor, şi un contract secret, dar adevărat (contraînscris),
contractului. corespunzător voinţei reale a acestora.
Simulația. - Contractul public aparent este nereal şi creează o aparenţă juridică ce nu
corespunde realităţii, iar contractul secret (contraînscrisul) este
 adevărat, real şi anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin
contractul simulat.
- Condiţii. Simulaţia fiind o operaţiune complexă, presupune îndeplinirea
unor condiţii specifice:
a) contraînscrisul (actul real) trebuie să fie un contract secret, adică
existenţa şi conţinutul să nu fie cunoscute de către terţi.
Precizare: Contraînscrisul îşi pierde caracterul secret în cazurile în care a
fost supus publicităţii (transcrierea actului, întabu-larea, primirea de dată
certă) sau când se face menţiune despre existenţa sa în actul public;
b) contraînscrisul să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte
de încheierea contractului apparent
Precizare: dacă părţile încheie mai întâi un contract aparent, iar ulterior
unul secret, nu suntem în prezenţa simulaţiei. Ambele contracte
corespund voinţei reale a părţilor, astfel cum aceasta exista la momentul
încheierii fiecărui act juridic. Astfel, contractul secret ulterior, urmăreşte
să revoce sau să modifice contractul aparent, dar care a corespuns unei
voinţe a părţilor în momentul încheierii sale. c)intenţia comună a părţilor
de a simula.
Precizare: intenţia de a simula constă în acordul părţilor ca operaţiunea
juridică să producă toate efectele specifice simulaţiei. În lipsa acordului
nu există simulaţie, astfel încât dacă părţile încheie un act secret iar
ulterior îl modifică printr-o nouă înţelegere, suntem în prezenţa a două
manifestări succesive de voinţă, ce nu produc efectele unei simulaţii.

Formele a) Fictivitatea. În acest caz, contractul aparent este încheiat formal,

simulației existenţa sa fiind contrazisă în contractul secret – contraînscris. Spre
exemplu, un debitor, pentru a sustrage un bun de la urmărirea
creditorului său, încheie apa-rent un contract de vânzare-cumpărare, prin
care bunul e vân-dut altei persoane. Cu acesta din urmă se încheie
concomitent un contract secret în care se stipulează că în realitate
proprietatea bunului nu se transmite cumpărătorului. Întrucât părţile
disimulează total realitatea, creând aparenţa unui contract care în
realitate nu există, actul public fiind fictiv sau inexistent, această formă a
fost denumită şi simulaţie totală.
b) Deghizarea. Părţile încheie un contract, însă urmăesc să-l ţină
secret, în tot sau în parte, faţă de terţi, ascunzându-l printr-un alt contract.
Deghizarea poate fi :
- totală, când prin actul public se ascunde natura actului secret. De
exemplu, părţile încheie un contract de donaţie pe care îl deghizează
întrun contract de vânzare; contractul de întreţinere se deghizează într-
un contract de vânzare;
- parţială, când prin actul public se ascund unele clauze sau efecte
ale actului secret. Astfel, poate fi deghizat obiectul actului (în locul
preţului real convenit de părţi în contractul secret de vânzare, în actul
public se stipulează un preţ mai mare sau mai mic), data încheierii actului
(un soţ postdatează un act de cumpărare a unui bun pentru ca data
dobândirii să se situeze după divorţ, astfel încât bunul să nu intre în
comunitatea de bunuri şi să nu fie supus partajului). De asemenea, se
deghizează modul de executare al obligaţiei (în actul public se prevede că
preţul se plăteşte în lei, iar în contraînscris este fixat în valută, pentru a se
evita riscurile deprecierii monedei naţionale), sau modalităţile actului
juridic (actul public este neafectat de modalităţi, în timp ce actul secret
prevede existenţa acestora).
c) Interpunerea de persoane. Contractul aparent se încheie între
anumite persoane, iar în contractul secret (contraînscris) se precizează că
adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea stipulată în
contractul public.
De această dată, acordul simulatoriu se referă la identitatea
persoanelor din actul public. Astfel, dobânditorul aparent al dreptului
este persoana interpusă, „omul de paie”, care îl acoperă pe adevăratul
dobânditor.
Efecte juridice Efecte între părți
- contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din
natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între
succesorii lor universali sau cu titlu universal;
- actul secret nu va produce efecte nici între părți dacă nu
îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă. Spre exemplu: actul secret încheiat pentru a eluda o dispoziție
legală privitoare la capacitatea de a contracta a adevăratului beneficiar
nu va produce efecte între părți, fiind nesocotite prevederile speciale ale
art. 1289 alin.
(2) Cod civil.
Efecte față de terți
- actul secret nu va putea fi invocat împotriva terților de bună-credință
care, întemeindu-se pe prevederile contractului public, au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent;
- terților le este recunoscut dreptul de a invoca împotriva părților
existența contractului secret în măsura în care acesta le vatămă
drepturile.
- în materia simulației, este aplicabilă regula conform căreia
contractul secret este inopozabil față de terți, indiferent de persoana
care îl invocă. Excepția este reprezentată de cazul în care terțul a avut
cunoștință de actul secret la momentul dobândirii drepturilor de la
înstrăinătorul aparent, situația în care terțul se va găsi în imposibilitate de
a invoca aplicabilitatea regulii mai sus enunțată.
În privința raporturilor între creditori, părțile nu vor putea opune
existența contractului secret creditorilor debânditorului aparent care, au
notat cu bună-credință începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au
obținut sechestru asupra bunurilor obiect al simulației.
În cazul în care apare un conflict între creditorii celui care a
înstrăinat (aparent) și creditorii dobânditorului (aparent), vor avea câștig
de cauză creditorii înstrăinătorului aparent, în eventualitatea în care
creanța acestora este anterioară contractului secret.
 Proba - proba simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice
simulației mijloc de probă, în timp ce părțile por proba simulația cu orice mijloc de
probă doar dacă pretind că aceasta are caracter ilicit.
- în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor legale analizate,
dispozițiile referitoare la simulație se aplică și actelor juridice unilaterale,
cu condiția existenței unui acord între autorul actului și destinatarul
acestuia.

II. Jurisprudență

1. Forța obligatorie a contractului

În fapt, la data de 07.03.2017, între reclamantul Z__ S_______ S______ SRL , în calitate de
prestator şi pârâtul I__ N______ A________, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de
monitorizare şi intervenţie nr. xxxxx, având ca obiect executarea de către prestator a unei
activităţi de monitorizare permanentă a sistemului de alarmare şi intervenţie armată rapidă a
echipajelor sale specializate la obiectivul situat în M_______, ____________________,
_______________________, judeţul C________.
S-a stipulat în contract că, valoarea lunară a serviciilor, fără TVA, este de 30 euro. În temeiul
prevederilor contractuale, reclamantul creditor a emis facturi fiscale (f. 12 – f. 19), în privinţa
cărora reclamantul a făcut dovada comunicării prin mail, iar pârâtul nu a făcut dovada efectuării
plăţii.
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 1350 din NCC, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile
pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea
este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu,
în condiţiile legii. Aceste prevederi se coroborează cu dispoziţiile art. 1270 din NCC, privind forța
obligatorie a contractului, potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între
părţile contractante
Principiul forței obligatorii a contractului antrenează mecanismul angajării răspunderii civile
contractuale, iar pentru ca un creditor să poată pretinde debitorului său îndeplinirea obligaţiilor
stabilite prin contract, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii specifice: a. între aceştia să
existe un contract valabil încheiat cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă b. să existe un
prejudiciu care să rezulte din neexecutarea obligaţiilor contractuale, c. culpa debitorului, dovada
acesteia fiind realizată prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor asumate contractual.
Înscrisurile administrate în cauză relevă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile
contractuale, astfel, debitorul şi-a asumat o obligaţie de plată prin semnarea contractului de
monitorizare şi intervenţie nr. xxxxx/07.03.2017, iar clauzele contractuale cuprind toate
elementele necesare determinării caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei creditorului
împotriva debitorului.
Penalităţile de întârziere au fost solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 8 din contractul părţilor,
potrivit cărora “în caz de neplată la termen a abonamentului, se vor calcula penalităţi de
întârziere de 1% pentru persoanele juridice şi 0,2% zi pentru persoanele fizice, pentru fiecare zi
de întârziere, în sarcina beneficiarului, calculate de la data scadenţei până la data plăţii efective
a facturii, cuantumul penalităţilor putând depăşi debitul”.
În consecinţă, instanţa va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 573,81 le i
reprezentând debit principal şi a sumei de 688,57 lei reprezentând penalităţi de întârziere
calculate începând cu data scadenţei ultimei facturi până la data de 01.12.2017 şi în continuare,
până la data achitării integrale a debitului principal.
Cu privire la restituirea echipamentelor, potrivit dispoziţiilor art. 18 din contract,
“comunicatorul şi interfaţa GPRS sunt proprietatea Z__ S_______ S______ SRL şi sunt lăsate în
custodia beneficiarului pe perioada derulării prezentului contract. Beneficiarul este obligat a
restitui comunicatorul şi interfaţa GPRS, în caz contrar urmând a suporta integral contravaloarea
acestora”.
Instanţa reţine că, precum a învederat şi reclamantul în cererea introductivă, echipamentele
trebuie restituite de către pârât odată cu şi la încetarea efectelor contractului, or, în cauză, nu sa
făcut dovada încetării contractului părţilor prin oricare dintre modalităţile enumerate la art. 22,
motiv pentru care instanţa va respinge acest capăt de cerere, ca neîntemeiat (Judecătoria
Constanța, sentința civilă 3486/2018, www.rolii.ro).
2. Limitele forței obligatorii a contractului

Actul juridic legal încheiat de părţi are forță obligatorie atât pentru părţile acestuia, cât şi
pentru instanţa de judecată învestită cu soluţionarea oricărui litigiu izvorât din executarea
convenţiei, în acest caz organul de jurisdicţie fiind obligat să ţină seama, în interpretarea clauzelor
convenţiei, de voinţa părţilor. Dată fiind tocmai relaţia contractuală de lungă durată, se reţine că
voinţa părţilor a fost clar şi neechivoc exprimată, neexistând vreun dubiu şi neimpunându-se
interpretarea vreunei clauze contractuale, iar reaua-credinţă nu poate fi dedusă din refuzul unei
părţi de a modifica ori revoca actul juridic legal încheiat.
Prin excepţie de la principiul forței obligatorii, există şi situaţii în care efectele actului juridic
nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile la încheierea contractului, ele fiind mai restrânse
sau mai întinse decât cele stabilite iniţial, independent de voinţa ambelor ori a uneia dintre părţi.
O astfel de excepţie o constituie şi revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii
echilibrului contractual, în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul
încheierii actului juridic, excepţie consacrată în doctrină sub denumirea de teorie a impreviziunii.
În justificarea acestei teorii, s-a arătat că ori de câte ori executarea unui contract sinalagmatic a
devenit prea oneroasă pentru una din părţile contractante, este admisibilă revizuirea efectelor
contractului, în vederea restabilirii echivalentului valoric al prestaţiilor, deoarece părţile s-au
obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, astfel că, dacă pe
parcursul derulării convenţiei aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie
adaptat la noile împrejurări economice.
Reclamanta justifică această excepţie pe ideea de echitate şi buna-credinţă a părţilor în
executarea contractului.
Însă, invocarea acestei excepţii şi temeinicia ei ar conduce la restrângerea efectelor
contractului, iar nu la încetarea lui. Chiar reclamanta arată că, faţă de situaţia economică actuală,
preţul chiriei pe metru pătrat a scăzut cu aproximativ 1100 euro/lună, situaţie în care avea
posibilitatea, la care nu a recurs, de a solicita adaptarea contractului, iar nu încetarea efectelor
lui.
Dacă s-ar accepta această ultimă ipoteză, probatoriul administrat nu conduce la temeinicia
pretenţiilor, pe de o parte reclamanta implicându-se în noi proiecte (situaţia creditului invocat),
iar de pe altă parte existând creanţe neîncasate la data de 31.12.2012, ce ar fi permis executarea
propriei obligaţii contractuale, pentru care nu a fost făcută dovada demersurilor efectuate în
vederea recuperării lor pe cale silită. Totodată, se mai reţine şi faptul că, deşi dispoziţiile
contractuale nu excludeau sublocaţiunea contractului (sublocaţiunea bunului ce face obiectul
prezentului contract este permisă numai cu acordul expres al locatorului proprietar, prin
semnarea unui act adiţional în acest sens – art. V, pct.5.1), reclamanta nu a încercat să dea
eficienţă acestei clauze, astfel că simpla eliberare a spaţiului nu o exonerează de plata chiriei
(Judecătoria Pitești, sentința civilă 10411/2014, www.rolii.ro).

3. Impreviziunea- excepție de la principiul pacta sunt servanda

Impreviziunea poate interveni, în principiu, în raporturile juridice născute din contracte cu

executare succesivă, cum este contractul de credit bancar încheiat între părţi pentru un termen
de 360 de luni.
În prezenta cauză, debitorii aveau îndatorirea de a proba că, din cauza apariţiei unei stări de
impreviziune, sunt în imposibilitate de a plăti creditul contractat şi că soluţia dării în plată este
singura viabilă pentru reechilibrarea prestaţiilor contractuale, sarcina probei revenindu-le
acestora având în vedere că ei sunt cei care au solicitat stingerea obligaţiilor izvorâte din
contractul de credit încheiat cu reclamanta. Or, debitorii nici măcar nu au indicat schimbarea
excepţională a împrejurărilor care ar face injustă obligarea lor la executarea în continuare a
contractului, a cărei intervenţie instanţa să o analizeze iar instanţa nu poate să determine din
oficiu riscul supraadăugat pe debitorii l-au avut în vedere, doar debitorii fiind în măsură să
nominalizeze un astfel de risc.
 Cu toate acestea, în ipoteza în care situaţia neprevăzută este reprezentată de evoluţia
francului elveţian – aspect invocat de pârâţi, este de reţinut că orice contract presupune un risc
inerent, asumat în mod voluntar de către părţile contractante, cu atât mai mult un contract de
credit în monedă străină presupune de la bun început un risc valutar pe care şi împrumutatul şi
instituţia bancară îl au în vedere încă de la momentul contractării. Acest risc poate prezenta un
caracter mai mult sau mai puţin pronunţat, în funcţie de stabilitatea monedei pe piaţa bancară.
În cauza de faţă, moneda în care a fost contractat creditul este francul elveţian, o monedă nou
apărută pe piaţa bancară la momentul anului 2007. Fiind o monedă nou introdusă, francul
elveţian nu se bucura de un grad foarte mare de stabilitate. Riscul manifestat prin aprecierea
francului elveţian, monedă în care a fost contractat creditul, prin el însuşi, reprezintă un risc
asumat de către părţi în momentul contractării, un risc implicit al contractului de credit în monedă
străină, fluctuaţiile monetare reprezentând o stare de normalitate pe piaţa bancară. Deşi este
adevărat că valoarea acestei monede a ajuns la o valoare mai mult decât dublă faţă de valoarea
de pornire din anul 2007, această creştere nu a fost una datorată unei situaţii excepţionale ci a
reprezentat efectul riscului valutar care s-a manifestat în condiţii de normalitate.
Deşi obligaţia contractată a devenit mai oneroasă, intimaţii nu au făcut dovada caracterului
excesiv care ar face ca executarea în continuare să fie contrară principiului bunei credinţe.
Constituind o excepţie aparentă de la principiul forței obligatorii a contractului, impreviziunea
reclamă îndeplinirea condiţiilor cumulative pe care instanţa le-a analizat mai sus pentru a aplica
mecanismul său, verificarea acestor condiţii constituind, în acelaşi timp, garanţia menţinerii
securităţii circuitului civil în calea arbitrariului. Principiul echităţii ca şi principiu general de drept,
aplicabil raporturilor contractuale, nu este justificat în condiţiile în care pârâţii şi-au asumat
contractul de credit în sensul că suportă riscul contractului, iar de la data naşterii raportului
contractual şi până în prezent nu a existat o modificare esenţială a situaţiei de fapt avută în vedere
de părţi, de natură a genera concluzia că drepturile şi obligaţiile asumate de părţi nu sunt
echitabile şi ar fi necesară revizuirea drepturilor şi obligaţiilor generate de semnarea contractului.
În ceea ce priveşte proba solicitată de reclamanţi, respectiv realizarea unor demersuri în
vederea determinării valorii veniturilor debitorilor, precum şi modului în care acestea au scăzut
de la momentul contractării împrumutului, instanţa a admis această solicitare.
Cu toate acestea, instanţa reţine că, impreviziunea trebuie să reprezinte o circumstanţă
obiectivă şi excepţională . În aceste sens, în lipsa unei definiţii legale a acestei instituţii, în vechea
reglementare aplicabilă în prezenta cauză, instanţa reţine că art. 1271 Cod civil stipulează faptul
că impreviziunea intervine „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită
unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei”. Este adevărat faptul că această din urmă dispoziţie nu este incidentă însă
aceasta reprezintă o definiţie construită pe baza doctrinei şi a jurisprudenţei anterioare în ceea
ce priveşte instituţia impreviziunii.
 Astfel, modificarea stării materiale a debitorului nu poate reprezenta o astfel de situaţie
întrucât, pe de o parte, o scădere a veniturilor unei persoane este o circumstanţă absolut
previzibilă şi, deci, lipsită de un caracter excepţional, iar, pe de altă parte, o astfel de scădere nu
ar face injustă îndeplinirea obligaţiilor de către debitor întrucât obligaţia este relativ aceiaşi de la
momentul contractării. Mai precis, impreviziunea se raportează la valoarea prestaţiei iar nu la
starea materială a celui obligat (Judecătoria Cluj Napoca, sentința civilă 7522/2017,
www.rolii.ro).

4. Condițiile impreviziunii

Impreviziunea presupune apariţia, după încheierea contractului, a unor împrejurări

excepţionale, care nu puteau fi avute în vedere în mod rezonabil de către debitori la momentul
încheierii contractului.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că la data încheierii contractului (decembrie 2007) cursul
leu/euro era de 3,54 lei, iar la data transmiterii notificării de plata (12.02.2013) acesta era de 4,40
lei. Reiese astfel o creştere a cursului valutar, care nu poate fi considerată excepțională.
Instanţa a considerat că reclamanții puteau în mod rezonabil să prevadă existenţa unei
evoluţii a cursului valutar între momentul încheierii contractului şi momentul transmiterii
notificării de plata, având în vedere că fluctuaţiile s-au încadrat în limitele riscului inerent oricărui
contract încheiat într-o altă monedă decât cea naţională.
În acelaşi sens, instanţa subliniază faptul că societăţile bancare, la acordarea creditelor în
valută, practicau dobânzi inferioare celor acordate în moneda naţională, diferenţele de dobândă
acoperind tocmai creşterea generalizată a preţurilor, concomitentă cu scăderea simultană a
puterii de cumpărare a monedei naţionale. Or, avantajul urmărit de către reclamanți la momentul
alegerii monedei creditului, respectiv o rată a dobânzii mai scăzută, este echilibrat în mod firesc
de suportarea riscului evoluţiei pozitive a cursului valutar .
În cadrul analizării şi constatării existenţei unei executări excesiv de oneroasă din partea
intimaţilor şi, implicit, a dezechilibrului contractual, instanţa consideră că trebuie avute în vedere
şi toate împrejurările raportului juridic dintre părţi, respectiv latura subiectivă a instituţiei
impreviziunii – daca părţile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii.
Aceste împrejurări nu pot fi însa analizate de instanță, cât timp reclamanții nu s-au conformat
obligației stabilite în sarcina lor prin încheierea de ședință din data de 28.02.2017 și nu au depus
în probațiune relații de la ANAF privind situația lor financiară actuală și anterioară, extras de carte
funciară din care sa rezulte intabulările eventualelor imobile aflate în proprietate, relații de la
Directia de Impozite și Taxe Locale privind impozitele plătite și bunurile deținute, fișa de la ITM
cu istoricul locurilor de muncă și veniturilor obținute în calitate de salariați. Or, cât timp instanța
nu cunoaște evoluția situației financiare a reclamanților, se află în imposibilitate de a analiza
latura subiectivă a instituţiei impreviziunii.
În aceste condiții - faptul că, printr-un comportament financiar necorespunzător reclamanţii
au ajuns în situaţia de a nu-şi mai putea executa obligaţia de plată a ratelor datorate pârâtei în
temeiul contractului, nu poate constitui un element care să determine instanţa să considere că a
intervenit in speță o situaţie excepţională, rezonabil imprevizibilă, care implică o executare
devenită excesiv de oneroasă din partea reclamanţilor și care se constituie într-un risc
supraadăugat riscului asumat la momentul încheierii contractului.
Prin ipoteză, o situaţie excepţională care să determine aplicarea teoriei impreviziunii trebuie
să fie lipsită de orice culpă a părţii care o invocă. Or, comportamentul financiar necorespunzător
şi supraîndatorarea reclamanţilor nu constituie aspecte care îndeplinesc această condiţie
(Tribunalul Argeș, decizia 3682/2017, www.rolii.ro).

5. Principiul relativității efectelor contractului.

Principiul relativității efectelor contractului îşi găseşte justificarea în protejarea autonomiei

de voinţă a persoanei, impunând regula potrivit căreia nicio persoană să nu poată fi obligată altfel
decât prin propria voinţă.
Pârâta C_________ A____ – I____ nu a fost parte în contractul de închiriere nr.
4268/13.06.2006, acesta fiind încheiat între Primăria Municipiului L_____ şi _______________,
prin reprezentant legal G_____ M______, astfel că efectele acestei convenţii nu se pot răsfrânge
asupra sa.
Deşi legea admite excepţii de la principiul relativității efectelor contractului, reglementând
situaţii în care o convenţie poate constitui izvor de drepturi şi obligaţii în favoarea şi respectiv în
sarcina altor persoane decât părţile contractante, în cauza dedusă judecăţii nu poate fi vorba de
o excepţie de la regulă.
Dobândind dreptul de proprietate al imobilului edificat pe terenul reclamantei, în mod firesc,
cumpărătorul construcţiei dobândeşte şi obligaţia corelativă de a achita contravaloarea folosinţei
terenului, în caz contrar, creându-se premisele unei îmbogăţiri fără just temei în favoarea sa, ceea
ce nu poate fi admis.
Cu toate acestea, pârâta nu poate fi obligată la achitarea penalităţilor de întârziere stipulate
de părţi în contractul de închiriere, întrucât această obligaţie nu a fost asumată de dobânditorul
construcţiei, ci de o altă persoană, nefiindu-i aşadar opozabilă în virtutea relativității efectelor
convenţiei.
În aceste condiţii, contractul de închiriere încheiat de reclamantă cu locatorul
_______________ reprezintă un simplu element de fapt care poate constitui mijloc de probă cu
privire la contravaloarea folosinţei terenului, în vederea stabilirii nivelului chiriei datorate de
dobânditorul construcţiei, iar nu izvor al obligaţiei acestuia din urmă.
În acelaşi sens, instanţa a reţinut că dobânditorul construcţiei nu poate fi ţinut de clauzele
contractuale asumate de vânzător, întrucât, prin ipoteză, nu avea cum să cunoască toate clauzele
contractuale la care a consimţit acesta din urmă, nefiind parte în contract şi neintrând în posesia
unui exemplar al acestuia.
Astfel fiind, în condiţiile în care pârâta a achitat reclamantei contravaloarea lipsei de folosi n
ţă a terenului în suprafaţă de 86,6 mp calculată la nivelul chiriei stabilite prin contractul de
închiriere 4268/13.06.2006 pentru perioada mai 2015 – mai 2017 şi dobânda legală, instanţa a
reţinut că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere nu poate fi opusă dobânditorului
construcţiei, de vreme ce acesta din urmă nu şi-a asumat-o.
Pentru motivele expuse în cele ce preced, instanţa a respins cererea reclamantei aşa cum a
fost precizată privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2737,12 lei actualizată în raport cu rata
inflaţiei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform clauzelor contractuale pentru
perioada mai 2015 – mai 2017.

6. Principiul relativității. Excepții

Critica recurentului referitoare la faptul că în contractele încheiate de recurent cu fiecare

dintre intimate nu este prevăzută nicio clauză referitoare la plata indemnizaţiilor şi prin aceasta
prima instanţă a încălcat principiul obligativităţii efectelor contractului, nu poate fi primită.
Astfel, în mod legal şi temeinic prima instanţă a apreciat că faţă de formulările echivoce
conţinute în cuprinsul contractelor, în sensul că nu s-a precizat în mod clar că obligaţia de plată
revine Fundaţiei H________ F_______, această obligaţie incumbă recurentului pârât.
Atât timp cât nu s-a prevăzut expres că Fundaţia are calitatea de debitor, concluzia care se
impune este aceea că o asemenea obligaţie nu putea fi asumată decât de partea contractantă.
Interpretarea recurentului pârât în sensul că părţile au avut în vedere ca obligaţia de plată a
indemnizaţiilor să revină Fundaţiei, nu poate fi reţinută, întrucât s-ar aduce atingere principiului
relativității efectelor contractului.
Sub acest aspect tribunalul are în vedere că singurul sens ce poate fi dat acestei susţineri este
acela al excepţiei aparente de la principiul relativității, respective promisiunea faptei altuia. Însă
chiar şi într-o asemenea ipoteză, calitatea de debitor există numai în sarcina recurentei pârâte,
angajamentul său de a determina Fundaţia să plătească intimatelor indemnizaţiile, nu este de
natură să atragă vreo obligaţie a acesteia faţă de reclamante.
O astfel de obligaţie ar fi existat doar în ipoteza în care terţul, în cauză Fundaţia ar fi ratificat
o atare convenţie, însă din probatoriul administrat, acest acord nu poate fi dedus.
Faptul că terţul a înţeles să achite aceste indemnizaţii până în luna martie 2009 nu conduce la
concluzia că Fundaţia a ratificat convenţiile dintre pârât şi reclamante, întrucât înţelegerea dintre
ea şi recurent era condiţionată de colectarea fondurilor din care urmau a se plăti aceste sume.
Nefiind dovedită o asumare necondiţionată a obligaţiei de plată de către terţ, tribunalul
apreciază că nu este posibil ca acesta să fie ţinut de plata sumelor de bani reprezentând
indemnizaţiile datorate, în temeiul contractelor încheiate de recurent.
De asemenea, nu poate fi primit nici argumentul susţinut de recurent privitor la faptul că
nu exista un temei legal pentru asumarea obligaţiei de plată, întrucât C_____ S______ R____
Bucureşti a încheiat contractele în discuţie, acestea au produs efecte juridice, iar pârâtul nu poate
invoca propria culpă pentru a se sustrage de la executarea obligaţiilor asumate prin contract,
conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans .
Contrar afirmaţiei recurentului în sensul că obligaţia reclamantelor nu era aceea de a
presta "servicii sportive" întrucât cel 8 sportive nu erau angajate la club ca jucătoare profesioniste
de handbal, tribunalul constată că potrivit contractelor încheiate, rezultă fără echivoc că toate
obligaţiile acestora se circumscriu sintagmei de servicii sportive, în acest sens fiind obligaţiile
speciale prevăzute în capitolul V, astfel că lipsa temeiului pentru plata indemnizaţiilor din acest
motiv, nu poate fi reţinută (Tribunalul București, decizia 1280/2011, www.rolii.ro).

7. Stipulația pentru altul

Includerea în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a clauzei potrivit căreia cumpărătorul se
obligă faţă de vânzător ca, în situaţia în care societatea privatizată nu va reuşi să îşi achite
obligaţiile bugetare, să plătească din surse proprii aceste debite către creditorul bugetar,
reprezintă, în realitate, o stipulaţie pentru altul, în care cumpărătorul are calitatea de promitent,
vânzătorul cea de stipulant, iar creditorii bugetari sunt terţi beneficiari. În această situație,
drepturile se nasc direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar, care are o acţiune directă
împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său. În ceea ce privește stipulantul, s-a
statuat că acesta poate acţiona pe promitent, în virtutea raporturilor dintre ei, însă numai pentru
executarea obligaţiei faţă de terţa persoană, nefiind în măsură să solicite obligarea
cumpărătorului, în calitate de promitent, la plata către el însuşi a sumei ce reprezintă datoriile
societăţii privatizate către creditorul bugetar. Cu toate acestea, în caz de neexecutare, stipulantul
poate pretinde promitentului daune-interese, în speță, fiind incidente prevederile clauzei penale
inserate în contract, potrivit căreia, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a obligaţiei de plată
a datoriilor bugetare, cumpărătorul datorează vânzătorului o penalitate de 30% din preţul de
cumpărare a acţiunilor. (ÎCCJ, Decizia nr. 153/2015, juridice.ro).
 8. Stipulația pentru altul
Din punct de vedere juridic, prin intermediul acestei prevederi contractuale, părţile actului
juridic au realizat o stipulație pentru altul. Stipulația pentru altul este contractul prin care o
persoană, stipulantul, convine cu o altă, promitentul, ca acesta din urmă să execute o prestaţie
în favoarea unei terţe persoane, beneficiarul, care nu a luat parte la încheierea contractului.
Astfel, în speţa de faţă, stipulantul (Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară C_____
T__________), a convenit cu promitentul (reclamanta), ca acesta din urmă să execute serviciile
de salubritate în favoarea unei terţe persoane (pârâta) care nu a luat parte la încheierea
contractului.
În mecanismul stipulației pentru altul, atingerea adusă relativităţii contractelor este certă,
deoarece convenţia face să se nască un drept în favoarea unui terţ care nu era şi nu devine parte.
Fiind vorba de naşterea unui drept, terţul nu dobândeşte, dacă acceptă stipulaţia realizată în
favoarea sa , şi obligaţii.
Din acest motiv, în cuprinsul contractului s-a prevăzut că serviciile facturate în favoarea
pârâtei, vor fi achitate de Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară C_____ T__________.
Împrejurarea că pârâta a achitat contravaloarea facturilor, însă nu şi TVA-ul aferent, nu schimbă
concluzia instanţei, deoarece plata poate fi făcută de orice persoană, iar în temeiul unor plăţi
voluntare, nu se poate modifica convenţia încheiată între Asociaţia de Dezvoltare
Intercomunitară C_____ T__________ şi reclamantă. Orice acţiune judiciară pentru recuperarea
serviciilor neachitate poate fi îndreptată numai împotriva Asociaţiei de Dezvoltare
Intercomunitară C_____ T__________. În orice caz, terţul stipulației pentru altul după cum am
indicat, poate dobândi numai drepturi, nu şi obligaţii.
În final, dacă nu ar fi incident mecanismul stipulației pentru altul, acţiunea tot nu putea fi
îndreptată împotriva pârâtei pe temei contractual, pentru simplul motiv că nu există un contract
încheiat între reclamantă şi pârâtă.
(Judecătoria Târgu Mureș, sentința 585/2018, www.rolii.ro).

9. Stipulația pentru altul. Condiții

Stipulația pentru altul este definită ca reprezentând acel contract prin care o parte, denumită
stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în
folosul unei terţe persoane, străine de contract, denumite terţ beneficiar.
Fiind un contract, stipulația pentru altul trebuie să întrunească condiţiile generale de
validitate ale oricărui contract cât priveşte capacitatea părţilor, voinţa, obiectul şi cauza. În plus,
se cer îndeplinite şi condiţii specific stipulației pentru altul: voinţa certă, neîndoielnică de a stipula
în favoarea unei terţe persoane, iar beneficiarului ei trebuie să fie determinat sau determinabil.
 Clauza sus menţionată nu se pliază pe structura stipulației pentru altul întrucât nu cuprinde
voinţa unui stipulant de a dispune ca promitentul M_________ Bucureşti să încheie un contract
de închiriere cu apelantul în calitate de beneficiar.
Prima instanţă a interpretat corect natura juridică a prevederilor art. 3 din contract ca
reglementând modalitatea in care se reînnoieşte contractul, in absenţa titularului şi a examinat
cauza din perspectiva răspunderii civile contractuale.
Faptul că titularul iniţial al contractului de închiriere, mama apelantului, a renunţat la contract
în favoarea fiului său nu are nici o valoare juridică, fostul titular neputând impune proprietarului
să încheie contractul de închiriere cu o persoană desemnată de ace sta.
În apel se fac referiri şi la motivul pentru care Primăria Sector 3 Bucureşti ar fi respins
solicitarea sa de încheiere a unui contract de închiriere, respectiv pentru că „nu se încadrează în
prevederile legale în vigoare (spaţiu excedentar), motiv comunicat apelantului de către A.F.I. (f.
21, dosar fond). Apelantul combate motivarea sus arătată şi susţine că suprafaţa apartamentului
nu include un spaţiu excedentar, ci respectă limitele minime pentru numărul de camere şi de
persoane care locuiesc în apartament (Tribunalul București, Decizie 1535/2017, www.rolii.ro).

10. Simulația. Aplicabilitate

Simulația este o operaţie juridică care constă în încheierea unui contract aparent, care dă
impresia creării unei situaţii juridice diferită de cea reală şi încheierea concomitentă a unui alt
contract secret, în care sunt precizate adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le
stabilească în realitate.
Practic sunt încheiate două contracte: unul ascuns, numit şi secret sau contraînscris şi altul
aparent, numit simulat sau public. Scopul simulației este, de regulă, fraudarea terţilor. În cazul
simulației, ambele părţi contractante convin să lezeze interesele unui terţ şi numai actul secret
conţine voinţa reală a părţilor, pe când contractul public exprimă situaţia nereală, dorită de către
părţi.
Este absolut necesar ca actul secret să fi fost încheiat anterior sau concomitent cu actul
aparent sau public, în jurisprudenţă stabilindu-se categoric faptul că „pentru a exista simulație
este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă
înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior săvârşirii actului aparent.”
Ceea ce este esenţial îl constituie faptul că înţelegerea dintre părţi, deci convenţia în sens de
operaţiune juridică, negotium, să fie anterioară actului aparent.
Simulația poate avea drept scop ascunderea identităţii dintre unei părţi contractante prin
folosirea unei persoane interpuse, iar efectele simulației trebuie să fie examinate în raport de
scopul urmărit.
 Astfel, deşi contractul se încheie între anumite persoane, în actul secret se menţionează
că adevăratul beneficiar al contractului este o anumită persoană care nu e trecută în contractul
aparent.
Prin această modalitate de simulație părţile contractului public urmăresc ca efectele
contractului să se producă faţă de o persoană care este menţionată numai în actul ascuns.
Între părţile contractante simulația nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care
ar modifica actul aparent care se pretinde a fi simulat.
În speţă, reclamanţii solicită să se constate simulația autorizaţiei de construcţie nr.
3492/......., act administrativ emis în baza Decretului nr. 144/......, act ce nu poate fi asimilat unui
contract în înţelesul prevăzut de lege. Aceeaşi este soluţia şi cu privire la suprafaţa de teren
folosită de reclamanţi, ce face parte din suprafaţa de teren de 1291,50 mp, din care 701,50 mp
teren arabil şi 590 mp curţi construcţii, teren dobândit de pârâtul C____ N____ prin emiterea
titlului de proprietate nr. ....../1399/....., prin constituirea dreptului de proprietate în baza Legii
nr. 18/1991.
Aceste două acte nu pot fi anulate, în sensul solicitat de reclamanţi, decât în cadrul
procedurilor speciale prevăzute de actele normative în baza cărora au fost emise. Înţelegerea
intervenită între părţi, recunoscută chiar de către pârâţi, aceea ca reclamantul C____ E___ să
edifice o construcţie pe terenul proprietatea pârâtului C____ N____ nu îmbracă forma unei
simulații, în lipsa transpunerii acestei înţelegeri într-un act autentic public dublat de un act secret,
numai în prezenţa acestor două acte fiind incidente dispoziţiile ce reglementează simulația.
Inexistenţa unui act public şi a actului secret care să modifice actul public determină
inaplicabilitatea dispoziţiilor ce reglementează simulația, fiind de prisos a analiza dacă sunt
îndeplinite celelalte condiţii necesar a fi îndeplinite pentru a reţine incidenţa simulației
(Tribunalul Constanța, decizia nr. 886/2014, www.rolii.ro).

11. Simulația. Condiții și efecte

Simulația, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act
care, în realitate, nu există, sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori
să marcheze adevăratele condiţii ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un
acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele.
Pentru existenţa simulației, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost
simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior
săvârşirii actului aparent. Esenţial este faptul că înţelegerea între părţi, deci convenţia în sens de
operaţiune juridică (negotium), să fie anterioară actului aparent sau concomitentă.
Simulația presupune existenţa unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act
aparent. Întrucât acest act secret se încheie, de regulă, în formă scrisă, el a fost denumit
contraînscris. Sensul acestei noţiuni (contra-înscris) desemnează simulația, adică simultaneitatea
celor două acte juridice, primul aparent, iar al doilea, ascuns (secret), dar anihilat sau modificator,
care cuprinde recunoaşterea simulației totale sau parţiale a primului act.
Din perspectiva efectelor sale, că simulația reprezintă o operaţiune juridică realizată prin
disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi existenţa simultană, a două
înţelegeri sau convenţii: una aparentă sau publică, prin care se creează o situaţie juridică
aparentă, contrară realităţii şi alta secretă, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi,
anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public. Contractul
secret exprimă voinţa reală a părţilor şi stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele; el
se mai numeşte şi contra-înscris (contre-lettre), pentru că, în general, se încheie în formă scrisă.
Contractul aparent, public sau simulat (ostensibil) are rolul de a disimula intenţia reală a
părţilor, cu scopul de a ascunde faţă de terţi, prin c rearea unei false aparenţe, adevăratele
raporturi juridice dintre părţi, al căror izvor principal este şi rămâne actul secret. Actul aparent
poate şi el să producă anumite efecte în subsidiar, numai în măsura în care părţile au prevăzut
aceasta în contractul secret.
Contractul aparent sau public este prezumat că exprimă adevărul, adică voinţa reală a părţilor,
până în momentul în care se dovedeşte contrariul. Din analiza textelor legale se desprinde ideea
că proba simulației se face diferit, după cum actul secret este invocat de către una dintre părţile
contractante, de către succesorii lor universali şi cu titlu universal sau de către un terţ, fie el terţ
absolut devenit interesat să probeze simulația, fie creditor. Dovada simulației se poate face
numai potrivit normelor de drept comun privitoare la dovada actelor juridice.
Aplicând aceste consideraţii legale şi teoretice la cauza de faţă, instanţa constată că nu s-a
făcut dovada simulației în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi.
Astfel, deşi reclamanta a susţinut faptul că contractul de vânzare-cumpărare este unul secret,
instanţa constată ca a fost autentificat de BNP Vasilev E____ Diamanta, fapt ce face ca acest
înscris să nu poată fi considerat act secret, pierzând această caracteristică în momentul în care a
fost înscris în registrele publice.
Cum reclamanta nu a dovedit nici faptul că anterior acestui moment ar fi încheiat cu pârâtul
un alt contract, secret, dar care reprezintă adevărata lor voinţă, consideră instanţa că cererea
acesteia de constatare a caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare este
neîntemeiată.
În ceea ce priveşte nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de
împrumut, instanţa de fond a constatat ca au fost solicitate ca o consecinţă a simulației. S-a
reţinut, de asemenea că, simulația, prin ea însăşi, nu constituie o cauză de nulitate a vreunuia din
cele două acte încheiate, singura sancţiune a simulației fiind inopozabilitatea actului secret
împotriva terţilor care cu bună-credinţă s-au întemeiat pe actul aparent. Actul secret este, totuşi,
opozabil terţilor, dacă aceştia au avut cunoştinţă de existenţa şi cuprinsul contra-înscrisului.
Aşadar, fie şi în situaţia în care reclamanta ar fi dovedit caracterul simulat al contractului de
vânzare-cumpărare, consecinţa nu ar fi fost nulitatea acestuia şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară (Tribunalul Constanța, decizia 186/2019, www.rolii.ro).

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI SINALAGMATIC

I. Prezentare teoretică
Noțiune - Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţile
contractante. În consecinţă, fiecare dintre părţi are faţă de cealaltă dubla
calitate de creditor şi debitor, iar obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi
are cauza juridică în obligaţia corelativă a celeilalte părţi;
- Din această caracteristică definitorie a contractelor sinalagmatice,
decurg anumite efecte specifice ce conturează regimul juridic al
neexecutării contractuale;
Enumerare Codul civil stabilește anumite reguli care sunt de fapt reglementate ca
remedii pentru neexecutarea obligațiilor asumate de debitor.
Având în vedere ceea ce caracterizează contractele sinalagmatice,
creditorul obligației neexecutată va avea la îndemână următoarele
remedii:
a) dacă una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia, dar pretinde
celeilalte părţi să şi-o execute pe a sa, aceasta din urmă poate
refuza executarea propriei obligaţii invocând excepţia de
neexecutare a contractului;
b) dacă una dintre părţi nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile,
cealaltă parte care şi-a executat sau este gata să-şi execute
propria obligaţie poate solicita încetarea contractului prin
rezoluţiune, reziliere sau, după caz, reducerea prestațiilor;
c) dacă una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi
executa prestaţia ce-i revine, contractul încetează, cealaltă
parte fiind liberată de obligaţia sa. Se pune problema riscului
contractual, adică de a şti care dintre părţi va suporta
consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei.
Excepția de În materia executării obligațiilor civile, Codul civil reglementează în mod
neexecutare a expres principiul simultaneității executării obligațiilor contractuale.
contractului. Art. 1555 Cod civil stabilește că ”(1) Dacă din convenţia părţilor sau din
Noțiune împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi
executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel. (2) În
măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de
timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din
convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel”.
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat
la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în
care i se pretinde executarea obligaţiei, fără ca partea ce pretinde
această executare să-şi fi executat propria obligaţie.
Temei juridic - Excepţia de neexecutare se fundamentează pe reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor, ceea ce implică simultaneitatea de
executare a acestora. În măsura în care simultaneitatea nu este
respectată, se invocă excepţia de neexecutare a contractului, ca sancţiune
specifică a faptului că partea care pretinde executarea contractului nu
înţelege să-şi îndeplinească propria obligaţie.
- Codul civil reglementează în art. 1556 excepția de neexecutare și
prevede: ”(1) Atunci când obligațiile născute dintr-un contract
sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă
executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură
corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în
care prin lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte
este obligată să execute mai întâi.(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă,
potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației
neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe”.
Condiții - Pentru a se invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie
de îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
invocare 1) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să-şi aibă temeiul în acelaşi
contract.
- O parte nu poate invoca excepţia pe motiv că cealaltă nu şi-a
îndeplinit obligaţia asumată printr-un alt contract decât cel în discuţie. De
exemplu, cumpărătorul nu poate refuza plata preţului pe motiv că
vânzătorul nu i-a restituit suma de bani pe care i-a împrumutat-o;
locatarul nu ar putea refuza plata chiriei pe motiv că locatorul nu i-a
prestat un serviciu la care se obligase printr-un contract de prestări
servicii.
- Cu toate acestea, invocarea excepţiei de neexecutare poate avea
loc în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte. Aceste contracte sunt
concepute iniţial drept contracte unilaterale, care ulterior, pe parcursul
existenţei lor, dau naştere la obligaţii şi în sarcina creditorului, obligaţii
având ca temei un fapt extracontractual Spre exemplu, dacă depozitarul
unui lucru face cheltuieli de conservare cu acesta, iar deponentul nu le
restituie, depozitarul este îndreptăţit să reţină lucrul. Astfel, dreptul de
retenţie este o formă de aplicare a excepţiei de neexecutare;
2) să existe o neexecutare a obligaţiilor din partea celuilalt
contractant, chiar parţială, dar suficient de importantă.
În cazul în care prestația neexecutată ar fi neînsemnată sau de mică
însemnătate, excepția de neexecutare nu poate fi invocată, potrivit art.
1556 alin. (2) Cod civil potrivit căruia ”Executarea nu poate fi refuzată
dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a
prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”.
3) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepţia,
faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
Astfel, în situația în care creditorul obligației neexecutate cauzează, prin
propria sa faptă, imposibilitatea contractantului de a-și executa obligația,
nu se va putea prevala de excepția de neexecutare a contractului pentru
a putea obține suspendarea executării propriei obligații.
4) părţile să nu fi convenit un termen de executare pentru una din
obligaţiile reciproce.
În cazul în care părţile au stipulat un termen de executare, ele au renunţat
la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi, în consecinţă, lipseşte
temeiul juridic pentru invocarea excepţiei, astfel încât excepția de
neexecutare a contractului nu își va putea găsi aplicarea.
Astfel, excepția de neexecutare a contractului se aplică în cazul în care
regula simultaneității executării obligațiilor nu a suferit modificări. 5) nu
se cere condiţia ca debitorul să fie pus în întârziere însă, de regulă,
creditorul obligației neexecutate, îndeplinește și această formalitate
înainte de invocarea excepției;
6) invocarea excepţiei are loc între părţi, fără a fi necesară sesizarea
instanţei de judecată.
Instanţa poate fi sesizată pentru a se pronunţa în ce măsură invocarea
excepției a fost abuzivă sau dacă una sau mai multe dintre condițiile
analizate mai sus nu au fost respectate.
Efecte -excepția de neexecutare a contractului este mijlocul juridic prin
intermediul căruia partea interesată solicită suspendarea executării
propriei obligații ca urmare a neîndeplinirii obligației de către partea
contractantă. Efectele suspendării sunt provizorii și se produc până la

momentul la care debitorul obligației neexecutate oferă executarea

obligației asumate în momentul încheierii contractului.
Rezoluțiunea. Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract
Noțiune, sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu), ca urmare a
temei juridic neexecutării culpabile de către o parte contractantă a obligaţiilor
asumate. Desfiinţarea contractului are loc atât pentru viitor (ex nunc),
cât şi pentru trecut (ex tunc).
În ipoteza în care o parte a contractului sinalagmatic nu-şi execută
obligaţia, cealaltă parte poate opta între a invoca excepţia de neexecutare
a contractului, a cere executarea silită a contractului cu despăgubiri şi a
solicita rezoluţiunea contractului cu plata de daune-interese.

Felurile rezoluţiunea contractului poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după

rezoluțiunii caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită. De
asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au
convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept.
Rezoluțiunea - Dacă un contract nu conține nicio clauză expresă cu referire la
judiciară rezoluțiune, atunci instanța de judecată urmează să verifice, în temeiul
clauzelor contractuale și în temeiul voinței părților la data încheierii
contractului, care este întinderea angajamentului părții care nu și-a
executat sau nu și-a executat în totalitate obligația asumată prin contract.
În caz de neexecutare parțială, instanța de judecată va trebui să aprecieze
asupra importanței neexecutării și dacă se impune rezoluțiunea
contractului sau dacă este suficientă obligarea la daune interese a părții
care nu și-a executat obligația asumată.
- Rezoluțiunea judiciară a contractelor creează o situație juridică
nouă, în sensul că este constitutivă de drepturi pentru că instanța
pronunță rezoluțiunea contractului, iar până la momentul pronunțării
unei hotărâri judecătorești părțile sunt încă ținute de contract, simpla
neexecutare a unei obligații contractuale nefiind de natură a desființa
contractul, cu excepția cazului în care părțile au prevăzut expres acest
lucru în contract. - Față de persoana care poate cere rezoluțiunea
contractului, se impune precizarea că rezoluțiunea poate fi cerută numai
de creditorul obligației neexecutate în mod culpabil. Astfel, rezoluțiunea
nu poate fi cerută de partea care nu și-a executat obligația sau obligațiile
asumate prin contract. Cel care solicită rezoluțiunea trebuie să își fi
executat obligațiile contractuale sau să fie gata să le execute. În caz
contrar, rezoluțiunea contractului nu va putea fi admisă.
- Art. 1549 alin. (1) din Codul civil prevede ca o alternativă a
rezoluțiunii posibilitatea creditorului obligației neexecutate să ceară
executarea silită a obligațiilor contractuale. Cu alte cuvinte, în caz de
neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale, partea îndreptățită
poate cere fie executarea silită în natură sau, după caz, prin echivalent, fie
rezoluțiunea contractului, creditorul nefiind obligat prin lege să ceară
rezoluțiunea.
- În cazul în care creditorul obligației neexecutate în mod culpabil
alege să solicite instanței de judecată rezoluțiunea contractului, instanța
va dispune rezoluțiunea contractului dacă sunt îndeplinite următoarele
condiții:
- să existe o neexecutare a obligațiilor contractuale, chiar și o
neexecutare parțială, dar suficient de importantă încât să nu atragă
aplicarea art. 1551 din Codul civil; în cazul în care neexecutarea nu este
atât de însemnată încât să se poată resolvi contractul, creditorul va putea
cere reducerea prestațiilor în condițiile pe care le vom analiza în privința
acestui remediu al neexecutării;
- neexecutarea obligației să fie culpabilă, adică să poată fi
imputată debitorului; în materia analizată, culpa debitorului
este prezumată prin simplul fapt al neexecutării (art. 1548 Cod
civil); prezumția instituită este o prezumție simplă, debitorul
putând să facă dovada faptului că neexecutarea este
independentă de culpa sa;
- debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere.
Punerea în întârziere se face în condițiile art. 1521 și urm. Cod
civil.
Punerea în întârziere de către creditor (art. 1522 Cod civil) se realizează
fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea
obligației fie prin cererea de chemare în judecată.
-Dacă punerea în întârziere are loc prin transmiterea unei notificări,
comunicarea către debitor se face prin intermediul executorului
judecătoresc sau prin orice alt mijloc ce poate asigura dovada comunicării.
- Prin notificare, debitorul trebuie să primească un termen pentru
executarea obligației, având în vedere natura obligației și împrejurările
concrete ale cauzei; în lipsa unui termen stabilit de creditor, debitorul are
posibilitatea să execute într-un termen rezonabil, termen ce se calculează
din ziua comunicării notificării.
- până la expirarea termenului acordat debitorului pentru
executare, creditorul poate suspenda executarea propriei obligații, poate
să ceară daune-interese, însă nu se va putea prevala de celelalte remedii
reglementate de art. 1516 Cod civil decât în cazul în care este informat de
către debitor că acesta nu înțelege să își execute obligațiile sau dacă la
momentul expirării termenului debitorul nu a procedat la executarea
obligațiilor contractuale.
- dacă debitorul este pus în întârziere prin cererea de chemare în
judecată, acesta are dreptul să execute într-un termen rezonabil, calculat
de la data comunicării cererii de chemare în judecată; în cazul executării
obligației în acest termen, cheltuielile de judecată avansate de creditor
vor rămâne în sarcina acestuia.
Întârzierea de drept în executarea obligației (art. 1523 Cod civil)
-debitorul se află de drept în întârziere fie atunci când părțile stabilesc că
împlinirea termenului acordat debitorului pentru executare produce un
asemenea efect fie când prin lege se prevede un atare efect al
neexecutării, dar și atunci când ”a) obligaţia nu putea fi executată în mod
util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau
cândnu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă; b) prin fapta sa,
debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a
încălcat o obligaţie de a nu face; c) debitorul şi-a manifestat în mod
neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când,
fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să
îşi execute obligaţia în mod repetat; d) nu a fost executată obligaţia de a
plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi; e)
obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale. (3) În
cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după
decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după
trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat sau, după caz,
de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile art. 1.136. (4)
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de
creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă”.
Rezoluțiunea - În conformitate cu principiul libertății de voință, părțile, prin acordul lor,
convențională pot insera în contractul sinalagmatic anumite clauze referitoare la
rezoluțiunea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor
asumate prin contract. Aceste clauze poartă denumirea de pacte
comisorii.

