Transferarea persoanelor condamnate.

Recunoașterea şi punerea în executare a hotărârilor penale străine

Cuprins pe materii: Drept  procesual  penal.  Proceduri  prevăzute  în  legi  speciale.   Proceduri  prevăzute  în  Legea  nr.
302/2004. Transferarea persoanelor condamnate

Index alfabetic: Drept procesual penal

                                   - transferarea persoanelor condamnate

                                   - recunoașterea şi punerea în executare a hotărârilor penale străine      

Legea nr. 302/2004, art. 163, art. 164 lit. i1)  art. 166, art. 167

În procedura transferării persoanelor condamnate, chiar în lipsa vreunui caz obligatoriu sau opţional de nerecunoaştere
şi  neexecutare,  prevăzut  în  art.  163  şi  art.  167  din  Legea  nr.  302/2004,  instanţa  de  judecată,  în  cadrul  procedurii
prevăzute în art. 166 şi următoarele din aceeași lege, poate să respingă cererea de recunoaştere şi punere în executare
a  hotărârii  judecătorești  străine  atunci  când  nu  sunt  îndeplinite  condiţiile  prevăzute  în  art.  164  lit.  i1)  din  Legea  nr.
302/2004, respectiv nu au fost dovedite legăturile persoanei condamnate cu statul român.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 212/A din 15 septembrie 2021

Prin  sentinţa  penală  nr.  79  din  3.06.2021,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Galați  –  Secția  penală  și  pentru  cauze  cu
minori, în baza art. 166 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004/R, s-a dispus respingerea sesizării Parchetului de pe lângă
Curtea  de  Apel  Galaţi  privind  transferarea  persoanei  condamnate  A.  în  România  în  vederea  continuării  executării
pedepsei de 7 ani închisoare aplicată prin sentința din 11.12.2018 a Tribunalului Regional Nurnberg – Furth definitivă la
23.08.2019 şi rectificată la 15.12.2020.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Galați a reținut următoarele:

Prin adresa nr. X/2021 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a sesizat instanța de judecată cu cererea de transfer
a persoanei condamnate A. formulată de autoritățile judiciare germane în vederea continuării executării pedepsei de 7
ani închisoare, într-un penitenciar din România.

Prin sentința din 11.12.2018 a Tribunalului Regional Nurnberg-Furth - Germania, definitivă la 23.08.2019 şi rectificată la
15.12.2020,  cetățeanul  român  A.  a  fost  condamnat  la  o  pedeapsă  rezultantă  de  7  ani  închisoare  pentru  săvârșirea
infracțiunilor  de:  furt  calificat  însoțit  de  distrugere  sau  deteriorare  de  bunuri  săvârșit  în  cadrul  unui  grup  infracțional
organizat (2 infracțiuni) şi furt însoțit de distrugere sau deteriorare de bunuri (6 infracțiuni) prevăzute în art. 242 alin. (1),
art. 243 alin. (1) nr. 1, nr. 2, nr. 3, art. 244 alin. (1), art. 244 alin. (1), art. 303 alin. (1), art. 51 alin. (4), art. 52, art. 53, art.
73, art. 73 lit. c), art. 74 lit. c) C. pen. al Republicii Federale Germania.

Din actele înaintate de autoritățile judiciare germane, traduse în limba română, în  special din hotărârea de condamnare,
adresa  din  19.01.2021  a  Prim-Procurorului  General  din  Nurnberg-Furth  –  Germania,  adresa  din  30.01.2020  a
Penitenciarului Amberg-Germania, a rezultat că A., deşi este cetăţean român născut  în anul 1969, în România, din anul
1989, a plecat în Spania, domiciliul său cunoscut fiind în Spania.

Astfel,  Curtea  a  reținut  că  inculpatul  are  o  rezidență  neîntreruptă  mai  mare  de  5  ani  în  Spania,  în  sensul  prevederilor
Legii nr. 302/2004/R, iar familia acestuia locuiește în Spania – Valencia (fiica condamnatului), respectiv  Germania-Koln
(fiul condamnatului), fiind divorțat de soţia sa.

