DREPT PENAL

PARTEA GENERALĂ I

CURS UNIVERSITAR

1
 TITUL I

NOŢIUNI GENERALE

CAPITOLUL I

DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT ŞI ŞTIINŢA DREPTULUI

PENAL

SECŢIUNEA I

DREPUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT

1. Noţiunea dreptului penal

Dreptul penal este instrumentul juridic prin care Statul apără valorile sociale
împotriva faptelor periculoase.
Denumirea de “drept penal” este folosită în două accepţiuni: prima, în sensul
de ramură specifică a dreptului, care reuneşte normele juridice penale; cea de-a
doua, cu semnificaţia de ştiinţă, de ramură distinctă a ştiinţelor juridice care
studiază aceste norme.
În literatura de specialitate, dreptul penal este definit diferit de în literatura de
specialitate1.
Împărtăşim opinia2 conform căreia dreptul penal este o ramură a sistemului
nostru de drept, fiind alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice adoptate de
puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile
răspunderii penale, sancţiunile şi măsurile ce urmează a fi aplicate sau luate de
către instanţele judecătoreşti față de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în
scopul apărării celor mai relevante valori sociale ale statului de drept.
Din analiza definiţiei dreptului penal se desprind caracteristicile acestei
ramuri de drept, şi anume:
a) dreptul penal este o ramură distinctă a dreptului, care face parte din
sistemul dreptului românesc, alături de dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii şi protecţiei
sociale, dreptul familiei, dreptul internaţional etc.;

1
A se vedea: C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.2; C. Mitrache,
Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a IV-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, p. 8; G. Stefani, G. Levasseur, Droit penal general, Dalloz, 1993, p.41; G.Bettiol, Diritto
penale, Padova, Cedam, 1994, p.39.
2
A.Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.1

2
 b) dreptul penal are autonomie conceptuală și normativă în raport cu
celelalte ramuri de drept, reglementând un domeniu distinct de relaţii
sociale, şi anume cele care privesc reacţia socială împotriva infracţiunilor;
c) dreptul penal are o structură unitară, întrucât dispoziţiile sale, fie din
partea generală, fie din partea specială, au un caracter unitar, se
completează în mod reciproc şi nu pot exista unele fără celelalte;
d) ca orice ramură de drept, dreptul penal este format dintr-o totalitate de
norme juridice care au un conţinut normativ şi care reglementează o
anumită sferă de relaţii sociale; totalitatea normelor juridice penale
alcătuiesc conţinutul normativ al legii penale;
e) normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracţiuni,
condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc,
precum şi sancţiunile ce trebuie aplicate sau luate în cazul încălcării lor;
f) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului de drept, a
ordinii sociale din țara noastră împotriva faptelor socialmente
periculoase.
Toate aceste trăsături conferă dreptului penal un rol specific aparte în
contextul celorlalte ramuri de drept, respectiv de principalul instrument de
apărare a valorilor sociale, ce pot fi amenințate prin fapte de o periculozitate
socială ridicată.

2. Obiectul dreptului penal

Cunoaşterea obiectului dreptului penal este importantă, în funcție de acesta

depinde, în primul rând, structurarea normelor de drept penal într-o ramură aparte
de drept şi, apoi, de caracterul obiectului depinde specificul normelor care
formează conţinutul dreptului penal.
După cum susţin unii autori3, obiectul dreptului penal îl constituie ‚relaţiile
de represiune penală, relaţii ce se stabilesc, după săvârşirea infracţiunii, între stat
şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia să tragă la răspundere penală
pe infractor, iar infractorul are obligaţia să suporte pedeapsa’.
Unei asemenea opinii i se poate reproșa că reduce obiectul studiului dreptului
penal doar relațiilor conflictuale, de represiune penală, fără să se abordeze şi rolul
preventiv al normelor juridice penale.
Alţi autori4 au exprimat opinia, pe care o considerăm întemeiată, că ‚obiectul
dreptului penal cuprinde relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc nu din

3
A se vedea: I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 7, M.
Zolyneac, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1999, p. 9
4
A se vedea: V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
Bucureşti, 2000, p. 12-15; C. Bulai, op. cit., p.3; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 9; V. Dobrinoiu,

3
momentul săvârşirii faptei interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii
penale’. Astfel, legea penală îndeplineşte funcţia de recomandare şi impunere a
unei anumite conduite de abținere a subiecților faţă de dispozițiile juridico-
penale.
În situația în care obligaţia este respectată de destinatarii legii penale, ia ființă
un raport juridic de conformare. Atunci când însă obligaţia impusă de norma
penală este nerespectată prin săvârșirea faptelor prin care se creează o stare de
pericol ori se vatămă valori sociale, se naşte un raport de conflict, subiectul fiind
obligat să suporte sancţiunea incriminată de norma penală.