- Rezoluțiunea convențională a contractului se întemeiază, ca și

rezoluțiunea judiciară, pe neexecutarea culpabilă a obligației asumate de
către una dintre părți. Pactul comisoriu, asemeni acțiunii în rezoluțiune,
poate fi invocat numai de către creditorul obligației neexecutate, nu și de
debitorul care în mod culpabil nu și-a executat obligația asumată.
- Pactul comisoriu produce efecte juridice în măsura în care prevede
în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau
rezilierea de drept a contractului (art. 1553 Cod civil).
- Pentru a opera pactul comisoriu, trebuie ca debitorul să fi fost pus
în întârziere, iar punerea în întârziere își produce efectele doar în măsura
în care îndică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează.
Precizare: părțile au posibilitatea să stabilescă în contract că debitorul
este pus în întârziere prin simpla neexecutare, fără îndeplinirea altor
formalități, astfel încât punerea în întârziere va opera de drept, fără a mai
fi necesară intervenția creditorului în condițiile art. 1522 Cod civil.
- Pactele comisorii exprese prevăd că, în prezența neîndeplinirii
obligațiilor contractuale asumate, rezoluțiunea se va produce de drept,
fără ca instanța să aprecieze asupra gravității neîndeplinirii obligațiilor
contractuale sau dacă neîndeplinirea justifică sancțiunea rezoluțiunii. -
Prin urmare, în cazul în care, la încheierea contractului, părțile au inserat
în contract un pact comisoriu, instanța va fi limitată la verificarea unor
condiții precum: rezoluțiunea să fie solicitată de creditorul obligației
neexecutate în mod culpabil, creditorul să fie de bună-credință, debitorul
să fi fost pus în întârziere (cu excepția cazului în care părțile au prevăzut
că debitorul este în întârziere prin simpla neexecutare a obligațiilor
contractuale).
Rezoluțiunea - Potrivit art. 1552 din Codul civil, rezoluțiunea poate fi unilaterală.
unilaterală - Rezoluțiunea unilaterală intervine în următoarele cazuri: când părțile au
convenit în acest sens, dacă debitorul se află în întârziere sau când
debitorul nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în
întârziere.
- Declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în
termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea
corespunzătoare acestora. Spre exemplu, dacă acțiunea este
prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, și declarația
unilaterală de rezoluțiune va trebui făcută în acest termen.

- Pentru opozabilitate față de terți, declarația unilaterală de

rezoluțiune sau de reziliere trebuie înscrisă, în toate cazurile, în cartea
funciară sau în alte registre stabilite de lege.
- declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data comunicării
către debitor sau de la data expirării termenului fixat prin punerea în
întârziere.
Efectele Indiferent de natura ei, judiciară, unilaterală sau convenţională,
rezoluțiunii rezoluţiunea operează retroactiv, adică contractul se desfiinţează atât
pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc) considerându-se că
părţile nu l-au încheiat niciodată.
Efectele rezoluţiunii se produc atât între părţile contractante, cât
şi faţă de terţi.
Efectele faţă de părţi.
”(1) Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost
niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este
ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite. (2)
Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la
soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă
efecte chiar în caz de rezoluțiune” (art. 1554 Cod civil).
Distingem după cum părţile şi-au executat total sau parţial obligaţiile.
Astfel:
- dacă părţile nu şi-au executat obligaţiile, ca efect al rezoluţiunii,
contractul nu mai poate fi executat, considerându-se că nu a fost încheiat.
- în ipoteza în care o parte şi-a executat obligaţia, ca efect al rezoluţiunii,
contractul se desfiinţează iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară,
restituindu-şi una alteia tot ce şi-au prestat. De la regula repunerii în
situaţia anterioară (restitutio in integrum) există şi excepţii, când,
prestaţiile executate în temeiul contractului rezolvit nu sunt supuse
restituirii. Astfel, fructele culese de dobânditor nu se restituie, deoarece i
s-a predat folosinţa tocmai pentru a culege fructele.
- partea care şi-a executat sau a fost gata să-şi execute obligaţiile
este îndreptăţită să obţină despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului
generat de neexecutarea părţii în culpă. Daunele-interese pot fi evaluate
anticipat printr-o clauză penală sau, în lipsa acesteia, se vor stabili, la
cerere, de către instanţa de judecată.

Efectele faţă de terţi. Conform principiului resoluto jure dantis resolvitur

jus accipiens, rezoluţiunea contratului iniţial duce la desfiinţarea celor
ulterior încheiate. Astfel, rezoluţiunea contractului iniţial atrage şi

desfiinţarea contractului subsecvent încheiat de o parte cu o terţă

persoană, cu excepțiile prevăzute de lege.
Rezilierea. - Rezilierea reprezintă desființarea pentru viitor (ex nunc) a
Noțiune. contractului sinalagmatic cu executare succesivă, ca urmare a
Aplicabilitate neexecutării culpabile a obligaţiei de către una dintre părţi. Rezilierea
intervine în cazul neexecutării unor contracte sinalagmatice cu executare
succesivă şi face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor,
lăsând neatinse prestaţiile succesive efectuate anterior.
- rezilierea operează chiar dacă neexecutarea prestațiilor nu are
neapărat un caracter însemnat; în lipsa caracterului însemnat al
neexecutării, aceasta trebuie totuși să aibă un caracter repetat (art. 1551
alin. (1) Cod civil).
- Codul civil a reglementat rezoluțiunea și rezilierea în mod unitar,
astfel încât aspectele prezentate la rezoluțiune se aplică prin asemănare
(art.
1549 alin. 3 Cod civil), motiv pentru care nu le vom relua.
Efectele Rezilierea lasă neatinse prestaţiile executate anterior, desfiinţând
rezilierii contractul numai pentru viitor (ex tunc). Astfel, există situaţii când, pentru
anumite raţiuni, efectele produse până la desfiinţarea contratului sunt
menţinute, deoarece prestaţiile executate sunt imposibil de restituit. Spre
exemplu, în contractul de locaţiune, chiar dacă locatorul ar putea să
restituie chiria plătită până la desfiinţarea contractului, locatarul se află în
imposibilitate obiectivă de restituire a folosinţei bunului închiriat.

Reducerea - Remediu al neexecutării care devine aplicabil în momentul în care

prestațiilor. creditorul nu are dreptul de a cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului
Noțiune, sinalagmatic ale cărui obligații contractuale nu au fost executate din culpa
aplicabilitate debitorului.
- reducerea prestațiilor își găsește aplicabilitatea în situația în care
creditorul nu poate cere rezoluțiunea contractului deoarece neexecutarea
este de mică însemnătate (art. 1551 alin. (1) Cod civil);
- reducerea prestațiilor este în egală măsură aplicabilă dacă
rezilierea nu se justifică deoarece neexecutarea este de mică însemnătate
și nu are caracter repetat (art. 1551 alin. (1) Cod civil);
- în situația în care reducerea prestațiilor nu este posibilă, creditorul
va avea dreptul doar la daune-interese (art. 1551 alin. (3) Cod civil).
Reducerea În cazul în care creditorul alege remediul reducerii prestațiilor, atunci
prestațiilor. propria sa prestație va fi redusă în mod corespunzător, proporțional cu
Efecte întinderea neexecutării cocontractantului.
Riscul Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului
contractual. sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite de indeplinire a obligaţiei.
Noțiune, Dacă una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă
aplicabilitate majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile
contractuale, se pune problema dacă celălalt contractant rămâne ţinut de
obligaţia sa, deşi nu poate primi contraprestaţia sau, dimpotrivă, este şi el
liberat de executarea obligaţiei ce-i revine. Cu alte cuvinte, cine va suporta
riscul contractual, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiilor uneia dintre părţi.
- în ipoteza în care o parte, deşi nu mai poate primi contraprestaţia
celeilalte părţi, deoarece a devenit imposibil de executat, este ţinută să-şi
execute propria obligaţie, înseamnă că ea suportă riscul potrivit regulii res
perit creditori.
- în ipoteza în care, dimpotrivă, datorită faptului că executarea
obligaţiei uneia dintre părţi a devenit imposibilă, cealaltă parte nu mai
este ţinută să-şi execute propria obligaţie, înseamnă că partea a cărei
obligaţie a devenit imposibil de executat suportă riscul potrivit regulii res
perit debitori. În acest caz, deoarece imposibilitatea de executare fortuită
este independentă de voinţa părţilor, este inadmisibilă o acţiune în
despăgubiri împotriva părţii care nu şi-a putut executa obligaţia.
Art 1274 Cod civil reglementează că atât în privința contractelor
translative de proprietate, cât și în ceea ce privește contractele
netranslative de proprietate, riscul contractual este suportat de
debitorul obligației imposibil de executat.
Riscul - riscul contractului translativ de proprietate este suportat de
contractual. debitorul obligației imposibil de executat și nu de partea care avea
Reguli calitatea de proprietar la momentul pieirii fortuite. Regula stabilită în
aplicabile Codul civil are caracter supletiv, astfel încât părțile pot deroga de la
aceasta și pot stabili ca proprietarul din momentul pieirii să suporte riscul
contractual (art. 1274 alin. (1) Cod civil);
- ca o abatere de la regula stabilită în alineatul precedent, creditorul
preia riscul contractual în cazul în care este pus în întârziere, acesta
neputânduse libera chiar dacă face dovada că pieirea bunului nu ar fi putut
fi evitată chiar dacă obligația predării era executată la timp (art. 1274 alin.
(2) Cod civil).
Precizare:
- Art. 1273 din Codul civil prevede faptul că drepturile reale se
transmit prin acordul de voință al părților, dacă acordul poartă asupra
unor bunuri
 determinate, chiar dacă bunurile nu au fost încă predate. În cazul
bunurilor determinate generic, dreptul real se va transmite prin
individualizare. Dacă părțile nu prevăd altfel, cu toate că transferul
dreptului real a operat în conformitate cu prevederile art. 1273 alin. (1)
din Codul civil, cât timp bunul nu este predat dobânditorului, riscul
contractual va rămâne în sarcina debitorului obligației de predare. -
Așadar, regula res perit domino nu este aplicabilă. Ca excepție, în cazul în
care creditorul dobânditor este pus în întârziere de debitorul obligației de
predare, din acest moment se produce transferul riscului contractual în
sensul că cel ce va suporta riscul este dobânditorul.
- O aplicație a regulii generale amintite o reprezintă, printre altele,
vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății. Art. 1755 dispune
că: ”atunci când într-o vânzare cu plata prețului în rate, obligația de plată
este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul
dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preț;
riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării
acestuia”. Așadar, cu toate că proprietatea nu se transmite decât în
momentul achitării integrale a prețului, riscul contractual este transferat
cumpărătorului de la data primirii bunului.
-În ceea ce privește contractele netranslative de proprietate, Codul civil
nu a reglementat expres nicio dispoziție legală cu caracter general
referitoare la suportarea riscului contractual. Cu toate acestea, în Codul
civil regăsim aplicații practice. Spre exemplu, în cazul contractului de
locațiune, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de
executat (art. 1818 alin. (1), (2) și (4) Cod civil). Pentru celelalte contracte
netranslative de proprietate, regula care se desprinde din art. 1511 alin.
(1) Cod civil este aceea că până la punerea în întârziere a creditorului,
riscul este suportat de debitorul obligației.

II. Jurisprudență

1. Excepția de neexecutare a contractului. Condiții de invocare

Excepția de neexecutare este un efect specific al contractelor sinalagmatice, alături de

rezoluţiune sau reziliere şi de riscul contractului, având la bază principiul reciprocităţii şi
interdependenţei obligaţiilor din astfel de contracte. Conform acestui principiu, fiecare parte
contractantă are atât calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor faţă de cealaltă parte, iar
obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia ce revine cocontractantului.
 Natura juridică a excepției de neexecutare este aceea de mijloc de apărare prin care partea
căreia i se pretinde executarea propriilor obligaţii contractuale, îi poate pretinde celeilalte părţi
să-şi execute propriile obligaţii asumate prin convenţia sinalagmatică, obţinând astfel o
suspendare a efectelor prezentei obligaţii, până la momentul la care cealaltă parte îşi executa
propriile obligaţii. Una dintre condiţiile principale pentru invocarea excepției de neexecutare este
ca obligaţiile contractuale să izvorască dintr-unul şi acelaşi contract.

Ca atare, pârâta nu ar putea să invoce excepția de neexecutare pentru că reclamanta nu şi-a

respectat obligaţiile izvorâte dintr-o altă convenţie, după cum nici reclamanta nu poate să
paralizeze excepția de neexecutare invocată de pârâtă, prin afirmarea neîndeplinirii unor obligaţii
izvorâte dintr-o altă convenţie.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre
cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, reţinând că excepția de neexecutare a contractului nr.
...../.... de către reclamantă, excepţie invocată de pârâtă, ar fi fost răsturnată prin dovada
neîndeplinirii altor obligaţii asumate de către pârâtă printr-o convenţie anterioară nescrisă. Astfel
cum corect a reţinut prima instanţă de fond, obligaţia pârâtei de plată a contravalorii serviciilor
de pază a propriilor muncitori nu face obiectul contractului sinalagmatic nr. ...../..., pe care se
întemeiază prezenta acţiune, astfel încât neîndeplinirea de către pârâtă a acestor obligaţii nu
justifică nerespectarea obligaţiei reclamantei de a permite accesul pârâtei în incinta sa pentru
efectuarea lucrărilor de refacere a clădirii de către pârâtă, a căror nerespectare se invocă prin
prezentul demers judiciar (ÎCCJ, decizia 2413/2014, www.rolii.ro).

2. Excepția de neexecutare. Temeinicie

Excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) este definită ca fiind un mijloc
juridic de apărare, consecinţa directă a principiului interdependenţei obligaţiilor reciproce ale
părţilor în contractele sinalagmatice, în virtutea căruia oricare dintre părţile unui astfel de
contract poate refuza executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte
contractantă nu-şi execută ea însăşi ob ligaţia corelativă ce-i incumbă. Aceasta îşi produce
efectele specifice prin simpla opunere a sa , părţii care cere executarea contractului. Şi prin
această caracteristică se deosebeşte de rezoluţiunea contractului, care, de regulă, se pronunţă
de către instanţa de judecată.
Pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului este necesară îndeplinirea unor
condiţii, şi anume: a) obligaţiile părţilor să îşi aibă i zvorul în aceeaşi convenţie; b) să existe o
neexecutare a obligaţiilor totală sau parţială, dar semnificativă, din partea celeilalte părţi; c)
neexecutarea să nu fie din vina părţii care invocă excepția de neexecutare, prin fapta sa să fi
împiedicat partea să nu-şi execute obligaţiile, respectiv să nu se datoreze unei împrejurări ce
exclude vinovăţia; d) această neexecutare să fie imputabilă părţii care, la rândul ei, pretinde
executarea obligaţiei celeilalte părţi; e) obligaţiile să fie executate simultan sau obligaţiile
ambelor părţi să fie scadente la momentul invocării excepţiei, respectiv să nu existe termen
pentru executarea obligaţiilor. Nu este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere şi nici nu este
neces ară intervenţia instanţei.
Pentru a putea invoca excepția de neexecutare, obligaţiile trebuie să fie exigibile. Excepţia nu
poate fi opusă aceluia dintre contractanţi care beneficiază de un termen pentru executarea
obligaţiei sale. Excepția de neexecutare nu poate fi opusă de partea care, potrivit legii, voinţei
părţilor, uzanţelor sau după împrejurări, este obligată să-şi execute obligaţia înaintea celeilalte
părţi .
Excepția de neexecutare poate fi invocată, ca mijloc de apărare, şi în procesul prin care
reclamantul solicită obligarea pârâtului să îşi execute obligaţia asumată printr-un contract
sinalagmatic, fără ca reclamantul să îşi fi executat ori să fi oferit executarea propriei obligaţii.
Având în vedere principiul bunei-credinţe ce guvernează executarea obligaţiilor, în situaţia în care
obligaţia neexecutată nu este însemnată şi ţinând seama de împrejurările în care ar trebui
executată obligaţia, partea nu poate opune excepția de neexecutare a contractului cu privire la
propriile obligaţii. Excepția de neexecutare poate fi opusă tuturor persoanelor ale căror pretenţii
se întemeiază pe acel contract, fără a putea fi opusă însă acelor terţi care invocă un drept propriu,
distinct nă scut din contractul respectiv. Î ntrucât descind din acelaşi raport juridic, obligaţiile
reciproce sunt şi interdependente, în sensul că, dacă una dintre ele nu este adusă la îndeplinire,
cealaltă parte poate refuza în mod legitim realizarea propriei datorii, invocând excepția de
neexecutare.
Instanţa apreciază că pârâta, în mod justificat, a invocat excepția de neexecutare a
contractului şi a refuzat restituirea sumei solicitate de reclamantă, sumă ce a fost constituită cu
titlu de garanţie de bună execuţie deoarece reclamanta şi-a îndeplinit doar parţial obligaţia
stabilită prin contractul de subantrepriză, în sensul că aceastadin urmă nu a realizat montajul
structurii metalice în timpul perioadei agreate de beneficiar, condiţie cu care reclamanta a fost
de acord prin semnarea contractului de subantrepriză.
Având în vedere aceste considerente, instanţa constatând că mijlocul de apărare al pârâtei,
respectiv invocare excepției de neexecutare a contractului este întemeiat, va respinge cererea de
chemare în judecată formulată de către reclamantă ca fiind neîntemeiată (Judecătoria
Timișoara, sentința civilă 12393/2017, www.rolii.ro).

3. Rezoluțiunea judiciară. Condiții

Între reclamantă, în calitate de promitent vânzător, şi pârâtă, în calitate de promitent cumpărător

s-a încheiat promisiunea descrisă în motivarea cererii de chemare în judecată şi în legătură cu
care se cere rezoluțiunea. Condițiile rezoluțiunii rezultă din coroborarea art. 1549 şi următoarele
cu art. 1516 şi următoarele Cod civil.
Aşa cum rezultă din art. 1549 Cod civil, creditorul este singurul care poate avea iniţiativa
rezoluțiunii/rezilierii (cealaltă opţiune fiind executarea silită a obligaţiei).
În speţă, promitentul vânzător (reclamanta) a invocat faptul că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile
asumate, că promitentul cumpărător (pârâta) nu şi-ar fi îndeplinit două obligaţii asumate prin
contract.
O primă condiție a rezoluțiunii/rezilierii este cea privind neexecutarea fără justificare a obligaţiei
de către debitor.
Aşa cum rezultă din art. 1516 alin 2 punctul 2 Cod civil, rezoluțiunea/rezilierea poate fi cerută
numai când debitorul, fără justificare, nu-şi execută obligaţia. Art. 1548 Cod civil reglementează
o prezumţie relativă de culpă în sarcina debitorului contractual; cu alte cuvinte, culpa debitorului
unei obligaţii se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
Aşa cum rezultă din art.1555-1557 coroborat cu art. 1548 Cod civil, în vederea răsturnării
prezumţiei de culpă ce decurge din dovada neexecutării obligaţiei, debitorul trebuie să invoce şi
să dovedească existenţa unei cauze justificate de neexecutare, cum ar fi forţa majoră, cazul
fortuit, excepţia de neexecutare.
Potrivit principiului executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiei (art. 1516 alin 1 Cod civil),
prin ,,neexecutare” se înţelege: neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei; executarea cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei.
O a doua condiție -ce rezultă din art. 1517 coroborat cu art. 1516 alin 2 (sintagma ,,fără
justificare”), ambele din Codul civil - este aceea ca neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului.
A treia condiție (ce rezultă din art. 1551 Cod civil) este aceea ca neexecutarea să aibă o anumită
însemnătate sau gravitate.
Aşa cum se va arăta mai jos, există anumite situaţii (când se încheie un pact comisoriu) în care
instanţa nu are îndrituirea de a cerceta dacă este îndeplinită această condiție; în continuare
instanţa se va referi la situaţia în care nu s-a încheiat un pact comisoriu. Această a treia condiție
trasează limita dintre rezoluțiune şi un alt mijloc pus la îndemâna creditorului-reducerea
prestaţiei.
Aşa cum s-a arătat în practică şi în doctrină, pentru determinarea importanţei sau gravităţii
neexecutării, trebuie uzitat un criteriu mixt (obiectiv-subiectiv), de luare în considerare a
elementelor relative la natura contractului, valoarea obiectului derivat al contractului, felul
obligaţiei, atitudinea părţilor contractante, instanţa având o largă libertate de apreciere. Această
condiție nu este cerută întocmai în privinţa contractelor cu executare succesivă, întrucât,
conform art. 1551NCC, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică
însemnătate, însă are un caracter repetat; accentul se pune, aşadar, pe repetitivitatea
neexecutării, indiferent de gravitatea ei, legea lipsind părţile de posibilitatea convenirii acestei
condiții într-un sens contrar, prin considerarea ca nescrisă a unei eventuale clauze contrare.
O ultimă condiție se referă la punerea în întârziere a debitorului.
Aşa cum se va arăta mai jos, această condiție nu este necesară în cazul unor pacte comisorii; în
continuare instanţa se va referi la situaţia în care nu s-a încheiat un pact comisoriu.
Deşi dispoziţiile legale ce se referă la rezoluțiunea judiciară nu prevăd în mod expres condiția
punerii prealabile (formulării cererii de chemare în judecată) în întârziere, totuşi este de
necontestat că şi în acest caz este incident remediul termenului suplimentar de executare ,
reglementat de art. 1521 şi următoarele Cod civil ( termenul rezonabil pe care creditorul este
obligat să-l acorde debitorului ).
Astfel, art. 1516 Cod civil (care se referă la drepturile creditorului) prevede la alineatul 2 că,
pentru a putea fi exercitate drepturile creditorului, este necesar ca debitorul să fie în întârziere.
Art. 1521 Cod civil prevede că punerea în întârziere poate opera de drept sau la cererea
creditorului. Punctul 2 al alineatului 2 al art. 1516 Cod civil prevede că dreptul de a cere
rezoluțiunea este unul dintre drepturile creditorului-drepturi care, conform alineatului 2, se
exercită atunci când debitorul, fără justificare, nu îşi execută obligaţiile.
De asemenea, art. 1522 alin 5 Cod civil prevede că, dacă creditorul formulează o cerere de
chemare în judecată fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, atunci acesta din urmă
are dreptul de a executa obligaţia (vizată de cererea de chemare în judecată) într-un termen
rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată.Acest text de lege nu distinge în
privinţa tipurilor de cereri de chemare în judecată, iar normele în materie de rezoluțiune judiciară
conţin dispoziţii în privinţa pactelor comisorii, prevăzându-se că se poate renunţa în mod expres
la condiția punerii în intârziere-ceea ce înseamnă că regula este punerea în întârziere şi că de la
ea se poate deroga prin pactele comisorii (Judecătoria Târgoviște, sentința 2786/2018,
www.rolii.ro).

4. Rezoluțiunea de drept. Întârzierea de drept în executarea obligației civile

Potrivit convenţiei dintre părţi, în cazul în care cumpărătorii nu vor achita 3 rate consecutive,
vânzătorul va cere rezoluțiunea contractului, rezoluțiune ce nu va fi subordonată punerii în
întârziere, deoarece părţile au convenit ca ea să rezulte din simplul fapt al neexecutării,
vânzătorul astfel, va reţine în totalitate sumele încasate până în acel moment, cu respectarea
prevederilor art. 1757 C.civ..
De asemenea, potrivit Contractului, transmiterea proprietăţii cu toate atributele sale şi
predarea imobilelor terenuri împreună cu tot ce este necesar pentru exercitarea liberă şi
neîngrădită a posesiei, s-a realizat la data perfectării contractului, respectiv la data de 11.09.2013.
 În drept, potrivit art. 1549 C.civ., dacă nu cere executare a silită a obligaţiilor contractuale,
creditorul are dreptul la rezoluțiunea contractului precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1553 C.civ., pactul comisoriu produce efecte dacă prevede,
în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea de drept a contractului, iar
potrivit alin. (2), în acest caz, rezoluțiunea este subordonată pun erii în întârziere a debitorului, f
ără de cazul în car e s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării, iar potrivit alin.
(3), punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care
pactul comisoriu operează.
Condițiile rezoluțiunii judiciare astfel cum rezultă din textele legale citate vizează aşadar
o neexecutare însemnată a unei obligaţii contractuale şi condiția formală ca, în prealabil,
debitorului să i se fi acordat un termen suplimentar de executare, nefiind incidentă niciuna dintre
ipotezele unei puneri de drept în întârziere reglementate de art. 1523 C.civ..
În cauza de faţă, potrivit înţelegerii părţilor, în cazul rezoluțiunii pentru neachitarea a 3 rate
consecutive, vânzătorul va reţine în totalitate sumele încasate până în acel moment, cu
respectarea prevederilor art. 1757 alin. (2) C.civ. care prevede că, în cazul în care cumpărătorii nu
vor achita 3 rate consecutive, vânzătorul va cere rezoluțiunea contractului, rezoluțiune ce nu va
fi subordonată punerii în întârziere, deoarece părţile au convenit ca ea să rezulte din simplul fapt
al neexecutării, vânzătorul astfel, va reţine în totalitate sumele încasate până în acel moment, cu
respectarea prevederilor art. 1757 C.civ..
Aplicând aceste dispoziţii în cauza de faţă, instanţa constată că părţile au prevăzut o c l
auză rezolutorie, respectiv un pact comisoriu, prin care au stabilit în prealabil care neexecutare
contractuală poate să atragă rezoluțiunea contractului. Astfel, potrivit principiului libertăţii
contractuale, părţile au prevăzut că neplata a 3 rate consecutive atrage rezoluțiunea de drept a
contractului. Din analiza înscrisurilor depuse la dosar şi având în vedere şi recunoaşterile pârâtei
din cuprinsul întâmpinării, rezultă că au fost plătite doar 5 rate dintre cele 100 stabilite potrivit
scadenţarului, ultima rată fiind achitată în data de 12.02.2014. În consecinţă, instanţa apreciază
că neexecutarea obligaţiilor are o gravitatea suficientă pentru a atrage rezoluțiunea contractului
dintre părţi. Totodată, instanţa ia act că părţile au convenit ca rezoluțiunea în caz de neexecutare
să nu fie condiţionată de o prealabilă punere în întârziere a cumpărătorilor. Pe de altă parte,
acordarea unui termen pentru executarea obligaţiei nici nu s-ar justifica în cauză, întrucât pârâta
s-a arătat de acord cu rezoluțiunea contractului, fiind în imposibilitate de achitare în continuare
a ratelor.
Faţă de aceste considerente, instanţa va admite capătul de cerere principal şi va dispune
rezoluțiunea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 624 din 11.09.2013 la BNP
BALAICAN G_______, pentru neexecutarea de către cumpărători a obligaţiei de plată a ratelor de
preţ.
 În ceea ce priveşte capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară,
instanţa reţine că, potrivit art. 1554 C.civ., contractul desfiinţat prin rezoluțiune se consideră că
nu a fost niciodată încheiat, iar dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută în
acest caz să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.
În contractul a cărui rezoluțiune se solicită, părţile au stabilit că, în cazul rezoluțiunii
pentru neachitarea a 3 rate consecutive, vânzătorul va reţine în totalitate sumele încasate până
în acel moment, cu respectarea prevederilor art. 1757 alin. (2) C.civ. care prevede că, atunci când
s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de către
vânzător, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume.
În consecinţă, prin această clauză contractuală, părţile au stabilit de fapt o clauză penală
în sensul dispoziţiilor art. 1538 C.civ., pentru stabilirea întinderii prejudiciului suferit de către
vânzător ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată a ratelor (Judecătoria Constanța, sentința
1089/2016).

5. Rezilere. Reducerea prestațiilor

Pârâta, în calitate de arendaş, a apreciat că şi-a îndeplinit atât obligaţia de a întrebuinţa terenul
ca un bun proprietar, cât şi obligaţia de plată a arendei – chiar dacă cu întârziere, astfel cum se
va dovedi, în mod nemijlocit, în faţa instanţei.
În ipoteza unei neexecutări de mică însemnătate, creditorul are dreptul, potrivit art. 1551 al.2
Cod civil „la reducerea proporţională a prestației sale dacă, după împrejurări, aceasta este
posibilă” „iar dacă reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la
daune-interese” ( alin.3).
Legat de neplata arendei la timp, reclamant ul avea posi bilitatea punerii în executare silită a
contractului de arenda. Potrivit dispoziţiilor art.1845Cod civil, „Contractele de arendare încheiate
în forma autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie în condiţiile legii titluri
executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract”. Aşadar,
legiuitorul exclude din sfera motivelor de reziliere a contractului de arendare plata cu întârziere
a dreptului la arendă, instituind pentru arendator calea executării silite pentru valorificarea
dreptului său la arendă.
În drept, pârâta a invocat disp. art. 205 Cod pr. civilă. În dovedirea cererii a solicitat proba cu
înscrisuri şi proba cu interogatoriul reclamant ului .
În data de 18 .06.2018, reclamant ul a înaintat la d osarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care
a reiterat susţinerile formulate în cuprinsul cererii introductive, arătând că arenda nu trebuie
plătită neapărat din subvenţie, cât timp pârâta cultivă terenul şi face culturi agricole de pe acesta
anual .
Su b aspect probatoriu, instanţa a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri, fiind respinsă ca
neutilă, proba cu interogatoriul reclamant ului , solicitată de către pârâtă.
Din analiza şi probelor administrate în cauză, instanţa a reţinut următoarea stare de fapt: La data
de 24 .0 6 .2014, reclamant ul M______ F____ a încheiat cu pârâta contractul de arendare
înregistrat la Consilul Local al ____________________. 172 , având ca obiect darea în arendă a
suprafeţei de 1, 7350 ha teren arabil aflat în raza ___________________________.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 din contractul semnat de părţi, nivelul arendei a fost stabilit la 20% din
producţia realizată pe suprafaţa de teren arendată, plata arendei în natură urma a se face imediat
după recoltarea ultimei culturi, dar nu mai târziu de 45 zile, iar plata arendei în bani urma a se
face în cel mult 45 zile de la recoltarea ultimei culturi. Plata în bani urma a se face direct la sediul
arendaşului sau, la cerere, prin mandat poştal la adresa arendatorului.
Reclamant ul şi-a îndeplinit obligaţia stipulată în art. 6 din contract, respectiv a predat arendaşului
suprafaţa de 1, 7350 ha teren arabil, însă pârâta nu a făcut dovada că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile
ce-i reveneau, respectiv plata arendei pentru anii agricoli 2014-2017 .
În drept, potrivit prevederilor art. 1817Cod civil, atunci când, fără justificare una dintre părţile
contractului de locaţiune nu îşi îndeplineşte obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte
are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune interese, dacă este cazul, potrivit legii.
Totodată conform art. 1516 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la
timp a obligaţiei. Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în
întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se
cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă
obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea
propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de
lege pentru realizarea dreptului său.
Potrivit art. 1551 alin. 1 Cod civil, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are
dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter
repetat.
Din analiza acestor dispoziţii legale se desprind condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se
dispune rezilierea contractului de arendare, respectiv: să existe o neexecutare, chiar şi parţială,
dar suficient de importantă a obligaţiei asumate de către partea adversă, neexecutarea să fie
imputabilă debitorului, debitorul să fi fost pus în întârziere. Se reţine că în ceea ce priveşte
condiţia privind neexecutarea contractului cu executare succesivă, aceasta este îndeplinită şi în
cazul în care neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.
Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută, se constată că sunt îndeplinite
condiţiile necesare pentru a se dispune rezilierea contractului de arendare.
Astfel, pârâta nu a executat obligaţia de plată a arendei aferentă anilor agricoli 2014-2017.
De asemenea, se reţine şi faptul că neexecutarea îi este imputabilă pârâtei, aceasta nefăcând
dovada existenţei unor motive imputabile reclamant ului care să justifice neplata arendei, deşi îi
revenea sarcina probei.
În cauză este îndeplinită şi condiţia privind punerea în întârziere a pârâtei, care este de drept pusă
în întârziere, faţă de dispoziţiile art. 1523 alin. 2 lit. d Cod civil, potrivit căruia debitorul este de
drept în întârziere, când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, cum este situaţia pârâtei în cauza de faţă.
Pentru toate aceste considerente instanţa va admite cererea formulată de reclamant ul M______
F____ în contradictoriu cu pârâta S.C. C________ S.A, va dispune rezilierea contractului de
arendare încheiat între părţi şi înregistrat la Consilul Local al ____________________. 172 din 02
.07.2014 , urmând ca pârâta să lase în deplină proprietate şi să restituie reclamantului terenul
arendat în suprafaţă de 1, 7350 ha , situat în raza ___________________________ (Judecătoria
Vaslui, sentința 2112/2018, www.rolii.ro).

6. Rezoluțiune judiciară. Rezoluțiune unilaterală

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 24.02.2017, reclamanta

_________________., în contradictoriu cu pârâta S.C. T__ O_____ D_____ B____ S.R.L., a solicitat
rezoluțiunea contractului de servicii asistenţă tehnică/proiect management nr.
14/PM/01.11.2013 încheiat între părţi şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 558.000 lei,
achitată de reclamantă în baza contractului menţionat anterior, ca urmare a intervenirii
rezoluțiunii şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente începând cu data introducerii
acţiunii, cu cheltuieli de judecată, reclamanta susţinând faptul că, pârâta nu şi-a îndeplinit
obligaţiile contractuale, situaţie ce a determinat, pe de o parte, găsirea în mod unilateral a unor
soluţii la problemele tehnice ivite, iar, pe de altă parte, întârzierea finalizării lucrărilor.
În primul rând, se impune precizarea faptului că, instanţa de apel va analiza soluţia de
respingere a acţiunii doar prin prisma rezoluțiunii judiciare solicitată de reclamantă, înlăturând
susţinerea acesteia, potrivit căreia, în lipsa unei negocieri, în speţă operează şi rezoluțiunea
unilaterală consemnată în declaraţia din data de 25.01.2017, întrucât, prima instanţă a fost
învestită în mod clar, fără echivoc, cu rezoluțiunea contractului încheiat între părţi, judecătorul
fondului reţinând în mod corect că, încetarea contractului în luna decembrie 2014 nu poate fi
urmată de o constatare a desfiinţării sale unilaterale prin rezoluțiune după aproximativ 2 ani de
zile.
Astfel, potrivit contractului de servicii asistenţă tehnică/project management nr.
14/PM/1.11.2013, obiectul actului b ilateral consta în acordarea de servicii de asistenţă
tehnică/project management pentru lucrările de amenajare executate de către Beneficiar şi
indicate Prestatorului, durata contractului fiind stipulată în art. 3, conform căruia, „contractul
___________________ data semnării şi este valabil pe o perioadă de 2 luni, termen estimat de
finalizare a lucrărilor de către Beneficiar.”
Totodată, în art. 9 din contract se prevede că „în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către una
dintre părţi în termenele stabilite, contractul poate fi reziliat unilateral prin notificare scrisă cu un
preaviz de 15 zile lucrătoare. Rezilierea în acest mod a contractului nu reprezintă anularea
obligaţiilor financiare scadente între părţi pentru serviciile prestate până în momentul rezilierii”.
De principiu, rezoluțiunea judiciară se circumscrie neîndeplinirii în mod culpabil a unei
obligaţii stipulată într-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu şi reprezintă o sancţiunea
ce se aplică unui contract în curs de executare, or, în speţă, la data investirii instanţei – 24.02.2017
- termenul de 8 luni convenit de părţi pentru valabilitatea contractului încheiat la data de
1.11.2013 era cu mult depăşit, reclamanta apelantă nefăcând dovada prelungirii acestui termen
prin încheierea unor acte adiţionale ulterioare.
Nu poate fi reţinută critica apelantei, în sensul că, acest contract „ar fi putut înceta doar prin
executare sau acordul părţilor şi nu prin împlinirea termenului” , întrucât, pe de o parte, aşa cum
am arătat, termenul de 8 luni a fost stabilit de ambele părţi printr-o estimare convenţională, or,
potrivit disp. art. 1270 pct. 1 din Codul civil, „contractul valabil încheiat are putere de lege între
părţile contractante”, iar, pe de altă parte, lucrările efectuate de reclamanta-apelantă au fost
finalizate la data de 22.12.2014 - fapt consemnat de aceasta în declaraţia de apel, fiind lipsită de
relevanţă, în contextul împlinirii termenului convenit, susţinerea potrivit căreia, intimata nu şi-ar
fi îndeplinit obligaţiile contractuale.
De altfel, Curtea constată că alegaţiile reclamantei-apelante, referitoare la neexecutarea de către
intimată a obligaţiilor contractuale sunt contrare acţiunilor acesteia, în sensul că, după achitarea
preţului contractului, în sumă de 558.000 lei, la data de 24.01.2014, reclamanta a efectuat o plată
suplimentară în valoare de 60.000 lei la data de 3.06.2014 (fila 193 dosar fond), după aproximativ
6 luni de zile de la data încheierii contractului, situaţie care, în opinia instanţei de apel, infirmă
aspectele reclamate.
De asemenea, până la finalizarea lucrărilor, reclamanta-apelantă nu a comunicat intimatei
notificare de punere în întârziere privind neexecutarea totală/parţială a obligaţiilor asumate prin
contract, această atitudine întărind convingerea instanţei asupra faptului că, în situaţia în care nu
există o dovadă certă, elocventă, a neîndeplinirii culpabile a obligaţiei contractuale nu operează
rezoluțiunea judiciară, cu atât mai mult cu cât, această solicitare a fost formulată după o perioadă
relativ mare de la împlinirea termenului convenit de părţi, timp în care, între acestea au mai
existat şi alte colaborări, aspect recunoscut de reclamantă în cuprinsul interogatoriului (fila 183
dosar fond).
În ceea ce priveşte motivul de apel vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate
pârâtei, Curtea constată că, în raport de complexitatea cauzei, asigurarea reprezentării acesteia
la termenele de judecată în prima instanţă de către apărătorul convenţional şi munca prestată
de acesta pentru apărarea drepturilor şi intereselor pârâtei, aceste cheltuieli nu au valoare
disproporţionată.
În considerarea celor reţinute, apreciind că motivele invocate de apelantă nu au forţa
juridică necesară schimbării sentinţei atacate, Curtea, în baza art. 480 alin. 1 C. pr. civ., va
respinge apelul reclamantei, ca nefondat, constatând că soluţia atacată este legală şi temeinică
(Curtea de Apel Suceava, Decizie 311/2018, www.rolii.ro).

7. Rezoluțiune. Reducerea prestațiilor

Legiuitorul stabileşte condiții exprese pentru a opera rezoluțiunea. Rezoluţiunea poate fi

dispusă de instanţa, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptăţită (această din urmă situaţie este incidentă în cazul inserării unor pacte comisorii). De
asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluțiunea
poate opera de plin drept. Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este
de mică însemnătate.
Rezultă aşadar că, în situaţia în care partea care şi-a executat sau este gata să îşi execute
propriile obligaţii, după ce a pus în întârziere cealaltă parte, reuşeşte să probeze existenţa unei
neexecutări a unei obligaţii principale, generată de culpa celeilalte părţi, aceasta poate solicita
instanţei să dispună desfiinţarea retroactivă a actului. Neexecutarea nu trebuie să fie rezultatul
culpei proprii.
Contractul desfiinţat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin
lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi
prestațiile primite. Aşadar, pentru a fi admisibilă rezoluțiunea se cer a fi îndeplinite următoarele
condiții: a) să existe o neexecutare, chiar şi parţială, dar suficient de importantă, a obligaţiei
asumate de cealaltă parte a contractului sinalagmatic. b)neexecutarea să fi fost imputabilă părţii
care nu şi-a îndeplinit obligaţia. În cazul în care neexecutarea s-a datorat unei cauze fortuite,
independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluțiunii, ci aceea a riscului
contractului. c)debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condițiile prevăzute
de lege.
Analizând aceste condiții, instanţa reţine că, deşi reclamanta a achitat integral preţul
imobilului, obiect al promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, iar termenul pentru care a fost
amânată încheierea contractului de vânzare în formă autentică a expirat, pârâta nu şi-a îndeplinit
obligaţia de a se prezenta la notar pentru a încheia contractul. Mai mult, din contractul de vânzare
cumpărare autentificat sub nr. 1110/21.12.2006 de BNP A____ G_______, coroborat cu
concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul tehnic judiciar H________
G______ (fila 124), rezultă că pârâta a înstrăinat prin act autentic aceeaşi suprafaţă de 1000 mp
către cumpărătorul P_______ P_________.
 Nu se pune problema reducerii prestațiilor, în baza dispoziţiilor art. 1551 alin. 1 Cod civil, în
contextul în care în prezent proprietar al acestei suprafeţe de teren este P_______ P_________.
Deşi pârâta a susţinut că preţul contractului a fost stabilit la 5000 lei, instanţa reţine că nu –sau
făcut dovezi în acest sens.
Faţă de cele reţinute, instanţa dispune rezoluțiunea promisiunii bilaterale de
vânzarecumpărare nr. 325, autentificată prin încheierea nr. …. din 11 februarie 2013 de către BNP
A____ G_______ privind terenul în suprafaţă de 1000 mp, situat în intravilanul localităţii Ungheni,
judeţul Iaşi (Judecătoria Iași, sentința 3834/2016, www.rolii.ro).

8. Riscul contractual. Bunuri determinate generic

Aşadar instituţia invocată de reclamantă în motivarea în drept a cererii şi anume

imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor, reglementată de art. 1634alin.
(3) Cod civil, nu se aplică în cazul său, dispoziţiile noului cod civil se aplică actelor şi faptelor
juridice încheiate după intrarea în vigoare a codului civil, adică după 1 octombrie 2011.
Dispoziţiile art.1634 al. 3 Noul cod civil reglementează suportarea riscului contractual în
situaţia unei imposibilităţi temporare de executare a obligaţiilor: ,,Atunci când imposibilitatea
este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în
funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.”
Aceeaşi situaţie este reglementată şi de dispoziţiile art. 1557 al. 2 Noul cod civil: ,,Dacă
imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea
propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din
materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător”.
Obiectul obligaţiei poate să îl constituie orice prestaţie, cu excepţia aceleia care are ca obiect
bunuri de gen în acest caz, debitorul nu va putea invoca imposibilitatea fortuită de executare,
deoarece genera non pereunt, aşa cum dispun prevederile art. 1634 alin. 6 Noul cod civil ,,Dacă
obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de
executare”.
Aşadar, reclamanta nu poate invoca situaţia imposibilităţii fortuite de executare a
contractului, obligaţia sa având ca obiect bunuri de gen, motiv pentru care, acţiunea a fost
respinsă, ca neîntemeiată (Tribunalul Vaslui, Decizia 465/2016, www.rolii.ro).

FAPTELE JURIDICE ILICITE- IZVOR DE OBLIGAȚII RĂSPUNDEREA CIVILĂ

DELICTUALĂ
Noțiune Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă constă într-un raport
de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare
prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege,
prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Faptul juridic ilicit presupune conduita unei persoane care poate consta
într-o acțiune sau într-o inacțiune ce are drept rezultat încălcarea unui
drept subiectiv sau al unui interes legitim al unei persoane. După cum vom
vedea, fapta ilicită reprezintă une dintre condițiile esențiale ale angajării
răspunderii civile delictuale.