De  asemenea,  s-a  mai  notat  faptul  că  în  declarațiile  date  pe  durata  executării  pedepsei  în  Penitenciarul  Amberg-
Germania,  condamnatul  A.  a  declarat  inițial  că  dorește  să  fie  transferat  pentru  continuarea  executării  pedepsei  în
Spania, acolo unde îşi are domiciliul, iar ulterior, fără un motiv anume, a revenit şi a declarat că dorește să fie transferat
pentru continuarea executării pedepsei în România, unde locuiesc părinții săi în vârstă de 80 de ani, pe care dorește să-i
mai vadă o dată înainte ca ei să moară.

Raportat la toate aceste aspecte, Curtea a apreciat mai importantă legătura inculpatului cu descendenții săi (fiu, fiică),

1/4 Detalii jurisprudență

 care nu îşi au domiciliul pe teritoriul României, decât cu părinții săi în vârstă de 80 de ani, aflați în pragul dispariției, care
îşi au domiciliul în România.

Având în vedere şi rezidenta neîntreruptă mai mare de 5 ani a lui A. pe teritoriul Spaniei, domiciliul acestuia, Curtea a
precizat  că  deşi  este  cetățean  român,  legăturile  personale  ale  lui  A.  cu  România  sunt  rupte  şi  că  mai  puternice  sunt
legăturile  personale ale acestuia cu Spania.

Prin  modificările  aduse  Legii  nr.  302/2004  prin  Legea  nr.  51/2021  la  art.  164  a  fost  introdusă  litera  i1)  care  prevede
obligativitatea autorității centrale (Ministerul Justiției) de a verifica legăturile persoanei transferabile cu România.

În acest context, prima instanță a constatat că, deși Ministerul Justiției a verificat aceste aspecte, s-a apreciat indirect că
persoana transferabilă A. prezintă legături cu statul român.

Deşi  aceste  legături  există  (părinții  condamnatului),  s-a  apreciat  de  instanță  de  fond  că  mai  puternice  sunt  legăturile
personale ale condamnatului cu Spania decât cu România, precum și faptul că este în favoarea lui A. să fie transferat
către Spania (stat care oferă condiții mult mai bune de detenție) decât către România.

În raport de aceste considerente, în baza art. 166 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004R, Curtea a respins sesizarea
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați privind transferarea persoană condamnate A.

Împotriva sentinţei penale nr. 79 din 3 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze
cu minori, a formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați.

Examinând apelul formulat în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, prin prisma criticilor invocate, dar şi
sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este
nefondat având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte notează, cu titlu prealabil, că, potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004, republicată, „Hotărârile judecătorești
pronunțate  de  instanțele  altor  state  membre  ale  Uniunii  Europene  se  recunosc  și  se  execută  pe  teritoriul  României  în
baza principiului încrederii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă
efecte juridice potrivit legii penale române și nu contravin ordinii publice a statului român”.

Astfel, obiectul cauzei pendinte îl constituie solicitarea formulată de autoritățile judiciare din Germania privind transferul
persoanei  condamnate  A.  în  vederea  continuării  executării  pedepsei  de  7  ani  închisoare,  într-un  penitenciar  din
România,  aplicate  prin  sentința  din  11.12.2018  a  Tribunalului  Regional  Nurnberg-Furth  -  Germania,  definitivă  la
23.08.2019  şi  rectificată  la  15.12.2020,  pentru  săvârșirea  infracțiunilor  de:  furt  calificat  însoțit  de  distrugere  sau
deteriorare  de  bunuri  săvârșit  în  cadrul  unui  grup  infracțional  organizat  (2  infracțiuni)  şi  furt  însoțit  de  distrugere  sau
deteriorare de bunuri (6 infracțiuni) prevăzute în art. 242 alin. (1), art. 243 alin. (1) nr. 1, nr. 2, nr. 3, art. 244 alin. (1), art.
244 alin. (1), art. 303 alin. (1), art. 51 alin. (4), art. 52, art. 53, art. 73, art. 73 lit. c), art. 74 lit. c) C. pen. al Republicii
Federale Germania.