3. Scopul dreptului penal

Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor

sociale şi a ordinii de drept împotriva faptelor ilicite şi de combatere a acestora.
Vechiul cod penal în cadrul art. 1 din C.pen. prevedea că scopul legii penale ‚este
de a apăra împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept’. Această enumerare urmărea un
cadru general al valorilor sociale apărate de normele penale, fiind o identificate
cele mai importante valori puse în pericol prin comiterea unor infracţiuni.
Chiar dacă legiuitorul în codul penal în vigoare nu mai propune un text legal
prin care să stabilească scopul dreptului penal, considerăm că dreptul penal are
ca finalitate sau scop tot protejarea tuturor relațiilor sociale protejate de
dispozițiile penale de incriminare.
Protecţia pe care o asigură dreptul penal constituie doar un mănunchi din
măsurile şi reglementări specifice pe care dreptul, în ansamblul său, le stabileşte
pentru a asigura buna funcționare a statului de drept. Alături de dreptul penal,
toate celelalte ramuri de drept sunt apără, prin mijloacele lor specifice, valori
sociale ce cad sub incidenţa dreptului.
Recrudescenţa infracţionalităţii pe plan intern şi internaţional justifică
măsurile de reacţie socială, politica penală pe care statul de drept trebuie să o
reglementeze pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. În acest
context, putem afirma că scopul dreptului penal este acela de a proteja societatea,
privită în ansamblul, precum și membrii, priviți individual, împotriva tuturor
faptelor antisociale ce sunt incidente în legislația penală.

4. Subramurile dreptului penal

Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I.Pascu, I.Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova,
1997, p. 8

4
 Urmând structura şi diviziunea Codului penal, dreptul penal se împarte în
două părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală a dreptului penal (corespunzător normelor din Partea generală
a Codului Penal) cuprinde regulile generale ce urmează să fie aplicate părţii sale
speciale, cum sunt: dispoziţiile cu privire la aplicarea legii penale, reglementările
referitoare la infracţiune şi infractor, la sistemul sancţiunilor de drept penal şi
criteriile de aplicare a acestora, cele referitoare la cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei etc.
Partea specială a dreptului penal (corespunzător normelor din Partea specială
a Codului penal şi din legile speciale) cuprinde norme de incriminare care
stabilesc conţinutul concret al fiecărei infracţiuni şi sancţiunile corespunzătore
pentru acestea.
Această sistematizare, în parte generală şi partea specială, nu afectează
unitatea dreptului penal, între cele două părţi existând o strânsă legătură şi
interdependenţă5.
În doctrina internaţională de drept penal6 se susţine ideea împărţirii
dreptului penal în doua ramuri: drept penal general şi drept penal special, pentru
a desemna partea generală şi respectiv, partea specială a dreptului penal.
Apreciem că o asemenea divizare a dreptului penal nu se justifică, deoarece
normele generale sunt strâns legate de cele speciale, între ele existând, după cum
am arătat, un raport de interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Normele generale nu pot fi desprinse de cele speciale şi încadrate într-o
ramură distinctă, deoarece nu au o existenţă independentă, o aplicare de sine
stătătoare, ele fiind raportate la normele din partea specială, care, la rândul lor, se
completează cu primele. Această opinie se impune având în vedere că atât
normele din partea generală, cât şi cele din partea specială a dreptului penal, au
acelaşi obiect de reglementare, reprezentat de raporturile ce se stabilesc între stat
şi persoanele care au săvârşit infracţiuni7.
În litera juridică8 s-a discutat şi despre existenţa unor subramuri ale
dreptului penal, care au fost denumite: dreptul penal internaţional şi dreptul
internaţional penal.
Dreptul penal internaţional a cunoscut o dezvoltare apreciabilă în ultimii ani,
în special în urma elaborării şi ratificării unor acte juridice internaționale, tratate
bilaterale şi multilaterale. La nivel bilateral, cele mai multe convenţii în materie
de drept penal internaţional abordează aspecte ale cooperării internaţionale
penale referitoare la incriminarea şi pedepsirea infracţiunilor săvârşite în
străinătate, şi anume: extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul

5
A se vedea: C. Bulai, op.cit., p.15, I.Oancea, op.cit., p.18
6
A se vedea: R. Vouin, Droit penal special, Paris, Sirez, 1968; G. Stefani, G. Levasseur, Droit penal
general et procedure penale, Paris, Dalloz, 1964
7
A se vedea: M. Zolyneak, M.I.Michinici, op. cit., p.18; C.Bulai, op.cit.,p.16
8
A se vedea: S. Glaser, Introduction a l’etude du droit international penal, Paris, 1945, p.4; G.Geamănu,
Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1977, p.23