Natură juridică Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă cu caracter reparator, ce

se aplică nu atât în privinţa persoanei care a săvârşit fapta ilicită
cauzatoare de prejudiciu, cât în considerarea patrimoniului său.
Domeniu de răspunderea civilă delictuală se angajează în situaţia în care unei
aplicare persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită
extracontractuală.
Formele Codul Civil reglementează trei categorii de răspundere civilă delictuală:
răspunderii civile răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia,
delictuale. răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale şi prin ruina
Enunțare, scurte edificului.
precizări a) Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o formă
de răspundere subiectivă, direct și este instituită de art. 1357 Cod civil,
care consacră principiul de drept comun potrivit căruia o persoană este
chemată să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie.
b) Răspunderea pentru fapta altuia este o răspundere
complementară, indirectă, care se adaugă răspunderii pentru fapta
proprie şi priveşte categorii de persoane aflate în relaţii speciale cu autorul
faptei ilicite. În acest sens, Codul civil prevede două cazuri de răspundere
pentru fapta altuia :
• răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție
judecătorească (art. 1372 Codul civil);
• răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor (art. 1373 Codul civil);
c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi
ruina edificiului constituie o categorie a răspunderii pentru prejudiciile
produse altfel decât printr-o faptă a omului :
 • răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376
Cod civil);
• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art.
1375 Cod civil);
• răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat prin
ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).
În aceste situaţii, neputându-se dovedi că la originea pagubei e fapta unei
anumite persoane, victima s-ar găsi în ipoteza de a nu putea deţine
repararea pagubei, astfel încât legea civilă a instituit răspunderea pentru
lucruri, animale şi ruina edificiului. Cu toate acestea, nu ne găsim în
prezenţa unei răspunderi indirecte, ci dimpotrivă este vorba de o
răspundere directă a celui care are paza juridică a lucrului, animalului sau
este proprietarul edificiului ce a cauzat paguba.
Delimitare de - Răspunderea delictuală constituie dreptul comun în materie, iar
răspunderea răspunderea contractuală are un caracter derogator, cu consecinţa că ori
contractuală de câte ori nu suntem în prezenţa răspunderii contractuale, se vor aplica
normele ce guvernează răspunderea delictuală.
- Între răspunderea contractuală și cea delictuală se impune
precizarea diferențelor de regim juridic, aceste diferențe intervenind sub
3 aspecte: fapta generatoare de răspundere, consecințele răspunderii și
aplicarea răspunderii.
- Regimurile juridice distincte ale celor două forme de răspundere
ne permit să apreciem asupra comparației dintre culpa delictuală și
neexecutarea contractuală, dar și asupra admisibilității sau
inadmisibilității cumulului celor două forme de răspundere.
- Specificul neexecutării contractului în comparație cu culpa
delictuală constă în aceea că o culpă delictuală se caracterizează prin
încălcarea unei norme de conduită, în timp ce neexecutarea obligației
contractuale nu necesită o astfel de constatare. Obligația contractuală
reprezintă de fapt interesele părților contractante, astfel încât nu se are în
vedere o regulă de conduită, o normă de comportament.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE

Noțiune. - Cel care cauzează altuia un prejudiciu prin săvârșirea cu vinovăție
Reglementare a unei fapte ilicite, este obligat să îl repare.
- Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată de
dispozițiile art. 1357 și urm. Cod civil.
Condițiile Din reglementarea legală se desprind condițiile care trebuie îndeplinite
necesare angajării pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ca formă de răspundere
răspunderii subiectivă, directă, întemeiată pe vinovăție.
Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie analizate
condițiile esențiale referitoare la:
- fapta ilicită;
- prejudiciu;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; -
vinovăția autorului faptei ilicite.
După cum vom vedea la analiza celorlalte forme de răspundere, fiind
forme de răspundere obiectivă, condiția vinovăției nu mai reprezintă o
condiție esențială, însă formele de răspundere obiectivă presupun alte
condiții specifice cerute pentru angajarea răspunderii.
Fapta ilicită. Fapta ilicită reprezintă acţiunea sau inacţiunea care are drept rezultat
Noțiune încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale persoanei.
După cum rezultă din definiția faptei ilicite, rezultă că faptele ilicite pot fi
comisive sau omisive.
Faptele comisive presupun săvârşirea unor fapte prohibite de lege (spre
exemplu: intrarea prin efracție în casa altei persoane și sustragerea unor
bunuri).
Faptele omisive presupun neîndeplinirea unei activităţi sau neluarea unei
măsuri impuse de lege (neacordarea de către personalul medical a
asistenţei medicale unui bolnav).
Cauze care Există posibilitatea ca săvârșirea unei fapte să cauzeze altuia un prejudiciu
înlătură dar, cu toate acestea, caracterul ilicit al faptei să fie înlăturat. DIspozițiile
caracterul ilicit al Codului civil a stabilit anumite cause care, odată intervenite, în condițiile
faptei. Enunțare stabilite de lege, să conducă la înlăturarea caracterului ilicit al faptei. Se
pune întrebarea în privința acestor cause dacă ele înlătură însăși
răspunderea civilă delictuală sau dacă înlătură doar o condiție în lipsa
căreia răspunderea nu poate fi angajată.
Astfel, în accepțiunea dispozițiilor Codului civil, reprezintă cause care
înlătură caracterul ilicit al faptei:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- îndeplinirea unei activități impuse sau premise de lege sau
ordinul superiorului;
- divulgarea secretului comercial;
- exercitarea normală a unui drept subiectiv;

- consimțământul victimei.
Legitima apărare În materia răspunderii civile delictuale, nu datorează despăgubire cel care,
fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. Cu toate
acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și echitabile
cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări
(art. 1360 Cod civil). Legislația civilă nu cuprinde o definiție a legitimei
apărări, însă pentru a analiza incidența acestei cauze de înlăturare a
caracterului ilicit al faptei, trebuie analizate dispozițiile Codului penal care
reglementează legitima apărare ca și cauză justificativă. Potrivit art. 19
Cod penal, „(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită
în legitimă apărare. (2) Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune
în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general,
dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului. (3) Se prezumă a
fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru
a respinge pătrunderea unei persoane într‑o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă,
viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul
nopţii”. Pornind de la dispozițiile Codului penal, se desprind condițiile care
trebuie avute în vedere pentru a stabili dacă legitima apărare conduce sau
nu la caracterul ilicit al faptei.
a) atacul la care se reacţionează trebuie să fie:
- material, adică fizic, real (nu poate fi considerat material atacul
verbal, scris sau închipuit ori teama de un eventual atac);
- direct, să ameninţe nemijlocit obiectul asupra căruia este
îndreptat (nu este un atac direct dacă între agresor şi victimă
se află interpus un obstacol material);
- imediat, respectiv pericolul pe care îl produce să se fi ivit deja
(pericol actual) ori să fie pe punctul de a se produce (pericol
iminent);
- să fie injust, atacatorul să nu aibă un temei legal care să-i
justifice atacul (apărarea împotriva unei fapte legale nu este
legitimă);
b) fapta să se producă între momentul în care atacul a
devenit iminent şi până la momentul epuizării. După acest moment fapta
nu mai e săvârşită în legitimă apărare;
c) atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a
drepturilor
acesteia ori împotriva unui interes obştesc (public);
 d) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui
atacat ori interesul obştesc;
e) apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul.
- Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, caracterul ilicit al faptei va fi
înlăturat, astfel încât autorul faptei ilicite nu va datora despăbugiri.
- Cu toate acestea, dacă apărarea nu este proporțională cu
gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul, suntem
în prezența depășirii limitelor legitimei apărări, caz în care devin aplicabile
dispozițiile art. 1360 alin. (2) Cod civil potrivit cu care cel care săvârșește o
infracțiune cu depășirea limitelor legitimei apărări datorează o
indemnizație adecvată și echitabilă.
Efectele legitimei apărări
În materia răspunderii civile delictuale, legitima apărare înlătură
caracterul ilicit al faptei, excluzând răspunderea civilă delictuală. Trebuie
reținută ipoteza reglementată de art. 1360 alin. (2) Cod civil potrivit cu
care dacă se depășesc limitele legitimei apărări, desi răspunderea este
înlăturată, totuși autorul faptei va fi obligat la plata unei indemnizații,
indemnizație pe care o apreciem ca excedând răspunderii civile delictuale
deoarece aceasta trebuie să fie adecvată și echitabilă, deci are la bază
principiul echității și nu principiile aplicabile răspunderii delictuale.
Starea de - Codul civil stabilește în materia analizată faptul că, cel care, aflat în
necesitate stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se
apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau un pericol iminent
este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile
îmbogățirii fără justă cauză (art. 1361 Cod civil).
- Nici în materia stării de necesitate dispozițiile Codului civil nu au
dat o definiție legală a acestei cause care înlătură caracterul ilicit al faptei.
Pentru o analiză a prevederilor legale, trebuie analizate prevederile art. 20
Cod penal, potrivit cu care „(1) Este justificată fapta prevăzută de legea
penală săvârşită în stare de necesitate. (2) Este în stare de necesitate
persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi
care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane
sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât
cele care s‑ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.
- Astfel, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie,
incidența stării de necesitate poate conduce la înlăturarea caracterului
ilicit al faptei, însă prejudicial cauzat va trebui reparat având în vedere
regulile aplicabile faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză. - În
același sens sunt și dispozițiile art. 1362 Cod civil care reglementează
obligația terțului de reparare a prejudiciului în cazul în care fapta
păgubitoare a fost săvârșită în interesul unei terțe persoane. Într-o atare
situație, cel care a suferit un prejudiciu se va putea îndrepta împotriva
terțului, dar tot pentru îmbogățire fără justă cauză, iar nu pe tărâm
delictual.
Pentru a se reține incidența stării de necesitate, este necesară îndeplinirea
anumitor condiții referitoare la anumite aspecte, după cum urmează: -
prin săvârșirea faptei, s-a urmărit salvarea unor valori sociale de la un
pericol: viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau un bun important al
autorului faptei ori al altuia, sau un interes obştesc;
- pericolul să fie iminent şi grav;
- pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, incidența stării de necesitate produce
următoarele efecte:
Dacă starea de necesitate este aplicabilă, răspunderea civilă delictuală
este înlăturată, persoana care a cauzat fapta urmând să fie obligată la
repararea prejudiciului în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, iar nu în
temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Divulgarea - O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul
secretului cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost
comercial impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranța publică
(art. 1363 Cod civil).
- această cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei poate interveni
în momentul în care, cu ocazia derulării unor relații comerciale, părțile
sunt ținute la respectarea anumitor clauze de confidențialitate. În măsura
în care clauzele de confidențialitate sunt încălcate, cel care divulge
secretul comercial este pasibil de răspundere. Cu toate acestea, potrivit
dispozițiilor legale mai sus invocate, în cazul în care divulgarea s-a făcut
din cauza unor motive care vizau sănătatea sau siguranța publică, adică
pentru motive mai presus de interesul părților care au instituit clauza de
confidențialitate.
- De principiu, instituirea unei clauze de confidențialitate este
prevăzută într-un contract, iar în caz de încălcare se angajează
răspunderea contractuală a autorului divulgării secretului. Cu toate
acestea, este posibil ca și în sferă extracontractuală să se ia cunoștință
despre informații

confidențiale, aceasta fiind în opinia noastră ipoteza la care s-a oprit

legiuitorul prin reglementarea acestei cauze de înlăturare a răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie.
Îndeplinirea unei - Fapta săvârşită în condiţiile premise sau impuse de lege sau în
activități permise îndeplinirea unui ordin de serviciu nu are caracter ilicit şi nu va angaja
ori impuse de răspunderea autorului. Aceasta se justifică prin aceea că vătămarea
lege sau ordinul bunurilor sau atingerea adusă unor drepturi personal nepatrimoniale sunt
superiorului săvârşite cu scopul fie de a preîntâmpina pericole mai grave ce ar
ameninţa aceste bunuri sau persoane, fie pentru a duce la îndeplinire
sarcini revenind unei persoane. În acelaşi timp, permisiunea unei activităţi
acordată de lege şi ordinul superiorului nu pot fi înţelese ca fiind în
contradicţie cu normele răspunderii civile.
- Art. 1364 Cod civil stabilește faptul că această cauză nu îl va
exonera pe autor de răspundere în cazul în care acesta își putea da seama
de caracterul ilicit al faptei săvârșite în împrejurările date.
- Efecte: Fapta săvârşită în aceste circumstanţe, deşi producătoare
de prejudicii, nu va avea un caracter ilicit şi nu va angaja răspunderea
civilă, cu excepția prevăzută de art. 1364 Codul civil, respectiv cazul în care
autorul realizează faptul că fapta săvârșită este ilicită.
Exercitarea - Prin natura sa, dreptul subiectiv asigură titularului său o sferă de acţiune,
normală a unui în limitele căreia nu poate fi considerat răspunzător. Astfel, nu se va angaja
drept răspunderea, dacă dreptul este exercitat potrivit scopului economic şi
social recunoscut de lege, deci în limitele exerciţiului normal al dreptului.
- În măsura în care dreptul este deturnat de la scopul pentru care a fost
recunoscut, fiind exercitat cu rea-credinţă sau prin depăşirea limitelor
juridice, exerciţiul devine abuziv. Prin abuzul de drept se intră în sfera
ilicitului, în condițiile art. 1353 Cod civil, teza finală. Dacă prin această
conduită abuzivă se cauzează altuia un prejudiciu, autorul ei este obligat
să o repare, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală.

Consimțământul Clauza de nerăspundere juridică este o veritabilă convenţie, încheiată

victimei. Clauza anterior între autorul faptei şi cel prejudiciat, prin care autorul este scutit
de nerăspundere de obligaţia reparării unui eventual prejudiciu ce s-ar produce în urma
săvârşirii faptei.
Consimţământul victimei, pentru a fi exonerator de răspundere trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
-să fie dat anterior săvârşirii faptei. Nu are caracterul unei clauze de
nerăspundere acordul dat de victimă, după producerea pagubei, prin care
renunţă la despăgubirea datorată autorului faptei;

-victima îşi dă consimţământul nu la producerea prejudiciului, ci la

săvârşirea unei fapte, care are potenţialul producerii unei pagube,
asumându-şi riscul prejudiciului.
- Această cauză de nerăspundere nu va produce efecte în cazul în care
autorul acționează cu intenție sau culpă gravă (art. 1355 alin. (1) din Codul
civil), cauza operând doar când autorul acționează din neglijență sau cu
imprudență (art. 1355 alin. (2) Cod civil). Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu va putea fi înlăturată
ori diminuată prin clauza de nerăspundere, ci doar în condițiile legii,
conform art. 1355 alin. (3) Cod civil. Dacă victima acceptă riscul producerii
unui prejudiciu, nu înseamnă că aceasta renunță la dreptul de a obține
plata unor despăgubiri (art. 1355 alin.(4) Cod civil).
Efecte. Clauza de nerăspundere este valabilă dacă fapta cauzatoare de
prejudiciu a fost săvârşită cu imprudență sau din neglijență de către autor.
În schimb, clauza este nulă, angajând răspunderea delictuală dacă fapta
prejudiciabilă a fost cauzată cu intenţie sau din culpă gravă.
Prejudiciul. - Fiind o condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile
Noțiune, forme delictuale, în lipsa unui prejudiciu cauzat altei persoane, răspunderea
civilă nu poate fi angajată. În materia răspunderii civile delictuale,
prejudiciul reprezintă consecinţa dăunătoare, de natură patrimonială sau
nepatrimonială, a nerespectării drepturilor subiective şi a intereselor
legitime ale unei persoane, care, în conformitate cu legea civilă,
determină obligaţia de reparare din partea persoanei responsabile.
- După cum evaluarea bănească directă a prejudiciului este sau nu
posibilă, distingem între prejudiciu patrimonial și prejudiciu
nepatrimonial.
Prejudiciul - Prejudiciul material rezultă din atingerea unui interes patrimonial,
material putând fi evaluat în bani.
- Structură. Prejudiciul material cuprinde în structura sa două
elemente: pierderea suferită şi beneficiul nerealizat:
Pierderea suferită sau prejudiciul efectiv (damnum emergens) constă
întro diminuare a valorilor active ale patrimoniului. Paguba trebuie să fie
fizică, constând în pierderea efectivă, distrugerea sau stricarea unui bun
asupra căruia se exercită un drept subiectiv, ori care se afla numai în
detenţia celui păgubit.
Beneficiul nerealizat (lucrum cessans) constă în lipsirea activului
patrimonial de o sporire, creştere eventuală ce ar fi intervenit dacă nu se
săvârşea fapta ilicită. Prejudiciul patrimonial se poate înfăţişa sub forma

câştigului nerealizat în caz de lipsire a victimei de folosinţa unui lucru, în

situaţia pierderii totale sau parţiale a veniturilor din muncă.
Prejudiciul moral - În opoziţie cu prejudiciul material sau patrimonial, dauna poate fi
şi morală. Astfel, atingerea adusă intereselor personal-nepatrimoniale
poate da naştere unui prejudiciu susceptibil de a face obiectul
despăgubirii. Prejudiciul nepatrimonial se produce atunci când consecința
dăunătoare ce definește prejudiciul se produce asupra valorilor unei
persoane ce îi definesc personalitatea.
- Astfel, prejudiciul moral reprezintă consecinţa dăunătoare, de
natură nepatrimonială, a unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce
o vătămare drepturilor personale, fără conţinut economic, legate de
personalitatea umană.
- În privința reparării prejudiciului nepatrimonial, art. 1391 din
Codul civil reglementează expres repararea prejudiciului nepatrimonial,
dispozițiile legale fiind în sensul că ”în caz de vătămare a integrității
corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru
restrângerea posibilităților de viață familială sau socială”. De asemenea,
Codul prevede în același articol faptul că ”instanța judecătorească va
putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților,
fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei,
precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi
existența unui asemenea prejudiciu”.

Condiții necesare a) Prejudiciul să fie cert. Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât în
pentru repararea privinţa existenţei, cât şi în privinţa întinderii acestuia.
prejudiciului Sunt certe prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare.
- Prejudiciul actual este deja produs la data la care se pretinde
repararea lui.
- Prejudiciul viitor, deşi nu s-a produs, este sigur că se va produce în
viitor, fiind susceptibil de evaluare. Codul civil prevede în art. 1385 alin. (2)
faptul că ”se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor
dacă producerea lui este neîndoielnică”.
Prejudiciul eventual, a cărui producere în viitor este nesigură, nu este cert
şi nu poate justifica acordarea despăgubirilor.

b) Prejudiciul să nu fie reparat. În măsura în care prejudiciul a fost reparat,

răspunderea civilă încetează, iar victima nu mai poate pretinde obligarea
la plata de despăgubiri a făptuitorului, deoarece s-ar îmbogăţi fără justă
cauză. Astfel, răspunderea nu poate fi angajată dacă autorul faptei a
restituit bunul sustras, a înlocuit sau reparat bunul avariat, sau a pus la
dispoziţia persoanei vătămate mijloacele băneşti necesare restabilirii
situaţiei anterioare. De regulă, obligaţia de a repara prejudiciul cauzat
revine autorului faptei ilicite, însă există și situații în care o altă persoană
decât autorul faptei ilicite trebuie să despăgubească victim pentru
prejudiciul suferit. În cazul obligației unui terț la despăgubiri trebuie
distins între mai multe ipoteze:
- victima beneficiază de o pensie de la asigurările sociale de stat;
- victima primeşte despăgubiri de la o societate de asigurare. Se face
distincţie după cum persoana asigurată este victima sau autorul
prejudiciului;
- victima primeşte despăgubiri de la un terţ, ce nu avea obligaţia
legală de plată.
Soluțiile la aceste ipoteze diferă în funcție de ceea ce se acoperă de către
terț și care este intenția acestuia față de repararea prejudiciului cauzat de
autorul faptei ilicite.

c) Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau al

unui interes legitim.
Principiile a) Principiul reparării prejudiciului pe cale convențională
reparării În materia analizată, autorul și victima prejudiciului au posibilitatea să
prejudiciului determine pe cale convențională existența prejudiciului, întinderea
acestuia și modul în care prejudiciul va fi plătit.
b) Principiul reparării integrale a prejudiciului
- În virtutea acestui principiu, vor fi supuse reparației atât paguba
efectivă, câștigul nerealizat de victimă ca urmare a faptei ilicite, dar și
cheltuielile efectuate pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, astfel
cum prevede art. 1385 alin. (3) Cod civil.
- Dacă prin fapta ilicită a fost determinată și pierderea șansei de a
obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu
probabilitatea obținerii avantajului sau, după caz, evitării pagubei, ținând
cont de împrejurări și de situația concretă a victimei, potrivit art. 1385 alin.
(4) din Codul civil.
- Pentru ca prejudiciul cauzat prin pierderea unei șanse să fie
reparabil, se cere ca acesta să fie un prejudiciu real și cert prin crearea
unui dezavantaj pentru victimă sau ratarea unei oportunități cu
semnificații importante pentru viitorul acesteia. Pe de altă parte, șansa de
a obține un avantaj trebuie să fie serioasă și efectivă prin raportare la
împrejurările în care
fapta ilicită a fost săvârșită și situația specială în care victima se găsește la
data respectivă.
- Prejudiciul se va repara în integralitatea sa, indiferent de forma de
vinovăția cu care fapta ilicită a fost săvârșită. Cu toate acestea, dacă există
și o vinovăție concurentă a victimei la săvârșirea faptei ilicite, la stabilirea
întinderii despăgubirilor se va ține cont și de acest aspect.

c) Principiul reparării în natură a prejudiciului

- Repararea în natură a prejudiciului patrimonial, prin restabilirea
situației anterioare va avea prioritate față de repararea prin echivalent, în
măsura în care repararea în natură este posibilă și prezintă interes pentru
cel prejudiciat (art. 1386 alin. (1) Cod civil).
- În cazul în care repararea în natură nu mai este posibilă sau dacă
victima nu este interesată de aceasta, repararea se va face prin plata unei
despăgubiri stabilite pe cale convențională, iar în lipsă de înțelegere, pe
cale judiciară.
- Dacă repararea prejudiciului nu se face în natură, ci prin
echivalent, trebuie respectate anumite reguli stabilite în această materie,
după cum urmează:
- se poate acorda fie o sumă globală, fie pot fi stabilite prestații
periodice succesive, cu caracter temporar sau viager. În cazul în care
prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub forma
unor prestații periodice.
- în privința prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în
care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după
stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat (art. 1386 alin.
(4) Cod civil).

d) Principiul răspunderii solidare

- Cei care răspund pentru a faptă ilicită cauzatoare de prejudicii sunt
ținuți solidar față de victima prejudiciului.
- Sarcina reparației se va împărți proporțional cu participarea la
săvârșirea faptei ilicite sau cu intenția sau gravitatea culpei fiecăruia, în
cazul în care participarea celor chemați să răspundă solidar nu poate fi
stabilită.
- Dacă sarcina reparației nu va putea fi stabilită în funcție de
criteriile amintite mai sus, atunci fiecare dintre cei ținuți solidar vor
contribui în mod egal la repararea prejudiciului (art. 1382-1383 Cod civil).
Raportul de - Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu reprezintă
cauzalitate dintre a treia condiție esențială ce trebuie analizată pentru angajarea răspunderii
fapta ilicită și civile delictuale.
prejudiciu - Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, victima prejudiciului
trebuie să demonstreze că prejudiciul reprezintă urmarea săvârșirii faptei
ilicite.
- De cele mai multe ori, raportul de cauzalitate este ușor de stabilit,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind evidentă.
Există totuși și situații în care la producerea prejudiciului au existat mai
multe acțiuni concurente și trebuie determinat care faptă reprezintă cauza
determinantă a producerii prejudiciului. În asemenea situații, când
producerea prejudiciului a fost precedată de mai multe fapte, se încearcă
stabilirea cât mai exactă a rolului şi contribuţiei fiecărei acţiuni sau
inacţiuni la producerea efectului. Prin urmare:
- raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv. Nu interesează
dacă autorul a acţionat cu intenţie sau din culpă, respectiv scopul şi
motivaţiile de ordin psihic care au declanşat faptul ilicit;
- în stabilirea raportului de cauzalitate se vor avea în vedere formele
conduitei ilicite, respectiv fapta ilicită ca acţiune, dar şi ca omisiune de a
îndeplini anumite obligaţii stabilite de lege, având ca urmare producerea
unui prejudiciu;
- acest raport dintre faptă şi prejudiciu este unul mediat, în sensul
că prin fapta ilicită s-a creat o situaţie care a permis unor factori umani sau
naturali să acţioneze şi să producă ei, în mod direct, prejudiciul.
Vinovăția. - A patra condiție care trebuie analizată în momentul în care
Noțiune și răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este aplicabilă este
reglementare condiția vinovăției. Vinovația reprezintă atitudinea psihică pe care
autorul faptei ilicite a avut-o față de faptă și față de consecințele
acesteia.
- Așa cum vom vedea la analiza celorlalte forme ale răspunderii civile
delictuale, condiția vinovăției nu se analizează deoarece formele de
răspundere pentru fapta altei persoane și răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, de animale și prin ruina edificiului sunt forme de
răspundere indirectă, obiectivă. Astfel, condiția vinovăției prezintă
relevanță doar în ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie,
formă de răspundere direct, subiectivă, deoarece în această situație ne
interesează atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite.
- Vinovăția nu este o instituție juridică specific dreptului civil, astfel
încât dispozițiile art. 16 Cod civil referitoare la vinovăție și formele acesteia
sunt

noțiuni preluate din Codul penal. Este adevărat că în materia răspunderii

civile delictuale sunt reglementate situații în care se cere o anumită formă
a vinovăției.
 Formele Potrivit art. 16 Cod civil1, formele de vinovăție pentru care se poate angaja
vinovăției răspunderea unei persoane sunt intenția și culpa.
Intenția este incidentă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale
şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. În funcție de
atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite, intenția este directă sau
indirectă.
Culpa, ca formă de vinovăție, presupune că autorul fie prevede rezultatul
faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie
nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă
atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici
persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile
interese. Potrivit dispozițiilor Codului civil, culpa poate îmbrăca forma
imprudenței, forma neglijenței sau forma culpei grave.

Precizare:
-De principiu, în materia răspunderii civile delictuale, nu interesează forma
de vinovăție cu care autorul faptei ilicite a acționat, având în vedere
prevederile art. 1357 alin. (2) Cod civil potrivit cu care autorul răspunde
pentru cea mai ușoară formă a culpei;
- cu toate acestea, legea stabilește anumite situații de excepție în care se
cere o anumită formă de vinovăție, după cum urmează:
a) cazul în care victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de
persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat decât în cazul în care
poate dovedi intenția sau culpa gravă a persoanei care ar fi fost chemată
să răspundă (art. 1354 Cod civil);

1
”(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din
culpă. (2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui
prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. (3) Fapta este
săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat
cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile
interese. (4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este
îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie”.
 b) situațiile în care obligația de reparare a prejudiciului poate privi o
stabilire a vinovăției între autorul faptei ilicite și alte persoane, cazuri
expres reglementate de dispozițiile legale, după cum urmează:
- ipoteza reglementată de art. 1371 alin. (1) Cod civil2;
- ipoteza reglementată de art. 1371 alin. (2) Cod civil3;
- ipoteza reglementată de art. 13704 și art. 1383 Cod civil5;
- ipoteza reglementată de art. 13696 și art. 1383 Cod civil7.
Elementele - Elementul intelectiv constă în reprezentarea, prefigurarea faptei,
vinovăției a mijloacelor de realizare şi a urmărilor, consecinţelor acesteia.
- Elementul volitiv presupune un proces psihic de deliberare şi luare
a unei decizii cu privire la conduita pe care o va avea persoana. De
asemenea este necesară şi libertatea de deliberare şi de decizie a autorului
faptei, lipsa libertăţii având drept consecinţă firească lipsa vinovăţiei.
Stabilirea Art. 1358 Cod civil stabilește că ”în aprecierea vinovăției se va ține seama
vinovăției de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana
autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost
cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi”.

2
În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a
evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu
pe care a pricinuit-o.
3
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor,
cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să
răspundă.
4
Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili
că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor
răspunde solidar faţă de victimă.
5
Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la
cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi
stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea
prejudiciului.
6
(1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască
sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia
răspunde solidar cu autorul faptei. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat
ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.
7
Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la
cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi
stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea
prejudiciului.
Capacitatea Pentru ca o persoană să răspundă în caz de prejudiciu cauzat altuia prin
delictuală fapta sa trebuie să aibă conştiinţa faptelor sale, adică discernământ. Cu
alte cuvinte, autorul trebuie să aibă capacitate delictuală. Lipsa
discernământului atrage lipsa vinovăţiei şi, în consecinţă, exonerarea de
răspundere.

Precizare:
-Capacitatea delictuală nu trebuie confundată cu capacitatea de exercițiu
deoarece capacitatea delictuală are în vedere răspunderea pentru fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii, în schimb capacitatea de exerciţiu priveşte
posibilitatea persoanei de a încheia acte juridice civile.
Capacitatea -În analiza capacităţii delictuale distingem între următoarele situaţii:
delictuală. situaţia minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani și a persoanelor care
Aplicații sunt puse sub interdicţie, situaţia minorilor care au împlinit vârsta de 14
ani și situația persoanelor care sunt lipsite de discernământ la data
săvârșirii faptei.
a) Situaţia minorilor sub 14 ani și a interzișilor judecătorești.
Aceste două categorii de persoane nu vor răspunde de prejudiciul cauzat,
cu excepția cazului în care se dovedește discernământul acestora la data
săvârșirii faptei deoarece în privința lor este instituită o prezumție simplă
de inexistență a discernământului (art. 1366 alin. (1) Cod civil);
a) Situaţia minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani.
Potrivit art. 1366 alin. (2) Cod civil, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani
sunt prezumați că au discernământ, astfel încât răspund delictual cu
excepția cazului în care se face dovada faptului la data săvârșirii faptei
erau lipsiți de discernământ.
b) Situația persoanelor lipsite de discernământ la data săvârșirii faptei.
Cel lipsit vremelnic de discernământ nu va răspunde delictual dacă
starea i-a fost provocată accidental, independent de voința sa. În
schimb, în condițiile în care autorul faptei și-a provocat starea prin
consum excesiv de alcool (beție), de substanțe stupefiante sau alte
substanțe interzise, acestuia i se va angaja răspunderea civilă
delictuală (art. 1367 Cod civil).
Cauze de Autorul faptei ilicite nu va fi ținut de răspundere dacă dovedește existența
nerăspundere unor cauze străine ce nu îi pot fi imputate.
civilă delictuală. Codul civil reglementează următoarele clauze de nerăspundere:
Noțiune, - Forța majoră;
enunțare
- Cazul fortuit; - Fapta unui
terț; - Fapta victimei.

Forța majoră Noţiune. Forţa majoră este o împrejurare externă, absolut imprevizibilă şi
absolut insurmontabilă.
Condiţii. Pentru ca o împrejurare să fie calificată un caz de forţă majoră
este necesar să îndeplinească trei condiţii :

-să fie externă. Forţa majoră este o împrejurare externă şi invincibilă fără
legătură cu lucrul care a produs paguba sau cu însuşirile acestuia. De
exemplu: spargerea unui cauciuc; ruperea unei piese, ca urmare a unui
deficit de fabricaţie;
- să fie imprevizibilă. Imprevizibilitatea vizează atât împrejurarea ce
constituie forţă majoră, cât şi rezultatele sale. Imprevizibilitatea este
absolută, în sensul că se apreciază in abstracto, în raport de prudenţa şi
diligenţa unei persoane ce depune toată grija de care este capabil în
activitatea sa. Astfel, o împrejurare numai relativ imprevizibilă
(imprevizibilitate subiectivă), fiind determinată exclusiv de puterea
personală de cunoaşterea celui chemat să răspundă, nu constituie forţă
majoră;
- să fie invincibilă (insurmontabilă), adică să nu existe posibilitatea
de a preîntâmpina producerea evenimentului lui de a evita efectele
păgubitoare. Invincibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru orice
persoană. Dacă invincibilitatea este doar relativă, adică numai pentru cel
chemat să răspundă, împrejurarea nu constituie forţă majoră şi nu-l
exonerează de răspundere.
Efecte. Forţa majoră are ca efect înlăturarea răspunderii, ea fiind
fenomenul care a determinat producerea prejudiciului. Prin urmare,
consecinţa firească este înlăturarea răspunderii persoanei care, în caz
contrar, ar fi putut fi obligată la repararea prejudiciului produs.
 Cazul fortuit Noţiune. Cazul fortuit reprezintă o împrejurare internă sau externă, relativ
imprevizibilă şi relativ insurmontabilă.
Condiţii. Pentru a fi calificată drept caz fortuit împrejurarea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie internă, avându-şi originea în câmpul de activitate al celui
chemat să răspundă, sau externă, dar care nu are un caracter extraordinar
şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa unui om capabil;
Prin caz fortuit se înţeleg două categorii de împrejurări :
- împrejurări interne, care au cauza în câmpul de activitate al celui
chemat să răspundă, fiind intrinseci lucrurilor şi animalelor acestuia: vicii
ascunse ale lucrurilor, defecte de fabricaţie etc.;
- împrejurări externe, neimputabile persoanei chemate să răspundă
şi care nu au un caracter extraordinar: explozia unui cauciuc, ruperea unei
piese, alunecări frecvente de teren, ploi torenţiale în timpul verii, îngheţul
în timpul iernii, cutremure produse în mod obişnuit în anumite zone
geografice.

Efecte. - Cazul fortuit exclude culpa, şi pe cale de consecinţă şi răspunderea

civilă delictuală, în cazurile în care se întemeiază pe ideea de culpă.
-Dacă o persoană este absolvită de răspundere pentru un caz fortuit,
atunci va fi înlăturată răspunderea și în caz de forță majoră, având în
vedere ”gravitatea” intervenției forței majore.
- Ca o situație de excepție, cazul fortuit nu exclude răspunderea în
următoarele situaţii: în prejudiciile cauzate de animale şi lucruri în general;
pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare, precum şi în cele
cauzate de aeronave în zbor terţilor de la sol.

Fapta unui terț Fapta unui terț va constitui cauză exoneratoare de răspundere chiar dacă
nu îndeplinește condițiile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit,
cu condiția ca o împrejurare ce constituie caz fortuit să fie, potrivit legii sau
convenției părților, exonerator de răspundere (art. 1352 Cod civil).
Fapta victimei Fapta victimei va constitui cauză exoneratoare de răspundere chiar dacă
nu îndeplinește condițiile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit,
cu condiția ca o împrejurare ce constituie caz fortuit să fie, potrivit legii sau
convenției părților, exonerator de răspundere (art. 1352 Cod civil).

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie

Noțiune Faptele licite și ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă
însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau
cu scopul funcțiilor încredințate (art. 219 Cod civil).
Determinarea -Determinarea noțiunii de organe ale persoanei juridice. Această noțiune
aplicabilității se poate stabili prin referire la actul constitutic al persoanei juridice
răspunderii respective și la conținutul actelor normative care reglementează anumite
categorii de persoane juridice.
- Săvârșirea faptei ilicite trebuie să fie făcută, potrivit dispozițiilor
Codului civil, în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Astfel, pentru angajarea răspunderii, este necesar ca fapta ilicită să fie
săvârșită pentru realizarea scopurilor proprii persoanei juridice în cauză.
- La stabilirea vinovăției persoanei juridice, se va analiza de fapt
vinovăția persoanei fizice care a acționat pentru persoana juridică
deoarece voința persoanei juridice se concretizează prin organele sale de
conducere, organe care sunt alcătuite din persoane fizice. În cazul unei
fapte ilicite, victima va trebui să probeze existența vinovăției persoanei
fizice din componența persoanei juridice.
 - Răspunderea persoanei juridice se va angaja dacă sunt dovedite și
celelalte elemente ale răspunderii pentru fapta proprie, respectiv
prejudiciul, fapta ilicită, precum și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu
și fapta ilicită.
- În ceea ce privește efectele angajării răspunderii persoanei
juridice, în cazul în care răspunderea se angajează, victima va avea
următoarele posibilități:
- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în temeiul
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 1357 Cod civil);
- să pretindă despăgubiri de la persoana fizică din organul de
conducere al persoanei juridice (art. 219 alin. (2) raportat la art. 1357 Cod
civil);
- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în solidar cu
persoana fizică din organul de conducere al persoanei juridice. - În cazul în
care persoana juridică plătește despăgubirile pentru prejudiciul cauzat,
aceasta se va putea îndrepta cu acțiune în regres împotriva persoanei
fizice/persoanelor fizice din structura organelor de conducere.
- Potrivit dispozițiilor Codului civil, faptele ilicite ale organelor
persoanei juridice atrag și răspunderea personală și solidară a celor care
le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane

Noțiune, - Răspunderea pentru fapta altei persoane are caracter de excepţie

reglementare, şi este posibilă numai în măsura în care este expres prevăzută de lege.
enunțare Această formă de răspundere devine aplicabilă când o persoană care se
află în strânse raporturi cu autorul faptei ilicite este chemată să răspundă
pentru prejudiciul cauzat de autor. Așa cum am precizat anterior,
răspunderea pentru fapta altei persoane este o formă de răspundere
indirectă, ce nu se bazează pe vinovăție.
- Codul civil reglementează două forme de răspundere indirectă,
pentru fapta altuia, în art. 1372 și 1373.
-Formele de răspundere la care ne vom referi în cele ce urmează sunt -
răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdicție (art. 1372 Cod civil);
- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil);

Precizare
În cele ce urmează, vom analiza condițiile speciale în care se angajează
răspunderea civilă pentru fapta altuia, existența elementelor constitutive
ale răspunderii pentru fapta proprie fiind valabile și în cazul răspunderii
civile indirecte, exceptând condiția vinovăției. Vinovația este analizată ca
element constitutiv al răspunderii doar în momentul în care se angajează
răspunderea pentru fapta proprie. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite
condițiile generale referitoare la prejudiciu, fapta ilicită și legătura de
cauzalitate dintre acestea, nu se va trece la analiza condițiilor speciale
cerute pentru angajarea răspunderii pentru fapta altuia.
Răspunderea Reglementare
pentru fapta Această formă a răspunderii pentru fapta altuia a fost adoptată și de
minorului sau a Principiile dreptului european al răspunderii civile. Soluția adoptată de
celui pus sub Codul civil român este criticabilă având în vedere faptul că fundamentul
interdicție răspunderii părinților pentru fapta copiilor lor minori constă într-o serie
de particularități pe care nu le întâlnim în alte forme ale răspunderii civile
delictuale reglementate de Codul civil.

Domeniu de aplicare
-În virtutea dispozițiilor legale, calitatea de persoană responsabilă revine
persoanei care, potrivit legii, unei hotărâri judecătorești sau unui contract,
are obligația supravegherii minorului sau persoanei puse sub interdicție
judecătorească.
- Textul legal dispune ferm obligația acestor persoane de a răspunde
de prejudiciul cauzat altuia, fără a condiționa angajarea obligației de
reparare de dovedirea unui comportament culpabil, ceea ce reprezintă,
fără îndoială, un avantaj pentru persoana păgubită, ale cărei șanse de a
obține repararea daunei sunt mult mai mari.
- Această formă de răspundere, fiind o răspundere indirectă, nu se
întemeiază pe condiția vinovăției, ci pe o obligație de supraveghere a
minorului sau a persoanei puse sub interdicție care rezultă din lege, din
contract sau dintr-o hotărâre judecătorească.
- Fundamentarea răspunderii părinților se întemeiază pe obligația
de creștere și educare a minorilor, în timp ce răspunderea tutorilor pentru
faptele ilicite ale persoanelor puse sub interdicție își are justificarea în
obligația de supraveghere a acestei categorii de persoane.
 Pentru a sintetiza, în cazul răspunderii pentru fapta minorului sau a
persoanei puse sub interdicție, vor fi chemați să răspundă următoarele
categorii de persoane:
- în categoria persoanelor obligate în temeiul legii să supravegeze
un minor, includem părinții- în calitate de responsabili pentru creșterea și
educarea copiilor lor minori, potrivit dispozițiilor art. 261 Cod civil. Cu
toate că dispozițiile Codului civil nu mai fac referire la profesori, apreciem
că și aceștia vor răspunde de faptele ilicite săvârșite de minori în timpul
cât profesorii au obligația să îi supravegheze pe aceștia, respectiv în timpul
orelor de curs.
-În ceea ce privește persoanele responsabile în baza unei hotărâri
judecătorești, acestea sunt: părintele căruia i-a fost încredințat minorul în
cazul desființării sau desfacerii căsătoriei (art. 305, 396-398 Cod civil),
părintele căruia i-a fost reîncredințat minorul (art. 403 Codul civil) sau o
altă persoană, rudă, altă familie sau o instituție de ocrotire căreia minorul
i-a fost reîncredințat (art. 399 Cod civil). Observăm că în anumite cazuri,
expres prevăzute de lege, minorul poate fi încredințat spre supraveghere
unor alte persoane decât părinții, care, în cazul în care minorul săvârșește
o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, va fi chemat să răspundă pentru
fapta acestuia.
- A treia categorie de persoane responsabile este reprezentată de
aceia obligați printr-un contract să asigure supravegherea minorilor sau a
persoanelor puse sub interdicție (spre exemplu, instituțiile de ocrotire,
centrele de reeducare a delicvenților, infirmeriile, spitalele etc.).
Condițiile Condițiile cerute pentru angajarea răspunderii pentru fapta minorului sau
generale ale a persoanei puse sub interdicție sunt:
răspunderii civile - fapta ilicită;
delictuale
- prejudiciul;
- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Precizare:
Condiția vinovăției va fi analizată doar dacă se pune problema răspunderii
directe a minorului sau a persoanei puse sub interdicție, caz în care trebuie
să se facă dovada existenței discernământului la momentul săvârșirii
faptei ilicite. Independent de angajarea răspunderii minorului sau a
persoanei puse sub interdicție a răspunderii pentru fapta proprie,
răspunderea pentru fapta altuia se va angaja dacă sunt întrunite cerințele
pe care le vom analiza în cele ce urmează. Astfel, potrivit art. 1372 alin. (2)
 Cod civil, ”răspunderea subzistă8 chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit
de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”.
Condiții specifice - Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă
pentru angajarea dovada existenței faptei ilicite, a prejudiciului suferit și a legăturii de
răspunderii. cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Prezumții - Dacă victima prejudiciului va face dovada celor trei elemente
constitutive ale răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdicție, ea va beneficia de următoarele prezumții împotriva celor care
aveau obligația de supraveghere:
- prezumția că au existat abateri în exercitarea obligației de creștere
și educare sau după caz abateri în exercitarea obligației de supraveghere;
- prezumția că cei chemați să vegheze la supravegherea, creșterea
sau educarea minorului sau a celui pus sub interdicție sunt vinovați de
încălcarea acestor obligații;
- prezumția existenței legăturii de cauzalitate între nerespectarea
acestor obligații și fapta ilicită săvârșită de minor sau de cel pus sub
interdicție.
- Toate aceste prezumții au caracter relativ, astfel încât pot fi
răsturnate, art. 1372 alin. (3) prevăzând că ”cel obligat la supraveghere
este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut
împiedica fapta prejudiciabilă...”.
- Art. 1374 alin. (1) Cod civil prevede faptul că ”părinții nu răspund
dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei care
avea obligația de supraveghere a minorului”. Acest text legal
reglementează situația în care o altă persoană răspundea la momentul
săvârșirii faptei ilicite de supravegherea autorului. Astfel, angajarea
răspunderii părinților sau a tutorelui, presupune suplimentar o condiție
negativă, respectiv aceea că la data săvârșirii faptei ilicite, minorul să nu
se fi aflat sub supravegherea unei alte persoane.
- Art. 1374 alin. (2) Cod civil stabilește faptul că ”nicio altă persoană,
în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de
minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care
comitentul este părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are
dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii”. În temeiul acestei
dispoziții legale, părinții pot fi absolviți de la răspundere, cu condiția ca ei

8
Răspunderea pentru fapta minorului sau a persoanei puse sub interdicție, s.n.
 să nu aibă și calitatea de comitent. Dacă există suprapunere de calități,
victima prejudiciului va avea posibilitatea să aleagă între cele 2 forme de
răspundere indirectă pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin
fapta ilicită a minorului.
Efectele -În cazul în care sunt îndeplinite cerințele legale referitoare la existența
răspunderii faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acestea și se
stabilește persoana chemată să răspundă pentru fapta altuia, atunci
victima prejudiciului va avea următoarele posibilități:
- să pretindă despăgubiri de la persoana care, în temeiul legii, al
unui contract sau al unei hotărâri judecătorești avea obligația
de supraveghere a minorului sau a persoanei puse sub
interdicție;
- să pretindă despăgubiri de la minor sau de la persana pusă sub
interdicție, în acest caz urmând a face dovada vinovăției, deci
a existenței discernământului la data săvârșirii faptei;
răspunderea se va angaja în temeiul art. 1357 Cod civil care
reglementează răspunderea pentru fapta proprie;
- să ceară obligarea în solidar la despăgubiri pe cel obligat la
supraveghere în temeiul art. 1372 Cod civil cât și pe autorul
faptei, în temeiul art. 1357 Cod civil, cu mențiunea că și în acest
caz va trebui făcută dovada vinovăției pentru angajarea
răspunderii minorului sau a persoanei puse sub interdicție
pentru fapta proprie.
Cel ce plătește despăgubirea se va putea întoarce împotriva
autorului faptei cu acțiune în regres, în temeiul art. 1384 alin. (1) Cod civil.
Pentru ca acțiunea în regres să fie admisă, este necesar să se probeze
existența discernământului autorului la momentul săvârșirii faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea Reglementare
comitenților Formă a răspunderii civile delictuale indirecte, răspunderea comitenţilor
pentru faptele pentru fapta ilicită şi prejudiciabilă a prepuşilor săi este reglementată de
prepușilor art. 1373 Cod civil.

Domeniu de aplicare
Pentru a stabili domeniul de aplicare al răspunderii, trebuie analizate
noțiunile specifice;

a) Noţiunea de raport de prepuşenie

 Raportul de prepuşenie reprezintă un raport de subordonare ce
rezultă din faptul că, prin acordul lor, o persoană fizică sau juridică
(comitent) încredinţează altei persoane (prepus) o anumită funcţie,
însărcinare.
În virtutea acestui raport, comitentul are dreptul de a da
instrucţiuni, direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, iar
prepusul are obligaţia de a urma îndrumările primite.
În consecinţă, raportul de prepuşenie presupune:
- acordul de voinţă tacit sau expres dintre comitent şi prepus;
- încredinţarea unei funcţii, însărcinări de către comitent
prepusului;
- poziţia de subordonare a prepusului faţă de comitent,
concretizată în puterea de supraveghere, direcţie şi control a
comitentului, şi în obligaţia prepusului de a îndeplini funcţia
încredinţată.
Raportul de prepușenie poate izvorî din contractul de muncă, dar și din
alte convenții care au caracteristicile raportului de prepușenie, din care să
reiasă poziția de subordonare a prepusului față de comitent și puterea
acestuia din urmă de a supraveghea, direcționa și controla activitatea
prepusului său (spre exemplu, un contract de mandat în care se
menționează expres raportul de subordonare a uneia dintre părți).

Temeiul juridic al răspunderii

Pentru fundamentarea răspunderii comitentului, în literatura de
specialitate s-au conturat mai multe teorii, după cum urmează:
● Teoria prezumţiei legale de culpă. Răspunderea
comitentului sa fundamentat pe ideea unei culpe în alegerea
prepusului. Teoria a fost criticată deoarece în condiţiile sistemului de
recrutare a forţei de muncă nu se poate vorbi de o „culpă în alegere”
a comitentului şi, de cele mai multe ori, el nu are nici posibilitatea
practică de a supraveghea în permanenţă prepuşii.
● Teoria reprezentării legale. Prepusul acţionează în cadrul
funcţiei încredinţate ca un reprezentant legal al comitentului, astfel încât
culpa prepusului devine însăşi culpa comitentului.
Teoria nu poate fi acceptată deoarece reprezentarea este
specifică
actelor periodice, fără a avea aplicabilitate în materia faptelor juridice.
Totodată, răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia
 şi nu pentru faptă proprie, astfel încât prepusul nu poate fi calificat drept
mandatar al comitentului.
● Teoria riscului are în vedere împrejurarea că persoana care
trage foloasele activităţii desfăşurate de prepus, trebuie să suporte şi
consecinţele păgubitoare ale activităţii (ubi emolumentum ibi onus).
Ulterior, concepţia riscului profit s-a transformat în teoria riscului de
activitate potrivit căreia, unde există autoritate există şi riscul reparării
pagubelor produse prin activitatea subordonaţilor. Teoria este criticabilă
deoarece nu justifică dreptul de regres al comitentului faţă de prepus.
● Teoria garanţiei. În virtutea acestei teorii, art. 1373 Cod
civil
instituie o garanţie a comitentului în solidar cu prepusul, garanţie care este
menită să ofere victimei prejudiciului posibilitatea de a fi despăgubită.
Astfel comitentul se obligă faţă de persoana prejudiciată, în lipsa oricărei
culpe, garantând despăgubirea efectivă şi rapidă. Această calitate de
garant dă dreptul comitentului ca, după despăgubirea victimei, să se
regreseze împotriva prepusului, singurul vinovat de săvârşirea faptului
prejudiciabil, şi care în definitiv trebuie să răspundă.
Condițiile Răspunderea comitentului va fi angajată în temeiul art. 1373 Cod civil,
generale ale numai dacă sunt îndeplinite, în persoana prepusului, toate condiţiile
răspunderii răspunderii pentru faptă proprie (art. 1357 Cod civil).
Victima prejudiciului trebuie să facă dovada urmă-toarelor elemente:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite a prepusului;
- raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; -
vinovăția prepusului în comiterea faptei ilicite.
Condițiile Pentru a obține angajarea răspunderii comitentului, victima trebuie să
speciale dovedească suplimentar două condiţii speciale şi anume:
a) existenţa raportului de prepuşenie la data săvârşirii faptei de
către prepus.
Răspunderea nu va fi angajată dacă la data săvârşirii faptei ilicite
nu mai exista raportul de prepușenie. Comitentul rămâne însă obligat, în
condiţiile art. 1373 Cod civil, dacă la momentul judecăţii calitatea de
prepus a făptuitorului încetase.
În caz de transmitere a atributelor specifice raportului de
prepuşenie, supraveghere, îndrumare, control, asupra unei alte persoane,
chiar şi numai temporar, răspunderea va reveni persoanei care exercită
efectiv aceste atribute.

b) fapta ilicită să fie săvârşită de prepus „în funcţiile

încredinţate”.
Potrivit art. 1373 Cod civil, comitentul răspunde pentru prejudiciile
cauzate de prepuşi „în funcţiile ce li s-au încredinţat”.
În acest caz trebuie să distingem între mai multe situaţii:
• comitentul nu va răspunde dacă între fapta ilicită și funcțiile
încredințate de comitent prepusului nu există legătură (spre
exemplu, dacă fapta ilicită este săvârșită în concediu);
• comitentul răspunde dacă prepusul a cauzat un prejudiciu în cadrul
normal al funcției încredințate sau cel puțin în limitele scopului
pentru care i-a fost conferită funcția respectivă;
• în cazul în care fapta este săvârșită de un prepus care, profitând
sau abuzând de funcția încredințată, acționează în interes propriu
sau de un prepus care, cu ocazia exercitării funcției încredințate,
dar fără legătură cu aceasta, cauzează un prejudiciu.
Codul civil a reglementat expres în art. 1373 alin. (3) în următorul sens:
”comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după
împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că
prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate.
 Efectele - Victima prejudiciului are posibilitatea să pretindă repararea fie de
răspunderii la prepus în temeiul art. 1357 Cod civil, fie de la comitent în temeiul art.
1373 Cod civil, fie obligarea în solidar a comitentului și a prepusului.
- Există posibilitatea ca o singură persoană să fie autorul unei fapte
ilicite, dar în egală măsură există posibilitatea ca mai multe persoane să
săvârșească fapta ilicită împreună, în legătură cu funcțiile încredințate de
comitenți diferiți. În această situație, faţă de victimă, prepuşii vor
răspunde solidar pentru întreg prejudiciul. Această solidaritate a
prepuşilor nu atrage însă şi solidaritatea comitenţilor faţă de victimă, şi
prin urmare aceasta nu va putea să obţină de la oricare dintre comitenţi
plata integrală a daunelor. În schimb, fiecare comitent este solidar
răspunzător cu propriul prepus, în limita părţii de prejudiciu cauzat de
acesta.
- În cazul în care prepuşii unor comitenţi diferiţi au săvârşit o faptă
ilicită, prin care au cauzat un prejudiciu unuia dintre comitenţi, prepuşii
vor fi ţinuţi solidar faţă de comitentul victimă pentru întregul prejudiciu.
În schimb, celălalt comitent va răspunde solidar numai cu propriul prepus,
în limita părţii de prejudiciu aferente acestui prepus.

Regulile aplicabile în caz de solidaritate, sunt reglementate de dispozițiile

art. 1384 Cod civil.
Dreptul de regres Temeiul legal al dreptului de regres al comitentului îl constituie
al comitentului subrogarea legală (art. 1596 lit. c) Cod civil) coroborat cu art. 1384 Cod
civil. Plătind despăgubirile, comitentul se subrogă în drepturile victimei, şi
din moment ce în patrimoniul ei există o acţiune civilă directă împotriva
prepusului în baza art. 1357 Cod civil, această acţiune este preluată de
către comitent. Totodată, dreptul de regres al comitentului este
reglementat, așa cum precizam și mai sus, în dispozițiile art. 1384 Cod civil.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, de lucruri și prin ruina edificiului

Răspunderea Reglementare
pentru Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde,
prejudiciile independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă
cauzate de acesta a scăpat de sub paza sa (art. 1375 Cod civil).
animale Precizare
- Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este o formă
de răspundere obiectivă, ce nu este întemeiată pe ideea de culpă;
Domeniu de aplicare
Sfera de aplicare a art. 1375 Cod civil presupune determinarea a trei
elemente: animalele pentru care se răspunde; persoanele răspunzătoare;
persoanele care pot invoca art. 1375 Cod civ.
a) Animalele pentru care se răspunde.
În sensul dispozițiilor art. 1375 Cod civil, animalele pentru care se
răspunde sunt acelea care pot fi apropriate şi care pot fi efectiv
supravegheate.
● Se includ în această categorie:
- animalele sălbatice captive, din grădinile zoologice, circuri etc;
- animalele domestice;
- animalele sălbatice aflate în rezervaţii şi parcuri de vânătoare. În
acest caz, se răspunde numai dacă dauna s-a produs în incinta rezervaţiei
sau a parcurilor, deoarece cel care are paza juridică poate interveni direct
asupra animalelor şi lua măsuri de prevenire a producerii de pagube prin
atacul asupra persoanelor şi bunurilor.
● Nu intră sub incidenţa art. 1375 Cod civil:
- pagubele produse de animalele sălbatice, ieşite din rezervaţii sau
parcuri de vânătoare;
- pagubele produse de animalele sălbatice aflate în stare de libertate şi care
nu pot face obiectul unei paze în sensul dispozițiilor Codului civil.
b) Persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de animal
● Paza juridică. Răspunderea pentru prejudiciul produs de
animal revine persoanei care are paza juridică în momentul producerii
prejudiciului, respectiv deţine prerogativa de comandă, direcţie şi
supraveghere a acestuia. În această situaţie se găseşte proprietarul
animalului ori persoana căreia proprietarul i-a transmis folosinţa. În
măsura în care nu se cunoaşte persoana care se folosea de animal,
răspunderea revine proprietarului animalului. Prin urmare, se prezumă că
paza juridică aparţine proprietarului, care va răspunde pentru prejudiciul
cauzat de animal.
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care o persoană îl are de a
se folosi de animal, ceea ce implică prerogativa de supraveghere, direcţie
şi control. În consecinţă, deţine paza juridică şi va răspunde pentru
prejudiciul cauzat de animal, în condiţiile art. 1375 Cod civil, proprietarul
animalului sau persoana care se foloseşte de acesta. Precizări
▪ răspunderea proprietarului faţă de răspunderea celui care se
foloseşte de animal este o răspundere alternativă. Astfel, dacă
există o persoană care avea dreptul de a se folosi de animal,
răspunderea revine acelei persoane şi nu proprietarului.
▪ dacă animalul aparţine în coproprietate sau se află în folosinţa
comună a mai multor persoane, paza juridică exercitată în comun
atrage răspunderea solidară a titularilor.
▪ dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale aparţinând
unor proprietari diferiţi sau aflaţi în folosinţa mai multor persoane
între care nu există comunitate de pază, răspunderea este
divizibilă.
● Paza materială. Paza juridică nu se confundă cu paza
materială, care nu conferă dreptul paznicului de a se folosi, în propriul
interes, de animalul încredinţat. Au calitatea de paznici materiali:
îngrijitorul animalului, ciobanul angajat pentru asigurarea pazei,
depozitarul căruia animalul i-a fost încredinţat spre păstrare și alte
asemenea persoane care nu se folosesc de animal în interes propriu.
În schimb, paza juridică poate coexista cu paza materială. Cel care
are paza juridică răspunde potrivit art. 1375 Cod civil, iar cel care are paza
materială răspunde în condiţiile art. 1357 Cod civil pentru fapta proprie,
răspunderea fiind alternativă şi nu cumulativă. Alegerea aparţine victimei
prejudiciului. Aceasta este îndreptăţită să urmărească persoana care are
paza juridică a animalului, dar nimic nu o împiedică să-l urmărească direct
pe cel care are paza materială, în condițiile în care paznicului material i-ar
putea fi reținută vinovăția în producerea prejudiciului.
Dacă despăgubirile au fost plătite de persoana care are paza
juridică, aceasta poate introduce acţiune în regres împotriva celui căruia i
s-a încredinţat paza materială şi din vina căruia animalul a cauzat
prejudiciul.

c) Persoanele care pot invoca art. 1375 Cod civil

- Orice persoană căreia i s-a produs un prejudiciu de un animal
pentru care se poate răspunde, poate pretinde repararea prejudiciului
cauzat în baza art. 1375 Cod civ.
- Inclusiv paznicul material îl poate acţiona pe proprietar în calitate
de paznic juridic, în temeiul art. 1375 Cod civil, dacă animalul aflat în paza
sa i-a produs un prejudiciu. În stabilirea întinderii răspunderii se va ţine
seama şi de comportamentul celui ce avea paza materială.