Procedura  judiciară  de  recunoaştere  şi  punere  în  executare  a  hotărârii  autorităţii  judiciare  străine  în  cazul  transferării
persoanelor  condamnate,  deţinute  în  alte  state  membre  ale  Uniunii  Europene,  în  vederea  executării  pedepsei  sau  a
măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România este reglementată în prezent de Titlul
VI al Legii nr. 302/2004, republicată (Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea
Deciziei-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce
în  cazul  hotărârilor  judecătorești  în  materie  penală  care  impun  pedepse  sau  măsuri  privative  de  libertate  în  scopul
executării  lor  în  Uniunea  Europeană),  mai  exact  de  Capitolul  II,  (Punerea  în  executare  pe  teritoriul  României  a
pedepselor  sau  măsurilor  privative  de  libertate  aplicate  de  instanțele  altor  state  membre  ale  Uniunii  Europene),  prin
dispoziţiile art. 165 -170 din același act normativ.

Potrivit art. 166 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, "obiectul procedurii îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art.
167  şi,  în  cazul  în  care  sunt  îndeplinite,  punerea  în  executare  a  hotărârii  judecătoreşti  transmise  de  statul  emitent.
Dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi
orice dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei
închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri".

Reținând  aceste  coordonate  de principiu  și  în  raport  de actele  aflate  la dosarul  cauzei,  Înalta  Curte  constată  faptul  că
instanța de fond a dispus respingerea sesizării realizate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați privind cererea
de  transfer  a  persoanei  condamnate  A.  formulată  de    autoritățile  judiciare  germane  în  vederea  continuării  executării

2/4 Detalii jurisprudență

 pedepsei de 7 ani închisoare într-un penitenciar din România, motivat exclusiv de neîndeplinirea condițiilor prevăzute în
art. 164 lit. i1) din Legea nr. 302/2004R.

Potrivit  art.  164  lit.  i1)  din  Legea  nr.  302/2004,  Ministerul  Justiției  este  competent  "să  refuze  inițierea  procedurii  de
recunoaștere  a  hotărârii  judecătorești  străine,  atunci  când,  la  data  primirii  acesteia,  nu  au  fost  dovedite  legăturile
persoanei condamnate cu statul român, în baza unor elemente cum ar fi: reședința obișnuită, relațiile sociale, familiale,
profesionale sau culturale".

Conform  art.  2570  C.  civ.  "reşedinţa  obişnuită  a  persoanei  fizice  este  în  statul  în  care  persoana  îşi  are  locuinţa
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare".

Astfel, în ceea ce privește reședința obișnuită a condamnatului A., Înalta Curte constată că aceasta este de peste 22 de
ani în Spania, astfel cum reiese atât din adresa emisă de Penitenciarul Amberg (Germania) din 31.01.2020, cât și din
cuprinsul certificatului emis de statul german menționat la articolul 4 din Decizia cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din
27.11.2008  și,  implicit,  și-a  dezvoltat  relațiile  sociale  și  profesionale  în  aceasta  țară,  exercitând  profesia  de  șofer  de
camion.

Totodată,  Înalta  Curte  constată  că,  din  conținutul  celor  precizate  de  persoana  condamnată  A.,  la  31.01.2020,  în
cuprinsul adresei emise de Penitenciarul Amberg (Germania), reiese că fiica de 21 de ani, sora și fratele său trăiesc în
Spania, iar în România mai trăiesc doar părinții acestuia, care au vârstă foarte înaintată, de peste 80 ani.

În  acest  context,  Înalta  Curte  constată  că  instanța  de  fond,  în  mod  corect,  a  apreciat  că  prin  documentația  depusă  în
susținerea  cererii  de  recunoaștere  a  hotărârii  judecătorești  pronunțate  de  autoritățile  germane  nu  au  fost  dovedite
legăturile  persoanei  condamnate  A.  cu  statul  român,  atât  din  prisma  reședinței  obișnuite  a  acestuia,  cât  și  a  relațiilor
sociale, familiale, profesionale pe care acesta le are în România.