Condițiile răspunderii
Victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente:
- existența prejudiciului;
- prejudiciul a fost cauzat de animal;
- existența pazei juridice a celui chemat să plătească despăgubirea;
- Odată ce aceste elemente au fost dovedite, se declanşează prezumţia de
răspundere a paznicului juridic, prevăzută de art. 1375 Cod civil. Din
moment ce calitatea de paznic juridic se prezumă că aparţine
proprietarului, acestuia i se va angaja răspunderea. Astfel, victima nu
trebuie să dovedească că animalul se afla în paza juridică a altei persoane
(a celui ce se folosea de animal în mod efectiv). Dovada contrară trebuie
să fie făcută de proprietar.
- Victima nu trebuie să facă nici dovada culpei paznicului juridic.
Răspunderea acestuia este una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie,
ceea ce explică răspunderea sa chiar în situaţiile în care animalul a ieşit de
sub paza sa.
- în cazul în care s-ar angaja răspunderea paznicului material pe
temeiul art. 1357 Cod civil s-ar pune problema dovezii vinovăției acestuia.
 Cauze de exonerare de răspundere. Paznicul juridic se poate exonera de
răspundere, în temeiul art. 1380, dacă face dovada că producerea de către
animal a prejudiciului s-a datorat:
- faptei faptei imputabile victimei înseşi;
- faptei imputabile exclusiv unei terţe persoane, pentru care cel care
deține paza juridică a animalului nu este ţinut să răspundă; - forței majore.
Efectele răspunderii. Victima prejudiciului are posibilitatea de a alege:
- fie să-l urmărească pe paznicul juridic în temeiul art. 1375 Cod civil;
- fie să-l acţioneze pe paznicul material al animalului; în condiţiile
art. 1357 Cod civil, făcând dovada culpei acestuia în îndeplinirea obligaţiei
de supraveghere.
- Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el are drept de regres,
împotriva persoanei căreia i-a încredinţat paza materială, şi din vina căruia
animalul a cauzat prejudiciul.

Răspunderea Reglementare
pentru Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul
prejudiciile cauzat de lucrul aflat sub paza sa (art. 1376 Cod civil).
cauzate de lucruri Domeniu de aplicare
în general În sensul art. 1376 alin. (1) Cod civil, prin lucru se înţelege orice bun mobil
sau imobil, fără distincţie dacă sunt sau nu potenţial periculoase, dacă au
sau nu dinamism propriu, ori dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare
sau în staţionare.
Precizare:
Noțiunea de lucru nu este folosită într-un mod fericit de legiuitor,
deoarece acestă terminologie se folosește în cazul în care lucrul nu are
stăpân. Apreciem că noțiunea care ar fi fost corectă este noțiunea de bun,
deoarece bunurile sunt susceptibile de pază juridică, având un proprietar.
● Nu intră în domeniul de aplicare al art. 1376 alin. (1) Cod civil:
- lucruri pentru care, prin lege, se instituie o răspundere specială.
Avem în vedere, sub acest aspect, următoarele categorii:
- animalele, pentru care Codul civil reglementează o răspundere
specială; - edificiile, dar numai în cazul în care prejudiciul a fost rezultatul
lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie, conform art. 1378 Cod
civ.; - aeronave, accidente nucleare, când prin legi speciale s-a reglementat
răspunderea în caz de producere a unui prejudiciu.
- bunuri nesusceptibile de apropiere (res comunes), precum: aerul,
lumina solară, radiaţiile naturale. Prin natura lor, aceste bunuri nu se pot
afla în paza juridică a unei persoane, fiind de folosinţă universală;
- corpul persoanei în viaţă. Este imposibil de asimilat persoana
umană cu un lucru, şi în consecinţă nu se poate afla sub paza juridică în
sensul art. 1376 alin. 1 Cod civ. Într-o asemenea situaţie, o astfel de
răspundere se poate angaja în temeiul art. 1357 Cod civ.
- De asemenea, textul de lege nu se va aplica nici în acele situaţii în
care lucrul a fost doar un simplu instrument al omului în cauzarea
prejudiciului (de exemplu, omul se foloseşte de lucru pentru a săvârşi o
faptă ilicită). - Pentru ipoteza în care prejudiciul apare în legătură cu un
vehicul tras de animale, urmează a distinge după cum paguba este cauzată
de mişcările animalului (caz în care vom aplica art. 1375 Cod civ.) sau ea
se datorează lucrului transportat sau însuşi vehiculului (situaţie ce se
încadrează în art.
1376 alin. (1) Cod civ.).

Paza materială și paza juridică

- Paza juridică este definită drept puterea de direcţie, control şi
supraveghere pe care o persoană o poate exercita, în mod independent,
asupra unui lucru.
- Paza juridică decurge dintr-un drept de control, direcţie şi
supraveghere asupra bunului, dar presupune şi obligaţia de a
preîntâmpina producerea vreunui prejudiciu prin mijlocirea lucrului.
Precizare:
Paza juridică se deosebeşte de paza materială prin aceea că:
- Dacă paza juridică este puterea de direcţie, control şi supraveghere
exercitată în mod independent asupra lucrului, paza materială este tot o
putere de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o exercită
asupra unui lucru, dar sub autoritatea paznicului periodic, la ordinele şi
instrucţiunile acestuia.
- Paza materială este o pază subordonată celei juridice şi nu conferă
paznicului vreun drept de folosinţă proprie a bunului respectiv. De cele
mai multe ori, paza juridică şi paza materială aparţine aceleiaşi persoane,
dar sunt situaţii în care paza juridică aparţine unei persoane, iar paza
materială se asigură de altă persoană. Spre exemplu, proprietarul unui
automobil (paznic juridic) poate folosi el în mod direct automobilul, astfel
încât paza juridică şi paza materială sunt întrunite în aceeaşi persoană, dar
este posibil ca proprietarul maşinii în calitate de comitent să încredinţeze
lucrul unui prepus şofer care îl va exploata în interesul comitentului, caz
în care paza juridică aparţine comitentului iar cea materială prepusului. -
Paza juridică atrage răspunderea potrivit art. 1376 alin. (1) Cod civil Cel
care deţine paza materială poate fi răspunzător pe temeiul răspunderii
pentru fapta proprie, 1357 Cod civil.
În justificarea acestei forme de răspundere indirectă, s-a propus ca temei
al răspunderii, criteriul ieşirii lucrului de sub direcţia, controlul şi
supravegherea omului. Conform acestui criteriu, art. 1376 alin. (1) Cod
civil se aplică de fiecare dată când lucrul neînsufleţit a scăpat de sub
direcţia şi controlul omului, fie din pricina unor puteri exterioare (vânt,
greutate), fie din cauza faptelor pe care le-a inclus în lucru, conferindu-i
un dinamism propriu. Dacă lucrul s-a supus omului, este fapta personală a
acestuia. Dacă însă lucrul nu s-a supus acţiunii omului, scăpând de sub
autoritatea lui, ar fi o faptă a lucrului.
- Aceste criterii sunt orientative în determinarea noţiunii de „faptă
a lucrului”, care se va stabili de la caz la caz. Totuşi, în practică, se consideră
că ne aflăm în faţa unei fapte a lucrului, în acele cazuri în care, lucrul a
ocupat un loc predominant faţă de fapta omului în producerea
prejudiciului, nefiind o simplă prelungire a gestului omului (de ex. cuţitul
din mâna unei persoane), ci se detaşează de acţiunea omului în cauzarea
pagubei. De exemplu: automobilul staţionează şi produce un prejudiciu
unei persoane, sau deşi se află sub conducerea omului, provoacă un
prejudiciu deoarece se rupe bara de direcţie sau se sparge cauciucul.

Persoana beneficiară a art. 1376 alin. (1) Cod civil

- Textul de lege poate fi invocat de către victima prejudiciului şi de
succesorii ei în drepturi, împotriva paznicului juridic al lucrului.
- În acţiunea în regres a paznicului juridic faţă de paznicul material
al lucrului a cărui vinovăţie a fost constatată în producerea prejudiciului,
acesta din urmă nu va putea invoca, pentru a se exonera de răspundere,
răspunderea paznicului juridic pe temeiul art. 1376 alin. (1) Cod civ. În
schimb, dacă paznicul material a fost victima prejudiciului, fără a se reţine
culpa exclusivă, poate invoca art. 1376 alin. (1) Cod civ. împotriva
paznicului juridic.

Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada

următoarelor condiţii: - existenţa prejudiciului;
- raportul de cauzalitate. Dacă prejudiciul este consecinţa faptei
omului, lucrul fiind doar instrumentul utilizat pentru săvârşirea faptei
ilicite, raportul de cauzalitate nu există;
- faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane. Calitatea de
paznic juridic nu trebuie dovedită. Până la proba contrară, această calitate
se prezumă că aparţine proprietarului, titularului unui alt drept real
(dezmembrământ) sau posesorului.

Cauze de exonerare de răspundere. Pentru a se exonera de răspundere,

paznicul juridic trebuie să facă dovada uneia dintre următoarele situaţii,
conform art. 1380:
- fapta victimei, dacă întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe
majore în raport cu fapta lucrului. În caz contrar, ea poate duce numai la
o diminuare a răspunderii paznicului juridic, corespunzătoare participării
şi vinei proprii a victimei, conform art. 1371 alin. (1) Cod civil;
- fapta unei terţe persoane, pentru care paznicul juridic nu este ținut
să răspundă. Dacă fapta terţului nu întruneşte condiţiile pentru a conduce
la înlăturarea totală a răspunderii paznicului juridic, faţă de victimă, vor
răspunde solidar, atât paznicul cât şi terţa persoană;
- intervenţia unui caz de forţă majoră. Forţa majoră este o
împrejurare externă, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau cu
însuşirile sale. - Pentru a exonera de răspundere pentru prejudiciul produs
prin fapta lucrului, cauza de forţă majoră trebuie să îndeplinească atât
condiţia imprevizibilităţii cât şi pe cea a inevitabilităţii, insurmontabilităţii
evenimentului extern.
- Forţa majoră trebuie să fie absolut imprevizibilă şi absolut
insurmontabilă, în sensul că împrejurarea externă nu poate fi prevăzută şi
înlăturată de către orice persoană şi nu numai de paznicul juridic.
Efecte juridice
Pentru repararea prejudiciului suferit, victima are la îndemână mai multe
posibilități, după cum urmează:
- poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al bunului; la
rândul său, cel ce are paza juridică se poate regresa împotriva paznicului
material, cu condiţia de a face dovada vinovăţiei acestuia;
- poate să-l acţioneze direct pe paznicul material, în temeiul
răspunderii pentru fapta proprie în baza art. 1357 Cod civil;
- dacă la producerea prejudiciului a contribuit şi un terţ, poate să-i
acţioneze atât pe paznicul juridic cât şi pe terţ. Dacă cel ce are în paza
juridică a bunului a plătit toate despăgubirile, se poate regresa împotriva
terţului, pentru ceea ce depăşeşte întinderea participării sale.
Răspunderea Reglementare
pentru Proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat
prejudiciile să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți
cauzate prin ruina din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu
edificiului de construcție – art. 1378 Cod civil.

Domeniu de aplicare
- Stabilirea sferei de aplicare a răspunderii instituite de art. 1378 Cod
civil presupune definirea noţiunilor de „edificiu” şi „ruină” a edificiului,
precum şi determinarea persoanei care va răspunde pentru prejudiciile
cauzate de ruina edificiului.
- Prin edificiu se înţelege o construcţie realizată de om prin folosirea
unor materiale durabile, care prin încorporarea lor în sol sau într-o altă
construcţie, devine un imobil prin natura sa.
- Noţiunea de edificiu presupune următoarele elemente:
- construcţia să fie opera omului şi nu a naturii (arbori, stânci). Intră
în această categorie: o clădire, un gard încorporat solului; un baraj, un pod,
o construcţie subterană.
- construcţia să fie rezultatul unei ansamblări de materiale durabile.
Art. 1378 Cod civil nu se aplică lucrărilor provizorii.
- construcţia să fie fixată la sol sau încorporată într-o altă
construcţie, constituind astfel un imobil prin natura sa. Astfel, nu
reprezintă un edificiu gardul mobil sau imobilele prin destinaţie.
- Prin ruina edificiului se înţelege atât dărâmarea completă, cât şi
orice dezagregare a materialului din care este alcătuit, care prin cădere
provoacă un prejudiciu unei persoane.
- Dărâmarea sau dezagregarea trebuie:
- să fie involuntară. Nu intră în noţiunea de ruină a edificiului
demolarea voluntară sau provocată de un incendiu, cutremur, inundaţie
ori funcţionarea deficitară a unui agregat;
- să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.
Cu lipsa de întreţinere se asimilează şi vechimea edificiului. Prevederile
art. 1378 Cod civil nu se aplică dacă ruina edificiului provine din alte cauze
decât lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie. Viciul de construcţie are
în vedere o greşeală de proiectare sau de execuţie tehnică a edificiului.
Persoana răspunzătoare
Art. 1378 Cod civil prevede că pentru prejudiciile cauzate de ruina
edificiului răspunde numai proprietarul. El răspunde chiar şi în situaţia în
care edificiul se află în stăpânirea altei persoane pe temeiul unui drept de
uzufruct sau abilitate ori în baza unui contract de locaţiune, comodat etc.
Nu interesează cine are folosinţa imobilului, cine este constructorul sau
arhitectul, ci interesează cine este proprietarul actual. Astfel, răspunderea
pentru ruina edificiului se întemeiază pe calitatea de proprietar. Dacă
edificiul face obiectul proprietăţii comune sau în devălmăşie,
coproprietarii sau codevălmaşii vor răspunde solidar.

Fundamentul răspunderii
Concepţia obiectivă întemeiază răspunderea proprietarului pe o obligaţie
legală de garanţie, independentă de orice culpă. Proprietarul actual este
obligat faţă de orice persoană să garanteze că edificiul nu va produce
pagube prin ruina sa, provocată de lipsa de întreţinere ori de un viciu de
construcţie. În prezent, la fel ca și în reglementarea anterioară,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului, întemeiată
pe art. 1378 Cod civil este o formă de răspundere obiectivă, independent
de orice culpă a proprietarului.

Condițiile răspunderii

Pentru angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin ruina

edificiului, în condiţiile art. 1378 Cod civil, victima prejudiciului trebuie să
facă dovada anumitor condiții, după cum urmează:
- existenţa prejudiciului;
- ruina edificiului să se fi produs ca urmare a lipsei de întreţinere sau
a unui viciu de construcţie;
- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciul suferit.
- În cazul în care prejudiciul este cauzat chiar persoanei care se folosea cu
titlu gratuit de edificiul respectiv, răspunderea proprietarului se va angaja
numai dacă se dovedește intenția sau culpa gravă a acestuia, în condițiile
art. 1354 Cod civil care sunt în următorul sens: ”victima nu poate obține
repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod
dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiciul de care s-a folosit cu titlu
gratuit, decât dacă dovedește intenția sau culpa gravă a celui care, potrivit
legii, ar fi fost chemat să răspundă”.
 Cauze exoneratoare de răspundere
- Obligaţia proprietarului de a-l despăgubi pe cel prejudiciat prin
ruina edificiului, fiind o răspundere obiectivă, ea nu poate fi înlăturată
decât prin forţa majoră, fapta victimei şi fapta unui terţ pentru care
proprietarul nu este ţinut să răspundă. În același sens sunt și dispozițiile
art. 1380 Cod civil. - Dacă cele trei cauze de exonerare au avut numai o
participare parţială, răspunderea nu va fi înlăturată total, ci numai
proporţional cu gradul de participare.

Efectele răspunderii
- Proprietarul edificiului va fi obligat să repare prejudiciul cauzat
victimei prin ruina edificiului. Dacă ruina edificiului se datorează, în fapt,
culpei altei persoane, după plata despăgubirilor, proprietarul are o acţiune
în regres, după caz împotriva:
- vânzătorului, de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul
contractului de vânzare, ca efect al obligaţiei de garanţie ce revine
vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut;
- locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, dacă
ruina edificiului s-a datorat neefectuării reparaţiilor locative ce îi reveneau
în temeiul contractului;
- constructorului sau proiectantului, în baza contractului de
antrepriză sau de proiectare, pentru viciile de construcţie sau proiectare
ce au determinat ruina edificiului.

II.Jurisprudență

1. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală

Reclamantul a primit de la promitentul – cumpărător un avans de 300.000 euro (echivalentul
în lei) şi părţile s-au obligat să încheie contractul de vânzare-cumpărare, în formă autentică, în
faţa notarului public la 09.10.2008, când va fi achitat şi restul de preţ. Conform menţiunilor
cuprinde în cererea de chemare în judecată ________. România SRL este clientul identificat de
pârât pentru cumpărarea imobilului.
Potrivit art. 3 lit. A din contractul de prestări servicii încheiat la 09.09.2008 rezultă că
obligaţiile pârâtului prestator au fost: „a) să presteze în favoarea vânzătorului servicii de
tranzacţionare şi consultanţă în scopul identificării unui potenţial client care să achiziţioneze
imobilul susmenţionat şi b) să presteze în mod corespunzător serviciile ce constituie obiectul
contractului şi să-şi îndeplinească la timp toate obligaţiile ce-i revin în conformitate cu prezentul
contract.”
Prin urmare, fapta de a tergiversa cu intenţie realizarea vânzării cumpărării, în condiţiile
asumării prin contractul dintre părţi a obligaţiei de a presta în favoarea vânzătorului servicii de
tranzacţionare şi consultanţă în scopul identificării unui potenţial client care să achiziţioneze
imobilul sus menţionat, atrage răspunderea civilă contractuală a acestuia.
Atât răspunderea delictuală cât și răspunderea contractuală sunt forme ale răspunderii civile
și presupun existența acelorași elemente esențiale (prejudiciu, fapta ilicită; raport de cauzalitat,
culpa contractuală care nu are o natură diferită de culpa delictuală). Cu toate acestea,
răspunderea delictuală se distinge de răspunderea contractuală. Astfel, răspunderea
contractuală se întemeiază pe un contract valabil încheiat, ca urmare a neexecutării obligațiilor
contractuale.
Răspunderea delictuală se situează în afara raporturilor contractuale și impune cu pregnanță
să se stabilească cert dacă autorului faptei i se poate sau nu imputa vreo culpă în producerea
pagubei. Fiecare formă a răspunderii civile are deci domeniul său propriu de aplicare.
Atât doctrina juridică, cât și jurisprudența au pus problema cumulului celor două forme
de răspundere, dacă în cazul unui raport contractual o parte produce celeilalte o pagubă, prin
neexecutarea obligațiilor asumate, va putea opta pentru angajarea răspunderii delictuale.
Problema este dacă răspunderea contractuală o exclude pe cea delictuală.
Jurisprudența în această materie este în prezent unitară, în sensul neadmiterii dreptului de
opțiune al creditorului contractual.
Faţă de cele de mai sus, constatând că aceeaşi faptă nu poate să atragă răspunderea în
cele două modalităţi ale acesteia, că fapta reprezenta o obligaţie asumată contractual, tribunalul
va respinge pe fond ca neîntemeiată acţiunea izvorâtă din răspunderea civilă delictuală
(Tribunalul București, sentința civilă 144/2014, www.rolii.ro).

2. Răspunderea civilă delictuală. Incidența legitimei apărări

În drept, potrivit art. 1349 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă
ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei sau o altă persoană chemată să
răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul, potrivit art. 1357 Cod civil.
În raport cu prevederile art.1357 Cod civil, condiţiile răspunderii civile delictuale sunt:
fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia autorului faptei. Aceste condiţii
trebuie îndeplinite cumulativ.
 Prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale se înţelege orice acţiune sau
inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptul obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului
subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.
Instanţa constată că fapta ilicită în sarcina pârâtului este dovedită în cauză având în vedere faptul
că, acesta a recunoscut că l-a împins pe reclamant, aspect relevat şi de declaraţiile martorilor.
În ceea ce priveşte legitima apărare invocată de pârât, instanţa reţine că în cauză nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1360 Cod civil.
Astfel, potrivit acestor prevederi, se află în legitimă apărare acela ce săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material direct şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unui
interese obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
obştesc.
Totodată este în legitimă apărare şi cel care, din cauza tulburării sau a temerii, a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs
atacul.
În primul rând, instanţa reţine că, în cauză nu a fost dovedită existenţa unui atac material, direct
şi injust din partea reclamantului asupra pârâtului.
Astfel, din probele administrate în cauză reiese că pârâtul a fost cel care l-a agresat pe
reclamant, fără a fi dovedit un comportament agresiv venit din partea reclamantului.
În ceea ce priveşte depăşirea limitelor legitimei apărări, instanţa reţine că în cauză nu s-a făcut
dovada existenţei unei temeri sau tulburări în persoana pârâtului, care să-l fi determinat pe
acesta, în condiţiile unei eventuale legitime apărări să depăşească limitele apărării proporţionale.
În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, potrivit art. 1381 alin. (1) Cod civil, orice
prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar potrivit art. 1385 Cod civil prejudiciul se repară integral.
Instanţa reţine că, urmare a agresiunilor pârâtului, reclamantul a suferit leziuni traumatice la
nivelul braţului stâng, astfel cum reiese din certificatele medico-legale depuse la dosarul cauzei
(filele 12-13).
Potrivit art. 1387 alin. (1) Cod civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz, echivalentul câştigului din
muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care a fost împiedicat să-l dobândească, prin efectul
reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere
cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor
de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
În cauză, reclamantul nu a făcut dovada restrângerii posibilităţilor de muncă. Faptul că a avut
nevoie de un concediu medical de 5 zile, astfel cum reiese din adeverinţa nr. 9243/27.04.2017
(fila 76) nu este de natură a duce la o concluzie diferită.
 Cu privire la întinderea prejudiciului material, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul
cauzei instanţa reţine că acesta este compus din contravaloarea certificatelor medico-legale, în
cuantum de 76 lei, astfel cum reiese din chitanţa din data de 16.10.2015 şi chitanţa din data de
22.10.2015 (fila 14), consultaţie medicală în cuantum de 60 lei, conform bonului din data de
23.10.2015 (fila 15), medicamente în cuantum de 18,07 lei (fila 17 verso) şi 3,32 lei (fila 19),
consultaţie medicală în cuantum de 70 lei astfel cum reiese din chitanţa din data de 08.03.2016
(fila 23 verso), în total suma de 228,02 lei.
Instanţa nu poate reţine susţinerile reclamantului potrivit cărora în urma agresiunilor s-a
spart telefonul soţiei sale pe care la acel moment îl avea asupra sa, întrucât din probatoriul
administrat în cauză nu rezultă acest aspect, iar declaraţiile martorilor relevă doar aspecte pe
care reclamantul le-a povestit acestora, fără ca ei să poată observa în mod direct dacă telefonul
a fost deteriorat ca urmare a faptei pârâtului.
Totodată instanţa reţine că, astfel cum reclamantul declară prin cererea introductivă,
telefonul îi aparţinea soţiei sale, astfel că, într-o eventuală acţiune în pretenţii, doar aceasta poate
reclama repararea prejudiciului cu privire la telefon.
În ceea ce priveşte daunele morale în cuantum de 4064 lei, instanţa reţine că reclamantul
nu a făcut dovada unui prejudiciu nepatrimonial, motiv pentru care le va respinge ca
neîntemeiate.
În cauză există şi raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, reclamantul suferind
leziunile ca urmare a acţiuni ilicite a pârâtului.
Instanţa reţine totodată că fapta a fost săvârşită cu vinovăţie. Astfel, potrivit art. 1357
alin. (2) Cod civil, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, iar potrivit art. 1358
Cod civil, pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs
prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi dacă este cazul, de faptul că
prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
În cauză pârâtul a putut prevedea rezultatul faptei sale şi a urmărit şi acceptat producerea lui,
acţionând cu intenţie în acest sens.
Astfel, instanţa va admite în parte acţiunea formulată de reclamantul M______ N______
şi va dispune obligarea pârâtului la plata sumei de 228,02 lei cu titlu de daune materiale şi va
respinge în rest cererea, ca neîntemeiată (Judecătoria Sibiu, sentința 790/2018, www.rolii.ro).

3. Răspunderea civilă delictuală. Analiza condițiilor pentru angajarea răspunderii

Prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuală, se înţelege orice acţiune sau
inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului subiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului
subiectiv ori interesului unei persoane.
 Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, are în vedere accepţiunea obiectivă,
adică manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi de voinţă a unei persoane. În alte
cuvinte fapta ilicită nu priveşte atitudinea subiectivă a persoanei faţă de fapta sa ori faţă de
urmările acestei fapte, persoana care a săvârşit fapta ilicită urmând să răspundă şi pentru cea mai
mică culpă.
Cel ce a săvârşit o faptă ilicită poate fi exonerat de răspundere doar în cazul în care se
regăseşte una din cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei şi anume: legitima apărare, starea
de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, divulgarea secretului
comercial, exercitarea normală a unui drept subiectiv şi consimţământul victimei, cauze de
exonerare prevăzute de dispoziţiile art. 1360 şi următoarele Cod civil.
În cauză, din probatoriul administrat rezultă fără putinţă de tăgadă existen ţa unei fapte ilicite
a pârâtei, faptă în urma căreia a fost cauzat un prejudiciu reclamanţilor . Inundarea
apartamentului reclamanţilor, faptă dovedită, a încălcat normele dreptului obiectiv şi a cauzat
prejudicii dreptului subiectiv al reclamanţilor , prejudicii cuantificate prin raportul de expertiză
întocmit în cauză. Acelaşi probatoriu conduce la concluzia că nu se regăsesc cauzele care înlătură
caracterul ilicit al faptei prejudiciabile.
Pentru existenţa răspunderii civile delictuale, este necesar să se stabilească un raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. În analiza raportului de cauzalitate trebuie pornit de la
premiza că acesta are un caracter obiectiv situaţie în care, trebuie desprinse faptele umane
anterioare producerii prejudiciului care au determinat acest prejudiciu.
În cauză, din probatoriul administrat şi expus mai sus, rezultă existenţa unui raport de
cauzalitate între fapta omisivă a pârâtei constând în faptul că nu şi-a reparat instalaţia sanitară,
faptă descrisă mai sus, şi prejudiciul creat reclamanţilor .
Vinovăţia este elemental răspunderii civile delictuale care vizează latura subiectivă a faptei,
adică atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta sa ori faţă de urmările acestei fapte, la
momentul la care a săvârşit-o.
Potrivit dispoziţiilor art. 1357 alin. 2 Cod civil autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai
uşoară culpă. Aşa fiind, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiei autorului de a repara
prejudiciul, nu interesează forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta prejudiciabilă. Art. 1354,
1371 alin.1 şi 1372 alin. 2 Cod civil stabilesc modalităţi ce influenţează repartizarea vinovăţiei
dintre autorul faptei şi alte persoane, întinderea despăgubirilor fiind direct proporţională cu
contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului.
În cauza de faţă, probatoriul administrat conduce la concluzia existenţei vinovăţiei pârâtei,
vinovăţie care îi aparţine în totalitate. Instanţa apreciază de asemenea că răspunderea pârâtei
este integrală nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1354, 1371 alin.1 şi 1372 alin. 2 Cod civil, iar pârâta
avea capacitate delictuală. Instanţa reţine în acest sens declaraţiile martorilor care au arătat că
pârâta nu a permis persoanelor autorizate să execute lucrări de spargere a peretelui pentru
depistarea defecţiunilor (Judecătoria Motru, sentința 1459/2017, www.rolii.ro).
 4. Răspunderea pentru fapta altei persoane

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor create de către fiica sa minoră
la autoturismul său, produse prin zgârierea acestuia cu bicicleta pe care fiica minoră a reclamantei
a sprijinit-o de maşină.
Conform art. 1372 C. civil: „(1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție
răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane. (2) Răspunderea
subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta
proprie. (3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că
nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se
consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze
decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.”

Prin Ordonanţa nr. xxxxx//2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria I. s-a stabilit că autorul
faptei este minora B______ I____, că fapta nu a fost săvârşită cu intenţie, iar autoarea era minoră.
În drept, statuând principiul general in materie de răspundere civilă delictuală, art. 1349
prevede ca ,,orice persoană are îndatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau
obiceiul locului le impune si sa nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilo r
sau intereselor legitime ale altor persoane (alin. 1). Cel care, având discernământ, încalcă aceasta
îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral” (alin. 2).
În materie de răspundere pentru fapta proprie, art. 1357 alin. 1 C. civ. prevede ca ,,cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție”. Așadar, pentru a se
angaja răspunderea delictuală a unei persoane este necesar să fie întrunite patru condiții
cumulative: să existe o faptă ilicită și un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate, fapta să fie
săvârșită cu vinovăție.
Analizând aceste condiţii prin raportare la prezenta cauză, instanţa apreciază ca acestea sunt
întrunite.
Astfel, in ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în acţiunea minorei, care a sprijinit
bicicleta de autoturismul reclamantului, producând astfel zgârierea elementelor de caroserie,
aspect stabilit prin actele de cercetare penală.
Pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită să ia naștere și să se
poată formula o cerere cu privire la repararea acestuia, este necesar ca acesta să fie cert și să nu
fi fost reparat încă. În ceea ce privește întinderea reparaţiei art. 1381 alin. 1 C. civ. prevede ca
,,prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. În prezenta cauză, prejudiciul
constă în pierderile patrimoniale suferite de către reclamant ca urmare a cheltuielilor efectuate
pentru repararea autovehiculului. Acesta are o natură certă, fiind cuantificat de către reclamant
conform devizului de reparaţii, reprezentând cuantumul reparaţiilor efectuate, fiind detaliate în
mod clar piesele şi materialele folosite cât şi operaţiunile efectuate, susţinerile pârâtei din
întâmpinare neavând nici un suport (respectiv că ar fi fost făcute reparaţii şi la alte elemente ale
maşinii).
Instanţa va da efect acestor deviz dat fiind ca acesta prezintă amănunţit fiecare element şi
material folosit si preţul corespunzător acestuia, precum şi al manoperei, susţinerile pârâtei fiind
generice, fără fundament, aceasta nesolicitând administrarea de probatorii în acest sens.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a minorului și prejudiciul suferit de către reclamant
rezultă în mod cert din actele dosarului penal şi devizul de lucrări de la dosarul cauzei.
În ceea ce privește vinovăția, instanța reține că în conformitate cu prevederile 1357 alin. 2 C.
civ. autorul prejudiciului răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă. În conformitate cu art.
1372 alin 3 C.Civ., „Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă
dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al
tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie
urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul
autorității părintești.”
Or, din modul de săvârșire a faptei, ce a avut ca urmare avarierea autovehiculului, cu
consecința efectuării de către reclamant a unor cheltuieli, producându-se astfel o pagubă
acestuia, instanța apreciază că este întrunită condiția privitoare la săvârșirea faptei cu vinovație,
dat fiind că pârâta, în calitate de părinte al minorului, nu a făcut dovada unei cauze exoneratoare
de răspundere, în conformitate cu textul legal indicat anterior.
Din cele anterior enunţate rezultă că în prezenta cauză sunt întrunite toate condiţiile
răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, astfel încât instanţa va admite cererea
reclamantului și o va obliga pe aceasta la plata sumei de …… lei, reprezentând despăgubiri -
contravaloare reparaţii auto efectuate la autovehiculul proprietatea reclamantului (Judecătoria
Iași, sentința civilă 9930/2017, www.rolii.ro).

5. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită a minorului. Analizarea condițiilor.

Întinderea prejudiciului moral

În fapt, la data de 22.10.2015 , între minora B. A. şi minorul A. G. a avut loc un incident în

timpul pauzei dintre orele de curs, incident care s-a petrecut în curtea Şcolii Generale din satul S.
Elevul A. G. a aruncat cu o piatră în curtea şcolii, lovind-o pe minora B. A. în zona obrazului drept
şi provocându-i acesteia leziuni de natura unor excoriaţii şi echimoze. Reclamanţii B. D. şi B. V.
A., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei B. A. au înţeles să cheme în judecată pe pârâţii P.
M. în calitate de învăţător , B. D. în calitate de director, B. O. în calitate de cadru didactic care
efectua serviciul pe şcoală şi pe pârâţii A. F. şi A. M., în calitate de părinţi ai minorului A. G.
Prin ordonanţa din data de 27 ianuarie 2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria P______
s-a clasat cauza privind infracţiunea de lovire sau alte violenţe, întrucât există o cale de
neimputabilitate şi anume, minoritatea făptuitorului A. G., în vârstă de 9 ani.
 Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, respectiv a Regulamentului de Ordine Interioară şi a fişei
postului , instanţa reţine faptul că pârâţii P. M. în calitate de învăţător , B. D. în calitate de director
şi B. O. în calitate de profesor de serviciu pe şcoală nu au încălcat nicio obligaţie de serviciu în
ceea ce priveşte supravegherea minorului A. G.
În conformitate cu Regulamentului de ordine interioară, obligaţia de supraveghere a elevilor
aparţine cadrului didactic de serviciu de serviciu pe şcoală.
Instanţa apreciază că, faţă de situaţia de fapt reţinută, în cauză sunt întrunite condiţiile
răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1372 C.civ, respectiv existenţa unei fapte ilicite,
a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a
vinovăţiei.
În cauză, prin lovirea minorei B. A. , minorul A. G. a săvârşit o faptă ilicită , lovind-o pe minora
B. A. cu o piatră , producându-i acesteia un traumatism craniofacial, plagă contuză şi excoriată ,
regiune geniană dreapta, plaga excoriată ½ dreapta buză inferioară.
Prin fapta sa, minorul A. G. a cauzat minorei B. A. un prejudiciu moral , constând într-o
suferinţă psihică, materializată prin sentimentul de umilinţă pe care l-a resimţit. Rezultă, fără
echivoc, din declaraţiile martorei coroborată cu înscrisurile de la dosar, respectiv din cuprinsul
evaluării psihologice , existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
De asemenea, este incontestabilă vinovăţia părinţilor A. F. şi A. M. care nu şi-au educat în
mod corespunzător minorul, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
creştere şi educare făcând posibilă săvârşirea faptei ilicite de către minor. Părinţii minorului
A__________ G_____ nu au făcut dovada existenţei unei cauze străine (forţa majoră, fapta
victimei sau fapta unei terţe persoane ) care să-i fi pus în situaţia de a nu putea împiedica fapta
prejudiciabilă.
Cu privire la daunele morale solicitate de către reclamantă prin reprezentanţii legali, în
cuantum de 10.000 lei, instanţa reţine că acestea reprezintă satisfacţii echitabile destinate a
compensa material suferinţele psihice ale minorei: cu privire la cuantumul daunelor morale
solicitate, acestea nu sunt supuse unor criterii legale prestabilite, ci determinarea lor în concret
este lăsată la libera apreciere a instanţei.
Dincolo de prejudiciul moral incontestabil suferit de către minoră, cuantumul despăgubirilor
morale solicitate de acestea apare ca fiind însă, unul exagerat, având în vedere că scopul daunelor
morale este în principiu acela de a oferi celor vătămaţi posibilitatea de a trece mai uşor peste
evenimentul nefericit, iar la stabilirea nivelului acestora nu se poate face abstracţie de
elementele precum nivelul general de trai al societăţii şi condiţiile concrete socio-economice de
la momentul acordării.
Având în vedere aceste considerente, instanţa apreciază că suma de 5000 lei în solidar pentru
ambii părinţi, reprezintă o justă acoperire a prejudiciului moral suferit şi că această sumă are un
caracter rezonabil, în raport de prejudiciul produs.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, instanţa apreciază că aceasta nu se ridică la nivelul
exprimat de reclamantă prin reprezentanţi legali, întrucât urmările faptei pârâtei sunt inferioare
ca gravitate celor susţinute de aceştia; in prezenta cauză nu s-a dovedit că minora a suferit un
prejudiciu estetic cu caracter permanent. Ca atare, în temeiul art.1372 C.civ., urmează a admite
în parte acţiunea modificată formulată (Judecătoria Pașcani, sentința 2010/2016, www.rolii.ro).

6. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Condițiile specifice ale răspunderii

În contextul învederat, instanţa urmează să analizeze condiţiile speciale de admisibilitate

prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, cu
particularitatea că, nu interesează vinovăţia prepusului, ci verificarea condiţiilor speciale care se
desprind din economia textului art. 1373 din NCC.
Reclamantul ar fi trebuit să dovedească vinovăţia prepusului în ipoteza în care, fie l-ar fi
chemat în judecată exclusiv pe acesta, fie în ipoteza în care i-ar fi acţionat deopotrivă şi prin
aceeaşi acţiune în justiţie, atât pe prepus, cât şi pe comitent, însă în temeiul dispoziţiilor art. 1382
din NCC; aceasta ar fi însemnat ca prepusul să figureze în cauză în calitate de pârât, alături de
pârâtul comitent, or, reclamantul a formulat în contradictoriu cu prepusul o cerere de chemare
în garanţie, context în care prepusul a dobândit calitatea de chemat în garanţie şi nu de pârât,
aspect care influenţează soarta cererii de chemare în garanţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 1373 alin. 1 din NCC, comitentul este obligat să repare prejudiciul
cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul
legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii
sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima
cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că
prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Din cuprinsul textului legal rezultă că, pentru angajarea răspunderii comitentului sunt
necesare două condiţii speciale care se grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: a.
raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să
răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei şi b. fapta ilicită cauzatoare de
prejudiciu să fie săvârşită de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au
fost încredinţate de comitent.
Condiţiile de drept comun sunt condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale în raport
cu prepusul care a cauzat prejudiciul: fapta ilicită a prepusului; prejudiciul suferit; raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciu. Precum s-a învederat anterior, nu este
necesară dovedirea vinovăţiei prepusului într-o acţiune îndreptată în mod exclusiv împotriva
comitentului (iar împotriva prepusului, pe calea cererii de chemare în garanţie şi prin urmare, pe
o cale ineficientă).
Reclamantul din cauză nu a dovedit raportul de prepuşenie, deşi acestuia îi revenea în mod
evident, sarcina probei; chiar în contextul în care B_____ M_____ „s-a incriminat”, recunoscând
atât faptul că, la data producerii accidentului era angajatul pârâtului, precum şi că se afla în
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, nu s-au depus înscrisuri doveditoare în acest sens.
Imposibilitatea chematului în garanţie de a depune contractul de muncă încheiat cu pârâtul
coroborat chiar cu poziţia procesuală a reclamantului, manifestată în cuprinsul cererii de chemare
în garanţie - în sensul în care această împrejurare îi profită (deşi nu îi profită) - atestă
neîndeplinirea condiţiei specialitate de admisibilitate constând în existenţa raportului de
prepuşenie.
Reclamantul nu a probat nici a doua condiţie specială impusă de către legiuitor pentru
antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, constând în săvârşirea unei fapte
ilicite care să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Potrivit textului de lege, comitentul răspunde exclusiv în ipoteza în care prepusul a săvârşit
fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul
altuia, în limitele stricte ale atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu respectarea
instrucţiunilor şi dispoziţiilor pe care i le-a dat comitentul. De asemenea, comitentul va răspunde
şi pentru prejudiciul cauzat de prepus atunci când a acţionat prin deviere de la funcţia sa, prin
depăşirea limitelor sale şi chiar prin exerciţiul abuziv al acesteia cu condiţia ca „fapta săvârşită să
fie în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate” - art. 1373 alin. 1 partea finală din
NCC - sau cel puţin să existe aparenţa că prepusul a acţionat, în momentul săvârşirii faptei
prejudiciabile, în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor respective (art. 1373 alin. 3 din
NCC).
Faţă de considerentele învederate, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată
formulată de către reclamantul _____________________________ R__________ SA BUCURESTI,
în contradictoriu cu pârâtul _____________________ SRL, ca neîntemeiată (Judecătoria
Constanța, sentința 123/2017, www.rolii.ro).

7. Răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului. Necesitatea analizării

condiției vinovăției prepusului

Constată că cererea reclamantei se întemeiază pe răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului (art. 1373 Cod Civil), respectiv pentru prejudiciul cauzat de prepus unei terţe persoane
printr-o faptă ilicită extracontractuală, adică delictuală, şi nu pe răspunderea civilă contractuală
pentru fapta altuia ( art. 1519 C. civ.), întrucât fapta ilicită şi prejudiciabilă nu a fost săvârşită de
prepus în executarea unui contract încheiat de comitentul său cu o terţă persoană şi, prin aceasta,
celeilalte părţi contractante care este, de regulă, creditorul contractual al comitentului, i se
cauzează un prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale. Mai mult între
cele două societăţi nu a existat niciodată un contract care să atragă aplicabilitatea prevederilor
art. 1350 Cod Civil.
Potrivit art. 1373 alin. 1 şi 2 C.civ., ”(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepușii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor
încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită
direcţia, supravegherea ori controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări
în interesul său sau al altuia. ” Astfel, pentru angajarea răspunderii comitentului, este necesar să
fie întrunite doar trei dintre condiţiile de drept comun, care sunt în totalitate şi fără deosebire
condiţii obiective: prejudiciul victimei, fapta ilicită a prepusului şi raportul de cauzalitate existent
între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul injust suferit de victimă. Totodată, din economia
textului art. 1373 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două
condiţii speciale care se grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: raportul de prepuşenie
dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de
comitent pentru prejudiciul cauzat victimei şi fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită
de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de
comitent.
În cauză, atât condiţiile generale pentru angajarea răspunderii comitentului (fapta ilicită,
prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu) cât şi condiţiile speciale sunt
îndeplinite, pârâta confirmând faptul că , la momentul producerii incidentului conducătorul auto
C____ S___ era angajatul acesteia şi se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Astfel, în mod întemeiat s-a reţinut de către instanţa de fond că în cauză s-a dovedit întrunirea
cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale a apelantei pârâte comitente pentru fapta
prepusului său, în sensul că la data de 18.10.2016, angajatul apelantei pârâte C____ S___ în
calitate de conducător auto, aflându-se în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, a condus un
autocamion în hala intimatei reclamante şi a lovit cu partea de sus a remorcii uşa de ieşire din
această hală, cauzând prin aceasta intimatei reclamante un prejudiciu în sumă de …….. lei
reprezentând contravaloare reparaţii.
De altfel, chiar apelanta pârâta a recunoscut că în data de 18.10.2016, numitul C____ S___ a
condus autocamionul care s-a deplasat cu marfă la punctul de lucru al intimatei reclamante, în
calitate de angajat al său, în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Faţă de cele reţinute tribunalul
apreciază că argumentele invocate nu sunt de natură a conduce la admiterea apelului formulat
(Tribunalul Sibiu, decizia 524/2018, www.rolii.ro).

8. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale. Paza materială

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1375 Cod civil, care
reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale. Potrivit art. 1375 Cod civil
„Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde independent de orice culpă, de
prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.”
Conform art. 1377 Cod civil, în înţelesul dispoziţiilor art. 1375 , are paza animalului
proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în
fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului şi se serveşte de
acesta în interes propriu.
Analizând declaraţiilor martorilor audiaţi instanţa reţine următoarele: Potrivit declaraţiei
martorului C_____ R_____ (f.18), vecin cu terenul deţinut de reclamant în punctul P_____ de pe
raza satului B____, pârâtul a fost angajat ca cioban la oi de către S______ N______. În calitatea
sa de cioban pârâtul păştea animalele, respectiv 200 de oi şi capre fără a ţine cont de terenurile
proprietarilor din zonă, producând pagube. Astfel, în perioada 2015-2017 animalele păscute de
pârât au distrus aproximativ 15 pomi fructiferi aparţinând reclamantului şi fâneţe din care se
puteau forma două clăi, preţul unei clăi fiind cuprins între 150 şi 200 de lei.
Martorul C_____ N______ (f.23) a confirmat că în perioada 2016-2017 pârâtul care era cioban
de oi şi capre obişnuia să lase animalele nesupravegheate pe terenurile oamenilor, producând
distrugerea pomilor fructiferi pe care îi avea plantaţi reclamantul. Martorul nu a putut evalua
paguba produsă.
Examinând declaraţia martorului S______ N______(f.38) instanţa reţine că acesta este
proprietarul mai multor animale pe raza satului B____, respectiv vite, capre şi oi, pe care
împreună cu alţi consăteni le-au dat pârâtului să le pască în anii 2016 şi 2017, fără a încheia un
contract cu pârâtul în acest sens.
Conform depoziţiei martorului acesta nu i-a transmis pârâtului atributul de a exercita în mod
independent controlul şi supravegherea animalelor, pentru ca acesta să se servească în interes
propriu de animale, ci i-a dat animalele doar să le pască contra cost, apreciind că pârâtul avea
doar paza materială asupra acestora.
Pentru faptul că pârâtul a păscut animalele pe terenul reclamantului, acesta i-a cerut în
schimb să-i cosească terenul adunând de pe terenul martorului o remorcă de fân.
Pârâtul C_____ C_________ (f.37) a confirmat susţinerile proprietarului animalelor, în sensul
a avut doar paza materială a animalelor aparţinând lui S______ N______ din mai 2016 până în
iulie 2017. care îl trimitea la păscut, având doar obligaţia de a le supraveghea şi de a le aduce sera
la sălaş, fără a exista între cei doi vreo convenţie prin care să poată exercita în mod independent
controlul şi supravegherea animalelor.
Pârâtul a declarat că reclamantul este unchiul său şi că i-a permis să pască animalele pe
terenurile acestuia din punctele P_____ şi G. Z. în perioada 2015-2017.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine persoanei care, la data cauzării
prejudiciului deţinea paza juridică a animalelor. Paza juridică presupune dreptul pe care îl are
persoana de a se folosi, în interes propriu, de animalele respective, ceea ce înseamnă prerogativa
de control şi supraveghere asupra animalelor.
Paza materială presupune contactul material cu animalele. Având în vedere declaraţia
proprietarului animalelor, martorul S______ N______, declaraţie confirmată şi de pârât instanţa
reţine că acesta din urmă nu avea prerogativa de a folosi animalul în interes propriu.
Faţă de faptul că există prezumţia că paza juridică este deţinută de proprietarul animalelor,
având în vedere că reclamantul nu a răsturnat această prezumţie, în sensul că nu a dovedit că
paza juridică a fost transmisă de acesta unei alte persoane, în speţă pârâtului, văzând şi
dispoziţiile legale mai sus enunţate, instanţa apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile
răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul cauzat de animalele aparţinând lui
S______ N______.
 În raport de aceste argumente, instanţa va respinge acţiunea formulată de reclamantul
C_____ C.C______, în contradictoriu cu pârâtul C_____ D.C_________, ca nefondată.
În raport de soluţia dispusă şi de faptul că pârâtul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată pe
care le-a solicitat, va respinge cererea pârâtului privind cheltuielile de judecată, ca nedovedită
(Judecătoria Orșova, sentința 241/2018, www.rolii.ro).

9. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale. Angajarea răspunderii paznicului

juridic
Pentru a fi antrenată răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, pe lângă condiţiile
generale de răspundere – fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu
- victima mai trebuie să dovedească şi existenţa unor condiţii speciale: prejudiciul să fie cauzat de
animal; la data producerii prejudiciului animalul să se afle în paza juridică a persoanei de la care
se pretinde despăgubirea.
Fapta ilicită există, ea constând în acţiunea de păşunare a terenului reclamantului fără drept,
adică fără permisiunea proprietarului terenului. Prejudiciul constă în cantitatea de fân care putea
fi obţinută de pe acel teren. Între faptă şi prejudiciu există legătură cauzală, în sensul că dacă
păşunatul nu ar fi avut loc paguba nu s-ar fi produs. Este neîndoielnic, aşa cum se atestă şi în
procesul verbal întocmit la faţa locului, că paguba s-a produs de oi.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animal revine persoanei care are paza animalului
în momentul producerii pagubei. În această situaţie este, conform art. 1375 NCC, proprietarul
animalului sau persoana care se serveşte de animal.
Aşa cum se prevede expres în art. 1377 NCC, noţiunea de pază în înţelesul art. 1375 NCC
aparţine proprietarului animalului ori celui care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui
contract, ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra
animalului şi se serveşte de acesta în interes propriu.
Prin urmare, conform acestei norme răspunderea poate fi angajată în sarcina următoarelor
persoane: proprietarul animalului sau persoanei care, în temeiul unei dispoziţii legale, al unui
contract sau în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului
şi se serveşte de acesta în interes propriu.
În speţă, din depoziţiile martorilor, mai sus relevate, turma care a intrat pe terenul
reclamantului era însoţită de un cioban, aflat în slujba pârâtului.
Răspunderea poate fi antrenată numai în sarcina persoanei care are paza juridică, nu şi a celei
care are paza materială. Aspectul este necontestat, fiind relevat şi de intimat în cuprinsul
întâmpinării depuse în recurs.
Pentru a fi păzitor juridic în sensul art. 1377 NCC trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii: 1. persoana să exercite paza în baza legii, al unui contract sau doar în fapt; 2. să aibă
controlul şi supravegherea asupra animalului şi să se servească de acesta; 3. să exercite controlul
şi supravegherea în mod independent şi în interes propriu.
 Pornind de la aceste cerinţe, contrar poziţiei intimatului, tribunalul reţine că în cauză calitatea
de păzitor juridic revine pârâtului, ca proprietar al celor 150 de oi din turmă şi nicidecum
ciobanului.
Paza juridică decurge din dreptul persoanei de a se folosi de animalul respectiv, care implică
prerogativa de comandă, direcţie, supraveghere asupra animalului.
Ciobanul, însărcinat de pârât numai cu paza efectivă a animalului, este doar un paznic
material, întrucât nu se serveşte de animal în interesul său, este lipsit de prerogativa de direcţie,
de comandă, cât timp proprietarul animalului nu i-a transmis folosinţa în interes propriu, în
temeiul unui contract.
Întrucât ciobanul nu exercită controlul şi supravegherea asupra animalului în mod
independent şi în interes propriu, aşa cum prevede art. 1377 NCC, calitatea sa de păzitor juridic
este exclusă. Existenţa raportului de subordonare dintre cioban şi pârât implică menţinerea
dreptului şi obligaţiei de control şi direcţie al pârâtului proprietar al animalelor.
O anumită practică, invocată ca uzanţă (obicei al locului), în sensul că răspunderea ar reveni
ciobanului, nu poate fi reţinută, ea contravenind prevederilor art. 1377 NCC.
Ca atare, în cauză, răspunderea revine proprietarului animalelor, în calitate de păzitor juridic.
Păzitorul juridic poate fi exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că prejudiciul se
datorează faptei unui terţ, faptei victimei sau forţei majore. Cum o asemenea dovadă nu s-a făcut
pârâtul nu poate fi exonerat de răspundere.
Fiind vorba de un prejudiciu produs de animale care aparţin unor proprietari diferiţi (pârâtul
şi ciobanul aflat în slujba acestuia) între care nu există comunitate de pază juridică, răspunderea
va fi divizibilă şi nu solidară. Prin urmare, în cauză pârâtul este responsabil de paguba cauzată
de cele 150 de oi ale sale.
La calculul prejudiciului tribunalul va avea în vedere depoziţiile martorilor audiaţi (f. 21, 33,
36,) reţinând că de pe terenul păşunat s-ar fi putut obţine o medie de 6 clăi pe an, fiind un an
secetos, preţul unei clăi fiind în medie de 200 lei. Prin urmare, paguba cauzată de toate cele 170
de oi ar fi de 1200 lei, ceea ce înseamnă că prejudiciul produs de oile pârâtului în număr de 150
lei este de 1000 lei (Tribunalul Bistrița Năsăud, decizia 98/2014, www.rolii.ro).

10. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului.

Răspunderea pentru ruina edificiului este reglementată de dispoziţiile art. 1378 C.civ. ce
prevăd că „Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este
urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.”
Răspunderea pentru ruina edificiului este o răspundere directă şi obiectivă, fundamentată pe
obligaţia de garanţie, ca o sarcină a proprietăţii; vinovăţia proprietarului sau a unei alte persoane
nu este o condiţie a existenţei şi angajării acestei răspunderi.
 Spre deosebire de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi de animale, care se
angajează în sarcina persoanei care le are sub pază, adică a păzitorului juridic, art. 1378 C.civ.
prevede că pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiilor răspunde exclusiv persoana care are
calitatea de proprietar al edificiului.
Pentru obligarea proprietarului să răspundă pe temeiul art. 1378 C.civ., trebuie întrunite
următoarele condiţii: existenţa prejudiciului; ruina edificiului sau desprinderea unor părţi din
edificiu; existenţa raportului de cauzalitate dintre ruina edificiului sau desprinderea unor părţi din
acesta şi prejudiciul suferit de victimă. Aceste condiţii trebuie să fie dovedite de victima care
pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat. Ele sunt condiţii obiective şi de aceea pot fi
dovedite prin orice mijloc de probă. De îndată ce aceste condiţii au fost dovedite, răspunderea se
va angaja în sarcina proprietarului, care va fi obligat să repare prejudiciul suferit de victimă.
Jurisprudenţa a statuat constant că această răspundere este o răspundere obiectivă, pentru
angajarea răspunderii nefiind nevoie de existenţa culpei proprietarului, fiind suficientă dovedirea
prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și ruina edificiului. Înlăturarea
răspunderii poate avea loc numai dacă proprietarul edificiului dovedeşte că ruina se datorează
faptei victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră (art. 1380 C.civ.). Ea
nu poate fi înlăturată prin simpla dovadă a cazului fortuit.
Prin ruina edificiului, în sensul larg al cuvântului, se înţelege dărâmarea, surparea,
dezagregarea lui totală sau parţială, inclusiv desprinderea şi căderea unor elemente structura le sau
componente ale acestuia. De asemenea, nu are relevanţă dacă ruina edificiului este totală sau
parţială.
Pentru angajarea acestei răspunderi, ruina edificiului trebuie să fie involuntară şi să aibă drept
cauză lipsa de întreţinere sau un viciu de construcţie. Este irelevant dacă aceste împrejurări sunt
sau nu imputabile proprietarului sau altei persoane. De altfel, victima nu are sarcina de a
individualiza persoana sau persoanele cărora li s-ar putea imputa un viciu de construcţie sau, după
caz, lipsa de întreţinere a edificiului.
În speţa de faţă, reclamanta a dovedit, prin probele administrate (înscrisuri, fotografii),
întrunirea cumulativă a condiţiilor mai sus expuse pentru existenţa acestei forme de răspundere.
Pârâta a invocat în apărarea sa: că reclamanta a parcat nelegal autoturismul în locul respectiv, unde
au căzut bucăţile de tencuială; că nu s-a dovedit că de la balconul său (al pârâtei) s-a desprins
tencuiala ce a căzut pe autoturism; că reclamanta trebuia să se îndrepte împotriva asociaţiei de
proprietari a imobilului; că la imobilul în cauză existau indicatoare ce atenţionau asupra căderii
tencuielii.
Pentru a exonera de răspundere, „fapta victimei” cauzatoare a prejudiciului trebuie să aibă
legătură cu ruina edificiului, cu căderea bucăţilor de tencuială de pe imobil.„Fapta victimei” ar fi
fost cauză exoneratoare de răspundere dacă, de exemplu, reclamanta ar fi lovit cu autoturismul în
imobil şi, exclusiv datorită acestei loviri, părţi din imobil ar fi căzut şi avariat autoturismul, ori
vătămat pe persoana din el. Aşadar, căderea de tencuială de pe imobil trebuia să fi fost generată de
victimă, de fapta victimei, pentru a se fi putut reţine această cauză de exonerare de răspundere în
favoarea proprietarului imobilului. Or, în speţă nu se poate reţine că reclamanta ar fi produs
prejudiciul, ar fi cauzat sau generat în vreo modalitate desprinderea sau căderea unor elemente
structurale sau componente ale imobilului pârâtei pe autoturismul său.
Împrejurarea că reclamanta a parcat autoturismul lângă imobilul pârâtei nu a generat sau produs
ruina edificiului, ruină ce nu-i este imputabilă reclamantei. Pentru a opera cauza de exonerare,
cauzarea prejudiciului trebuie să se datoreze exclusiv faptei victimei, ceea ce nu e cazul în speţă.
Parcarea în locul respectiv, în cazul în care a fost neregulamentară, poate eventual atrage o
sancţiune contravenţională, însă nu poate constitui o „faptă a victimei” de natură să înlăture
răspunderea proprietarului imobilului pentru ruina edificiului, deoarece, aşa cum s-a arătat m ai
sus, nu are nicio legătură cu ruina edificiului, nu a determinat ruina.
Situaţia este similară cu aceea în care, de exemplu, o persoană lipseşte nemotivat de la serviciu,
timp în care trece pe lângă un imobil, de pe care, datorită lipsei de întreţinere, se desprind bucăţi
de tencuială ce produc leziuni acelei persoane. Proprietarul imobilului nu poate fi exonerat de
răspundere pe motiv că persoana respectivă a comis o faptă ilicită, lipsind nemotivat de la serviciu,
timp în care, trecând pe lângă imobil, a fost vătămată. Astfel, lipsa nemotivată de la serviciu, chiar
dacă ar constitui o faptă ilicită, ce ar putea atrage răspunderea disciplinară a angajatului, nu are
legătură cu ruina edificiului, ca atare ea nu constituie o „faptă a victimei” de natură a înlătura
răspunderea proprietarului imobilului pentru ruina edificiului (Judecătoria Arad, sentința civilă
3246/2018, www.rolii.ro).
Riscul Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului
contractual. sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite de indeplinire a obligaţiei.
Noțiune, Dacă una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă
aplicabilitate majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile
contractuale, se pune problema dacă celălalt contractant rămâne ţinut de
obligaţia sa, deşi nu poate primi contraprestaţia sau, dimpotrivă, este şi el
liberat de executarea obligaţiei ce-i revine. Cu alte cuvinte, cine va suporta
riscul contractual, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiilor uneia dintre părţi.
- în ipoteza în care o parte, deşi nu mai poate primi contraprestaţia
celeilalte părţi, deoarece a devenit imposibil de executat, este ţinută să-şi
execute propria obligaţie, înseamnă că ea suportă riscul potrivit regulii res
perit creditori.
- în ipoteza în care, dimpotrivă, datorită faptului că executarea
obligaţiei uneia dintre părţi a devenit imposibilă, cealaltă parte nu mai
este ţinută să-şi execute propria obligaţie, înseamnă că partea a cărei
obligaţie a devenit imposibil de executat suportă riscul potrivit regulii res
perit debitori. În acest caz, deoarece imposibilitatea de executare fortuită
este independentă de voinţa părţilor, este inadmisibilă o acţiune în
despăgubiri împotriva părţii care nu şi-a putut executa obligaţia.
Art 1274 Cod civil reglementează că atât în privința contractelor
translative de proprietate, cât și în ceea ce privește contractele
netranslative de proprietate, riscul contractual este suportat de
debitorul obligației imposibil de executat.
Riscul - riscul contractului translativ de proprietate este suportat de
contractual. debitorul obligației imposibil de executat și nu de partea care avea
Reguli calitatea de proprietar la momentul pieirii fortuite. Regula stabilită în
aplicabile Codul civil are caracter supletiv, astfel încât părțile pot deroga de la
aceasta și pot stabili ca proprietarul din momentul pieirii să suporte riscul
contractual (art. 1274 alin. (1) Cod civil);
- ca o abatere de la regula stabilită în alineatul precedent, creditorul
preia riscul contractual în cazul în care este pus în întârziere, acesta
neputânduse libera chiar dacă face dovada că pieirea bunului nu ar fi putut
fi evitată chiar dacă obligația predării era executată la timp (art. 1274 alin.
(2) Cod civil).
Precizare:
- Art. 1273 din Codul civil prevede faptul că drepturile reale se
transmit prin acordul de voință al părților, dacă acordul poartă asupra
unor bunuri
 determinate, chiar dacă bunurile nu au fost încă predate. În cazul
bunurilor determinate generic, dreptul real se va transmite prin
individualizare. Dacă părțile nu prevăd altfel, cu toate că transferul
dreptului real a operat în conformitate cu prevederile art. 1273 alin. (1)
din Codul civil, cât timp bunul nu este predat dobânditorului, riscul
contractual va rămâne în sarcina debitorului obligației de predare. -
Așadar, regula res perit domino nu este aplicabilă. Ca excepție, în cazul în
care creditorul dobânditor este pus în întârziere de debitorul obligației de
predare, din acest moment se produce transferul riscului contractual în
sensul că cel ce va suporta riscul este dobânditorul.
- O aplicație a regulii generale amintite o reprezintă, printre altele,
vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății. Art. 1755 dispune
că: ”atunci când într-o vânzare cu plata prețului în rate, obligația de plată
este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul
dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preț;
riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării
acestuia”. Așadar, cu toate că proprietatea nu se transmite decât în
momentul achitării integrale a prețului, riscul contractual este transferat
cumpărătorului de la data primirii bunului.
-În ceea ce privește contractele netranslative de proprietate, Codul civil
nu a reglementat expres nicio dispoziție legală cu caracter general
referitoare la suportarea riscului contractual. Cu toate acestea, în Codul
civil regăsim aplicații practice. Spre exemplu, în cazul contractului de
locațiune, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de
executat (art. 1818 alin. (1), (2) și (4) Cod civil). Pentru celelalte contracte
netranslative de proprietate, regula care se desprinde din art. 1511 alin.
(1) Cod civil este aceea că până la punerea în întârziere a creditorului,
riscul este suportat de debitorul obligației.
FAPTELE JURIDICE LICITE- IZVOR DE OBLIGAȚII
Noțiune -Așa cum precizam la clasificarea izvoarelor obligațiilor civile, pot fi reţinute
drept izvoare ale obligaţiilor actul juridic şi faptul juridic.
- Faptele juridice constau în acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia
de a produce efecte juridice, efecte ce se produc totuşi în virtutea legii.
- Faptele juridice pot fi ilicite şi licite. În prezentul capitol ne vom
referi exclusive la faptele juridice licite, urmând ca faptele ilicite să fie
analizate în următorul capitol
Enunțare - gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 Cod civil);
- plata nedatorată (art. 1341-1344 Cod civil);

- îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civil).

Gestiunea de - Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit ce constă în aceea că

afaceri. Noțiune o persoană numită gerant, intervine prin fapta sa voluntară şi unilaterală
și reglementare şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, numită
gerat, fără a primi mandat din partea acestuia din urmă. Spre exemplu,
fapta unui terţ de a efectua reparaţii asupra unui imobil, în absenţa
proprietarului edificiului care lipseşte o perioadă îndelungată de timp. În
acest caz, terţa persoană a gerat interesele proprietarului dacă acesta din
urmă nu a avut cunoștință despre gestiune și nu i-a dat persoanei care a
reparat un mandate în acest sens.
- Reglementare. Gestiunea de afaceri este reglementată ca izvor
distinct de obligaţii în art. 1330-1340 din Cod civil. Efectul acestui fapt
juridic este naşterea unui raport de obligaţii, astfel cum vom vedea în cele
ce urmează.
Condițiile Pentru a produce efecte juridice, gestiunea de afaceri trebuie să
gestiunii îndeplinească anumite condiţii referitoare la:
- obiectul gestiunii;
- utilitatea gestiunii;
- atitudinea părţilor faţă de gestiune; - capacitatea părţilor.
I. În privința obiectului gestiunii, gestiunea de afaceri poate consta atât în
săvârşirea de fapte materiale cât şi în încheierea de acte juridice în
interesul altei persoane.
Sunt fapte materiale descărcarea unor mărfuri, stingerea unui
incendiu, repararea unei conducte, efectuarea unor lucrări, asistenţa
medicală ce se acordă victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui
animal.
Actele juridice de gestiune sunt diverse: plata unei datorii, actul
încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor reparaţii, contractul de
asigurare, întreruperea unei prescripţii, chemarea unui medic în caz de
boală a geratului; chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui
animal bolnav al geratului, închirierea unui bun.
În privinţa actelor juridice ce pot fi încheiate de great, se impun
următoarele precizări:
- actele juridice pot fi încheiate de gerant în nume propriu, dar cu
intenţia ca ele să profite geratului;
- actele de gestiune efectuate de gerant nu pot depăşi sfera actelor
de conservare şi de administrare. Astfel, gerantul nu poate încheia acte de
dispoziţie pe seama geratului precum: achiziţionarea unui bun,
acceptarea
unei donaţii, vânzarea unui bun al geratului, constituirea unei ipoteci,
încheierea unui contract de gaj cu privire la un bun al geratului.
- actele de adminsitrare au în vedere atât actele de normală punere în
valoare a unui bun singular, fără a se ajunge la înstrăinarea lui, cât şi actele
de administrare a unui patrimoniu. Acestea, raportate la patrimoniu sunt
acte de normală punere în valoare, dar raportate la un bun privit
individual, au ca efect înstrăinarea lui. Astfel, unele acte de dispoziţie au
fost asimilate actelor de administrare şi permise gerantului (de exemplu,
vânzarea unor bunuri perisabile impuse stricăciunii).
-practica judecătorească a extins sfera actelor pe care le poate încheia
gerantul pe contul geratului, incluzând şi executarea unor obligaţii
patrimoniale pe care acesta era dator să le îndeplinească în temeiul legii,
precum întreţinerea copiilor minori.
II. în privința celei de-a doua condiții a gestiunii de afaceri și anumite
utilitatea gestiunii. Intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice
şi săvârşirea de fapte materiale, trebuie să fie utilă geratului, în sensul că,
prin săvârşirea ei, s-a evitat o pierdere patrimonială sau s-a sporit valoarea
unui bun al acestuia. Utilitatea trebuie apreciată la momentul în care
operaţiunea a fost săvârşită. Astfel, distrugerea ulterioară a bunului
dintr-un caz de forţă majoră nu este de natură a anihila caracterul util al
intervenţiei gerantului.
III. Atitudinea părţilor faţă de gestiune. Din acest punct de vedere
distingem între atitudinea geratului şi cea a gerantului. De remarcat este
formularea legiuitorului care stabilește că ”…fără să fie obligată, o
persoană…”. Astfel spus, fără o obligație preexistentă, o persoană
săvârșește în interesul altei persoane un fapt material sau un act juridic și
din săvârșirea faptului sau actului ia naștere raportul juridic obligational în
temeiul gestiunii de afaceri.
a) geratul trebuie să fie complet străin de operaţiunea pe care
gerantul o săvârşeşte în interesul său sau, dacă are cunoștință despre
gestiune, să nu fie în măsură să își desemneze un mandatar sau să se
îngrijească în alt mod de afacerile sale (art. 1330 alin. (1) Cod civil).
Dacă geratul, cunoscând actul pe care gerantul urmează să îl încheie,
i-ar da o împuternicire în acest sens, am fi în prezența unui contract de
mandat şi nu în prezența unei gestiuni de afaceri.
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia.
Dacă gerantul lucrează cu credinţa greşită că săvârşeşte acte în propriul
interes, nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri. De exemplu,
o persoană efectuează reparaţii a unui bun pe care îl crede al său, ea va
putea cere restituirea cheltuielilor făcute de la adevăratul proprietar al
bunului, nu pe temeiul gerării intereselor altei persoane, ci pe temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză.
Precizări:
- pentru existenţa gestiunii de afaceri nu se cere ca gerantul să
acţioneze exclusiv în interesul altei persoane. Astfel, el poate lucra, în
acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altei persoane. De exemplu,
un coproprietar face acte de conservare sau de administrare asupra
întregului bun; gestiunea va exista doar în privinţa actelor încheiate în
interesul celorlalte persoane.
- actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a-l obliga pe
gerat la restituirea cheltuielilor făcute în interesul său. Dacă geratul nu ar
fi obligat la restituire, ne-am afla în prezenţa unui act juridic cu titlu
gratuit. IV.Capacitatea părţilor. Deoarece săvârşeşte fapte materiale sau
încheie acte juridice în contul altei persoane, gerantul trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu. În privința geratului, dispozițiile legale nu stabilesc
nicio condiție referitoare la capacitate.
Efectele gestiunii Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere unor
de afaceri obligații atât în sarcina gerantului cât și în sarcina geratului.
● Obligaţiile gerantului. Gerantul are următoarele obligaţii:
a) obligația de a-l înstiința pe gerat despre gestiunea începută de
îndată ce acest lucru este posibil (art. 1331 Cod civil);
b) obligaţia de a continua gestiunea începută până ce geratul sau
moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia (art. 1332-1333 Cod civil).
Gerantul nu poate abandona efectuarea actelor de gestiune. În măsura în
care continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabilă pentru el, gerantul
poate să o întrerupă fără a fi răspunzător. În privința moștenitorilor
gerantului, aceștia sunt ținuți de continuarea gestiunii
b) în efectuarea actelor de gestiune, gerantul trebuie să depună diligenţa
unui bun proprietar (art. 1334 Cod civil).
Cu alte cuvinte, gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui
om prudent şi competent. Astfel:
- dacă intervenţia sa a fost necesară, răspunderea gerantului pentru un
eventual prejudiciu cauzat geratului va fi angajată numai în ipoteza în care
vina îmbracă forma intenției sau a culpei grave (art. 1334 alin. (2) Cod civ.);
- per a contrario, dacă intervenţia sa nu a fost necesară, el va fi
răspunzător, indiferent de gradul de vinovăție avut;
 c) obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la
operaţiunile
efectuate (art. 1335 Cod civil). La încetarea gestiunii, gerantul este obligat
să dea socoteală geratului cu privire la operațiunile efectuate.
Dacă geratul ratifică gestiunea de afaceri, ea se transformă în mandat, şi
în consecinţă gerantul trebuie să remită geratului tot ceea ce a primit
acţionând în interesul său.
d) obligaţia de a executa prestaţiile asumate faţă de terţi(art.
1336 Cod civil). Gerantul care a acționat în nume propriu va fi ținut față de
terții cu care a contractat, fără ca acest lucru să îi împiedice pe terți să se
îndrepte împotriva geratului. Dacă a acționat în numele geratului, gerantul
nu va fi ținut față de terții cocontractanți decât în măsura în care geratul
nu este obligat față de terți.
- Gerantul răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate
indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Terţele
persoane trebuie protejate deoarece nu au cunoştinţă de faptul că
gerantul acţionează în interesul altei persoane.
● Obligaţiile geratului. Având în vedere că actele de gestiune sunt
încheiate în interesul geratului, acesta are o serie de obligaţii, după cum
urmează:
a) obligaţia de a-l indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile
necesare, precum şi în limita sporului de valoare, cheltuielile utile pe care
le-a făcut, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate și să îl
despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a
suferit din cauza gestiunii (art. 1337 alin. (1) Cod civil).
- În condițiile în care gerantul începe sau continuă o gestiune în
condițiile în care știe sau ar trebui să știe că titularul afacerii se
împotrivește, va putea cere, în baza art. 1338 Cod civil, numai restituirea
cheltuielilor necesare. Codul civil prevede că gerantul care nu ia în
considerare împotrivirea titularului va fi răspunzător chiar și pentru cea
mai ușoară formă a culpei, deci în acest caz răspunderea nu se angajează
doar pentru intenție și culpă gravă.
- Gerantul nu are însă şi obligaţia de a restitui cheltuielile
voluptuarii, făcute pentru simpla plăcere. Totodată, geratul este obligat să
repare toate prejudiciile pe care le-a suferit gerantul în cursul şi din cauza
gestiunii. În schimb, nu va trebui să-l remunereze pe gerant pentru
serviciile sale, deoarece au un caracter dezinteresat.
 - Cu titlu de excepţie, obligaţia de remunerare există dacă
activităţile au fost săvârşite de gerant în virtutea profesiei: tratamentul
medical făcut de un medic, reparaţiile conductei de apă sau gaze făcute
de un instalator.
b) faţă de terţi, geratul va fi ţinut să execute toate obligaţiile
decurgând din actele încheiate în numele său de gerant.
- Dacă geratul a ratificat gestiunea, aceasta se va converti retroactiv
întrun contract de mandat. În consecinţă, geratul devenit mandant va fi
ţinut să execute toate actele pe care gerantul le-a încheiat în numele său,
indiferent dacă au fost sau nu utile. Art. 1340 Cod civil prevede faptul că
în privința actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când
a fost începută, efectele unui mandat.
● Proba gestiunii. În privinţa probei gestiunii intereselor altei
persoane trebuie să distingem după cum obiectul ei constă în fapte
materiale, acestea vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.
▪ dacă gerantul a efectuat fapte materiale, acestea vor putea fi
dovedite prin orice mijloc de probă.
▪ dacă obiectul gestiunii l-a constituit încheierea de acte juridice, se
vor aplica regulile cu privire la proba actelor juridice. -Cu toate
acestea, geratul este terţ faţă de aceste acte juridice deoarece nu
a participat la încheierea lor de către gerant, şi în consecinţă, va
putea să le dovedească cu orice mijloc de probă.
Plata nedatorată. - Plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit care constă în
Noțiune și executarea de către o persoană, din eroare, a unei obligaţii la care nu era
reglementare ţinută şi pe care nu a făcut-o cu intenţia de a plăti datoria altuia. Faptul
juridic al plăţii nedatorate dă naştere unui raport de obligaţii în temeiul
căruia solvens devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea cel el a
plătit, iar accipiens devine debitorul aceleiaşi obligaţii.
- Plata nedatorată este reglementată de prevederile art. 1341-1344
Cod civil.
Condițiile Pentru a da naştere obligaţiei de restituire, plata nedatorată
plății trebuie să îndeplinească condiţiile:
nedatorate - existenţa unei plăţi;
- datoria pentru care s-a făcut plata să nu existe;
- plata să fie fost făcută din eroare

I. Existenţa unei plăţi. Plata făcută trebuie să constea în remiterea unei

sume de bani, a unui bun individual determinat sau a unui bun generic. Cu
alte cuvinte, plata trebuie făcută în virtutea unei obligaţii de „a da”. În
cazul în care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face
(confecţionarea sau repararea unui bun), restituirea se va efectua în
virtutea îmbogăţirii fără justă cauză, şi nu a plăţii nedatorate. Totodată,
dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată, ci cu un alt titlu, restituirea se
va efectua pe un alt temei juridic, spre exemplu în baza unui contract. II.
Datoria în virtutea căreia s-a făcut plata să nu existe. Condiţia este
îndeplinită dacă datoria nu a existat niciodată, sau dacă deşi a existat, a
încetat la data plăţii. Cu toate acestea, este posibil ca plata unei datorii
existente, valabile din punct de vedere juridic, să dea naştere unei obligaţii
de restituire. De exemplu, în ipotezele în care plata unei asemenea datorii
nu a fost făcută creditorului, ci unei alte persoane, sau plata este efectuată
de o altă persoană decât adevăratul debitor.
- în privința acestei condiții a plății nedatorate, trebuie reiterate ipoteza
obligațiilor naturale. În cazul executării de bună-voie a unei obligații
natural, cel care a făcut plata nu va putea să solicite restituirea în temeiul
art. 1341-1344 Cod civil deoarece nu ne aflăm în ipoteza inexistenței
datoriei (art. 1471 Cod civil);
III. Plata să fi fost făcută din eroare
- Cel care plătește o datorie va putea cere restituirea numai în
măsura în care face dovada erorii în care s-a aflat la momentul plății.
Astfel, dacă o plată este nedatorată subiectiv, plătitorul poate obține
restituirea numai dacă dovedește că în mod eronat a crezut că plătește o
datorie proprie deși aceasta nu îi aparținea, sau dacă s-a înșelat cu privire
la beneficiarul plății.
- Culpa plătitorului nu îl privează pe acesta de dreptul la restituire.
Chiar și cel care primește cu bună-credință plata nedatorată trebuie să
restituie plata primită fără cauză. Dacă prin aceasta el suferă un prejudiciu,
poate să se îndrepte contra plătitorului vinovat pe temeiul răspunderii de
drept comun extra-contractuală.
- Dacă primitorul a fost de bună-credință, el este obligat să restituie
numai cuantumul îmbogățirii iar dacă este de rea-credință, el este obligat
să repare prejudiciul suferit de plătitor.
- Restituirea nu va mai putea fi dispusă în condițiile în care se
împlinește termenul de prescriție extinctivă, dacă solvens s-a lipsit de titlul
său de creanță sau dacă a renunțat la garanțiile care însoțeau creanța; cu
toate acestea, se recunoaște dreptul plătitorului de a se îndrepta
împotriva adevăratului datornic în virtutea subrogației legale în drepturile
creditorului plătit (art. 1342 alin. (2) Cod civil).
Efectele Plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport de obligaţii între
plății accipiens şi solvens. În temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat
nedatorate să restituie către solvens plata efectuată în condițiile arătate mai sus. În
acelaşi timp, este posibil ca şi solvens să aibă anumite obligaţii faţă de
accipiens.
Obligaţiile pe care accipiens le are
-Obligaţiile accipiensului trebuie analizate în funcţie de buna sau reaua sa
credinţă. Obligaţia de restituire există atât în sarcina accipiensului de
bună-credinţă, cât şi în sarcina celui de rea-credinţă. Calificarea, în sensul
că accipiensului este de bună sau rea-credinţă, interesează însă pentru
determinarea întinderii ei.
● Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de
bună-credinţă, atunci când a primit plata de la solvens cu convingerea că i
se datorează. Buna lui credinţă este prezumată (bona fides praesumitur).
Accipientul de bună-credinţă este obligat să restituie numai în limitele
îmbogăţirii sale, şi anume:
- va restitui bunul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de
bună-credinţă;
- dacă a înstrăinat lucrul, va restitui numai preţul primit nu şi
valoarea lui ;
-dacă bunul a pierit fortuit, va fi liberat de obligaţia de
restituire.
● Obligaţiile accipiensului de rea credinţă. Accipiensul este de rea-
credinţă atunci când a primit plata de la solvens, deşi cunoştea caracterul
ei nedatorat.
Accipiensul de rea-credinţă este obligat:
- să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute;
- dacă a înstrăinat bunul, să restituie valoarea lui din
momentul introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de preţul
primit;
- dacă bunul a pierit fortuit, să restituie valoarea acestuia
din momentul cererii de restituire. Prin excepţie, va fi exonerat
de obligaţie dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la solvens.
Precizări:
- Dacă plata nedatorată a constat într-o sumă de bani sau
într-o cantitate de bunuri de gen, accipiens va trebui să restituie
aceeaşi sumă, sau bunuri de aceeaşi calitate şi cantitate cu cea
primită.
 - Dacă plata nedatorată a constat în a da un bun individual
determinat, acţiunea în restituire va avea caracterul unei adevărate
acţiuni în revendicare. Această acţiune se va putea intenta şi împotriva
terţului dobânditor al lucrului căruia accipiensul i l-a înstrăinat. În acest
caz, dobânditorul se va putea apăra invocând posesia de bună-credinţă a
bunului mobil sau uzucapiunea.

b) Obligaţiile solvensului
- Solvensul este obligat să restituie atât accipiensului de bună-
credinţă, cât şi celui de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu conservarea
lucrului şi cele care au sporit valoarea bunului. Prin urmare, solvensul va
restitui cheltuielile necesare şi utile, nu însă şi pe cele voluptuarii.
Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate
- Titulari. În primul rând, cel interesat în a cere restituirea este
solvensul. De asemenea, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi de
creditorii chirografari ai solvensului pe calea acţiunii oblice.
- Dacă plata a fost făcută altei persoane decât adevăratului creditor
(de exemplu, unui moştenitor aparent), pentru debitor ea apare ca
nedatorată, astfel încât el este îndreptăţit să ceară restituirea. Adevăratul
creditor nu va putea cere restituirea unei asemenea plăţi, dar va avea
împotriva accipiensului o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă
cauză.
- Termen de prescripţie. De regulă, fiind o acţiune personală,
acţiunea de restituire este supusă termenului general de prescripţie de 3
ani. Termenul începe să curgă din momentul în care solvens a cunoscut
sau trebuia să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la
restituire.

Îmbogățirea fără -Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit prin care
justă cauză. patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei
Noțiune, persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt
reglementare juridic se naşte obligaţia celui ce îşi măreşte patrimoniul de a restitui, în
limita măririi propriului patrimoniu, către cel ce şi-a diminuat patrimoniul,
şi dreptul acestuia din urmă de a intenta o acţiune în justiţie prin care
solicită restituirea (actio de in rem verso);
- Reglementare. Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată, cu titlu
de noutate, în art. 1345-1348 din Codul civil.
Condițiile fără - Pentru ca îmbogăţirea fără justă cauză să dea naştere raportului
îmbogățirii juridic de obligaţii şi acţiunea în restituire să fie admisă, trebuie îndeplinite
justă cauză o serie de condiţii materiale şi juridice.
● Condiţii materiale
a) să existe o mărire a patrimoniului unei persoane.
b) să existe o micşorare a patrimoniului unei per-
soane, ca o consecinţă a măririi patrimoniului altei persoane.
c) să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu
şi
diminuarea celuilalt, în sensul că ambele să fie efectul unei cauze unice.
● Condiţii juridice
a) absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu în
detrimentul altui patrimoniu.
Noţiunea de cauză legitimă are în vedere inexistenţa unui temei
care să justifice mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt. Astfel,
îmbogăţirea fără justă cauză nu își găseşte aplicabilitate în următoarele
ipoteze:
- mărirea patrimoniului şi diminuarea celuilalt au ca temei un
contract. De exemplu, chiriaşul convine cu proprietarul ca îmbunătăţirile
aduse imobilului în-chiriat să-i rămână acestuia. Prin urmare, nu există
îmbogăţire fără justă cauză atunci când foloasele realizate de o parte sunt
consecinţa unui act juridic la care a consimţit cealaltă parte.
- mărirea patrimoniului şi diminuarea celuilalt au ca temei o
dispoziţie legală. De exemplu, dobândirea proprietăţii unui bun prin
uzucapiune sau prin posesia de bună-credinţă sau debitorul eliberat de a-
şi executa obligaţia ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie
extinctivă; hotărârea judecătorească poate constitui un temei pentru
mărirea patrimoniului.
- În concluzie, dacă nu există nici unul dintre aceste temeiuri (act
juridic, text legal, hotărâre judecătorească) şi s-a creat un dezechilibru
patrimonial, se recunoaşte celui care şi-a micşorat patrimoniul un drept la
acţiune împotriva celui care şi l-a mărit.
- În schimb, dacă îmbogățirea este justificată, adică rezultă din
executarea unei obligații valabile, din neexercitarea de către cel păgubit a
unui drept contra celui îmbogățit sau dintr-un act îndeplinit de cel păgubit
în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său, sau, după caz, cu intenția
de a gratifica.
b) absenţa oricărui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii
suferite.
 Acţiunea de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză
are un caracter subsidiar în sensul că poate fi exercitată numai în măsura
în care nu există nicio altă acţiune în justiţie pentru valorificarea dreptului
la acţiune.
Astfel, acţiunea în restituire nu poate fi admisă dacă:
- titularul putea intenta o acţiune în revendicare. De exemplu,
proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de
la cel care se găseşte pe calea acţiunii în revendicare şi nu pe cea a acţiunii
de in rem verso.
- există posibilitatea invocării unei acţiuni personale, izvorâte din
contract. Spre exemplu, actio de in rem verso nu poate fi intentată pentru
determinarea părţii să-şi execute anumite obligaţii contractuale sau
pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare a
obligaţiei.

Efectele fără -Îmbogăţirea fără justă cauză are ca principal efect naşterea unui raport
îmbogățirii obligaţional în virtutea căruia cel care şi-a mărit patrimoniul este debitorul
justă cauză unei obligaţii de restituire către cel care şi-a diminuat în mod
corespunzător patrimoniul.
Obligaţia de restituire are o dublă limită:
- cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât
în măsura creşterii patrimoniului. De exemplu, persoana care deţine fără
titlu un imobil, dacă face cheltuieli care sporesc valoarea bunului,
proprietarul are obligaţia de restituire în limita îmbogăţirii.
- Mărirea patrimoniului trebuie apreciată la momentul intentării
acţiunii. În consecinţă:
- dacă bunul a pierit fortuit până în momentul intentării acţiunii,
obligaţia de restituire încetează;
- dacă bunul a făcut obiectul unui contract de vânzare, va trebui
restituită valoarea lui din momentul introducerii acţiunii.
- cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât
valoarea cu care şi-a diminuat patrimoniul său. În caz contrar, el însuşi sar
îmbogăţi fără temei legal.

EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR CIVILE

 I. Prezentare teoretică
Formele -Independent de izvorul lor, obligațiile civile dau dreptul creditorului să
executării pretindă debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Executarea
obligațiilor civile obligațiilor civile presupune dreptul creditorului să obțină realizarea
dreptului de creanţă, iar debitorului obligaţia de a executa o prestaţie
pozitivă sau negativă, în funcţie de obiectul ei, adică liberarea lui de
datorie.
- Executarea obligațiilor civile se poate realiza în 2 forme: executarea
directă sau în natură şi executarea indirectă sau prin echivalent.
a) Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc prin plată,
făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită, prin
intermediul forţei coercitive a statului, în cazul în care debitorul refuză
executarea voluntară a obligaţiei.
b) Executarea indirectă sau prin echivalent intervine atunci când, din
diferite motive, executarea în natură nu este posibilă. În această situație,
creditorul poate pretinde de la debitor plata unor despăgubiri (daune-
interese) pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării
culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.

Principiul Principiul executării în natură a obligaţiilor presupune executarea

executării în obligaţiei în natura sa specifică, adică realizarea obiectului avut în vedere
natură a de părţi, fără posibilitatea debitorului de a înlocui acest obiect cu o altă
obligațiilor prestaţie, fără acordul debitorului.
Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei înseşi la
care s-a obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul
acesteia.
Executarea în Plata, ca mijloc de executare a unei obligaţii, cunoaşte două sensuri: -
natură a plata în sens larg (lato sensu) reprezintă executarea voluntară a obligaţiei
obligațiilor civile. de către debitor, indiferent de obiectul ei (transmiterea sau constituirea
Plata unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparaţii, executarea unei
lucrări, efectuarea unui transport de către cărăuş, încheierea unui act
juridic de către mandatar în numele mandantului);
- plata în sens restrâns (stricto sensu) presupune executarea unei obligaţii
de a da o sumă de bani.

Reglementare
 - Plata este reglementată de prevederile art. 1469-1515 Cod civil. În
conformitate cu dispozițiile art. 1469 Cod civil, ”1) Obligația se stinge prin
plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie. (2) Plata
constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei
alte prestații care constituie obiectul însuși al prestației”.
- Art. 1615 Cod civil reglementează plata ca mod de stingere a
obligațiilor alături de compensație, confuziune, remiterea de datorie,
imposibilitatea fortuită de executare. Așadar, plata asigură realizarea
efectelor raportului juridic prin executarea prestaţiei ce formează obiectul
său, având drept consecinţă stingerea acestui raport.
- În ceea ce privește natura juridică a plății, cu toate că plata este
enumerată printre modurile de stingere a obligațiilor civile în art. 1615,
detalierea aspectelor care conturează condițiile în care se poate realiza
plata sunt reglementate în titlul consacrat executării obligațiilor civile,
astfel încât plata este considerate un mod specific de stingere a obligațiilor
civile, prin executarea de bună-voie a prestației asumate de către debitor
în momentul nașterii obligației.

Condițiile plății Stabilirea condițiilor plății presupune analizare prevederilor legale

privitoare la modul în care obligațiile civile se execută de bună-voie în
mod valabil
Temeiul plății -Orice plată presupune o datorie- art. 1470 Cod civil. Astfel, temeiul plății
este constituit de existența unei datorii. Dacă datoria nu există, atunci ne
aflăm în prezența unei plăți nedatorate, fapt juridic licit izvor de obligații
civile care, în condițiile analizate în capitolul referitor la faptul juridic licit,
dă dreptul la restituire în condițiile art. 1635 și urm. Cod civil.
- datoria nu există atunci când părțile nu erau adevăratul creditor sau
adevăratul debitor, cu excepția cazului prevăzut de art. 1478 care
reglementează plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent.
Plata obligației În privința acestor categorii de obligații, art. 1471 Cod civil stabilește că
naturale ”restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost
executate de bunăvoie”.
-Așa cum am arătat la clasificarea obligațiilor civile, Astfel, obligațiile civile
perfecte sunt acele obligații ce pot fi aduse la îndeplinire prin forța de
constrângere a statului în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie
obligațiile ce îi incumbă. În schimb, obligațiile naturale sunt acele obligații
civile care pot fi executate numai prin voia debitorului, în caz de
neexecutare neputându-se apela la forța de constrângere a statului.
Obligațiile naturale au mai fost denumite ca obligații civile imperfecte. Cu

toate că nu există mijloace de constrângere la îndemâna creditorului,

nimic nu îl împiedică de debitor să execute de bună-voie obligația
naturală.
- Executarea obligației naturale de către debitor se face în condițiile în care
debitorul cunoaște faptul că cealaltă parte, creditorul, este lipsită de orice
modalitate de constrângere în executarea obligației.
Subiectele plății a) Subiectul pasiv al plății
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în
raport cu acea obligație – art. 1472 Cod civil. Față de prevederile legale
care reglementează cine poate face o plată valabilă, se impun următoarele
precizări:
-în primul rând, cel ţinut să facă o plată este debitorul. El poate executa
prestaţia personal sau prin reprezentant;
- plata poate fi făcută de o persoană obligată alături de debitor
(un codebitor solidar) sau de o persoană obligată pentru
debitor (de exemplu un fidejusor);
- plata poate fi efectuată şi de o persoană interesată (de
exemplu dobânditorul imobilului ipotecat care plăteşte datoria
pentru a evita urmărirea silită a bunului) sau de un terţ.
Dispozițiile art. 1474 Cod civil reglementează condițiile în care plata
obligației se poate face sau nu de un terț, după cum urmează:
- Dacă debitorul îi aduce la cunoștință creditorului său că se
opune plății efectuate de un terț, atunci creditorul va fi obligat
să refuze plata, cu excepția cazului în care refuzul ar fi
prejudiciabil pentru acesta. Așadar, refuzului debitorului îi
primează interesul creditorului, aceasta fiind rațiunea pentru
care Codul prevede excepția amintită, aceea că refuzul plății să
nu îl prejudicieze pe creditor.
- Codul prevede că plata făcută de un terț nu poate fi refuzată
de către creditor, cu excepția cazului în care din convenția
părților sau din natura obligației ar rezulta faptul că se impune
executarea obligației de către debitorul însuși.
- În cazul în care plata este făcută de un terț în numele
debitorului, terțul se va putea subroga în drepturile
creditorului numai în condițiile legii. Terțul care face plata în
numele debitorului, va avea drept de regres împotriva în
temeiul îmbogățirii fără justă cauză, al gestiunii de afaceri sau
al mandatului. Dacă plata nu este făcută de terț în numele
 debitorului, atunci obligația nu se consideră executată și
implicit debitorul nu va fi liberat de executarea obligației. -
Plata facută de un terț se supune acelorași reguli ca și plata
făcută de debitorul însuși- art. 1474 alin. (4) Cod civil. Altfel
spus, aspectele care conturează valabilitatea plății sunt
identice, indiferent dacă solvensul este debitorul sau un terț.

Precizare: Principiul conform căruia plata poate fi făcută în mod valabil de

orice persoană, cunoaşte următoarele excepţii:
- în cazul obligaţiilor „de a face” intuitu personae, plata nu poate fi făcută
decât de către debitorul acelei obligaţii;
- când părţile au convenit expres ca plata să nu fie făcută de altă
persoană decât debitorul, independent de natura intuitu personae a
obligațiilor;

-În ceea ce îi privește pe incapabili, art. 1473 Cod civil prevede faptul că
”debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea
invocând incapacitatea sa la data executării”. Așadar, Codul civil nu
prevede condiția capacității de exercițiu al celui care face plata, ci doar
face referire la consecințele efecutării plății de către un incapabil, adică de
o persoană lipsită de capacitate de exercițiu.
Codul civil face referire la incapabil ca și debitor, astfel încât în
acest caz, apreciem că plata poate fi făcută în mod valabil de persoana cu
capacitate de exercițiu restrânsă în măsura în care are calitatea de debitor.
Plata făcută în aceste condiții, fiind un act de administrare, poate fi făcută
de minor singur, fără a fi necesară încuviințarea ocrotitorilor legali.
Apreciem că plata făcută de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă
mai trebuie să îndeplinească o condiție suplimentară, aceea de a nu fi
lezionară pentru minor.

b) Subiectul activ al plăţii

-Plata trebuie să se facă creditorului, reprezentantului său, legal sau
convențional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de
instanţa de judecată să o primească- art. 1475 Cod civil. Astfel, față de
dispozițiile legale mai sus evocate, se impune a preciza următoarele: - în
primul rând, cel îndreptăţit să primească plata este creditorul. După
moartea acestuia, plata urmează a se face moştenitorilor săi, acceptanţi
ai succesiunii;
 - plata se poate face şi unui reprezentant legal (de exemplu, un
tutore al minorului) sau convenţional (un mandatar al
creditorului);
- plata poate fi făcută şi unui terţ autorizat de instanţă să
primească plata pentru creditor. De exemplu, printr-o hotărâre
judecătorească de validare a popririi, creditorul popritor va
primi plata creanţei poprite, deşi aceasta trebuia plătită
debitorului său care avea calitatea de creditor faţă de debitorul
poprit.
- debitorul căruia i s-a notificat sau a acceptat cesiunea de
creanţă, este obligat să facă plata noului creditor, căruia i s-a
transmis creanţa prin cesiune.