Dispozițiile legale incidente cu privire la transferarea persoanelor condamnate, deținute în alte state membre ale Uniunii
Europene,  în  vederea  executării  pedepsei  sau  a  măsurii  privative  de  libertate  într-un  penitenciar  din  România  au  ca
scop, în special, să permită acordarea unei importanțe deosebite posibilității de a crește șansele de reinserție socială a
persoanei  după  executarea  pedepsei  la  care  aceasta  a  fost  condamnată,  revenind  astfel  instanței  naționale  să
aprecieze,  în cadrul  marjei  de apreciere  care  îi  este acordată,  măsura  în care executarea  pedepsei în statul  membru,
unde se solicită transferul, ar permite posibilitatea de reinserție socială după executarea efectivă a pedepsei.

Înalta Curte notează că, fiind un corolar necesar al libertății de circulație, transferul persoanei condamnate către statul
membru de origine sau de reședință trebuie să îi sporească șansele de reabilitare socială, oferindu-i posibilitatea de    a-
și păstra legăturile de familie, lingvistice și culturale.

 Potrivit  jurisprudenței  constante  a  Curții  de  Justiție  a  Uniunii  Europene  (cauza  Kozlowski  din  17  iulie  2008,  cauza
Wolzenburg din 6 octombrie 2009), în vederea stabilirii legăturii dintre o persoană și statul de executare, trebuie să se
bazeze pe o apreciere globală "a mai multor elemente obiective care caracterizează situația acestei persoane", printre
care  se  numără  în  special  durata,  natura  și  condițiile  șederii  persoanei  condamnate,  precum  și  legăturile  familiale  și
economice pe care aceasta le întreține cu statul membru de executare.

Or, în speță, din moment ce persoana condamnată A. trăiește de peste 22 ani în Spania alături de majoritatea membrilor
familiei sale (fiică, sora și frate), unde deține o locuință și un loc de muncă (șofer de camion), în mod evident rezultă că
șansele sale de reintegrare socială au un grad de reușită mult mai ridicat în statul de reședință decât în statul de origine
(România).

Astfel,  în  cauză,  deși  nu  sunt  incidente  niciunul  dintre  cazurile  obligatorii  sau  optionale  de  nerecunoastere  și
neexecutare  prevăzute  în  art.  163  și  art.  167  din  Legea  nr.  302/2004,  hotărârea  judecătorească  pronunțată  de
autoritățile judiciare germane nu va fi recunoscută și nu va fi pusă în executare în România pentru că nu au fost dovedite
legăturile persoanei condamnate cu statul român, obligativitate impusă de legiuitor ca urmare a modificărilor aduse Legii
nr. 302/2004 prin Legea nr. 51/2021.

Referitor la aspectele învederate de Ministerul Public, în sensul că există destule elemente care ar justifica ca pedeapsa
la care a fost condamnat Parfene Adrian să fie executată pe teritoriul statului român, Înalta Curte arată că din întreaga
documentație  depusă  în  cauză  rezultă  doar  o  simplă  circumstanță  individuală  (faptul  că  părinții  acestuia  locuiesc  în
România)  care  caracterizează  legăturile  persoanei  vizate  cu  statul  român,  dar  care  nu  poate  avea  o  importanță
determinantă în această procedura prevăzută în art. 164 lit. i1) din Legea nr. 302/2004.

3/4 Detalii jurisprudență

 Prin  urmare,  instanța  de  judecată,  în  cadrul  procedurii  prevăzute  în  art.  166  și  următoarele  din  Legea  nr.  302/2004,
poate să respingă cererea  de recunoaștere  a hotărârilor  judecătorești  străine  atunci când nu sunt  îndeplinite  condițiile
prevăzute în art. 164 lit. i1) din Legea nr. 302/2004.

Pentru  aceste  considerente,  Înalta  Curte,  a  respins,  ca  nefondat,  apelul  declarat  de  Parchetul  de  pe  lângă  Curtea  de
Apel Galaţi.

4/4 Detalii jurisprudență