Cu titlu de excepţie, Codul civil reglementează în art. 1477 şi situaţiile în

care plata este valabil făcută şi altor persoane, în afara celor menționate
mai sus.
- când creditorul ratifică plata făcută unei persoane fără drept
de a o primi. Prin ratificare, terţul care a primit plata devine
retroactiv mandatar al creditorului;
- când cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței;
acesta este cazul în care calitatea de debitor se întrunește în
aceeași persoană cu creditorul, spre exemplu în cazul
acceptării unei moșteniri sau în cazul cesiunii ce creanță;
- când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei
chitanțe liberatorii semnate de creditor.
- în toate celelalte situații, plata stinge obligația numai în măsura
în care profită creditorului.
- Persoana care primeşte plata (accipiens) trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu. Plata făcută unui incapabil
este sancţionată cu nulitatea relativă, iar debitorul va trebui să
plătească, încă o dată, celui împuternicit a o primi pentru
incapabil. Cu toate acestea, plata făcută unui astfel de creditor
va fi valabilă în măsura în care profită incapabilului (art. 1476
Cod civil);
- În ceea ce privește plată făcută unui creditor aparent, acesta
este valabilă dacă este făcută cu bună-credință, chiar dacă
ulterior se stabilește că persoana care a primit plata nu este
adevăratul creditor (art. 1478 alin. (1) Cod civil). Creditorul
aparent va fi obligat să restituie plata primită adevăratului
creditor în baza regulilor aplicabile restituirii prestațiilor
prevăzute de Codul civil, astfel cum reglementează dispozițiile art. 1635 și
urm. din Cod.
În privința bunurilor indisponibilizate, Codul civil stabilește că ”plata
făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri sau a unei opoziții
formulate, în condițiile legii, pentru a opri efectuarea plății de către debitor
nu îi împiedică pe creditorii care au obținut luarea unei asemenea măsuri
să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres
împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută” (art. 1479 Cod
civil).
Astfel, plata efectuată în condițiile art. 1479 Cod civil permite creditorului
să solicite ca debitorul să plătească din nou în favoarea sa, pentru
repararea prejudiciului suferit prin nerespectarea popririi, a sechestrului
sau o opoziției formulate. Cu toate acestea, debitorul se va putea îndrepta
cu acțiune în regres împotriva creditorului care a primit plata în mod
nevalabil.
Obiectul plății -Debitorul are obligaţia să execute întocmai prestaţia ce o datorează cu
titlu de plată, respectiv să execute întocmai ceea ce au convenit părţile,
Codul civil stabilind în sarcina sa obligația de diligență pe care un bun
proprietar o depunde în administrarea bunurilor sale (art. 1480 alin. (1)
Cod civil). În privința profesioniștilor, diligența va fi apreciată în raport cu
activitatea exercitată de profesionist (art. 1480 alin. (2) Cod civil).
În funcție de fiecare categorie de obligații civile în parte, dispozițiile
Codului civil stabilesc reguli specific, după cum urmează:
a) în privința obligațiilor de mijloace și a obligațiilor de rezultat,
Codul civil prevede că în cazul obligațiilor de rezultat, obiectul obligației
constă în procurarea rezultatului promis (art. 1481 alin. (1) Cod civil); în
ceea ce privește obligațiile de mijloace, debitorul va fi ținut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis (art. 1481
alin.
(2).
b) dacă obiectul obligaţiei constă în a preda un bun individual
determinat, debitorul este liberat prin predarea bunului în starea în care
se găseşte în momentul nașterii obligației (art. 1482 Cod civil).
- Art. 1482 Cod civil, pentru a fi eficient și pentru a acoperi situațiile
posibile, trebuie coroborat cu dispozițiile art. 1485 care reglementează
obligația de conservare, inerentă obligației de predare și cu dispozițiile art.
1274 Cod civil, referitoare la riscul contractului translativ de proprietate.
Din interpretarea celor trei articole, rezultă că debitorul se va libera de
obligația care îi incumbă în momentul în care se respectă obligația de
conservare a stării materiale a bunului pentru conformitatea acestuia la
momentul predării.
- Altfel, debitorul se va libera doar prin predarea bunului în starea
în care acesta se afla la data nașterii obligației, adică la momentul
contractării. În cazul în care bunul a suferit deteriorări sau a pierit într-un
mod imputabil debitorului, acesta va suporta, în baza art. 1274 Cod civil
riscul pieirii fortuite a bunului, cu excepția cazului în care creditorul a fost
pus în întârziere potrivit dispozițiilor legale în materie. Totodată, în caz de
pieire fortuită a bunului, debitorul va pierde dreptul la contraprestație.
- Art. 1484 Cod civil prevede faptul că ”dacă bunul a pierit, s-a
pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este
dator să cedeze creditorului drepturile sau acțiunile în despăgubire pe care
le are cu privire la bunul respectiv”. Aceste cauze enumerate de Codul civil
intervin între momentul contractării și momentul predării bunului,
independent de culpa debitorului. Drepturile sau acțiunile în despăgubire
la care Codul face referire pot fi împotriva următoarelor categorii pe
persoane: societate de asigurare, terț responsabil de pieirea bunului sau
o instituție publică, după caz.
- Obligația de conservare este necesară pentru a se păstra starea
materială a bunului din momentul contractării și până în momentul
predării. Acest articol își găsește aplicare practică în cazul în care, prin
voința lor, părțile au convenit ca predarea bunului să se facă la o dată
ulterioară încheierii contractului, deci la o dată ulterioară transferului
dreptului real.
- O altă ipoteză prevăzută de art. 1482 este aceea că la data
executării debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis, la
data contractării avându-se în vedere bunurile viitoare. În acest caz,
obligația debitorului nu se va stinge, făcându-se aplicarea art. 1230 Cod
civil care reglementează bunurile care aparțin altuia. În concepția Codului
civil actual, contractele încheiate asupra bunurilor altei persoane sunt
valabile. - Pentru stingerea obligației asumate prin contract în mod
voluntar, este necesar ca debitorul să fie titularul dreptului și ca acesta să
poată dispune de acesta la momentul predării, neinteresând dacă
debitorul avea această calitate și la momentul contractării. În momentul
în care, la data predării, aceste condiții nu sunt îndeplinite, atunci
debitorul nu va fi liberat de obligația de predare și în același timp va
răspunde și de prejudiciile cauzate creditorului său.
- Astfel, obligația de a da se analizează în funcție natura bunurilor,
mobile sau imobile, de înțelegerea părților privind clauzele contractuale
care amână transfertul dreptului.
- În privința bunurilor mobile individual determinate, existente la
data contractării, în cazul în care predarea nu este amânată, obligația de
a da se va naște în momentul încheierii contractului și va consta în
obligația de predare și obligația de conservare.
- Privitor la bunurile imobile înscrise în cartea funciară, în ceea ce
privește strămutarea proprietății, dispozițiile Codului civil prevăd faptul
că această obligație implică obligația de a preda lucrul și de a-l conserva
până la predare. Cu referire la imobilele înscrise în cartea funciară, se cere
o condiție specială suplimentară, aceea de a preda înscrisurile necesare
pentru efectuarea înscrierii în cartea funciară. În concluzie, obligația de a
strămuta proprietatea va avea aceleași consecințe, indiferent dacă este
vorba de bunuri mobile sau imobile înscrise în cartea funciară
c) când obiectul prestaţiei este „de a da” bunuri de gen, debitorul
are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate, debitorul nefiind liberat
decât dacă predă bunuri de o calitate mijlocie (art. 1486 Cod civil). În caz
de pieire sau deteriorare, debitorul nu este liberat, deoarece genera non
pereunt;
d) în cazul obligaţiilor „de a face”, debitorul trebuie să execute
întocmai prestaţia la care s-a obligat.
e) în ceea ce privește obligația de a da o sumă de bani, art. 1488 din
Codul civil prevede că debitorul va fi liberat numai prin remiterea către
creditor a sumei nominale datorate, prevăzându-se posibilitatea ca un cec
sau un alt instrument de plata să poată fi acceptat de către creditor.
Indivizibilitatea -Creditorul poate refuza să primească o executare parțială, chiar dacă
plății prestația ar fi divizibilă- art. 1490 Cod civil. Ca regulă, dispozițiile Codului
civil au reglementat principiul indivizibilității plății, cee ace presupune că
debitorul se liberează doar executând integral prestația pe care și-a
asumat-o, chiar și atunci când prestația sa este divizibilă. În cazul în care
obiectul plății presupune prestații succesive, fiecare prestație face, la
scandeță, obiectul unei plăți distincte.
- De la principiul indivizibilății plății se admit mai multe excepții,
după cum urmează:
- părțile pot stabili, prin acordul lor de voințe, că plata este
divizibilă;
- dacă debitorul decedează, datoria sa se divide între moștenitori,
cu excepția cazului în care prastația ar fi indivizibilă;

- în cazul în care intervine compensația a două datorii inegale,

datoria cea mai mare se stinge până la concurența celei mai mici, în
această situație creditorul obligației mai mari va primi o plată parțială;
- dacă în locul debitorului datoria este executată de fideiusori,
aceștia invocând beneficiul de diviziune, fiecare dintre fideiusori va plăti
partea din datorie pentru care a garantat pentru debitorul principal;
- dacă instanța acordă debitorului un termen de grație, acesta va
avea posibilitatea fie executarea integral la o data ulterioară, fie
eșalonarea plății, deci divizarea datoriei.
Precizare:
Posesorul unui CEC, al unui bilet la ordin sau al unei cambii nu poate refuza
o plată parțială.
Data plății - În lipsa unui termen stabilit de părți sau determinat în contractual
încheiat, al practicilor statornicite sau al uzanțelor, plata trebuie făcută de
îndată- art. 1495 Cod civil.
- Exigibilitatea obligației de plată poate fi stabilită, așadar, de către
părți, prin indicarea unui termen în acest sens. În lipsa unui atare termen
prevăzut pentru data plății, acesta poate reieși, potrivit dispozițiilor
Codului civil, din interpretarea clauzelor contractuale sau din practicile
stabilite de părți sau din uzanțe. Dacă niciuna dintre aceste modalități de
stabilire a datei plății nu conduce la vreun rezultat, atunci Codul prevede
că obligația trebuie executată de îndată, adică la momentul nașterii
obligației, respectiv la data încheierii contractului. În eventualitatea unei
întârzieri în executarea obligației de plată, contra debitorului se va angaja
răspunderea pentru prejudiciul cauzat creditorului său, dacă sunt
îndeplinite și celelalte condiții cerute de lege pentru angajarea
răspunderii.
- Instanța poate stabili, potrivit dispozițiilor legale, data plății, dacă
părțile nu se înțeleg cu privire la determinarea termenului pentru
executarea obligației de plată. Instanța poate aprecia asupra datei plății
raportânduse la natura prestației și locul plății.
- Art. 1496 Cod civil prevede posibilitatea efectuării plății
anticipate, aceasta putând fi efectuată în cazul în care părțile nu au
convenit în alt sens sau dacă interdicția plății anticipate nu rezultă din
natura contractului sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
Codul prevede posibilitatea creditorului de a refuza plata anticipată în
condițiile în care acesta are un interes legitim ca plata să fie făcută la
scadență.

- Pentru ca plata să poată fi făcută anticipat, este necesară

îndeplinirea următoarelor condiții:
- să nu existe dispoziție contractuală contrară;
- plata anticipată să nu fie contrară naturii contractului;
- plata anticipată să nu fie contrată împrejurărilor în care
contractul s-a încheiat;
- creditorul să nu aibă un interes legitim care ar justifica
efectuarea plății la scadență.
Dacă se efectuează cheltuieli cu executarea anticipate, acestea sunt în
sarcina debitorului (art. 1496 alin. (3) Cod civil).
Locul plății - Ca regulă, plata se face la locul arătat de către părți în contractul
valabil încheiat.
- Codul civil stabilește anumite criterii în funcție de care locul
plății poate fi stabilit în cazul în care din natura prestației, în
temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al
uzanțelor, nu reiese în mod neîndoielnic locul în plata trebuie
făcută. Aceste criterii au în vedere natura prestațiilor ce
urmează a fi executate, după cum urmează:
- obligațiile bănești se execută la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plății;
- obligația de a preda un bun individual determinat se execută la
locul unde se afla bunul la momentul încheierii contractului;
- celelalte obligații (altele decât obligația de a da o sumă de bani
și de a preda un bun individual determinat) se execută la
domiciliul sau, după caz, sediul debitorului de la data încheierii
contractului. În cazul în care schimbarea domiciliului sau
sediului uneia dintre părți după încheierea contractului
presupune anumite cheltuieli, acestea vor fi în sarcina părții
care și-a schimbat sediul/domiciliul.
Imputația plății. -Dacă un debitor are faţă de acelaşi creditor mai multe datorii, având ca
Noțiune, obiect bunuri de aceeaşi natură, şi plăteşte creditorului o sumă
enunțarea insuficientă pentru a stinge toate aceste debite, se ridică problema de a
formelor afla asupra căreia dintre debite se impută prestaţia făcută de debitor,
imputației respectiv de a determina care dintre datorii a fost stinsă.
- Din reglementarea dispozițiilor Codului civil, imputația poate fi
convențională, unilaterală sau legală.
Imputația -Atunci când părțile își dau acordul cu privire la regulile aplicabile în cazul
convențională în care debitorul mai multor datorii față de același creditor face o
executare care nu acoperă integral datoriile, imputația plății se va face
 potrivit voinței părților. În acest sens sunt prevederile art. 1506 Cod civil
potrivit cărora ”plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de
același creditor, care au același obiect, se impută asupra acestora
conform acordului părților”.
- Față de prevederile legale aplicabile, în materie de imputație a plății,
regula o constituie imputația făcută prin acordul părților, din moment ce
art. 1506 alin. (2) prevede faptul că în lipsa acordului părților se aplică
celelalte dispoziții prevăzute de Codul civil referitoare la imputație.
Imputația - În lipsa acordului părților cu privire la imputație, primul care are
unilaterală dreptul să indice asupra căror datorii se impute plata este debitorul (art.
1507 Cod civil). Debitorul, atunci când face imputația plății, trebuie să aibă
în vedere anumite limite de care este ținut, respectiv:
- plata se impută cu prioritate asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor și în cele din urmă asupra capitalului;
- debitorul nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute
plata asupra unei datorii care nu este exigibilă cu preferință față de o
datorie scadentă, cu excepția cazului în care s-a prevăzut că debitorul
poate plăti anticipat;
- în cazul plății efectuate prin virament bancar, imputația se va face
prin mențiunile corespunzătoare efectuate de debitor pe ordinul de plată.
- Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, acest drept revine
creditorului, acesta putând, într-un termen rezonabil de la primirea plății,
să indice debitorului datoria asupra căreia plata se va imputa.
- Codul prevede faptul că imputația nu va putea fi făcută asupra unei
datorii neexigibile sau litigioase.
- În cazul remiterii unei chitanțe liberatorii, creditorul va fi obligat să
facă imputația prin respectiva chitanță, astfel cum prevăd dispozițiile art.
1508 Cod civil.

Imputația legală - În cazul în care părțile nu își dau acordul cu privire la regulile
aplicabile imputației plății, și nu fac imputația nici pe cale unilaterală, atunci
se aplică regulile stabilite de lege pentru determinarea datoriilor care se
consider stinse în caz de executare parțială din partea debitorului.
- Potrivit art. 1509 Cod civil, imputația legală se face după
următoarele reguli:
- dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă, plata se impută
asupra celei scadente;
 - în primul rând, se consideră stinse datoriile negarantate sau cele
pentru care creditorul are mai puține garanții;
- dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă, imputaţia se face asupra
datoriei mai oneroase pentru debitor (de exemplu, datoria producătoare
de dobânzi mai mari, datoria garantată de o ipotecă etc.);
- dacă toate datoriile sunt scadente şi oneroase în aceeaşi măsură,
imputarea se va face asupra datoriei celei mai vechi;
- dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi au aceeaşi
vechime, plata se va imputa proporţional cu valoarea fiecărei datorii. - În
toate cazurile, plata se impută cu prioritate asupra cheltuielilor de
judecată și executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în
ordinea cronologică a scadenței acestora și în cele din urmă asupra
capitalului.
Precizare:
În materia imputației legale a plății, normele instituite de Codul civil au
character dispozitiv, astfel încât părțile, prin acordul lor de voințe, pot
stabili alte reguli în care imputația să opereze, caz în care nu se vor aplica
regulile stabilite de lege, ci se vor aplica regulile stabilite de părți,
aplicându-se, așadar, imputația convențională a plății.

Oferta reală de -În cazul în care creditorul refuză fără justificare să primească plata de la
plată urmată de debitor, acesta se poate libera de obligația de executare prin procedura
consemnațiune ofertei reale de plată urmată de consemnațiune- această procedură este
reglementată de dispozițiile Codului de procedură civilă, dispozițiile art.
1513 Cod civil conținând prevederi de trimitere.
- Creditorul poate fi pus în întârziere de către debitor atunci când,
fără justificare, refuză plata oferită de debitor în mod corespunzător sau
când refuză îndeplinirea anumitor acte în lipsa cărora debitorul nu poate
executa obligația- art. 1510 Cod civil;
- Codul de procedură civilă stabilește următoarea procedură pe care
debitorul o are la îndemână în ipoteza menționată mai sus:
- ca procedură necontencioasă care debutează cu oferta de plată
făcută de un executor judecătoresc creditorului printr-o somație. În cazul
în care creditorul acceptă oferta, debitorul se liberează de executarea
obligației. În caz de neacceptare a ofertei, suma de bani/bunul va putea fi
consemnată la CEC sau la o altă instituție bancară/la o unitate specializată,
după caz. Codul de procedură civilă prevede faptul că prin faptul
consemnării debitorul se liberează de obligația sa, executorul
judecătoresc urmând a constata, după consemnare, efectuarea plății și
liberarea debitorului.
- ca procedură litigioasă, oferta de plată putând să fie făcută în
timpul procesului dintre creditor și debitor, după următoarea procedură:
creditorul este pus în întârziere prin încheierea de ședință. Dacă acesta
este prezent și acceptă oferta de plată, atunci acest lucru va fi consemnat
în încheierea de ședință și debitorul va fi liberat de executarea obligației.
În cazul în care creditorul fie lipsește, fie refuză să primească prestația,
urmează a se face consemnarea sumei de bani/a bunului după procedura
analizată mai sus. Astfel, debitorul se va libera fie prin acceptarea ofertei
de plată de către creditor, fie prin consemnarea sumei de bani sau a
bunului după regulile arătate.
- În cazul în care, având în vedere natura bunului, consemnarea este
imposibilă, dacă bunul este persiabil ori dacă depozitarea necesită
cheltuieli considerabile, atunci debitorul va putea proceda la vânzarea
publică a bunului respectiv, urmând a consemna suma de bani obținută
din vânzare, conform art. 1514 Cod civil. Creditorul va trebui notificat în
acest sens, iar vânzarea se face numai cu încuviințarea instanței de
judecată;
- Cu titlu de excepție, vânzarea bunului va fi putea fi încuviințată de
către instanța de judecată fără notificarea prealabilă a creditorului ”dacă
bunul este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un
preț curent sau are o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări
publice” (art. 1514 alin. (2) Cod civil).
- Debitorul are posibilitatea să retragă bunul consemnat cât timp
creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau consemnarea nu a
fost validată de instața de judecată. Retragerea consemnării trebuie să fie
anterioară acceptării acesteia de către creditor și acesta trebuie să nu fi
fost validată de instanță. Aceste condiții privind retragerea consemnării
sunt instituite deoarece atât în momentul acceptării consemnării de
creditor cât și în momentul validării acesteia de către instanță, datoria
debitorului se stinge, acesta fiind liberat de executarea sa. În cazul în care
bunul consemnat este retras, creanța renaște cu toate garanțiile și
accesoriile din momentul retragerii bunului.
Dovada plății - Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se va face cu orice
mijloc de probă- art. 1499 Cod civil.
- Cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și,
dacă este cazul, la remiterea înscrisului constatator al creanței (art. 1500
alin.

(1) Cod civil). Debitorul va fi îndreptățit să suspende plata în cazul în care

în mod nejustificat creditorul refuză să îi elibereze chitanța.
- Până la dovada contrară, se consideră că executarea prestațiilor
accesorii a fost făcută dacă există chitanța în care se consemnează
primirea prestației principale, în baza prezumției instituite de art. 1501
Cod civil. - Prestațiile devenite scadente anterior se consideră executate
dacă o chitanță dată pentru primirea unei prestații periodice posterioare
celor considerate ca executate.
- Dacă înscrisul original constatator al creanței este înmânat
debitorului, unui codebitor sau unui fideiusor, se consideră că obligația de
plată s-a stins. Creditorul poate proba că remiterea înscrisului întocmit în
formă autentică s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligației
(art. 1503 alin. (2) Cod civil). Până la proba contrară, se prezumă că
intrarea persoanelor arătate la art. 1503 alin. (1) în posesia titlului original
al creanței s-a făcut prin remiterea voluntară din partea creditorului (art.
1503 Cod civil).

Executarea silită a - În cazul în care debitorul nu execute de bună-voie prestația

obligațiilor asumată în momentul nașterii obligației, pentru a obține executarea
civile dreptului său de creanță, creditorul are dreptul să ceară executarea silită.
- Executarea silită presupune un ansamblu de proceduri
reglementate de lege, prin intermediul cărora se asigură, cu sprijinul
forţei coercitive a statului, realizarea dreptului creditorului, atunci când
debitorul refuză să facă plata. Executarea silită se face în natură, prin
obligarea debitorului să execute efectiv şi real obiectul obligaţiei. Atunci
când se cere executarea silită în natură a obligaţiei se face tot o plată –
creditorul obţine exact obiectul obligaţiei –, dar această plată nu se
execută de bunăvoie, ci este o plată silită. În situaţia în care executarea în
natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin
echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru
prejudiciul cauzat ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei.
Executarea silită Executarea silită în natură a diferitelor obligații presupune reguli proprii,
în natură în funcție de specificul fiecărei obligații în parte, după cum urmează: a)
obligațiile de a da
Executarea silită a obligațiilor de a da presupune analizarea obiectului
obligației pentru a stabili în ce măsură executarea ete sau nu posibilă în
natură.
-Astfel, în ipoteza obligaţiei de a da care are ca obiect o sumă de bani,
executarea silită în natură este întotdeauna posibilă.
- Dacă obiectul obligaţiei de a da este un bun de gen, dreptul de
proprietate se transmite în momentul individualizării acestuia. În acest
caz, creditorul va putea opta între:
- executarea silită în natură când acest lucru este cu putinţă;
- achiziţionarea unei cantităţi de bunuri echivalente obiectului
obligaţiei, pe contul debitorului, urmând a recupera preţul prin
executarea silită asupra bunurilor debitorului;
- executarea silită prin echivalent, adică plata de despăgubiri. -Dacă
obligaţia de „a da” are ca obiect un bun individual determinat, atunci ea
include două obligaţii principale:
- obligaţia de a transfera sau a constitui dreptul de proprietate sau
alt drept real asupra bunului. Transferul dreptului de proprietate sau a
altui drept real asupra bunului individual determinat se face în momentul
realizării acordului de voinţă, fără a fi necesară vreo acţiune din partea
debitorului. În principiu, această obligaţie se poate executa întotdeauna
în natură;
- obligaţia de a preda bunul. Predarea bunului presupune
participarea debitorului astfel încât cât timp bunul se află la debitor,
executarea silită în natură este posibilă. În schimb, dacă bunul este distrus
sau piere, executarea silită în natură nu mai este posibilă, urmând a se
trece la executarea prin echivalent a obligației.
- În ipoteza în care bunul este înstrăinat unui terţ, creditorul va
putea intenta acţiune în revendicare. Terţul se va putea apăra față de o
eventuală acțiune în revendicare promovată de creditor, pentru a rămâne
în posesia bunului. Într-o asemenea ipoteză în care bunul este înstrăinat
către un terț, sub rezerva unor dispoziții legale care să prevadă altă soluție,
creditorul va putea obține doar executarea prin echivalent bănesc a
obligației debitorului.

b) Obligațiile de a face
- În privința obligațiilor de a face, posibilitatea executării silite în
natură nu își găsește aplicabilitatea.
- Pentru a atenua această imposibilitate de executare, dispozițiile
legale reglementează o serie de mijloace juridice prin intermediul cărora
debitorul poate să fie constrâns la executare. Unul dintre mijloacele la care
facem referire este reprezentat de amenzile cominatorii pe care
creditorul le poate cere debitorului său până la momentul la care
executarea are loc.
Precizare
În opinia noastră, posibilitatea obligării debitorului la plata unor sume de
bani pentru întârzierea în executarea obligației nu reprezintă în fapt un
caz de executare silită a obligației de a face ci doar un mijloc juridic prin
care debitorul este constrâns să execute obligația asumată astfel cum
aceasta s-a născut.
- Amenzile cominatorii reprezintă așadar un mijloc prin care debitorul
poate fi constrâns la executarea obligației de a face. Ca și caractere
juridice, amenzile cominatorii pot fi caracterizate prin următoarele: -
nu au un caracter reparator al prejudiciului suferit de creditor;
- sunt un mijloc juridic subsidiar de a obține executarea obligației;
- nu au un caracter limitat în timp;
- Amenzile cominatorii nu își găsesc aplicarea în cazul în care:
- debitorul a fost obligat prin hotărâre judecătoarească la repararea
prejudiciului cauzat creditorului prin executarea cu întârziere a
obligației;
- când executarea silită în natură a obligației nu mai este posibilă, în
acest caz putând fi obligat la plata de dauneinterese compensatorii;
- când refuzul de a executa obligația este definitiv exprimat, în acest caz
angajându-se răspunderea civilă contractuală.

- O altă posibilitate pusă la îndemâna creditorului pentru a obține

executarea în natură a obligației de a face este reprezentată de
autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în
natură a unor obligații pe cheltuiala debitorului. Art. 1528 Cod civil
stabilește că ”în cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul
poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie
executată obligația”. Creditorul este ținut în conformitate cu
dispozițiile legale să îi aducă la cunoștință debitorului despre acest
aspect fie odată cu punerea în întârziere, fie la o data ulterioară,
exceptând situația în care debitorul se află de drept în întârziere. Spre
exemplu, în materia contractului de vânzare, în ipoteza în care
cumpărătorul unui bun mobil nu își îndeplinește obligația de preluare
a bunului sau obligația de plată, atunci vânzătorul va
fi îndreptățit să vândă bunul prin licitație publică sau la prețul curent, dacă
bunul este cotat la bursă (a acest sens a se vedea art. 1726 Cod civil);

c) Obligațiile de a nu face
În privința acestei categorii de obligații, dispozițiile legale prevăd
că în cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere
instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu
încălcarea obligației, prin cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin
hotărâre judecătorească” (art. 1529 Cod civil). Coroborând dispozițiile
Codului civil cu dispozițiile Codului de procedură civilă în temeiul cărora
creditorul are posibilitatea să solicite instanței de executare să fie
autorizat, prin încheiere executorie, să desființeze el însuși sau prin alte
persoane, lucrările făcute de debitor prin încălcarea obligației de a nu
face, concluzionăm că în privința obligațiilor de a nu face, legea stabilește
necesitatea obținerii unui titlu executoriu în temeiul căruia creditorul să
aibă posibilitatea să execute silit în natură obligația în locul debitorului,
pe cheltuiala acestuia din urmă.
Executarea prin Noțiune
echivalent a Executarea indirectă a obligaţiei reprezintă dreptul creditorului de a
obligațiilor civile pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a
suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Daunele-interese
În cazul în care creditorul nu obține executarea obligațiilor, el este
îndreptățit la daune-interese. Potrivit dispozițiilor legale, „creditorul are
dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul
i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neececutării fără
jusitificare sau, după caz, culpabile a obligației”(art. 1530 Cod civil).
Daunele-interese reprezintă, în consecință, echivalentul prejudiciului
suferit de creditor și poate fi acordat fie sub forma unei sume globale, fie
sub forma unor sume ce se prestează periodic.
Daunele-interese. Forme
Daunele-interese se impart în 2 mari categorii în funcție de cee ace
înlocuiesc în patrimonial creditorului:
- Daunele-interese moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului
suferit de către creditor ca urmare a executării cu întârziere de
către debitor a obligației asumate. Aceste daune pot fi
cumulate cu executarea în natură a obligației deoarece
 ele se acordă doar pentru a-l sancționa pe debitor pentru
executarea cu întârziere a obligației;
- Daunele-interese compensatorii reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau
parţială a obligaţiei sau pentru executarea obligației în mod
necorespunzător. Această categorie de daune-interese nu
poate fi cumulată cu executarea în natură a obligațiilor
deoarece prin ele se înlocuiește faptul neexecutării sau al
executării necorespunzătoare a obligației de către debitor.

Condițiile acordării de daune-interese

- existența neexecutării unei obligații contractuale;
- dovedirea culpei sau vinovăției debitorului în neexecutarea
obligației sau în privința executării necorespunzătoare a
acesteia;
- existența unui prejudiciu;
- legătura de cauzalitate între neexecutarea culpabilă sau
executarea necorespunzătoare a obligației și prejudiciul cauzat
creditorului.

Evaluarea daunelor-interese
-Evaluarea daunelor-interese se poate face prin trei modalități. Diferența
dintre aceste forme este dată de cine stabilește regulile după care
evaluarea se face. Astfel, daunele interese în materia analizată pot fi
evaluate de instanța de judecată, de lege sau prin convenția părților. În
oricare formă a sa, evaluarea daunelor interese trebuie să respecte
anumite principii stabilite de dispozițiile Codului civil în materia executării
prin echivalent a obligațiilor civile.
- În primul rând, se va avea în vedere principiul reparării
integrale a prejudiciului, astfel cum prevăd dispozițiile art.
1531 Cod civil. Astfel, în virtutea acestui principiu, creditorul
are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a
suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea
efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este
lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de
cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită
rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Astfel,
pentru stabilitea cuantumului prejudiciului suferit de creditor
și implicit pentru repararea integrală a acestuia, vor fi avute
în vedere cele 2 elemente componente ale
prejudiciului, respectiv pierderea efectiv suferită și beneficiul nerealizat,
dar și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului.
- pentru a da dreptul la reparație, prejudiciul trebuie să fi fost
previzibil în momentul încheierii contractului. Potrivit reglementării
Codului civil, debitorul este ținut doar de repararea prejudiciului pe care
l-a prevăzut sau ar fi putut să îl prevadă ca urmare a neexecutării în
momentul încheierii contractului, exceptând situția în care neexecutarea
obligației este intenționată sau se datorează culpei grave a debitorului.
(art. 1533 Cod civil). În cazul în care neexecutarea provine din culpa grabă
a debitorului sau se dovedește intenția acestuia de a nu executa obligația,
prejudiciul ce va trebui reparat va cuprinde doar ceea ce este consecința
directă și necesară a neexecutării obligației contractuale.
- în privința executării prin echivalent a obligațiilor civile, se va
repara doar prejudiciul care rezultă în mod direct din faptul neexecutării,
executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligației
civile.
- o ultimă condiție care trebuie analizată în momentul în care se
pune problema evaluării daunelor-interese, în oricare formă a evaluării,
este lipsa oricărei culpe a creditorului în producerea prejudiciului. Dacă
totuși prin acțiunea sau inacțiunea culpabilă a creditorului, acesta
contribuie la producerea prejudiciului, atunci daunele-interese cauzate de
debitor vor fi reduse în mod proporțional cu cota de participare a
creditorului la producerea prejudiciului.
a) evaluarea daunelor-interese de către instanța de judecată
- În momentul în care instanța de judecată este chemată să facă
evaluarea daunelor-interese, instanța este ținută de principiul reparării
integrale a prejudiciului cauzat creditorului, precum și de celelalte principii
pe care leam anunțat mai sus.
- La cererea creditorului, în cazul în care acesta are interesul să
promoveze o acțiune pentru stabilirea daunelor-interese pe cale
judecătorească, instanța de judecată se pronunță prin hotărâre și
stabilește dacă debitorul i-a cauzat creditorului un prejudiciu și care este
întinderea acestuia, cu respectarea tuturor aspectelor subliniate mai sus;
- Evaluarea prejudiciului pe cale judecătorească presupune
cântărirea de către judecător a tuturor condițiilor de angajare a
răspunderii contractuale în special cu privire la prejudiciu. Cu toate
acestea, rolul judecătorului este semnificativ în special în ipotezele în care
prejudiciile al căror cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine și care,
conform art. 1532
alin. (3) Cod civil se determină de instanța de judecată, precum și în cazul
prejudiciilor nepatrimoniale al căror cuntum este prin definiție incert și
trebuie stabilit de judecător.
b) evaluarea legală a daunelor-interese
- Cu privire la dispozițiile legale cu ajutorul cărora se poate determina
care este cuantumul prejudiciului și dacă cerințele din materia executării
prin echivalent a obligațiilor civile au fost respectate.
- În privința daunelor-interese și a determinării acestora pe cale
legală, trebuie analizate prevederile at. 1535 și 1536 Cod civil.
- Potrivit art. 1535 Cod civil, dacă o sumă de bani nu este plătită la
scadență, creditorul este îndreptățit la daune moratorii de la scadență și
până la momentul plății datoriei de către debitor, cuantumul daunelor fiind
cel stabilit de părți, iar în lipsa acordului părților, în cuantumul stabilit de
lege. În ceea ce privește obligațiile pecuniare, acestea se pot executa
întotdeauna în natură, drept pentru care pentru aceste obligații bănești nu
se vor putea solicita daune-interese compensatorii. În cazul obligațiilor
pecuniare, debitorul va putea fi obligat să plătească numai daune-interese
moratorii, care se pot cumula cu executarea obligației, așa cum precizam și
la clasificarea daunelor-interese în materia analizată. - În ceea ce privește
daunele moratorii în cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani,
se vor aplica următoarele reguli speciale, reguli stabilite de art. 1535 Cod
civil, respectiv:
- cuantumul daunelor-interese moratorii este cel stabilit de părți sau
de lege;
- creditorul nu trebuie să facă dovada existenței și întinderii
prejudiciului cauzat prin întârzierea obligației;
- daunele-interese moratorii sunt datorate, în principiu, din ziua
scadenței obligației de plată.
Pe lângă prevederile legale din Codul civil referitoare la cuantumul
legal al daunelor-interese, în materia obligațiilor pecuniare, există și
dispoziții legale speciale în materie. Ordonanța de Guvern 13/2011
stabilește reguli suplimentare față de cele enumerate mai sus, acestea
fiind pe scurt, următoarele:
- evaluarea daunelor-interese în materie de obligații pecuniare
trebuie să țină seama de clasificarea legală în dobândă legală
remuneratorie și dobândă legală penalizatoare. Dobânda legală
remuneratorie reprezintă dobânda datorată de debitorul obligației de a da
o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară
împlinirii termenului
scadenței obligației (art. 1 alin. (2) din OG 13/2011), în timp ce dobânda
legală penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești
pentru neîndeplinirea respectivei obligații la scadență (art. 1 alin. (3) OG
13/2011);
- dobânda legală este stabilită în art. 3 din aceeași ordonanță
13/2011, care reglementează în următorul sens: (1) Rata dobânzii
legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de
referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de
politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de
administraţie al Băncii Naţionale a României. (2) Rata dobânzii
legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de
referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care
nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în
sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor
alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%. (4) Nivelul ratei
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României va fi publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a
României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară
se va modifica.
- În ceea ce privește evaluarea daunelor-interese moratorii în cazul
obligațiilor de a face și a altor obligații decât cele pecuniare,
potrivit art. 1536 Cod civil, creditorul are dreptul la plata unor
daune-interese moratorii egale cu dobânda legală.
În privința acestor obligații, daunele-interese moratorii se vor
calcula de la data punerii în întârziere a debitorului, spre deosebire de
daunele în cazul obligațiilor pecuniare, care se calculează, așa cum am
arătat, din ziua scadenței obligației de plată.
Cele arătate mai sus reprezintă regula în materie, excepțiile fiind
date de următoarele situații:
- s-a stipulat o clauză penală prin care se prevede un anumit
cuantum al daunelor-interese;
- creditorul poate să facă dovada existenței unui prejudiciu mai
mare cauzat de întârzierea în executarea obligației.
c) evaluarea convențională a daunelor-interese
- Părțile au posibilitatea ca, în momentul încheierii contractului, să
stabilească și care este întinderea daunelor-interese ce se vor datora în
cazul în care una dintre părți nu își execută obligația asumată, o execută
cu întârziere sau în mod necorespunzător.
- Înțelegerea părților exprimată în momentul încheierii contractului
sau la o dată ulterioară cu privire evaluarea daunelor-interese poartă
denumirea de clauză penală și este reglementată de prevederile art. 1538-
1543 Cod civil.
- Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul
se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale-
art. 1538 alin. (1) Cod civil. În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie
executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală (art.
1538 alin. (2) Cod civil);
- Avantajele inserării unei clauze penale, pe lângă evitarea evaluării
judiciare a daunelor-interese, sunt și acelea că va fi suficient ca cel
îndreptățit (creditorul obligației neexecutate) să facă dovada neexecutării,
executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, creditorul
nefiind ținut să facă și dovada existenței și întinderii prejudiciului; clauza
penală are un puternic scop cominatoriu, fiind un mijloc de presiune
asupra debitorului care, știind că este amenințat cu plata unei sume
forfetare ridicate, va face tot posibilul să își execute întocmai prestațiile
datorate.
- În privința dezavantajelor prezentate de clauza penală, aceastea
sunt, în sinteză, următoarele: Debitorul poate fi constrâns la stabilirea
unor sume mari prin clauza penală din motive economice, ceea ce va
putea conduce, în anumite situații, la apariția unor dezechilibre pentru
situația economică a debitorului. Dacă, în schimb, prin clauza penală este
stabilită e prestație prea mică, debitorul va putea alege să nu își execute
obligația pentru a deveni incidentă clauza penală care, din punct de
vedere economic, i-ar fi mai favorabilă.
- Caracterul accesoriu al clauzei penale. Acest caracter al clauzei
penale este expres reglementat de dispozițiile art. 1540 Cod civil potrivit
cu care ”nulitatea obligației principale o atrage pe aceea a clauzei penale.
Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației principale”.
Având un caracter accesoriu, clauza penală urmează soarta obligației
principale sub toate aspectele, așa cum rezultă din dispozițiile legale
adoptate în materia analizată. Art. 1540 alin. (2) Cod civil stabilesc faptul
că ”penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a
devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului”.
- Opțiunea creditorului
- În ipoteza în care debitorul nu execută prestația la care s-a obligat
de bună-voie, creditorul are posibilitatea să ceară fie executarea silită în
natură a obligației principale, fie clauza penală- art. 1538 alin. (2) Cod
civil.
- În schimb, creditorul nu poate cere atât executarea în natură a
obligației principale cât și plata penalității cu excepția cazului în care
clauza a fost instituită pentru a sancționa neexecutarea la timp a
obligațiilor sau neexecutarea obligației în locul stabilit- art. 1539 Cod civil.
- Astfel, în ceea ce privește dreptul de opțiune al creditorului în caz de
neexecutare, de principiu creditorul trebuie să aleagă între executarea
silită în natură și executarea clauzei penale. Există totuși posibilitatea
cumulării celor 2 forme de executare în eventualitatea în care clauza este
reglementată de părți pentru evaluarea convențională a daunelorinterese
care rezultă din neexecutarea la timp a obligației sau pentru neexecutarea
în locul stabilit de părți în contract.
- Incidența clauzei penale
- În momentul în care părțile au prevăzut în contractul care a dat
naștere obligației dintre ele o clauză penală și condițiile necesare pentru
angajarea răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor sunt întrunite,
atunci urmează a se analiza care este modalitatea concretă în care clauza
penală devine incidentă.
- Cea mai controversată problemă apărută în legătură cu incidența
clauzei penale constă în posibilitatea cumulului acesteia cu daunele-
interese care caracterizează repararea prin echivalent a prejudiciului
cauzat creditorului. Pentru a se pune capăt acestei controverse, Codul civil
a reglementat în mod expres în art. 1539 faptul că nu se poate cere atât
executarea în natură a obligației principale cât și plata penalității
exceptând situația în care clauza penală a fost instituită pentru
neexecutarea la timp sau în locul stabilit de părți prin contract.
- Rolul instanței de judecată în stabilirea cuantumului penalității
- rolul instanței este unul limitat în ceea ce privește clauza penală,
Codul civil stabilind că instanța nu va putea reduce penalitatea decât
atunci când obligația principală a fost executată în parte și executarea
parțială a profitat creditorului și atunci când penalitatea este vădit
excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea
contractului. În al doilea caz, penalitatea redusă de instanță va trebui să
rămână superioară obligației principale, astfel încât chiar dacă intervine în
vederea reducerii cuantumului penalității, nu va putea reduce clauza
penală sub valoarea obligației principale (art. 1541 Cod civil); astel, prin
raportare la dispozițiile legale mai sus arătate, instanța nu va putea reduce
cuantumul clauzei
 penale decât în cele două cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, orice
stipulație contrară fiind socotită ca nescrisă.
- Clauza penală în obligațiile divizibile și în obligațiile indivizibile
- în cazul obligației indivizibile care nu este solidară a cărei
neexecutare este imputabilă unuia dintre codebitori, penalitatea va putea
fi cerută fie în totalitate debitorului care nu a executat, fie celorlalți
codebitori, fiecăruia pentru partea sa, aceștia păstrând dreptul de regres
împotriva debitorului care nu a executat.
- În privința obligațiilor divizibile, clauza penală va fi tot divizibilă,
urmând a fi suportată doar de codebitorul care se face vinovat de
neexecutare și doar pentru partea la care acesta este obligat (art. 1543 alin.
(1) Cod civil). Ca excepție de la regula enunțată în art. 1543 alin. (1) Cod
civil, alin. (2) al aceluiași articol prevede că dispozițiile alin. (1) nu se aplică
atunci când clauza penală a fost stipulată pentru împiedicarea unei plăți
parțiale, iar un codebitor a împiedicat executarea obligației în totalitate. În
acest caz, codebitorul vinovat de neexecutare va putea fi obligat la plata
întregii penalități, ceilalți codebitori putând fi obligați numai proporțional
cu partea fiecăruia din datorie. Regresul codebitorilor împotriva celui
vinovat de neexecutare nu este limitat.

Arvuna Părțile au posibilitatea ca, la momentul încheierii contractului, una dintre

confirmatorie părți să îi remită celeilalte, cu titlu de arvună bunuri fungibile sau o sumă
de bani. Arvuna astfel contituită produce următoarele efecte juridice:
- în cazul în care partea care a constituit arvuna execută prestația
asumată, atunci arvuna trebuie imputată asupra prestației datorate sau,
după caz, restituită (art.1544 alin. (1) Cod civil);
- dacă partea care a constituit arvuna nu execută obligația fără
justificare, cealaltă parte poate reține arvuna și poate declara rezoluțiunea
contractului. Dacă neexecutarea provine din partea părții care a primit
arvuna, atunci partea care a plătit arvuna poate declara rezoluțiunea
contractului și poate solicita dublul arvunei (art. 1544 alin. (2) Cod civil); -
partea creditoare a obligației neexecutate are dreptul de a opta între
executarea obligației sau rezoluțiunea contractului și repararea
prejudiciului suferit potrivit prevederilor dreptului comun în materie (art.
1544 alin. (3) Cod civil). Astfel, în privința dreptului creditorului de a opta,
acesta are, potrivit dispozițiilor legale, următoarele posibilități: a) dreptul
de a cere executarea silită a obligației principale; b) declararea rezoluțiunii
cu reținerea arvunei sau solicitarea dublului arvunei, după caz; c)
 declararea rezoluțiunii și repararea prejudiciului suferit ca efect al
neexecutării imputabile celeilalte părți contractante.
Arvuna Arvuna penalizatoare privește posibilitatea părților de a stabili în
penalizatoare convenția dintre ele în mod expres dreptul uneia dintre părți sau dreptul
ambelor părți de a se dezice de contract, partea care denunță contractul
pierde arvuna constituită sau, după caz, trebuie să restituie dublul arvunei
primite (art. 1545 Cod civil).

Dreptul la Potrivit dispozițiilor legale, arvuna se restituie atunci când contractul

restituirea încetează din cauze neimputabile părților (art. 1546 Cod civil); în celelalte
arvunei cazuri, arvuna se restituie fie la valoarea constituită, fie la dublul valorii, în
funcție de criteriile mai sus precizate.
 MODALITĂȚILE OBLIGAȚIILOR CIVILE

Condiția
Noțiune, Obligația este condițională atunci când eficacitatea sau desființarea
reglementare obligației depinde de un eveniment viitor și nesigur ca realizare.
Codul civil reglementează condiția în art. 1399-1410.
Condiția Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde
suspensivă și eficacitatea obligației. Aplicații: art. 1681 alin. (1) Cod civil, art. 1731 Cod
condiția civil;
rezolutorie Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină
desființarea obligației. Exemplu: art. 1758 alin. (1) Cod civil;
Art. 1401 alin. (2) Cod civil instituie o prezumție relativă cu privire la
existența obligației condiționale rezolutorii ori de câte ori scadența
obligațiilor principale precedă momentul la care condiția s-ar putea
împlini.
Condiția cazuală, Condiția cazuală reprezintă evenimentul viitor și nesigur ca realizare a
condiția mixtă și cărei îndeplinire depinde fie de hazard, fie de voința exclusivă a unui terț.
condiția Exemplu: art. 1016 alin. (1) Cod civil;
potestativă Condiția este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de
voința unei părți contractante cât și de voința unei terțe persoane
determinate.
Condiția este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de
voința uneia dintre părțile contractante.
Condiția potestativă pură este condiția a cărei realizare depinde exclusiv
de voința unei părți.
Condiția potestativă simplă reprezintă ipoteza în care realizarea
evenimentului depinde atât de voința unei părți cât și de un fapt exterior
sau de voința unei persoane nedeterminate.
În cazul în care obligația este asumată sub o condiție suspensivă ce
depinde exclusiv de voința debitorului (condiție pur potestativă din partea
celui care se obligă) nu produce nici un efect, astfel cum prevede art. 1403
Cod civil.
Precizare:
Prin decizia nr. 1133 din 20 iunie 2017, ICCJ a stabilit că o condiție pur
potestativă este aceea a cărei realizare depinde exclusiv de voința unei
părți, astfel că obligația asumată prin condiție suspensivă pur potestativă
din partea celui care se obligă este nulă, condiția potestativă simplă
 depinde atât de voința unei din părți, cât și de un element exterior acesteia
și nu antrenează nulitatea obligației.
Condiția Condiția imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată
imposibilă, ilicită nescrisă, iar dacă această condiție reprezintă cauza contractului, va atrage
sau imorală sancțiunea nulității absolute a acestuia (art. 1402 Cod civil).

Constatarea - constatarea îndeplinirii condiției se face după criteriile stabilite de

îndeplinirii părți sau după criterii pe care părțile este probabil să le fi avut în vedere
condiției după împrejurări;
- dacă obligația este contractată sub condiția producerii unui
eveniment într-un anumit termen, condiția este considerată neîndeplinită
dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se fi produs. Dacă nu
este stipulat un termen, condiția se consideră neîndeplinită numai atunci
când există siguranța că evenimentul nu se va mai produce;
- dacă obligația este contractată sub condiția că un eveniment nu
se va produce într-un anumit termen, condiția se consideră îndeplinită
dacă este sigur că evenimentul nu se va produce; Dacă nu este stipulat un
termen, condiția se consideră îndeplinită numai atunci când există
siguranța că evenimentul nu se va mai produce;
- partea interesată poate cere în orice moment instanței de judecată
să constate că o condiție s-a îndeplinit sau nu.
- Condiția se consideră îndeplinită dacă cel obligat sub condiție
împiedică realizarea ei;
- Condiția se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de
îndeplinirea condiției determină, cu rea-credință, realizarea
evenimentului;
- partea în al cărei interes a fost stipulată condiția poate oricând
renunța în mod unilateral la aceasta cât timp nu s-a îndeplinit; renunțarea
la condiție face obligația să fie simplă.
Efectele Până în momentul îndeplinirii condiției- pendente conditione:
îndeplinirii - creditorul nu poate cere executarea obligației;
condiției - debitorul nu datorează nimic; în caz de executare, debitorul poate
suspensive cere restituirea plății pe temeiul plății nedatorate;
- nu poate opera compensația;
- prescripția extinctivă nu curge;
- creditorul poate face acte de conservare;
- creditorul poate obține garanții pentru realizarea dreptului său de
creanță;

- obligația condițională poate fi transmisă, drepturile

dobânditorului fiind supuse aceleiași condiții;
- obligația condițională poate fi preluată în condițiile art. 1599-1608
Cod civil;
- în actele translative de drepturi reale nu operează efectul
translativ; - în actele translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a
bunului va fi suportat de debitorul obligației de predare.
Când condiția s-a realizat- eveniente conditione actul este considerat
retroactiv că a fost neafectat de condiție:
- plata oferită pendente conditione este validată la momentul
îndeplinirii condiției și nu mai este supusă restituirii;
- actele încheiate cu privire la transmisiunile de drepturi pendente
conditione sunt consolidate.
De la caracterul retroactiv al efectelor condiției suspensive există și o serie
de excepții, dintre acestea menționăm cu titlu de exemplu:
- fructele culese ori încasate de înstrăinătorul bunului i se cuvin
acestuia, dobânditorul urmâns a culege fructele doar din momentul
îndeplinirii condiției;
- prescripția extinctivă începe să curgă doar de la momentul
îndeplinirii condiției.
În cazul în care condiția nu se îndeplinește- deficiente conditione:
- tot ceea ce s-a executat trebuie restituit;
- garanțiile constituite încetează;
- tot ceea ce debitorul a constituit, se consolidează.
 Efectele Pendente conditione:
îndeplinirii -debitorul trebuie să își execute prestația asumată;
condiției - dreptul astfel dobândit poate fi transmis, fiind dobândit tot sub
rezolutorii condiție rezolutorie.
Eveniente conditione:
- actul se desființează în mod retroactiv;
- prestațiile executate se restituie;
- dacă dobânditorul a constituit drepturi pendente conditione,
acestea se desființează în mod retroactiv, în timp ce drepturile constituite
de înstrăinător se consolidează retroactiv. Excepții de la principiul
retroactivității:
- fructele culese ori încasate de înstrăinătorul bunului i se cuvin
proprietarului sub condiție rezolutorie;
- în actele juridice cu executare continuă sau succesivă, îndeplinirea
condiției rezolutorii va produce efecte numai pentru viitor.
Deficiente conditione:
- actul juridic se consolidează retroactiv, fiind socotit din momentul
încheierii un act neafectat de modalități.

Termenul
Noțiune Eveniment viitor și sigur ca realizare, care amână începerea respectv
stingerea unui drept subiectiv civil
Termen Termenul suspensiv amână, până la împlinirea lui, scadența obligației;
suspensiv și Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, obligația pe care o afectează
termen extinctiv Termenul este insituit, de principiu, în favoarea debitorului, exceptând
situația în care din lege, din voința părților sau din împrejurări rezultă că
termenul a fost stipulat în favoarea creditorului sau în favoarea ambelor
părți.
Astfel, termenul poate fi instituit în favoarea debitorului, în favoarea
creditorului sau în favoarea ambelor părți.
 Termen Termenul convențional sau voluntar este termenul stabilit prin contractul
convențional, care dă naștere obligației;
termen legal și - cele mai multe termene se încadrează în această categorie, fiind
termen rezultatul acordului de voință al părților contractante;
jurisdicțional - termenul convențional poate fi expres sau tacit;
Termenul legal se stabilește printr-un act normativ și face parte de drept
din raportul obligațional, independent de voința părților contractante;
Termenul jurisdicțional sau judiciar este termenul acordat debitorului de
un organ jurisdicțional sau de instanța de judecată.
Termen cert și Termenul este cert atunci când momentul împlinirii se cunoaște încă din
termen incert moomentul încheierii contractului;
Termenul este incert atunci când momentul la care urmează ca termenul
să se împlinească nu este cunoscut la momentul manifestării acordului de
voințe.
Calculul Termenele se calculează, indiferent de durata și izvorul lor, potrivit
termenelor regulilor din materia prescripției extinctive (art. 1416 Cod civil);
Astfel, calculul termenelor se face după regulile stabilite în art. 2551-1556
Cod civil9.
Decăderea din Debitorul este decăzut din termen atunci când:
beneficiul - se află în stare de insolvabilitate sau de insolvență declarată în
termenului condițiile legii;
- atunci când cu intenție sau din culpă gravă diminuează prin fapta
sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie
garanțiile promise (art. 1417 alin. (1) Cod civil);
- debitorul poate fi decăzut din termen și atunci când, din culpa sa,
debitorul ajunge să nu mai satisfacă o condiție considerată esențială de
creditor la data încheierii contractului (art. 1417 alin. (3) Cod civil). În
această situație caracterul esențial al condiției trebuie să fi fost stipulat în
mod expres, alături de sancțiunea decăderii; creditorul trebuie să fi avut
un interes legitim să considere condiția esențială.

9
Art. 2551: Regulile aplicabile
Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu.
Art. 2552: Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani
 Efectele Înainte de scadență- pendente termine:
termenului - până la împlinirea termenului suspensv, creditorul nu poate cere
suspensiv plata de la debitor;
- creditorul nu poate opune compensația înainte de împlinirea
termenului suspensiv, exceptând termenul de grație care nu împiedică
stingerea obligațiilor ca efect al compensației;
- dacă debitorul execută benevol obligația înainte de împlinirea
termenului suspensiv, el plătește în mod valabil, nefiind îndreptățit să
solicite restituirea plății ca fiind nedatorată; restituirea poate fi cerută
atunci când plata s-a făcut prin dol sau violență;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, se pot lua măsuri
conservatorii asupra patrimoniului debitorului de către titularul dreptului;

(1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima
săptămână ori lună sau din ultimul an. (2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a
început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. (3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.
(4) Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la
sfârşitul termenului.
Art. 2553: Termenul stabilit pe zile
(1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a termenului. (2) Termenul se va împlini
la ora 24,00 a ultimei zile. (3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Dispoziţiile art. 2.556 rămân aplicabile.
Art. 2554: Prorogarea termenului
Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare
care îi urmează.
Art. 2555: Termenul stabilit pe ore
Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.
Art. 2556: Prezumţia efectuării în termen a actelor
Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau
telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.
 - în privința contractelor translative de proprietate, se pune
problema suportării riscului contractual. Până la împlinirea termenului,
riscul este suportat de înstrăinător, chiar dacă dreptul de proprietate a
fost transmis; dacă bunul piere, debitorul obligației de predare pierde
dreptul la contraprestație iar dacă a avut loc executarea, va fi obligat la
restituire; riscul se transferă creditorului obligației de predare din
momentul punerii în întârziere, moment din care creditorul nu se mai
poate libera nici dacă poate face dovada faptului că bunul ar fi pierit și
dacă obligația ar fi fost executată la timp.
După scadență- eveniente termine:
- debitorul poate fi obligat la executare, dacă nu execută voluntar
obligația asumată;
- începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.
Efectele Înainte de scadență- pendente termine:
termenului Efectele raportului juridic obligațional se produc în totalitate, ca și când
extinctiv dreptul născut ar fi pur și simplu;
După scadență- eveniente termine:
Efectele raportului juridic obligațional încetează după împlinirea
termenului.

Obligațiile complexe Obligațiile divizibile și obligațiile indivizibile

Obligația Obligația este divizibilă între mai mulți debitori atunci când aceștia se
divizibilă obligă față de creditor la aceeași prestație, dar fiecare dintre debitori
poate fi constrâns la executare doar în limita părții sale de datorie;
Obligația divizibilă între creditori dă dreptul fiecăruia dintre creditori să
ceară de la debitorul comun doar executarea părții sale de creanță; -
dacă prin lege sau prin convenția părților nu se prevede altfel, debitorii
sau creditorii unei obligații divizibile sunt ținuți în mod egal față de
creditor sau, după caz, față de debitorul comun.
- Obligația este prezumată a fi divizibilă cu excepția cazului în care
indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres sau în care
obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare
materială sau intelectuală (art. 1424 Cod civil);
- Obligația divizibilă prin natura ei care are un debitor și un
creditor trebuie executată ca o obligației indivizibilă, însă
obligație rămâne divizibilă între moștenitorii fiecăruia dintre ei.
Obligația - Obligația indivizibilă nu se divide între debitori, creditori sau
indivizibilă moștenitorii acestora, cu consecința că fiecare debitor sau moștenitorii
acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligații, în timp
ce fiecare creditor poate cere executarea întregii prestații;
- în lipsă de stipulație contrară, creditorii și debitorii unei obligații
indivizibile nu sunt legați solidar, solidaritatea neatrăgând, prin ea însăși,
indivizibilitatea obligațiilor;
- atunci când obligația indivizibilă se execută în natură, fiecare
creditor nu poate cere și primi prestația decât în integralitatea ei;
- restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unei obligații
indivizibile este divizibilă, cu excepția cazului în care indivizibilitatea
obligației de restituire rezultă din chiar natura ei;
- suspendarea sau întreruperea prescripției față de unul dintre
creditorii sau debitorii obligației indivizibile produce efecte și față de
ceilalți creditori/debitori;
- creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt prezumați că
au puterea de a acționa pentru ceilalți în privința creanței;
- novația, remiterea de datorie, compensația sau confuziunea care
operează față de un creditor va stinge obligația doar pentru partea din
creanță care revine acestuia;
- novația, remiterea de datorie compensația sau confuziunea care
operează față de un debitor stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe
ceilalți debitori, cu obligația de a plăti celui dintâi partea lor de datorie.
Obligațiile solidare
Obligațiile -oricare dintre creditorii solidari are dreptul să ceară debitorului comun
solidare între plata întregii creanţe şi să elibereze o chitanţă liberatorie pentru întreaga
creditori datorie;
- solidaritatea dintre creditori există doar dacă este stipulată în mod
expres;
- creditorii solidari sunt prezumați că și-au încredințat reciproc
puterea de a acționa pentru gestionarea sau satisfacerea interesului lor
comun, al executării obligației în oricare din formele sale;
- debitorul poate plăti oricăruia dintre creditorii solidari, fiind liberat
față de toți; dacă debitorul este urmărit în justiție de unul dintre creditori,
atunci se va putea libera doar plătind acestuia;
- suspendarea prescripției în folosul unui creditor solidar poate fi
invocată și de ceilalți creditori;

- întreruperea prescripției în privința unui creditor solidar profită

tuturor creditorilor;
- compensația operată în raport cu un creditor solidar poate fi
opusă altui creditor numai în proporție cu partea din creanță ce îi revine
acestuia din urmă;
- confuziunea nu stinge creanța solidară decât în proporție cu
partea din creanță ce revine creditorului care are și calitatea de debitor,
ceilalți creditori solidari păstrând dreptul de regres față de creditorul în
persoana căruia a operat confuziunea;
- remiterea de datorie făcută de un creditor solidar îl liberează pe
debitor doar în privința părții din creanță ce se cuvine acelui creditor.
Obligațiile -Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la
solidare între aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru
debitori întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori
îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor;
- solidaritatea există chiar dacă debitorii s-au obligat sub modalități
diferite;
- solidaritatea debitorilor nu se prezumă decât în situația debitorilor
unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă
prin lege nu se prevede în mod diferit;
- oricare dintre debitorii solidari poate invoca împotriva creditorului
toate mijloacele de apărare persoane, dar și mijloacele de apărare
comune cu ceilalți debitori solidari;
- suspendarea și întreruperea prescripției față de un debitor solidar
produc efecte și față de ceilalți debitori;
- compensația intervenită între creditor și un debitor solidar
produce efecte doar în limita părții din datorie ce revine acestui debitor;
ceilalți debitori sunt ținuți solidar doar pentru partea rămasă din datorie
după ce compensația operează;
- remiterea de datorie consimţită în favoarea unui debitor nu îi
liberează pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul
declară în mod expres liberarea tuturor codebitorilor sau în cazul în care
remite înscrisul sub semnătură privată constatator al creanţei debitorului;
în cazul remiterii originalului înscrisului autentic constatator al creanței,
creditorul poate dovedi că remiterea s-a făcut doar în favoarea debitorului
care a primit titlul; în caz de remiterea de datorie parțială, ceilalți debitori
vor rămâne ținuți solidar față de creditor cu privire la datoria rămasă după
remitere;

- confuziunea îi liberează pe codebitorii solidari pentru partea de datorie

care reunește în persoana sa calitățile de creditor și debitor al obligației
solidare.
Dacă se renunță la solidaritate în privința unuia dintre debitori, existența
obligației solidare nu va fi afectată raportat la ceilalți debitori.
Obligațiile alternative și facultative
Obligația - obligația este alternativă atunci când are ca obiect două prestații
alternativă principale, debitorul fiind liberat prin executarea oricăreia dintre ele;
- alegerea prestației ce urmează să fie executată aparține
debitorului, cu excepția cazului în care se prevede în mod expres că cel
care alege este creditorul;
- dacă debitorul poate alege între două prestații iar una dintre
acestea a devenit imposibil de executat, va fi obligat să execute cealaltă
prestație; - dacă ambele prestații devin imposibil de executat, iar
imposibilitatea executării uneia dintre prestații se datorează culpei
debitorului, atunci acesta va fi ținut să plătească valoarea prestației care a
devenit ultima imposibil de executat;
- dacă alegerea prestației revine creditorului, dacă una din prestații
a devenit imposibil de executat fără a se putea reține culpa vreunei părți,
creditorul este obligat să primească executarea celeilalte prestații;
creditorul căruia îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia
dintre prestații, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestații cu
plata către debitor a contravalorii prejudiciilor cauzate, fie îl poate libera
de debitor de executare; dacă cel care a fost în culpă ce atrage
imposibilitatea de executare este debitorul, creditorul îi poate cere
despăgubiri pentru prestația imposibil de executat sau poate să pretindă
executarea prestației alternative; dacă debitorul este vinovat pentru
imposibilitatea de executare a ambelor prestații asumate, creditorul este
îndreptățit să ceară despăgubiri pentru oricare dintre prestațiile imposibil
de executat.
Obligația alternativă se stinge dacă, fără culpa debitorului și înainte ca
acesta să fie pus în întârziere, prestațiile devin imposibil de executat
Obligația Obligația este facultativă când are ca obiect o singură prestație principală
facultativă de care debitorul se poate libera executând o altă prestație determinată.
Când, fără culpa debitorului, prestația principală devine imposibil de
executat, debitorul este liberat.

II. Jurisprudență 1. Condiția suspensivă. Constatarea de către instanță a neîndeplinirii

condiției
Prin acţiunea ce face obiectul dosarului, reclamantul D. A. a solicitat să se constate încetarea
promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. …./18.11.2015 de către BNP O.
D., având în vedere neîndeplinirea condiţiei suspensive şi în consecinţă, pârâţii să fie obligaţi la
restituirea sumei de …… lei, reprezentând contravaloarea avansului achitat, la care se adaugă
dobânda legală de la data punerii în întârziere, precum şi dobânda legală, în continuare, până la
data plăţii sumei de …………… lei.
Pârâţii au solicitat respingerea acţiunii arătând, în esenţă, că singura modalitate care afecta
promisiunea de vânzare cumpărare, era termenul, contractul de împrumut bancar cu CEC Bank,
încheiat prin voinţa consensuală a promitentului cumpărător cu banca, neputând constitui un
eveniment viitor, aleatoriu şi incert. Referitor la suma de …. lei, pârâţii au arătat că suma a fost
achitată cu titlu de arvună, motiv pentru care nu se pune problema restituirii.
Din analiza contractului având ca obiect promisiunea de vânzare-cumpărare, depus la filele
11-13 din dosarul primei instanţe, se constată că părţile au stabilit preţul (…….. lei) şi modalitatea
de achitare, respectiv suma de …… lei a fost achitată cu titlu de avans la data încheierii promisiunii
de vânzare-cumpărare şi suma de …. lei urma să fie achitată cel mai târziu în data de 08.01.2016,
din creditul bancar ce urma să fie contractat de promitentul cumpărător de la CEC Bank SA prin
Sucursala Miercurea C___. De asemenea s-a stabilit un termen limită de încheiere a contractului
de vânzare-cumpărare, respectiv 08.01.2016.
In contractul având ca obiect promisiunea de vânzare-cumpărare s-a mai convenit că în caz
de refuz de executare, cealaltă parte poate solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
act autentic de vânzare-cumpărare.
Reclamantul susţine că prevederea contractuală potrivit căreia diferenţa de …. lei, urma să se
achite cel mai târziu până la data de 08.01.2016, din credit bancar obţinut de la CEC
BankSucursala Miercurea C___, constituie o condiţie suspensivă în timp ce pârâţii susţin că
promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare este afectată doar de termen.
Prima instanţă a constatat în mod corect că în speţă, având în vedere că părţile s-au înţeles să
perfecteze contractul de vânzare-cumpărare, cel târziu la o anumită dată (08.01.2016), după
îndeplinirea unui eveniment incert (obţinerea unui credit bancar de către reclamant), contractul
privind promisiunea de vânzare-cumpărare este afectat de o condiţie suspensivă mixtă, obţinerea
creditului bancar fiind un eveniment viitor şi nesigur, realizarea condiţiei depinzând atât de voinţa
promitentului cumpărător, cât şi de voinţa unei persoane determinate (CEC Bank SA-Sucursala
Miercurea C___). Acestei condiţii i s-a alăturat şi un termen de aproximativ 2 luni (până la data
de 08.01.2016). Fiind necontestat faptul că până la data de 08.01.2016 reclamantul nu a reuşit să
obţină creditul de la CEC Bank SA-Sucursala Miercurea C___ şi având în vedere prevederile art.
1404 alin. 2 Cod civil, instanţa a concluziona că în speţă, condiţia este socotită neîndeplinită.
Astfel, arată instanţa, potrivit prevederilor art. 1404 alin. 2 Cod civil, teza I, când obligaţia este
contractată sub condiţia producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiţia este socotită
neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă.
Instanţa de apel constată că susţinerea pârâţilor în sensul că nu am fi în prezenţa unei obligaţii
condiţionale, nu poate fi acceptată dat fiind că din antecontract rezultă cu claritate că obligaţia
promitentului cumpărător de a perfecta contractul de vânzare cumpărare, în formă autentică,
este asumată sub condiţia de a primi un împrumut de la CEC Bank-Sucursala Miercurea C___, cel
mai târziu până la data de 08.01.2016, pentru diferenţa de preţ în valoare de 113.000 lei.
Inserarea în antecontract, inclusiv a băncii de la care urma să fie contractat împrumutul, nu
poate fi lipsită de relevanţă juridică, o astfel de precizare ducând la concluzia că reclamantul a
informat pârâţii cu privire la faptul că încheierea contractului este condiţionată de obţinerea unui
credit bancar, pentru diferenţa de preţ.
Prin urmare, îndeplinirea condiţiei suspensive inserate în antecontract depindea atât de
voinţa promitentului cumpărător, cât şi de voinţa unei persoane determinate, respectiv CEC
Bank-Sucursala Miercurea C___, o altă interpretate ducând la concluzia că am fi în prezenţa unei
condiţii suspensive pur potestative, care, ar fi lipsit oricum de efecte obligaţia promitentului
cumpărător (art. 1403 Cod civil).
Sub acest aspect, prima instanţă a ajuns la aceeaşi concluzie cu instanţa de apel dar a apreciat
că în speţă, având în vedere prevederile art. 1405 alin. 1 Cod, civil, şi faptul că neîndeplinirea
condiţiei a fost determinată de debitorului obligat sub condiţie suspensivă, respectiv de culpa
reclamantului, care a iniţiat procedura de solicitare a împrumutului dar nu a finalizat-o, a
considerat condiţia îndeplinită.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, instanţa de apel constată că nu se poate reţine că
reclamantul ar fi împiedicat realizarea condiţiei, din probele administrate rezultând că acesta a
depus diligenţe pentru obţinerea creditului.
Astfel, în dosarul primei instanţe s-a depus raportul de evaluare întocmit la cererea
reclamantului (f. 14 -38), notificarea prin care reclamantul a adus la cunoştinţa pârâţilor, anterior
termenului limită, faptul că intenţionează să cumpere imobilul la valoare propusă de evaluator
(f. 39-40) iar în apel a depus o adresă emisă de CEC Bank prin care reclamantul este informat că
nu i se acordă creditul în valoare de 113.000 lei deoarece valoarea, conform evaluării efectuate
de Societatea Civis Prest SRL nu acoperă necesarul garanţiei (f. 20).
Din cele expuse mai sus, rezultă că reclamantul a depus diligenţe pentru obţinerea creditului,
fapt ce exclude concluzia primei instanţe, potrivit căreia reclamantul ar fi împiedicat realizarea
condiţiei.
Prin urmare, instanţa de apel constată că în speţă, condiţia nu s-a îndeplinit, situaţie în care,
în temeiul art. 1321 Cod civil se va constata încetat contractul promisiune bilaterale de
vânzarecumpărare, autentificată sub nr. 2182/18.11.2015 de către BNP O_____ D_______,
părţile fiind liberate de obligaţiile asumate (art. 1322 Cod civil) (Tribunalul Harghita, decizia civilă
nr.
1216/2016, www.rolii.ro).
 2. Condiția rezolutorie. Efectele constatării realizării condiției
Pentru că nu are calitatea de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare şi nici
rezoluţiunea acestuia motivat de faptul că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare nr.
…/ 11.08.2004 , reclamanta a soli citat să se constate îndeplinită condiţia rezolutorie a acestuia.
Vânzarea de către un coproprietar a unui bun deţinut în coproprietate şi neratificată de toţi
coproprietarii, este supusă condiţiei rezolutorii ca în urma partajului, imobilul să fie atribuit în
lotul vânzătorului, potrivit art. 786 şi art. 1019 alin. 1 C .civ.
Aşa cum s-a arătat, în urma partajului soluţionat prin sentinţa civilă nr. …/ 12.03.2012 ,
imobilul în cauză nu a fost atribuit pârâtei vânzătoare, Z. L. E., motiv pentru care s-a realizat
condiţia în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. .../ 11.08.2004 de BNP
P. G. cu efectul desfiinţării retroactive a acestuia.
Pentru aceste motive, constatând că s-a realizat condiţia rezolutorie, instanţa va dispune
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. .../11.08.2004 de BNP P. G.
Buna sau reaua - credinţă a cumpărătorului J. F. nu au înrâurire în cauză, intervenirea condiţiei
rezolutorii în contractul de vânzare-cumpărare nefiind condiţionată de cunoaşterea , de către
cumpărător, la momentul vânzării , a calităţii de proprietar a vânzătorului. Buna-credinţă a
pârâtului J. F., reţinută în litigiile anterioare , prezintă importanţă în raporturile juridice ale
acestuia din urmă cu vânzătoarea Z. L. E.
Iar, faţă de reclamantă şi ceilalţi terţi, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
.../11.08.2004 de BNP P.G. este desfiinţat şi nu produce efecte juridice.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.E. privind cererea de a
invoca intervenirea condiţiei rezolutorii a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
.../11.08.2004 de BNP P.G. , se constată că reclamanta nu are la dispoziţie o acţiune în rezoluţiune
a contractului şi nici una în anularea acestuia astfel cum s-a reţinut în sentinţele judecătoreşti
anterior pronunţate. Iar, pentru a lipsi de efecte juridice acest contract încheiat cu încălcarea
dreptului său de proprietate, reclamanta justifică atât calitate procesuală activă în invocarea
condiţiei rezolutorii a contractului de vânzare-cumpărare, cât şi interes.
Pentru aceste considerente, cu respectarea dispoziţiilor menţionate, instanța va admite
cererea de chemare în judecată precizată şi formulată , va dispune rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/11.08.2004 de BNP P.G. şi va obliga pârâtul J.F. să lase
în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în C., în suprafaţă măsurată de 53,62
mp cu două camere şi dependinţe (Judecătoria Craiova, sentința civilă nr. 10213/2017,
www.rolii.ro).

3. Obligațiile indivizibile și obligațiile solidare.

 Instanţa de apel reţine însă faptul că obligaţia de plată a chiriei este indivizibilă convenţional,
astfel că plata acesteia nu poate fi fracţionată între debitori, aşa cum susţine apelantul, ci fiecare
dintre debitorii obligaţiei de plată a chiriei este ţinut să execute obligaţia integral faţă de creditor,
efectele indivibilităţii fiind similare acelora ale solidarităţii.
În acest sens, dispoziţiile art. 1422 C. Civ, stipulează că „obligaţia este divizibilă între mai mulţi
debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre
ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie”,
iar potrivit art. 1425 alin. 1 şi 2 C.Civ, obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori
şi nici între moştenitorii acestora, fiecare dintre debitori sau moştenitorii acestora putând fi
constrâns separat la executarea întregii obligaţii”.
Potrivit art.1426 C.Civ, solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage prin ea însăşi,
indivizibilitatea obligaţiilor. În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii
indivizibile nu sunt legaţi solidar”.
Prin urmare, deşi între obligaţiile solidare şi cele indivizibile există diferenţe, efectele lor sunt
similare, în sensul că debitorii obligaţiei sunt ţinuţi întocmai ca nişte debitori solidari, fiecare
putând fi constrâns în mod separat la executarea integrală a obligaţiei.
În speţă, deşi există doi titulari ai contractului de închiriere, creditorul obligaţiei de plată a
chiriei nu a divizat această obligaţie în raport de numărul de titulari, ci a prevăzut că obligaţia
acestora constituie o prestaţie unică, indivizibilă, de plată de chiriei în cuantum de 122,10 lei
lunar.
Aşa cum autorul părţilor, K. M. era ţinut de principiul indivizibilităţii plăţii, neputând plăti
parţial chiria, în acelaşi fel, potrivit voinţei părţilor, sunt ţinuţi şi moştenitorii acestuia, plata
nefiind divizată ca urmare a diviziunii de drept a obligaţiilor prin succesiune.
Solidaritatea nu operează decât în gradul întâi, adică între cei care au stipulat-o, or drepturile
şi obligaţiile locative s-au transmis părţilor ca urmare a decesului autorului lor, însă, prin voinţa
părţilor, obligaţia de plată a chiriei s-a menţinut indivizibilă şi faţă de moştenitori, aspect care
rezultă din modul în care creditorul locator a înţeles să pretindă plata chiriei (nu pro parte, ci
printr-o prestaţie unică a ambilor debitori pentru întreaga rată de chirie).
Deşi această critică a apelantului este fondată în sensul că în mod greşit prima instanţă a
reţinut în mod greşit caracterul solidar al obligaţiei de plată a chiriei, iar potrivit celor arătate
anterior această obligaţie este una indivizibilă, sub aspectul efectelor juridice ale celor două
categorii de obligaţii nu există diferenţe semnificative, efectele indivizibilităţii fiind similare celor
ale solidarităţii, astfel că această critică nu poate conduce la schimbarea soluţiei adoptate de
prima instanţă.
Oricum, după cum s-a arătat anterior, sancţiunea rezilierii contractului este la îndemâna
locatorului, iar nu a unui alt locatar, acesta neputând solicita „scoaterea din contract” a celuilalt
locatar, iar ambii locatari sunt ţinuţi de obligaţia indivizibilă de plată a chiriei în cuantum de
122,10 lei lunar, pentru spaţiul ce formează obiectul contractului de locaţiune.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa de apel apreciază că este nefo n dată
cererea de apel formulată de apelantul reclamant K. M., împotriva sentinţei civile nr.
…/09.11.2017 a Judecătoriei B., astfel că aceasta va fi respinsă, cu consecinţa păstrării sentinţei
apelate ca fiind legală şi temeinică (Tribunalul Brașov, decizia civilă nr. 729/2018, www.rolii.ro).

4. Indivizibilitatea obligațiilor civile

Potrivit art. 1424 Cod Civil, obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care
indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa,
susceptibil de divizare materială sau intelectuală.
Din redactarea cererii de chemare in judecată, rezultă că in cauza inregistrată sub nr. …..
reclamanţii au solicitat in comun, sistarea lucrărilor de demolare şi renovare efectuate la …..,
motivat prin aceea că urmăresc ocrotirea unui interes public, respectiv rămânerea in patrimoniul
UAT a construcţiilor aşa cum acestea se găsesc.
Prin urmare, instanţa apreciază că acţiunea care a stat la baza obligării debitorilor la plată nu
este susceptibilă de divizare intelectuală şi nici materială, devenind incidente prevederile art .
1425 Cod Civil: ( 1) Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între
moştenitorii acestora. (2) Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi
constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre
moştenitorii acestora poate cere executarea integrală.
Mai reţine instanţa şi aplicabilitatea in cauză a prevederilor art. 1432 Cod Civil : novaţia,
remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează în privinţa unui
debitor stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi
să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor. (2) Creditorul poate să ceară oricăruia dintre
debitori executarea întregii obligaţii, oricare ar fi partea din obligaţie ce revine acestuia.
Creditorul poate, de asemenea, să ceară ca toţi debitorii să efectueze plata în acelaşi timp.
Prin urmare, in mod valabil, creditorul şi-a realizat creanţa integral prin poprire din veniturile
încasate de către contestator, pentru sumele achitate acesta din urmă având posibilitatea de a
se desocoti cu celălalt debitor al obligaţiei , O.E (Judecătoria Bacău, sentința civilă 1131/2017,
www.rolii.ro).

5. Solidaritatea între debitori. Caracteristici și efecte

În ceea ce privește obligația solidară, instanța reține că aceasta este o obligație cu subiecte
multiple în cadrul căreia fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a
prestației datorate de toți creditorului. Ea se caracterizează prin aceea că datoria sau creanța nu
se mai divide. Obligațiile solidare se pot naste fie prin acte juridice, fie printr-o dispozitie speciala
a legii (solidaritate legala).
Prin obligație solidară pasivă (solidaritatea pasivă) se înțelege acea obligație cu mai mulți
debitori, în care creditorul este îndreptățit să ceară oricărui codebitor executarea integrală a
prestației care formează obiectul obligației. Permițând creditorului să pretindă plata întregii
datorii de la oricare dintre debitorii ținuți solidar, iar, la nevoie, să urmărească pe oricare dintre
ei, la alegerea sa, solidaritatea pasivă se înfățișează pentru creditor, ca o adevărată garanție a
executării creanței sale.
O primă trăsătură caracteristică, din punct de vedere juridic, a obligației solidare pasive,
indiferent că este instituită prin voința părților ori prin lege, este aceea că, deși există mai mulți
debitori, toți se obligă la aceeași prestație; obligația solidară are un singur obiect. Aceasta
identitate de obiect nu impiedică obligația solidară să formeze între debitori mai multe legături
de obligații distincte. O a doua trăsătură a obligației solidare pasive este existența unei pluralități
de legături obligaționale distincte, unind pe fiecare dintre codebitorii solidari cu creditorul lor.
Din prima trăsătură rezultă că la solidaritatea pasiva creditorul are mai multi debitori, care îi
datorează una și aceeași prestație.
Pentru aceste considerente, având în vedere că acesta este singurul motiv pentru care au fost
contestate actele de executare, motiv care a fost găsit neîntemeiat conform celor menționate
mai sus, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare, reținând că executarea
silită este legală și temeinică și că debitorul contestator trebuie să achite toată suma de ... euro
iar nu o treime, asa cum în mod eronat susține (Judecătoria Sector 1, sentința civilă 22203/2015).

TRANSMITEREA OBLIGAȚIILOR CIVILE

 I. Prezentare teoretică
Noțiune - Obligațiile civile pot forma obiectul unor modificări în structura
raportului obligațional inițial. Așa cum am dezvoltat anterior, raporturile
de obligații sunt raporturi dinamice care la un moment dat pot presupune
anumite modificări față de momentul nașterii lor.
- Transmiterea patrimoniului unei persoane poate avea loc în
integralitatea sa doar la decesul persoanei fizice sau, după caz, la încetarea
persoanei juridice. În aceste situații vorbim despre transmisiune
patrimonială a drepturilor și obligațiilor cu caracter pecuniar ce au
aparținut defunctului sau persoanei juridice care și-a încetat existența. -
Drepturile și obligațiile patrimoniale ale unei persoane pot face în mod
particular și obiectul transmisiunii prin acte între vii, despre aceste moduri
de transmitere urmând a fi tratate în cele ce urmează, reprezentând
interes în materia teoriei obligațiilor civile.
Transmisiunea sau transmiterea obligațiilor civile prin acte inter vivos
are în vedere operațiunea juridică în temeiul căreia, ca urmare a voinței
părților contractante sau ca efect al legii, latura activă sau latura pasivă
a obligațiilor se transmite de la creditor sau de la debitor unei alte
persoane.

Enunțare Legea reglementează ca mijloace de transmitere a obligațiilor civile

cesiunea de creanță, subrogația și preluarea datoriei.
Cesiunea de Cesiunea de creanţă este convenția prin care creditorul cedent transmite
creanță. Noțiune cesionarului o creanță împotriva unui terț. Deşi contractul se încheie între
creditor (titular al dreptului de creanţă) şi persoana căreia i se transmite
creanţa, cesiunea implică trei persoane: creditorul care transmite creanţa,
denumit cedent; terţul căruia i se transmite creanţa, denumit cesionar;
debitorul creanţei ce se transmite, numit debitor cedat.
Ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.
Reglementare. Codul civil reglementează cesiunea de creanță în art. 1566-1592.
Domeniu de Dispozițiile Codului civil stabilesc creanțele care nu sunt supuse cesiunii,
aplicare respectiv: ”dispozițiile prezentului capitol nu se aplică: transferului
creanțelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal și
transferului titlurilor de valoare și altor instrumente financiare, cu excepția
dispozițiilor secțiunii a II-a din prezentul capitol” – art. 1566 alin. (2) Cod
civil.
Astfel, suplimentar față de creanțele exceptate de la cesiune de
prevederile art. 1566 alin. (2) Cod civil, nu pot face obiectul cesiunii de
creanță următoarele categorii de creanțe:
- creanțele care sunt declarate prin lege netransmisibile. Spre
exemplu, art. 2258 Cod civil prevede faptul că ”drepturile creditorului
întreținerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi”. Un alt exemplu de
incesibilitate legală este prevăzut de art. 514 alin. (3) Cod civil care
reglementează dreptul corelativ al obligației de întreținere care izvorăște
din lege. De asemenea, dreptul de uz și dreptul de abitație,
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, nu pot face
obiectul cesiunii, potrivit art. 752 Cod civil; - creanțele care au ca obiect
altă prestație decât plata unei sume de bani dacă prin cesiune obligația
devine, în mod substanțial, mai oneroasă (art. 1569 alin. (2) Cod civil);
- creanțele declarate ca inalienabile de către părți, dacă există un
interes legitim în acest sens (art. 1570 Cod civil). În privința inalienabilității
convenționale, prevederile Codului civil stabilesc anumite precizări, după
cum urmează: cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenția
încheiată între cedent și debitor nu produce efecte în privința debitorului
decât dacă: a) debitorul a consimțit la cesiune; b) interdicția nu este
expres menționată în înscrisul constatator al creanței, iar cesionarul nu a
cunoscut și nu trebuia să cunoască existența interdicției la momentul
cesiunii; c) cesiunea privește o creanță ce are ca obiect o sumă de bani.
Cele indicate mai sus nu limitează răspunderea cedentului față de debitor
pentru încălcarea interdicției de a ceda creanța.
- Toate celelalte drepturi de creanță pot fi supuse cesiunii, în
virtutea dispozițiilor legale mai sus indicate.
Formele cesiunii - Dispozițiile Codului civil disting între cesiunea cu titlu oneros și
de creanță cesiunea cu titlu gratuit. Distincția reglementată de art. 1567 Cod civil
prezintă o importanță deosebită din perspectiva condițiilor pe care cele
două forme ale cesiunii trebuie să le îndeplinească. Astfel, potrivit
normelor legale în vigoare, cesiunea de creanță poate fi cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit. Acest criteriu de clasificare are în vedere scopul
urmărit de părți la încheierea contractului de cesiune
- cesiunea cu titlu oneros nu trebuie să îndeplinească nicio condiție
de formă, fiind valabilă și producând efecte între părți prin simplul acord
de voință al părților. În cazul cesiunii cu titlu oneros, dispozițiile din
materia transmiterii dreptului de creanță se completează în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz,
cu cele care

reglementează orice altă operațiune juridică în cadrul căreia părțile au

convenit să se execute prestația constând în transmiterea unei creanțe –
art. 1567 alin. (3) Cod civil.
- cesiunea cu titlu gratuit, fiind o donație, trebuie să fie încheiată în
formă autentică, așa cum prevede art. 1011 Cod civil, nerespectarea
formei autentice atrăgând nulitatea absolută a contractului. În acest sens
sunt dispozițiile art. 1567 alin. (2) Cod civil care prevăd că prederile din
materia transmiterii creanțelor se completează, în privința cesiunii cu titlu
gratuit, cu dispozițiile din materia contractului de donație.
-În funcție de obiectul urmărit, cesiunea de creanță poate fi totală sau
parțială.
- cesiunea totală presupune transmiterea dreptului de creanță în
integralitatea sa;
- cesiunea parțială presupune cedarea doar a unei părți din dreptul
de creanță. Cesiunea parțială poate opera în cazul creanțelor privitoare la
o sumă de bani (art. 1571 alin. (1) Cod civil), în timp ce creanțele care au
ca obiect o altă prestație decât o sumă de bani nu pot face obiectul unei
cesiuni parțiale decât dacă obligația este divizibilă iar ca efect al cesiunii,
obligația nu devine, în mod substanțial, mai oneroasă pentru debitor (art.
1571 alin. (2) Cod civil);
Condițiile cesiunii -Cesiunea de creanţă este un contract, şi prin urmare trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale contractului (obiect,
cauză, consimţământ, capacitate). Așadar, cesiunea de creanță va trebui
să îndeplinească toate cerințele impuse de art. 1179 alin. (1) referitoare la
capacitate, consimțământ, obievct determinat și licit, cauza licită și morală
și alin. (2), referitor la forma cesiunii, în măsura în care aceasta este
impusă de lege, art. 1178-1245 referitoare la condițiile de valabilitate și
art. 1246-1265 referitoare la nulități.
- Având în vedere că prin cesiune se pot realiza și alte operațiuni
juridice, cum ar fi vânzarea-cumpărarea, darea în plată, donația, cesiunea
ve trebui să îndeplinească și condițiile de validitate ale acestor contracte,
în măsura în care pentru încheierea valabilă este necesară îndeplinirea
unor condiții speciale.
- Fiind un contract consensual, cesiunea de creanță se încheie în
mod valabil prin simplul acord de voință al părților, respectiv al cedentului
și cesionarului, consimțământul debitorului cedat nefiind cerut de lege,
având în vedere faptul că el nu este parte a contractului. În caz de cesiune

cu titlu gratuit, contractul nu mai este consensual, ci va fi un contract

solemn în forma autenticității, astfel cum am menționat anterior.
- Astfel cum reiese din dispozițiile legale care reglementează forma
cesiunii, situațiile în care o anumită formă este cerută ad validitatem sunt
excepționale. În general, operează principiul consensualismului –
consimțământul cedentului și cesionarului fiind suficiente pentru
transferul dreptului de creanță. De aceea, conform art. 1573 alin. (1) Cod
civil, ”creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și
cesionarului, fără notificarea debitorului”. Prin excepție însă, acest
transfer al creanței nu se poate produce dacă creanța este legată în mod
esențial de persoana creditorului (obligație intuitu personae sub aspectul
său activ). În acest caz, o condiție a tranferului creanței constă în
consimțămâtul debitorului cedat (art. 1573 alin. (2) Cod civil)
 Formalități de Între cedent și cesionar, cesiunea produce efecte din momentul exprimării
opozabilitate față acordului de voințe, asemenea oricărui contract civil. În schimb, pentru ca
de terți. Enunțare cesiunea de creanţă să fie opozabilă terţilor, din care face parte şi
debitorul cedat, trebuie îndeplinite anumite formalităţi de publicitate,
după cum urmează: comunicarea cesiunii, acceptarea cesiunii, înscrierea
în arhivă, cererea de chemare în judecată și înscrierea în cartea funciară
(1578-1580 Cod civil). Față de fideiusor, formalitățile de publicitate sunt
reglementate de prevederile art. 1581 Cod civil.

Acceptarea Acceptarea cesiunii de creanță de către debitor are loc în condițiile art.
cesiunii 1578 alin. (1) Cod civil. Potrivit textului de lege menționat, singura cerință
pe care trebuie să o îndeplinească înscrisul privind acceptarea trebuie să
fie data certă a acestuia. Data certă a înscrisului se dobândește în
condițiile art. 272 Cod de procedură civilă10. Prin operațiunea de dare a
datei certe unui înscris sub semnătură privată se asigură opozabilitatea
față de terți a acestuia. Având în vedere forța probantă a înscrisului sub
semnătură privată, prin instituirea necesității datei certe, legiuitorul
protejează operațiunea juridică a cesiunii de creanță față de eventualele
modificări ale datei la care cesiunea se acceptă de către debitor.

10
Potrivit art. 272 noul Cod de procedură civilă: ”înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă: a) din
ziua în care au fost prezentate spre a se conferi data certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt
funcționar competent în această privință; b) din ziua când au fost înfățișate la o autoritate say instituție publică,
făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri; c) din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt
document public; d) din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a întocmit
saua unuia dintre cei care l-au subscris, după caz; e) din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar pe scurt, în
înscrisuri autentice; f) din ziua când s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic
anterioritatea înscrisului.
Comunicarea - Notificarea scrisă a cesiunii, pe suport de hârtie sau în format
cesiunii electronic, prin care se aduce la cunoștința debitorului cedat identitatea
cesionarului, identificarea în mod rezonabil a creanței și solicitarea
debitorului să plăească cesionarului. Dacă este vorba de o cesiune
parțială, va fi indicată și întinderea cesiunii. Apreciem că în cazul în care
suntem în prezența unei obligații divizibile, notificarea trebuie făcută către
fiecare dintre debitori. Și în cazul codebitorilor solidari fiecare dintre
aceștia va trebui să fie notificat cu privire la cesiune.
- această modalitate de a face opozabilă cesiunea față de debitorul
cedat implică analiza mai multor aspecte: a) din momentul comunicării
cesiunii, debitorul este ținut să plătească cesionarului deoarece, așa cum
prevede art. 1578 alin. (2) Cod civil Ӕnainte de acceptare sau de primirea
comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului”; b) dacă
cel care face comunicarea cesiunii este cesionarul, debitorul cedat îi poate
cere noului creditor să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii, până la
prezentarea unei atare dovezi, debitorul având posibilitatea să suspende
plata (art. 1578 alin. (3) și (4) Cod civil); c) comunicarea cesiunii nu produce
efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului (art.
1578 alin. (5) Cod civil).
Precizare:
Față de prevederile art. 1578 alin. (5) Cod civil coroborate cu prevederile
art. 1573 Cod civil referitoare la forma cesiunii, considerăm că deși
cesiunea de creanță este un contract consensual care se încheie prin
simpla manifestare de voințe dintre cedent și cesionar, totuși convenția
dintre părțile contractante trebuie să fie cuprinsă într-un înscris. Cerința
înscrisului nu este necesară pentru validitatea cesiunii, ci pentru probarea
existenței cesiunii de creanță. Facem aceste precizări cu privire la cesiunea
cu titlu oneros, deoarece în privința cesiunii cu titlu gratuit există
obligativitatea respectării formei autentice a contractului de cesiune,
forma fiind cerută ad validitatem, asemenea formei cerute pentru
validitatea contractului de donație.
 Opozabilitatea În ceea ce privește opozabilitatea cesiunii unei universalități de creanțe,
cesiunii unei art. 1579 Cod civil prevede că aceasta este opozabilă față de terți numai
universalități de prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare, cu mențiunea
creanțe că cesiunea va fi opozabilă debitorului din momentul comunicării. Astfel,
prin înscrierea cesiunii universalității de creanțe se realizează
opozabilitatea față de terți a operațiunii juridice amintite, însă față de
debitor cesiunea va fi opozabilă doar prin comunicarea acesteia. Deși

dispozițiile legale nu prevăd în mod expres, apreciem că notificarea

cesiunii va trebui să se facă tot în condițiile art. 1578 alin. (1) lit b) Cod
civil.
Comunicarea -Comunicarea cesiunii odată cu cererea de chemare în judecată (art.
cesiunii prin 1580 Cod civil). Comunicarea cesiunii de creanță se poate face și prin
cererea de cererea de chemare în judecată, cu condiția ca acțiunea formulată să
chemare în cuprindă elementele cerute de art. 1578 alin. (1) Cod civil, respectiv:
judecată identitatea cesionarului, identificarea în mod rezonabil a creanței cedate,
solicitarea debitorului de a plăti cesionarului, întinderea cesiunii în caz de
cesiune parțială și să fie însoțită de dovada scrisă a acesteia.
- Art. 1580 Cod civil prevede faptul că debitorul nu va putea fi obligat la
plata de cheltuieli de judecată dacă plătește până la primul termen de
judecată datoria noului creditor, cu excepția cazului în care debitorul
cedat se afla deja în întârziere.
Opozabilitatea Opozabilitatea cesiunii față de fideiusor este reglementată de
cesiunii față de prevederile art. 1581 Cod civil. Astfel, cesiunea va fi opozabilă
fideiusor fideiusorului numai în măsura în care formalitățile pentru opozabilitate au
fost făcute și față de acesta, în aceleași condiții ca și față de debitorul
cedat. Așadar, pentru opozabilitatea cesiunii de creanță față de fideiusor,
trebuie îndeplinite formalitățile cerute de art. 1578 alin. (1) lit. a) și b) Cod
civil, adică acelea referitoare la acceptarea cesiunii prin înscris sub
semnătură privată cu dată certă sau comunicarea scrisă a cesiunii, pe
suport de hârtie sau în format electronic.

Notarea în cartea Potrivit art. 902 alin. (2) pct. 6. Cod civil2, pentru opozabilitate față de terți
funciară se cere notarea în cartea funciară a ”locațiunii și cesiunii de venituri”. În

2
(1) Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile terţelor persoane
exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă
că simpla cunoaştere a acestora nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate. În caz de conflict de drepturi
care provin de la un autor comun, dispoziţiile art. 890-892, 896 şi 897 se aplică în mod corespunzător.
(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară:
1. punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
2. cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotărârea judecătorească de declarare a morţii şi cererea de
anulare sau de rectificare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii;
3. calitatea de bun comun a unui imobil;
4. convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau, după caz, înlocuirea ei;
5. destinaţia unui imobil de locuinţă a familiei;
6. locaţiunea şi cesiunea de venituri;
7. aportul de folosinţă la capitalul social al unei societăţi;
8. interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
9. vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;
10. dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul;
11. pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilaterală a contractului;
această materie, există o modalitate alternativă de realizare a publicității
cesiunii de creanță care concurează cu modalitățile de realizare a
publicității prevăzute de art. 1578-1581 Cod civil.
Efectele cesiunii În privința efectelor care se produc în temeiul cesiunii de creanță, trebuie
de creanță. distins între efectele produse între părțile contractante, respectiv între
Enunțare cedent și cesionar, dar și efectele care se produc față de terți, în această
categorie fiind inclus, așa cum am precizat și anterior, și debitorul cedat.
Efecte între părți Ca efect al încheierii contractului de cesiune:
a) creanţa trece din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului cu
toate drepturile pe care i le conferă cedentului, respectiv:
- toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța;
- drepturile de garanție (fideiusiunea, gajul, ipoteca, privilegiul); -
accesoriile creanței (precum dobânzile, veniturile viitorare, veniturile
scadente la data cesiunii și neîncasate de cedente, conform art. 1576
Cod civil.
- Codul civil prevede o excepție de la transferul integral al creanței,
aceea a imposibilității transmiterii posesiei bunurilor luate în gaj fără
acceptul prealabil al constituitorului.
- Astfel, dacă pentru garantarea plății creanței cedate este constituit
un gaj, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul
constitutorului, posesia bunului grevat. În cazul în care constituitorul
refuză predarea bunului către cesionar, acesta va rămâne în custodia
cedentului, această măsură fiind instituită ca o protecție sporită față de
debitorul cedat, apărând ca o dublă derogare atât de la regula în materia

12. antecontractul şi pactul de opţiune;

13. dreptul de preempţiune născut din convenţii;
14. intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;
15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanţii reale asupra creanţei ipotecare; 16.
deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea dreptului de administrare al debitorului supus acestei măsuri,
precum şi
închiderea acestei proceduri;
17. sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;
18. acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în justificare şi acţiunea în rectificare;
19. acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea
actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie, precum şi orice
alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise;
20. punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o înscriere în cartea funciară săvârşită printr-o faptă prevăzută de
legea penală.
(3) În sensul prezentului articol, prin terţi se înţelege orice persoană care a dobândit un drept real sau un alt drept în
legătură cu imobilul înscris în cartea funciară.
 transferului accesoriilor creanței, cât și de la norma care consacră
deținerea bunului mobil ca element esențial al gajului11
b) cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei,
indiferent de preţul plătit şi chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit. -
Spre exemplu: cedentul transmite o creanţă de 5000 euro cesionarului
pentru suma de 3000 euro sau o donează acestuia. Indiferent de
transmisiunea cu titlu oneros sau gratuit a creanţei, cesionarul va pretinde
debitorului cedat să-i plătească valoarea nominală a creanţei, respectiv
suma de 5000 euro.
- În caz de transmitere parțială a creanței, cedentul și cesionarul vor avea
drepturi proporționale la încasarea creanței, în conformitate cu art. 1584
Cod civil.
c) dacă cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, ea dă naştere în
sarcina cedentului a obligaţiei de garanţie.
Obligaţia de garanţie a cedentului este de două feluri:
● garanţie de drept (legală), stabilită de art. 1585 alin. (1) Cod civil.
- Potrivit textului de lege, cedentul are obligaţia de a garanta că, la
momentul cesiunii, creanţa cedată există în mod valabil şi că este titularul
ei. În schimb, cedentul nu garantează şi solvabilitatea debitorului cedat
(art. 1585 alin. (2) Cod civil);
- Dacă cedentul își încalcă obligația de garanție, cesionarul va putea
pretinde celui dintâi repararea prejudiciului cauzat prin acțiunea în
rezoluțiunea contractului. În caz de admitere a acțiunii, cedentul va fi
obligat să restituie prețul primit în baza cesiunii, cheltuielile făcute cu
contractul și cheltuielile efectuate cu urmărirea.
- În ceea ce privește prețul cesiunii, cesionarul va putea cere prețul
plătit, cu dobânda corespunzătoare și dacă se dovedește că debitorul era
solvabil și avea posibilitatea să plătească la scadență, atunci cesionarul va
putea solicita și valoarea creanței, cu titlu de daune-interese
● garanţie convenţională. Dispoziţiile legale privind garanţia de drept a
cedentului sunt dispozitive, astfel încât părţile, printr-o clauză
contractuală, pot să deroge, stabilind alte reguli de garanţie, şi anume: -
clauze de agravare de răspundere, în sensul că cedentul
garantează solvabilitatea debitorului din momentul încheierii
contractului. Printr-o clauză expresă, cedentul se poate angaja să
garanteze şi solvabilitatea viitoare a debitorului cedat. În

11
Fl. A. Baias (coordonator), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. CH Beck, București, 2012, p. 1669
 toate cazurile însă, cedentul răspunde numai în limitele preţului
cesiunii, şi nu în limitele valorii nominale a creanţei.
- clauze de atenuare a răspunderii, în sensul stabilirii unei garanţii
parţiale sau a excluderii oricărei garanţii a cedentului (nu se
garantează nici măcar existenţa creanţei). Cu toate acestea, în
măsura în care existenţa creanţei este afectată de faptul personal
al cedentului, el va fi ţinut răspunzător faţă de cesionar. Spre
exemplu, creanţa nu mai există datorită faptului său personal de a
primi plata datoriei, astfel încât va fi ţinut să răspundă faţă de
cesionar.
- Codul civil reglementează în art. 1586 și răspunderea cedentului
pentru evicțiune, stabilind că cedentul va răspunde ”dacă prin
fapta sa proprie singură sau concurentă cu fapta unei alte
persoane, cesionarul nu dobândește creanța în patrimoniul său ori
nu poate să o facă opozabilă terților”.
Efecte față de Cesiunea produce efecte faţă de terţi numai în momentul notificării
terți făcute în condițiile Codului civil sau al acceptării ei de către debitorul
cedat prin înscris sub semnătură privată cu dată certă.
În consecinţă, sunt terţi în materia cesiunii de creanţă:
- debitorul cedat;
- cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe; -
creditorii cedentului.
a) până la notificarea sau acceptarea cesiunii, debitorul cedat poate să o
ignore, în sensul că poate plăti în mod valabil cedentului (art. 1578 alin. (3)
Cod civil). Dacă, totuşi cedentul face cesiunea, debitorul cedat se va putea
apăra faţă de cesionar prin invocarea chitanţelor liberatorii provenind de
la cedent, chiar dacă au dată ulterioară cesiunii. În schimb, aceste chitanţe
trebuie să aibă dată anterioară notificării sau acceptării.
- După îndeplinirea formalităţilor, debitorul cedat devine debitorul
cesionarului şi nu va mai putea plăti în mod valabil cedentului.
b) După îndeplinirea cerințelor cerute de lege pentru opozabilitatea
cesiunii, debitorul cedat devine debitor exclusiv al cesionarului, astfel încât
nu mai poate plăti cedentului. Potrivit art. 1582 Cod civil, efectele cesiunii
între cesionar și debitorul cedat sunt următoarele:
- debitorul poate opune cesionarului toate mijloacele de apărare pe care
le-ar fi putut invoca împotriva cedentului;
- debitorul poate opune cesionarului plata făcută cedentului înainte
ca cesiunea să îi fie opozabilă. De asemenea, va putea invoca
compensația, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare;
- debitorul poate opune plata făcută cu bună-credință de el sau de
un fideiusor unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite
formalitățile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului și
terților. În această situație, cesionarul se va putea îndrepta împotriva
creditorului aparent în vederea recuperării plății făcute de debitorul
cedat, în temeiul art. 1645 Cod civil, pe temeiul restituirii prestațiilor;
- după ce cesiunea îi este opozabilă, debitorul nu va mai putea
opune cesionarului compensația pe care o putea invoca în raporturile cu
cedentul
c) În caz de cesiuni succesive, atunci când cedentul a transmis aceeași
creanță mai multor cesionari succesivi, debitorul se va libera efecutând
plata în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe care a
acceptat-o mai întâi prin înscris cu dată certă (art. 1583 alin. (1) Cod civil).
În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiași creanțe, art. 1583
alin. (2) Cod civil, prevede că va fi preferat cesionarul care și-a înscris mai
întâi cesiunea în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare, neinteresând
data cesiunii sau data comunicării acesteia către debitorul cedat.
Cesiunea - În ceea ce privește transmiterea creanțelor constatate prin titlu
creanțelor nominativ, la ordin sau la purtator, Codul civil o reglementează în art.
constatate prin 1587-1592 și prevede faptul că aceste creanțe nu pot fi transmise prin
titlu nominativ, simplul acord de voință al părților, regimul juridic al acestor creanțe fiind
la ordin sau la stabilit prin lege specială (art. 1587 Cod civil).
purtător - Cu toate că dispozițiile art. 1587 Cod civil fac trimitere la legea
specială, articolele următoare reglementează modalitățile de transmitere
a acestor creanțe, după cum urmează:
- în cazul titlurilor nominative, cesiunea se menționează atât pe
înscrisul respectiv, cât și în registrul ținut pentru evidența acestora. În
acest caz, cesiunea se realizează prin menționarea noului titular pe titlu și
în registrul ținut pentru evidența acestora;
- în cazul cesiunii titlurilor la ordin, este necesar girul, efectuat
potrivit dispozițiilor aplicabile cambiilor. Reprezintă cele mai întâlnire
titluri la ordine cambia și biletul la ordin. Acestea se transmit prin gir,
operațiune juridică prin intermediul căreia posesorul titlului, denumit
girant, transmite altei persoane, denumite giratat, printr-o declarație
scrisă și semnată pe titlu, toate drepturile izvorând din acel titlu. Prin gir,
giratarul
 dobândește un drept propriu, autonom și nu un drept derivat ca în cazul
cesionarului din contractul de cesiune de creanță. Astfel, giratarului nu îi
vor putea fi opuse excepțiile care ar fi putut fi invocate împotriva
girantului.
- creanța încorporată într-un titlu la purător se transmite prin
remiterea materială a titlului, orice stipulație contrară considerându-se
nescrisă. - În ceea ce privește mijloacele de apărare, Codul civil stabilește
că debitorul nu va putea invoca deținătorului titlului decât excepțiile
referitoare la nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din titlu și acele
excepții care pot fi invocate personal de debitor împotriva deținătorului
titlului, cu excepția cazului în care deținătorul a dobândit titlul în frauda
debitorului.
- Referitor la plata creanței constatată prin titlu la purtător,
debitorul va fi obligat să plătească creanța astfel constatată oricărui
deținător care îi remite titlul, cu excepția cazului în care i s-a comunicat o
hotărâre judecătorească prin care debitorul este obligat să refuze plata.
Astfel, până la proba contrară, deținătorul titlului este prezumat a fi
titularul său legitim, debitorul neputând refuza plata pe motiv că titularul
titlului este o altă persoană, cu excepția cazului arătat mai sus.
- Chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulație împotriva
voinței sale, debitorul va rămâne obligat față de orice deținător de bună-
credință al titlului.
- Persoana deposedată în mod nelegitim de titlul la purtător nu îl va
putea împiedica pe debitor să plătească celui care îi prezintă titlul decât
dacă îi comunică o hotărâre judecătorească, pronunțată pe cale de
ordonanță președințială4, în acest sens.

4
Ordonanța președințială este o procedură specială reglementată de Codul de procedură civilă în art. 996 și urm..
Art. 996 Cod procedură civilă stabilește condițiile de admisibilitate, după cum urmează: ”(1) Instanţa de judecată,
stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri
grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care
nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
(2) Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-au
modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului
asupra fondului.
(3) La cererea reclamantului, instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui
termen”.
(4) Ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra fondului.
(5) Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror
executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt.
Subrogația. - Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei este un
Noțiune. mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă cu
Diferențieri toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul
iniţial în locul debitorului.
- În cazul în care o persoană plăteşte o datorie care nu-i incumbă, ea
va putea fie să ceară restituirea plăţii nedatorate, fie să acţioneze pe
debitorul pentru care a plătit printr-o acţiune derivând din mandat,
îmbogăţire fără justă cauză sau gestiune de afaceri. În aceste cazuri însă,
cel care a plătit (solvensul) nu va beneficia de garanţiile şi accesoriile ce
asigurau creditorului realizarea creanţei.
- De aceea, legea a prevăzut şi modalitatea ca plata să se facă prin
subrogare (înlocuire), caz în care creanţa cu toate drepturile şi accesoriile
sale se va transmite de la creditor la plătitorul creanţei (solvens). Astfel,
deşi iniţial era terţ faţă de raportul dintre creditor şi debitor, solvens, prin
plata creanţei, ia locul creditorului; debitorul devenind obligat faţă de
acesta.
Precizare:
Ca modalitate de transmitere a obligației civile, subrogația este personală,
ea referindu-se la un drept de creanță. A nu se confunda subrogația
personală cu subrogația reală ca funcție a patrimoniului care reprezintă
situația în care un bun este înlocuit cu un alt bun sau o valoare cu o altă
valoare. Spre exemplu, dacă se înstrăinează un bun propriu al unuia dintre
soţi, preţul primit în schimb se include în categoria bunurilor proprii, iar
dacă se înstrăinează un bun comun, valoarea lui de înlocuire face parte
din masa bunurilor comune. În cazul ieşirii din indiviziune, dacă bunurile
nu sunt comod partajabile în natură, ele se vor înstrăina, iar suma obţinută
va lua, prin subrogare, locul bunurilor înstrăinate, urmând a fi supusă
împărţirii. Subrogația reală poate fi: universală, cu titlu universal sau cu
titlu particular.

Reglementare. - Codul civil actual reglementează subrogația personală în art. 1593-1598.

Formele - Ca forme ale subrogației personale, Codul civil stabilește două categorii
subrogației de subrogaţii: subrogaţia legală şi subrogaţia convenţională. Aceasta la
personale rândul ei poate fi subrogaţie convenţională consimţită de creditor şi
subrogaţie convenţională consimţită de debitor.
Subrogația legală Potrivit art. 1596 Cod civil, subrogaţia operează de drept, fără a fi necesar
consimțământul creditorului plătit sau al debitorului, adică fără
îndeplinirea vreunei condiții speciale, în următoarele cazuri:
 „în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor
care are preferinţă” (art. 1596 lit. a) Cod civil).
- De exemplu, un creditor plăteşte altui creditor cu rang preferenţial
(un creditor chirografar plăteşte creanţa unui creditor ipotecar, sau un
creditor ipotecar de rang inferior plăteşte unui creditor ipotecar de rang
superior). Primul creditor este interesat să plătească atunci când
creditorul cu rang preferenţial ameninţă să scoată bunul asupra căruia se
poartă garanţia sa reală, într-un moment în care, prin preţul obţinut pe
bun, nu s-ar fi putut îndestula decât creditorul cu rang prioritar.
- Primul creditor, prin plata celui cu rang preferenţial, se subrogă în
drepturile acestuia, şi va putea aştepta până în momentul în care, prin
vânzarea bunului, va putea acoperi ambele creanţe: propria creanţă şi pe
cea pe care a plătit-o pentru creditorul cu rang preferenţial.
• - „în folosul aceluia care, dobândind un bun, îl plătește pe titularul
creanței însoțite de o garanție asupra bunului respectiv” (art. 1596
lit. b) Cod civil).
- Spre exemplu, dobânditorul unui imobil ipotecat plăteşte pe
creditorii ipotecari pentru a împiedica urmărirea imobilului, respectiv
scoaterea lui la vânzare de către creditori. Prin achitarea creanţelor,
cumpărătorul va dobândi ipoteca asupra propriului imobil, cu rangul
creditorilor plătiţi.
• „în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii are
interes să stingă datoria” (art. 1596 lit. c) Cod civil).
-Textul îi are în vedere pe codebitorii solidari, codebitorii obligaţiilor
indivizibile şi pe fideiusorii între ei (obligaţi împreună cu altul) precum şi
pe fidejusori şi cauţiunea reală (obligaţii pentru altul).
• „în folosul moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile
moștenirii” (art. 1596 lit. d) Cod civil).
De exemplu, moştenitorul care a acceptat succesiunea sub beneficiu de
inventar nu este obligat să plătească datoriile succesiunii decât în limita
activului. Totuşi, el poate fi interesat să plătească pe unii creditori ai
succesiunii pentru a evita urmărirea unor bunuri. Astfel, dacă
moştenitorul plăteşte o datorie a succesiunii din propriul patrimoniu, el se
subrogă în drepturile creditorului succesoral plătit.
• ”în alte cazuri prevăzute de lege”.
În această categorie pot fi menționate următoarele ipoteze:
- art. 352 alin. (1) Cod civil prevede faptul că soțul care a plătit
datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a
suportat
 peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la
data plății datoriei;
- art. 1342 alin. (2) Cod civil prevede faptul că, în materia plății
nedatorate, cel care a plătit către un accipiens de bună-credință, iar plata
nu se poate restitui din motivele prevăzute la art. 1342 alin. (1), are un
drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogației
legale în drepturile creditorului plătit;
- art. 1814 Cod civil stabilește că atunci când locatarul bunului
înstrăinat a dat garanții locatorului pentru îndeplinirea obligațiilor sale,
dobânditorul se subrogă în drepturile izvorând din aceste garanții, în
condițiile legii;
- art. 2210 Cod civil prevede că în limitele indemnizației plătite,
asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Așadar, în materia
asigurărilor, dacă riscul asigurat se produce, societatea de asigurări de
subrogă în temeiul legii în drepturile asiguratului împotriva celui vinovat
de producerea prejudiciului;
- art. 2305 Cod civil reglementează subrogația legală în toate
drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului în favoarea
fideiusorului care a plătit datoria.
Subrogația Așa cum precizam anterior, subrogația convențională poate fi consimțită
convențională de creditor sau de debitor.
Subrogaţia consimţită de creditor. Potrivit art. 1594 Cod civil, subrogaţia
este consimțită de creditor ”atunci când, primind plata de la un terț, îi
transmite acestuia, la momentul plății, toate drepturile pe care le avea
împotriva debitorului. Subrogația operează fără consimțământul
debitorului. Orice stipulație contrară se consideră nescrisă”.
Din textul de lege mai sus citat, rezultă următoarele:
- subrogaţia îşi are izvorul în acordul de voinţe dintre creditor şi
terţul care face plata, fără a fi necesar consimţământul debitorului. Prin
urmare, numai creditorul trebuie să consimtă la subrogarea terţului
plătitor în drepturile sale.
- subrogaţia convenţională, trebuie să se realizeze concomitent cu
plata. Dacă înlocuirea creditorului s-ar face înainte de plată, am fi în
prezenţa unei cesiuni de creanţă, iar dacă s-ar face după efectuarea plăţii,
creanţa fiind stinsă, nu s-ar mai putea transmite.
- din punct de vedere al condiţiilor de formă:
 - subrogaţia convenţională trebuie să fie stipulată expres, potrivit
art. 1593 alin. (3) Cod civil. De regulă, subrogaţia se consemnează în
chitanţa care atestă plata făcută de terţ, pe care o eliberează
creditorul;
- pentru ca subrogaţia să fie opozabilă terţilor şi pentru a se dovedi
că subrogaţia s-a făcut concomitent cu plata, trebuie să fie constatată
prin înscris. Având în vedere modalitatea de reglementare, forma
scrisă este cerută pentru a putea proba subrogația și nu pentru
validitatea operațiunii juridice în sine.

Subrogaţia consimţită de debitor. Conform art. 1595 Cod civ., această

formă de subrogaţie convenţională se utilizează atunci „când debitorul se
împrumută spre a-și plăti datoria și, pe această cale, transmite
împrumutătorului drepturile creditorului față de care avea datoria
respectivă”.
-Astfel, potrivit dispozițiilor legale, subrogația consimțită de debitor
reprezintă operațiunea juridică prin intermediul căreia debitorul subrogă
în drepturile creditorului său pe acela care i-a împrumutat o sumă de bani
în vederea stingerii unei datorii.
- Pentru ca transferul dreptului de creanță să fie valabil, este
necesar să fie îndeplinite anumite condiții cerute de lege (art. 1595
alin. (2) Cod civil):
- împrumutul și plata datoriei să îmbrace forma înscrisului sub
semnătură privată, cu dată certă;
- în contractul de împrumut trebuie să fie specificat în mod expres
faptul că scopul împrumutului este acela de a plăti datoria respectivă;
- în chitanța liberatorie trebuie să fie prevăzut faptul că plata a fost
făcută cu banii împrumutați de la noul creditor.
- Subrogația consimțită de debitor nu necesită consimțământul
creditorului inițial, cu excepția cazului în care există stipulație
contrară. - Apreciem că nu se cere consimțământul creditorului,
deoarece acesta nu are niciun interes să refuze plata. Dacă totuși
creditorul refuză să primescă plata, atunci debitorul îl va putea pune
în întârziere potrivit dispozițiilor art. 1510 Cod civil, după care
debitorul poate face uz de oferta reală de plată și consemnațiune,
conform art. 1513 Cod civil, în condițiile pe care le-am arătat la
momentul analizării operațiunilor juridice respective.
Efectele - Indiferent de forma subrogației, legală sau convențională, efectele
subrogației care se produc sunt aceleași, motiv pentru care ne vom referi la
efectele pe care subrogația le produce în mod generic.
- ca efect al subrogației, subrogatul dobândeşte toate drepturile
creditorului plătit. Astfel, subrogatul se substituie creditorului,
primind creanţa cu toate drepturile ce o însoţesc, şi anume:
- subrogatul are acţiunea pe care creditorul plătit ar fi putut să o
intenteze în caz de neplată, împotriva debitorului.
- în plus, subrogatul are la dispoziție și o acțiune proprie contra
debitorului, izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogățire
fără justă cauză prin care poate obține ceea ce a plătit creditorului
inițial cât și cheltuielile ocazionate cu această ocazie;
- subrogatul beneficiază de toate garanţiile creanţei (ipotecă, gaj,
privilegii) şi accesoriile (dobânzile) acesteia;
- efectele se produc din momentul plății pe care terțul o face către
creditor;
- subrogația operează doar în privința plății efectuate, iar nu la
valoarea nominală a creanței;
- dacă un codebitor solidar plătește întreaga datorie, el va beneficia
de garanțiile creanței, fără să beneficieze în schimb de solidaritatea de
care a beneficiat creditorul plătit (art. 1456 Cod civil);
- dacă un fideiusor este care care face plata către creditor, el va
putea pretinde debitorului principal întreaga sumă, însă de la ceilalți
fideiusori va putea pretinde doar partea din suma plătită ce revine
fiecăruia (art. 2313 Cod civil);
În caz de subrogație parțială, efectele vor opera în aceeași măsură.
-Terțul plătitor va dobândi, așadar, drepturile creditorului plătit numai în
limita plății efectuate, având drept de regres împotriva debitorului numai
până la concurența sumei plătite.
- În concepția Codului civil actual, creditorul inițial poate exercita
drepturile sale pentru partea neplătită din creanța sa cu prioritate față
de noul creditor.
- De la această regulă, art. 1598 alin. (2) consacră dreptul de
preferință al subrogantului în cazul în care creditorul inițial s-a obligat
față de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat
subrogația.
Preluarea - Cu titlu de noutate, preluarea de datorie este reglementată de dispozițiile
datoriei. Codului civil ca mijloc de transmitere a obligațiilor civile.

Noțiune. - Preluarea datoriei reprezintă operațiunea juridică prin intermediul

Reglementare căreia datoria unui debitor este preluată de un terț față de raportul juridic
obligațional inițial, care va fi obligat împreună cu debitorul inițial sau
singur față de creditorul inițial.
- Codul civil reglementează preluarea de datorie în art. 1599-1608.
Prima secțiune este dedicată caracteristicilor generale și modalităților prin
care această oprațiune se poate realiza în mod direct, iar secțiunea a II-a
fiind dedicată preluării de datorie prin contract încheiat cu debitorul.
Preluarea de Preluarea de datorie, ca mijloc de transmitere a obligațiilor civile, se poate
datorie. Forme realiza, potrivit art. 1599 Cod civil, în două forme:
- printr-un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor, sub
rezerva acordului exprimat de creditor;
- printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care
noul debitor își asumă obligația.
Trăsăturile Ca mijloc de transmitere a obligației civile, preluarea de datorie prezintă
specifice preluării anumite trăsături caracteristice, după cum urmează:
de datorie - existența unei datorii vechi care se transmite de la debitorul inițial
la debitorul nou cu toate accesoriile, garanțiile și mijloacele de apărare și
excepțiile care o însoțesc;
- cu privire la garanțiile care însoțesc datoria, art. 1602 alin. (3) Cod
civil prevede faptul că ”obligația fideiusorului sau a terțului care a
constituit o garanție pentru realizarea creanței se va stinge dacă aceste
persoane nu și-au dat acordul la preluare”. Acordul garanților debitorului
este o condiție de opozabilitate a preluării de datorie;
- în același sens, art. 1602 alin. (2) prevede că nu se vor transmite
prin preluarea de datorie acele garanții care nu pot fi separate de
persoana debitorului inițial.
- existența unui acord de voințe în vederea preluării de datorie;
dacă preluarea de datorie se face prin contractul încheiat între debitorul
inițial și noul debitor, acordul creditorului reprezintă o condiție de
eficacitate în lipsa căreia contractul dintre debitori nu va produce efectele
juridice stabilite de lege pentru preluarea de datorie ;
- noul debitor poate rămâne obligat singur față de creditor, în acest
mod debitorul inițal fiind liberat de executarea obligației (art. 1600 Cod
civil). Cu privire la liberarea debitorului inițial, art. 1601 Cod civil
reglementează insolvabilitatea noului debitor, stabilind că debitorul inițial
nu va fi liberat ca efect al preluării de datorie, dacă se dovedește că noul
debitor era insovabil la data la care a preluat datoria, iar

creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște această împrejurare.

Această trăsătură a preluării de datorie operează în cazul în care există
acordul expres al creditorului în acest sens. Remarcăm că, spre
deosebire de cesiunea de creanță, unde nu se cerea acordul
debitorului cedat, în cazul preluării de datorie, debitorul cedent nu
poate fi liberat decât dacă există acordul expres al creditorului său.
- transferul datoriei se poate realiza prin acordul de voință dintre
debitorul inițial și noul debitor, însă acest acord nu îi este opozabil
creditorului cât timp acesta din urmă nu și-a dat acordul în mod expres
cu privire la transmiterea datoriei.
Modalități Preluarea datoriei realizată prin contract încheiat între
directe de debitorul inițial și noul debitor
preluare a
datoriei - potrivit art. 1599 lit. a) Cod civil, ”obligația de a plăti o sumă de
bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor unei
alte persoane prin contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor,
sub rezerva dispozițiilor art. 1605 Cod civil”.
- potrivit dispozițiilor legale în materie, preluarea de datorie se
poate realiza prin acordul de voință între debitorul inițial și noul debitor,
acordul de voință producând efecte depline între cei debitori în virtutea
principiului forței obligatorii a contractului. Creditorul debitorului inițial,
nefiind parte în contractul încheiat între debitorul inițial și noul debitor,
este terț față de contractul astfel încheiat, acesta nefiindu-i opozabil.
Pentru a-i fi opozabil contractul încheiat, creditorul trebuie să își dea
acordul cu privire la preluarea datoriei de noul debitor, în acest sens fiind
dispozițiile art. 1605 Cod civil.
- în momentul în care creditorul consimte la preluarea datoriei,
contractul încheiat între debitorul inițial și noul debitor produce efecte
depline, noul debitor înlocuindu-l pe debitorul inițial. De la această regulă,
Codul civil prevede în art. 1601 o excepție, în virtutea căreia ”debitorul
inițial nu va fi liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedește că noul
debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a
consimțit la preluare, fără a cunoaște această împrejurare”. Astfel, potrivit
dispozițiilor Codului civil, răspunderea debitorului inițial se va activa dacă
sunt îndeplinite cerințele art 1601 Cod civil, respectiv: noul debitor să fi
fost insolvabil la data încheierii contractului de prealuare a datoriei și
creditorul să nu fi avut cunoștință de starea de insolvabilitate a noului
debitor.
- dacă insolvabilitatea intervine după momentul încheierii
contractului, debitorul inițial nu va mai răspunde, cu excepția cazului în
care contractul este desființat. A doua condiție presupune neștiința
creditorului asupra stării de insolvabilitate a noului debitor. Dacă se
dovedește că, cu toate că avea cunoștință de această stare și totuși a
acceptat preluarea de datorie, atunci debitorul inițial va fi liberat de
răspundere.
Realizarea opozabilității față de creditor
- potrivit art. 1606 Cod civil, oricare dintre contractanții preluării de
datorie poate comunica creditorului contractul, cerându-i acestuia să își
dea acordul. Totodată, Codul prevede faptul că nu i se poate cere acordul
creditorului până la comunicarea contractului și faptul că până la
momentul exprimării acordului de către creditor, părțile contractului de
prealuare de datorie pot modifica sau denunța contractul.
- având în vedere cele expuse anterior cu privire la acceptul
creditorului, apreciem că până la acest moment preluarea de datorie nu
produce niciun efect față de el, astfel încât părțile vor putea modifica
contractul la fel cum îl pot și denunța.
- în ceea ce privește termenul de acceptare a preluării de datorie,
Codul prevede că cel care face comunicarea poate prevedea un termen
rezonabil pentru răspuns. Dacă debitorii acordă termene diferite, art.
1607 alin. (3) stabilește că ”răspunsul urmează să fie dat în termenul care
se împlinește cel din urmă”. În cazul în care creditorul nu răspunde în
termenul acordat, potrivit art. 1607 alin. (3) Cod civil, se va considera că
preluarea de datorie a fost refuzată.

Efectele preluării de datorie până la acordul creditorului sau în caz de

neacceptare din partea acestuia
- între părți, contractul încheiat are putere obligatorie, conform
principiului pacta sunt servanda. Cu toate acestea, până la exprimarea
acordului creditorului, părțile pot modifica contractul sau îl pot desființa.
Debitorul care a preluat datoria va trebui să își respecte obligația, aceea
de a plăti la timp creditorului, liberându-l astfel pe debitorul inițial (art.
1608 alin. (1) Cod civil).
- în ceea ce îl privește pe creditor, cât timp nu a acceptat preluarea
datoriei, acesta nu va dobândi un drept propriu împotriva debitorului care
a preluat datoria, exceptând cazul în care se dovedește faptul că părțile
contractante au dorit altfel. Acest lucru însemnă că nu îi va putea solicita
pe cale directă debitorului cesionar să execute obligația în locul
debitorului cedent, el având însă posibilitatea să invoce drepturi proprii în
raport cu debitorul cesionar pe calea acțiunii oblice.

Efectele preluării datoriei după acordul creditorului

-ca urmare a acordului creditorului la preluarea de datorie, debitorul care
a preluat datoria îl înlocuiește pe debitorul inițial, liberându-l pe acesta
din urmă de obligația de plată față de creditor. Așa cum am precizat
anterior, acest efect nu se va produce în cazul în care debitorul nou era
insolvabil la data preluării datoriei și creditorul, când și-a exprimat
acordul, nu a avut cunoștință de acest aspect.
- cu toate că legiuitorul a instituit ca regulă liberarea debitorului
cedent, art. 1600 Cod civil stabilește faptul că părțile contractului de
preluare a datoriei pot prevedea în alt sens. Cu alte cuvinte, debitorul
cesionar se poate obliga alături de debitorul cedent, astfel încât creditorul
să aibă 2 debitori.
- referitor la raportul dintre creditor și debitorul nou, creditorul se
va putea folosi împotriva acestuia din urmă de toate drepturile ce le avea
asupra debitorului inițial.
- noul debitor va putea invoca împotriva creditorului toate
apărările, excepțiile, cauzele de stingere a datoriei sau de amânare a plății
pe care le putea invoca vechiul debitor, fără a putea opune însă: a)
mijloacele de apărare pe care le-ar putea invoca în raportul obligațional
dintre el și vechiul debitor; b) excepțiile personale ale vechiului debitor; c)
compensația între debitorul inițial și creditor.
- în ceea ce privește efectele asupra garanțiilor creanței inițiale, în
temeiul art. 1602 alin. (2) Cod civil, dacă acestea sunt consimțite de către
debitorul cedent și pot fi despărțite de persoana acestuia, atunci ele se
mențin în totalitate.
- dacă suntem în prezența unor garanții instituite de lege, acestea
se mențin în conformitate cu art. 1602 alin. (1) Cod civil potrivit cu care
”creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe
care le are în legătură cu datoria preluată”.
- dacă suntem în prezența unor garanții consimțite de terți cu
referire la creanța inițială, acestea se vor stinge ca urmare a acceptării
preluării de datorie de către creditor, exceptând situația în care terții arată
că își mențin garanția și după preluarea datoriei.
- dacă debitorul inițial nu este liberat prin preluarea de datorie,
garanțiile vechii obligații se mențin față de creditor, la acestea putându-se
adăuga și
 alte garanții ale terțului cu privire la obligația asumată de acesta de a plăti
datoria.

Preluarea datoriei realizată prin contract încheiat între creditor

și noul debitor
- preluarea datoriei prin contract încheiat în mod direct între
creditor și noul debitor va fi supusă regulilor stabilite în art. 1599-1604.
- odată cu încheierea convenției, noul debitor preia datoria
debitorului inițial fără nicio altă formalitate, astfel încât modalitatea de
preluare a datoriei nu va fi supusă regulilor stabilite în art. 1605-1608 Cod
civil. - debitorul inițial va fi liberat de plată, cu excepția cazului în care noul
debitor era insolvabil la data încheierii convenției, iar creditorul nu a avut
cunoștință despre acest lucru.
- conform art. 1602 alin. (1) Cod civil, creditorul se va putea prevala
în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu
datoria preluată.
- între preluarea de datorie prin această modalitate și novația prin
schimbare de debitor, efectele sunt similare, astfel încât, în principiu, nici
în acest caz nu va fi necesar acordul debitorului inițial.
- în cazul în care preluarea de datorie este desființată, obligația
debitorului inițial va renaște, conform art. 1604 alin. (1) Cod civil, cu toate
accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terții de bună-
credință.

TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR CIVILE. NOVAȚIA

Noțiune. - novaţia este contractul prin care părţile unui raport juridic
Reglementare obligaţional sting obligaţia existentă între ele, înlocuind-o cu o altă
obligaţie, ce conţine un element nou. Novaţia îndeplinește un dublu rol:
este un mijloc de stingere a unei obligaţii, dar şi de transformare a ei într-
o altă obligaţie. Astfel, efectele obligaţiei vechi se transformă în efectele
obligaţiei noi, născută ca efect al novaţiei.
- novația este reglementată de prevederile art. 1609-1614 Cod civil
Formele novației În raport de elementele care se transformă ale obligaţiei vechi, novaţia
poate fi obiectivă şi subiectivă.
a) Novaţia obiectivă(art. 1609 alin. (1) Cod civil) se produce între
creditorul şi debitorul iniţial care schimbă obiectul, cauza sau
modalităţile care o afectează.
- schimbarea obiectului are loc când părţile convin ca în loc de o
sumă de bani, debitorul să execute o altă prestaţie;
- schimbarea cauzei are loc când cumpărătorul unui bun convine cu
vânzătorul să păstreze suma respectivă cu titlu de împrumut. Astfel,
cumpărătorul rămâne debitorul aceleiaşi persoane (vânzător), pentru
aceeaşi sumă, dar nu cu titlu de preţ, ci de împrumut (obligaţia are drept
cauză un nou contract – contractul de împrumut).
- schimbarea modalităţilor se face prin înlocuirea condiţiei ce afecta
obligaţia iniţială de o nouă condiţie cu o obligaţie pură şi simplă.

b) Novaţia subiectivă(art. 1609 alin. (2) și (3) Cod civil) presupune

schimbarea creditorului sau a debitorului raportului juridic
obligaţional.
- novaţia prin schimbare de debitor se realizează când un terţ se
angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără a fi necesar şi
consimțământul debitorului iniţial (art. 1609 alin. (2) Cod civil).
- novaţia prin schimbarea de creditor constă în substituirea unui nou
creditor celui vechi. Debitorul va fi eliberat faţă de creditorul iniţial şi, prin
novaţie, obligat faţă de noul creditor(art. 1609 alin. (3) Cod civil).
Condițiile -novaţia, fiind un contract, trebuie să îndeplinească toate condiţiile
novației generale de validitate a oricărui contract: capacitate, consimţământ,
obiect determinat și licit, cauză licită și morală, cerințe prevăzute de art.
1179 Cod civil și dezvoltate în art. 1178-1240 Cod civil (condiții de fond),
art. 1240-1245 (condiții de formă) și art. 1246-1265 (referitoare la
nulități). Cu privire la capacitatea de a nova a părţilor, art. 1129 Cod civ.
dispune: „novaţia nu se operează decât între persoane capabile de a
contracta”, deci între persoane cu capacitate de exerciţiu.
- pe lângă condiţiile generale, pentru a exista novaţia, se cer
îndeplinite şi unele condiţii speciale:
a) să existe o obligaţie veche valabilă (obligația inițială de care
face vorbire art. 1609 alin. (1) Cod civil), care urmează să fie stinsă
prin novaţie. Astfel:
- nu poate face obiect al novaţiei o obligaţie nulă absolut. În ceea ce
privește obligațiile lovite de nulitate relativă, având în vedere că acestea
pot fi confirmate, prin novație obligația nulă relativ va putea fi confirmată
și transformată într-o obligație nouă valabilă;
- obligaţia naturală (imperfectă), ca efect al novaţiei, poate fi
transformată într-o obligaţie civilă perfectă, acesta urmând a fi înzestrată
prin efectul novației cu posibilitatea garantării executării obligației printr-
o acțiune în justiție;
- obligaţia afectată de condiţie poate face obiect al novaţiei, însă
noua obligaţie va fi supusă condiţiei, exceptând cazul în care părţile se
înţeleg cu noua obligaţie să fie pură şi simplă.
b) prin acordul părților să se nască o obligaţie valabilă.
- dacă noua obligaţie este nulă absolut, raportul juridic obligaţional
nu sa transformat şi continuă să subziste vechea obligaţie. Dacă noua
obligaţie este anulabilă, nulitatea poate fi acoperită prin confirmare,
expres sau tacit, iar novaţia se consolidează retroactiv.
- Stingerea obligației inițiale este condiționată, așadar ne nașterea
unei obligații noi valabile.
- Dacă obligația nouă va fi desființată ca urmare a rezoluțiunii sau ca
urmare a desființării de comun acord, novația își pierde efectele, iar
vechea obligație rămâne în ființă, ca și când niciodată nu ar fi fost
transformată.
c) noua obligaţie trebuie să aibă un element nou faţă de vechea
obligaţie.
- elementul nou poate consta în: schimbarea obiectului, a cauzei sau
a uneia dintre părţi, ori în adăugarea sau înlăturarea unei condiţii.
d) să existe intenţia expresă a părților de a nova (animus novandi).
- intenţia de a nova este de esenţa novaţiei, deoarece în lipsa ei, chiar
dacă există celelalte condiţii, novaţia nu operează.
- voinţa părţilor de a nova trebuie să fie expres prevăzută în
convenţia părţilor, adică în contractul de novație. În acest sens dispune şi
art. 1610
 Cod civ.: „novaţia nu se prezumă. Intenția de a nova trebuie să fie
neîndoielnică.” Astfel, în reglementarea Codului civil, intenția de a nova
reprezintă un element esențial al novației, lipsa intenție de a nova făcând
ca novația să nu existe.
- în materia probei intenției de a nova, Codul civil actual a preluat
concepția Codului civil de la 1864, potrivit cu care intenția de a nova nu se
prezumă, intenția părților de a nova trebuind să fie neîndoielnică. Novația
va trebui probată de cel care susține existența acesteia, putând fi folosit
orice mijloc de probă prevăzut de lege pentru faptul juridic.

Efectele novației Ca mijloc de transformare a obligaţiilor, novaţia produce următoarele

efecte:
- efectul extinctiv, care presupune stingerea obligației inițiale și
- efectul constitutiv, care presupune nașterea noii obligații. Aceste
două efecte atrag importante consecințe juridice, după cum vom
arăta în cele ce urmează:
- garanțiile creanței novate.
-art. 1611 Cod civil instituie regula potrivit căreia stingerea obligației
asumate de către debitor reprezintă pierderea pentru creditor a garanțiilor
asupra bunurilor debitorului său. Norma legală avută în vedere are
caracter supletiv, astfel fel încât părțile vor putea stabili contrariul. - astfel,
”ipotecile care garantează creanța inițială nu vor însoți noua creanță decât
dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres”(art. 1611 alin. (1) Cod civil).
- alin. (2) al aceluiași articol stabilește că ”în cazul novației prin
schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanța inițială nu subzistă
asupra bunurilor debitorului inițial fără consimțământul acestuia din
urmă și nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără
acordul său”. Potrivit textului de lege anterior citat, există
posibilitatea transferului garanțiilor în cazul unei novații prin
schimbarea debitorului, dacă debitorul inițial își dă acordul în acest
sens, Codul civil permițând așadar menținerea unor efecte ale
obligației vechi, modificate prin aducerea lor într-un raport juridic
obligațional nou.
- în ceea ce privește cazul în care novația se produce între creditor
și unul dintre codebitorii solidari, Codul civil prevede în art. 1611 alin.
(3) faptul că ipotecile ce însoțeau creanța novată vor fi transferate
numai asupra bunurilor aceluia dintre codebitorii care contractează
datoria nouă.
- mijloacele de apărare (art. 1612 Cod civil).
 - noul debitor nu va putea opune creditorului mijloacele de apărare
pe care le avea împotriva debitorului inițial și nici mijloacele pe care
debitorul inițial le avea împotriva creditorului, exceptând situația în care
debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut
obligația inițială (excepția instituită de Cod se referă la invocarea
mijloacelor pe care debitorul inițial le avea împotriva creditorului).
- așadar, regula este că noul debitor nu va putea opune creditorului
mijloacele de apărare pe care debitorul inițial le avea la îndemână în
temeiul obligației stinse, cu excepția posibilității de a invoca nulitatea
absolută a actului din care s-a născut obligația inițială. Aceasta nu este însă
o excepție veritabilă, întrucât, potrivit dispozițiilor generale în materia
nulității, declararea nulității absolute poate fi cerută de orice persoană
interesată, pe cale de acțiune sau de excepție. Vorbim, așadar, de un drept
propriu, nu de un drept legat de creanța stinsă prin novație.
- efectele novației asupra debitorilor solidari și fideiusorilor (art.
1613 Cod civil).
- în cazul pluralității de debitori inițiali dintre care doar unul dintre
aceștia contractează noua obligație, stingerea obligației vechi îi va libera
pe debitorii care nu contractează obligația novată, față de creditor. Ei
rămân însă obligați față de debitorul care s-a angajat în obligația nouă
pentru partea ce le revine din datorie. În ceea ce îi privește pe fideiusori,
aceștia vor fi liberați de obligația de garanție constituită în favoarea
debitorului principal.
- art. 1613 alin. (2) instituie o măsură de protecție în favoarea
creditorului, în sensul că în cazul în care acesta a solicitat acordul
codebitorilor sau al fideiusorilor pentru ca ei să rămână în continuare și
față de noua obligație, iar aceștia nu își exprimă acordul, creanța inițială
va subzista, codebitorii sau fideiusorii rămânând obligați în temeiul
vechiului raport obligațional. - efectele novației asupra creditorilor
solidari (art. 1614 Cod civil). În caz de pluralitate de creditori, novația
consimțită de unul dintre aceștia va fi opozabilă celorlalți creditori numai
pentru partea din creanță ce revine creditorului care a consimțit la
novație. Altfel spus, debitorul va fi ținut în continuare față de creditorii
care nu au consimțit la novație, în temeiul obligației vechi.

STINGEREA OBLIGAȚIILOR CIVILE

Reglementare. Codul civil reglementează în art. 1615 modurile de stingere a obligațiilor

Enunțare civile, prevăzând că „Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie,
confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare,
precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege.”
Precizare
În privinţa enumerării plății printre modurile de stingere a obligațiilor se
impune o precizare și anume că plata reprezintă într-adevăr un mijloc de
stingere a oricărei obligaţii, dar constă în realizarea creanţei prin
executarea prestaţiei de către debitor. Motivul pentru care plata este
analizată la executarea voluntară a obligațiilor civile este dat și de
reglementarea Codului civil care a ales să facă reglementarea plății în
materia executării obligațiilor civile și nu în materia stingerii acestora. -
modurile de stingere a obligațiilor civile la care ne vom referi în cele ce
urmează sunt: compensația, confuziunea, remiterea de datorie și
imposibilitatea fortuită de executare.
Mijloacele juridice prin care obligațiile civile se sting se pot clasifica după
următoarele criterii:
a) în funcție rolul voinţei părţilor, distingem:
- mijloace voluntare, când stingerea s-a produs prin voinţa
părţilor: remiterea de datorie, compensaţia voluntară;
- mijloace prin care obligația se stinge fără voința părților:
confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare.
b) după cum stingerea obligaţiei a dus la realizarea creanţei:
- mijloace de stingere care duc la realizarea creanţei;
- mijloace de stingere care nu duc la realizarea creanţei
creditorului: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de
executare.
Compensația. Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce, până la
Noțiune. concurenţa celei mai mici dintre ele. Compensaţia apare ca o dublă plată,
Domeniu de realizată printr-o singură operaţiune juridică. Astfel:
aplicare - dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se sting în întregime;
- dacă obligaţiile nu sunt egale ca valoare, datoriile se sting până la
concurenţa celei mai mici.
- De regulă, compensaţia este un mod de stingere a oricăror obligaţii,
indiferent de izvorul lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de același fel (art. 1617 alin. (1) Cod civil). ●
Cazurile în care compensația nu operează
- dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 Cod civil,
adică să existe datorii reciproce, certe, lichide și exigibile, intervine
compensația.

- cu toate acestea, art. 1618 Cod civil stabilește anumite cazuri în

care compensația nu operează:
- creanța rezultată dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi nu va
putea fi stinsă prin compensație (art. 1618 lit. a) Cod civil);
- datoria ce are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu
titlu de comodat exclude, de asemenea, operarea compensației (art. 1618
lit. b) Cod civil;
- dacă datoria are ca obiect un bun insesizabil (art. 1618 lit. c) Cod
civil).
Formele Compensaţia poate fi legală – când operează în temeiul şi în condiţiile
compensației. legii, convenţională – când operează prin convenţia părţilor;
Enunțare judecătorească – când operează prin hotărârea instanţei judecătoreşti.
Compensația În virtutea art. 1617 alin. (1) Cod civil, „compensaţia operează de plin drept
legală de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi
izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de
bunuri fungibile de aceeași natură” .
● Condiţii. Pentru a opera compensaţia legală se cer a fi îndeplinite
anumite condiţii, respectiv:
• datoriile să fie reciproce. Raporturile obligaționale trebuie să
existe între aceleași persoane, adică fiecare trebuie să aibă atât
calitatea de debitor cât și calitatea de creditor. Raporturile
trebuie să existe simultan, adică obligațiile să existe la momentul
invocării compensației legale.
• creanţele să aibă ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile de
aceeaşi natură. Aceasta deoarece, prin compensaţie, creditorii
reciproci trebuie să se afle în aceeaşi situaţie cu cea în care s-ar
fi efectuat plata.
• creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, lichide şi
exigibile.
- creanţa este certă atunci când existenţa ei nu este discutabilă din
punct de vedere juridic, respectiv nu există nici un fel de incertitudine
asupra ei. - creanţa este lichidă atunci când este determinată cu exactitate
valoarea ei.
- creanţa este exigibilă dacă a ajuns la scadenţă sau când debitorul
este decăzut din beneficiul termenului. Compensaţia nu poate opera dacă
una dintre obligaţii este afectată de un termen, deoarece debitorul nu
poate fi obligat să plătească înainte de termen.
- termenul de graţie nu împiedică compensaţia deoarece reprezintă o
favoare acordată de instanţă debitorului până la executarea silită a
obligaţiei (art. 1619 Cod civil).
● Imputația. În cazul în care mai multe obligații sunt susceptibile de
compensare, se vor avea în vedere dispozițiile legale privitoare la
imputația plății. Așadar, potrivit dispozițiilor art. 1509 Cod civil referitoare
la imputația plății aplicabile și compensației:
- se vor compensa cu prioritate datoriile ajunse la scadență;
- în primul rând, se vor considera compensate datoriile
negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puține
garanții;
- compensația se va produce asupra datoriilor mai oneroase
pentru debitor;
- dacă datoriile sunt în aceeași măsură ajunse la scadență,
garantate și oneroase, se vor compensa datoriile mai vechi.
● Invocarea compensației de către fideiusor. Potrivit art. 1621 alin.
(1) Cod civil, fideiusorul va avea posibilitatea să opună în compensație
creanța pe care debitorul principal o dobândește împotriva obligației
garantate. Așadar, fideiusorul va putea refuza plata solicitată de creditor
invocând stingerea obligației prin compensație cu creanța dobândită de
debitor împotriva creditorului obligației garantate prin fideiusiune.
Potrivit art. 1621 alin. (2) prevede că debitorul principal nu va putea opune
creditorului său compensația cu privire la datoria creditorului față de
fideiusor deoarece datoriile nu sunt reciproce, raporturile obligaționale
nefiind stabilite între aceleași persoane pentru a putea opera
compensația.
● Efectele compensației.
- stinge datoriile reciproce, până la concurența celei mai mici
dintre datorii;
- compensația apare ca o plată dublă;
- când între părțile care invocă compensația există mai multe
datorii, se aplică regulile imputației plății, așa cum am arătat;
- fideiusorul poate opune creditorului în compensație
creanța pe care debitorul principal o dobândește împotriva obligației
garantate;
- debitorul care, fiind terț poprit, dobândește o creanță
asupra creditorului popritor nu poate opune compensația împotriva
acestuia din urmă (art. 1622 alin. (2) Cod civil);
 - debitorul care putea opune compensația și care a plătit
datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terților, de privilegiile
sau ipotecile creanței sale (art. 1622 alin. (3) Cod civil);
- dacă debitorul acceptă pur și simplu cesiunea sau ipoteca
asupra creanței consimțită de creditorul său unui terț, compensația pe
care debitorul ar fi putut să o opună creditorului său nu mai poate fi
invocată împotriva terțului (art. 1623 alin. (1) Cod civil);
- cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar
care i-a devenit opozabilă, nu împiedică decât compensația datoriilor
creditorului inițial care sunt ulterioare momentului în care cesiunea sau
ipoteca i-au devenit opozabile (art. 1623 alin. (2) Cod civil) Precizare:
Părțile pot renunța, expres sau tacit la compensație, în conformitate cu
dispozițiile art. 1617 alin. (3) Cod civil, fără a exista posibilitatea renunțării
la compensație în detrimentul drepturilor dobândite de un terț (art. 1622
alin. (1) Cod civil)- ca aplicații se rețin prevederile art. 1622 alin. (2) și art.
1622 alin. (3) Cod civil.

Compensația - compensaţia convenţională operează prin convenţia părţilor,

convențională atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera
compensaţia legală.
- ea stinge creanţele reciproce precum şi accesoriile şi garanţiile ce
le însoţesc de la data încheierii convenţiei părţilor cu privire la
compensaţie. - cu toate că această formă nu este expres reglementată,
nimic nu împiedică părțile să stabilească, de exemplu, compensația
datoriilor reciproce care nu au ajuns la scadență.
Compensația -când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri
judecătorească fungibile, unul dintre creditorii reciproci poate cere instanţei să aprecieze
şi să dispună stingerea datoriilor.
- obligaţiile se sting până la concurenţa celei mai mici, împreună cu
garanţiile şi accesoriile ce le însoţesc, de la data urmăririi definitive şi
irevocabile a lichidării judecătoreşti prin care s-a depus compensaţia. - în
situația în care cererea principală și cererea reconvențională sunt
întemeiate și fiecare debitor este în același timp și creditor al celeilalte
părți, instanța pronunța compensația datoriilor existente în părțile
implicate în litigiu.
- în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru o opera
compensația legală, art. 1617 alin. (2) Cod civil prevede faptul că ”o parte

poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune

compensația”.
Confuziunea. - potrivit art. 1624 Cod civil, ”Atunci când, în cadrul aceluiași raport
Noțiune. obligațional, calitățile de debitor și creditor se întrunesc în aceeași
Domeniu de persoană, obligația se stinge de drept prin confuziune. Confuziunea nu
aplicare operează dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu, dar în
mase de bunuri diferite.”
- astfel, în cazul confuziunii, creditorul devine propriul său debitor,
calităţi incompatibile ce fac imposibilă executarea prestaţiei, motiv pentru
care obligația se stinge prin confuziune.
- confuziunea poate opera în cazul tuturor obligaţiilor, indiferent de
natura lor contractuală sau extracontractuală. Cu toate acestea,
confuziunea nu va opera dacă datoria și creanța se găsesc în același
patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.
Efectele -prin confuziune se stinge obligaţia, şi odată cu ea, se sting toate garanțiile
confuziunii și accesoriile acesteia.
- Codul civil stabilește anumite efecte ale confuziunii asupra ipotecii
și asupra fideiusiunii, precum și efectele acesteia față de terți.
- în ceea ce privește efectele confuziunii asupra ipotecii constituite,
art. 1625 Cod civil prevede: ”Ipoteca se stinge prin confuziunea calităților
de creditor ipotecar și de proprietar al bunului ipotecat. Ea renaște dacă
creditorul este evins din orice cauză independentă de el”. Prin situația
instituită de articolul citat mai sus, confuziunea intervine, prin întrunirea
în aceeași persoană, a calității de creditor ipotecar și proprietar, în acest
caz setingându-se prin confuziune dreptul real accesoriu de ipotecă. Ca un
exemplu în susținerea acestei ipoteze se poate da cazul cumpărătorului
unui imobil ipotecat care folosește suma de bani ce exprimă prețul acelui
imobil pentru a-l plăti pe un creditor ipotecat al vânzătorului; astfel,
cumpărătorul se subrogă în dreptul creditorului ipotecar pe care l-a plătit
dobândintd dreptul de ipotecă asupra propriului bun, iar confuziunea
operează între calitatea de debitor și creditor în ceea ce privește acțiunea
ipotecară.
- alin. (2) al art. 1625 Cod civil prevede renașterea ipotecii în cazul în
care cauza care a provocat confuziunea încetează, Codul civil stabilind că
în cazul în care creditorul este evins din orice cauză independentă de el,
ipoteca ”reînvie”.
- cu privire la efectele confuziunii față de fideiusiune, art. 1626 Cod
civil prevede următoarele: ”confuziunea ce operează prin reunirea
calităților
 de creditor și debitor profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea
calităților de fideiusor și creditor ori fideiusor și debitor principal nu stinge
obligația principală”.
- altfel spus, prin reunirea calităților de creditor și debitor în aceeași
persoană se pune capăt fideiusiunii, în timp ce reunirea calităților de
fideiusor și creditor sau fideiusor și debitor va stinge fideiusiunea, dar nu
va avea niciun efect asupra obligației principale.
- în cazul în care, după reunirea calității de debitor și creditor în
aceeași persoană, persoana în care au fost întrunite cele două calități nu
va mai putea solicita plata de la fideiusor, deoarece acesta din urmă se va
putea îndrepta cu acțiune în regres pentru recuperarea sumei plătite.
- art. 2314 Cod civil reglementează un caz special, acela al
confuziunii calității de debitor principal și de fideiusor, când aceștia devin
moștenitori unul față de celalalt. În acest caz, acțiunea creditorului nu va
fi stinsă nici față de debitorul principal nici față de persoana care l-a
garantat la rândul său pe fideiusor.
- referitor la efectele confuziunii față de terți, aceasta nu va afecta
drepturile dobândite anterior de terți asupra creanței stinse prin
confuziune (art. 1627 Cod civil). Spre exemplu, putem presupune că există
un contract de locațiune încheiat între locator și locatar. Cu acordul
locatarului, bunul este dat în sublocațiune. Dacă intervine confuziunea
calității de locatar și locator în aceeași persoană, raportul obligațional de
locațiune încetează. Cu toate acestea, sublocațiunea, consimțită de
locatar, va continua să existe, confuziunea neafectând în niciun mod
dreptul dobândit de sublocatar.

Remiterea de - remiterea de datorie este operaţiunea juridică prin intermediul

datorie. Noțiune. căreia creditorul îl liberează de debitor de executarea obligației sale.
Forme Remiterea de datorie reprezintă un act juridic de renunțare, manifestat de
creditor față de un drept de creanță pe care îl are împotriva debitorului.
- potrivit art. 1629 alin. (2) Cod civil, remiterea de datorie poate fi
de două feluri: totală sau parțială, regula instituită de Cod fiind a aceea că
remiterea este totală, norma fiind supletivă, părțile putând stabili și o
remitere parțială. Art. 1630 Cod civil prevede că remiterea de datorie
poate fi expresă sau tacită, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Condițiile -când remiterea de datorie se face prin acte între vii, ea reprezintă de fapt
remiterii de o donație și pentru a fi valabilă, trebuie îndeplinite condițiile cerute de
datorie lege cu privire la validitatea contractului de donație. Nu se cere însă forma
autentică a actului prin care se face remiterea de datorie, deoarece

remiterea de datorie reprezintă o donație indirectă fiind supusă regulilor

din materia acestui contract;
- remiterea de datorie se poate face și prin acte mortis causa; în
acest caz, remiterea de datorie va trebui să îndeplinească cerințele de fond
și de formă ale testamentului;
- dovada remiterii de datorie se face în condițiile art. 1499 Cod civil,
respectiv cu orice mijloc de probă, prin asemănare cu proba plății; - în ceea
ce privește renunțarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de
creditor, aceasta nu prezumă remiterea de datorie în privința creanței
garantate.

Efectele remiterii -prin remiterea de datorie se stinge obligația principală împreună cu

de datorie garanțiile și accesoriile care o însoțeau, față de dispozițiile art. 1629, 1633
alin. (1) Cod civil;
- în cazul remiterii de datorie față de un fideiusor (art. 1633 Cod
civil), debitorul principal va rămâne în continuare obligat;
- dacă există mai mulți fideiusori, iar remiterea de datorie se face
numai față de unul dintre aceștia, ceilalți vor rămâne obligați în continuare
să garanteze pentru tot, cu includerea părții celui iertat de datorie, numai
dacă fideiusorii care rămân obligați consimt la liberarea fideiusorului față
de care se face remiterea de datorie;
- în cazul în care fideiusorii care rămân obligați nu consimt la
garantarea întregii datorii, atunci ei vor rămâne să garanteze partea
rămasă după scăderea părții celui liberat de creditor.
- în cazul în care creditorul îl liberează pe un fideiusor de la care a
primit o prestație în vederea remiterii de datorie (remitere cu titlu oneros),
atunci prestația primită de creditor se va imputa asupra datoriei principale,
astfel încât fideiusorii care rămân obligați în continuare vor garanta pentru
datoria rămasă după scăderea prestației efectuate de fideiusorul liberat.
Imposibilitatea -obligaţia debitorului se poate stinge atunci când executarea ei a devenit
fortuită de imposibilă datorită unui caz fortuit, unui caz de forţă majoră ori a unor alte
executare. evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fi fost pus
Noțiune în întârziere. În egală măsură, debitorul este liberat și atunci când cu toate
că se află în întârziere, creditorul nu ar fi putut să beneficieze de
executarea obligației din cauza forței majore, a cazului fortuit sau a altor
evenimente asimilate acestora, exceptând situația în care debitorul și-a
asumat riscul producerii acestor eveniment.
- în caz de imposibilitate temporară de executare a obligației, executarea
se va suspenda pentru un termen rezonabil, termenul urmând a fi apreciat
în funcție de durata și urmările evenimentului care au făcut executarea
imposibilă. Debitorul va fi ținut să facă dovada imposibilității de executare.
- creditorul trebuie să fie notificat cu privire la existența evenimentului
care împiedică executarea sau o face imposibilă. Debitorul va răspunde de
prejudiciile cauzate creditorului prin faptul neajungerii notificării la
creditor într-un termen rezonabil de la data la care debitorul a luat
cunoștință de cauza care face executarea imposibilă.
- dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu va putea invoca
imposibilitatea fortuită de executare, deoarece bunurile de gen sunt
fungibile și pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligații. Cu
privire la bunurile de gen, cu titlu excepțional s-ar putea stinge obligația
ca efect al imposibilității fortuite de executare dacă ar pieri fortuit toate
bunurile ce au făcut obiectul obligației sau dacă acestea ar fi scoase,
pentru motive obiective, din circuitul civil.

Efectele - stinge obligația împreună cu accesoriile și garanțiile ce o însoțeau;

imposibilității - dacă imposibilitatea este temporară, ea suspendă executarea obligației
fortuite de până la încetarea evenimentului ca face imposibilă executarea;
executare - în privința obligațiilor contractuale, imposibilitatea fortuită de
executare are ca efect desființarea contractului, cu aplicarea dispozițiilor
privind suportarea riscului contractual.