5
de proceduri în materie penală, etc. Pe plan multilateral, convenţiile de drept
penal internaţional conţin dispoziţii de drept penal material, concretizate în
incriminări destinate să fie adoptate în dreptul intern al ţărilor care au aderat la
convenții9.
Dreptul internaţional penal cuprinde acele norme referitoare la
responsabilitatea penală ce decurge din violarea ordinii publice internaţionale, a
preceptelor de drept internaţional public, norme privitoare la reprimarea
infracţiunilor contra păcii şi omenirii, precum şi aşa-numitele infracţiuni de drept
internaţional, cum sunt: traficul de stupefiante, terorismul internaţional,
falsificarea de monede sau alte valori, pirateria, împiedicarea exploatării
aeronavei sau navei etc.
Efortul de a impune şi susține necesitatea acestor subramuri ale dreptului
penal dovedesc frământările susținute în vederea adaptării reglementărilor
interne cu cele internaţionale realizându-se o uniformizare legislativă între state,
apte să dezvolte ştiinţa dreptului penal, și demne de a fi luate în seamă, fără a
trece în plan secund importanţa reglementărilor interne ca cel mai important
instrument în lupta împotriva criminalităţii.
În ultima perioadă de timp au apărut subramuri ale dreptului penal, cum sunt:
dreptul penal al afacerilor, dreptul penal societar, dreptul penal al mediului,
dreptul penal al minorului, dreptul execuţional penal, etc.

5. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept

Ca ramură de sine stătătoare în cadrul sistemului de drept din ţara noastră,

dreptul penal are strânse legături cu alte ramuri de drept, ceea ce, pe de o parte,
îi consolidează autonomia, iar pe de altă parte, îi conferă posibilitatea realizării
cu eficienţă a sarcinilor ce-i revin. Această legătură decurge din faptul că
ansamblul relaţiilor sociale asupra cărora dreptul penal îşi extinde acţiunea sunt
la rândul lor reglementate şi de alte ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul
muncii, etc. Când relaţiile sociale sunt vătămate mai grav, dreptul penal intervine
cu sancţiunile sale, asigurând o protecţie reală a acestor relaţii sociale.
O strânsă legătură are dreptul penal cu dreptul procesual penal. Aceasta este
determinată de faptul că dreptul penal stabileşte faptele considerate infracţiuni,
sancţiunile şi condiţiile de tragere la răspundere penală, apoi dreptul procesual
penal stabilește procedura de tragere la răspundere penală și căile prin care acesta
va avea loc. Dreptul penal nici nu ar fi eficace dacă nu ar exista o procedură de
urmărire penală, de judecată în primă instanţă, exercitarea căilor de atac etc.,

9
A se vedea: Gh. Nistoreanu, The regionalism of international criminal law, Raport Naţional prezentat la
Seminarul organizat de Asociaţia Internaţională de Drept Penal, Helsinki, 2-6 septembrie 1992, în Analele
Academiei de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, anul I, 1993m p.14 şi urm.

6
instituţii ce îi sunt puse la dispoziţie de către dreptul procesual penal. Nici dreptul
procesual penal n-ar putea funcţiona fără dreptul penal, deoarece nu s-ar stabili
ce fapte sociale periculoase trebuie reprobate, subiecții care să fie judecați şi
sancțiunile sau măsurile ce triluiesc aplicate.
Dreptul penal are legături şi cu dreptul civil, care prin normele sale
reglementează relaţiile privind patrimoniul. Prevăzând ca infracţiuni: furtul,
delapidarea, distrugerea, abuzul de încredere, şi aplicând sancţiuni celor care
comit astfel de fapte, dreptul penal își aduce aportul în apărarea dreptului de
proprietate, sancţiunile de drept civil în astfel de cazuri grave fiind insuficiente10.
Dreptul penal are, de asemenea, legătură şi cu dreptul familiei, ale cărui
norme reglementează relaţiile privitoare la familie. Pe această linie, normele
dreptului penal consideră infracţiuni contra familiei o serie de fapte ce lezează
relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, cum sunt: bigamia, incestul, abandonul
de familie, împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu ,
nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, sancţiunile aplicate
asigurând o apărare mai temeinică a cestor relaţii deosebit de importante.
Dreptul penal are legături strânse şi cu dreptul muncii, precum şi cu dreptul
administrativ, ale căror relaţii sociale pe care acestea le reglementează sunt
întărite şi prin dispoziții penale, prin incriminarea unor fapte ca infracţiuni, cum
ar fi: cele îndreptate contra protecţiei muncii, neglijenţă în serviciu, abuz în
serviciu, dare de mită, luare de mită.
Nu în ultimul rând, există importante legături între dreptul penal şi dreptul
constituţional, care reglementează relaţiile de organizare a statului de drept. Prin
normele penale sunt incriminate fapte ce pun în pericol existența și funcționarea
statul sau a instituțiilor sale fundamentale, confirmate prin normele de drept
constituţional.

SECŢIUNEA I I

ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL

1. Noţiune

Ştiinţa dreptului penal are un rol important în perfecţionarea reglementării

juridice a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii.
Normele de drept penal îşi justifică o mai puternică fundamentare în măsura
în care ele sunt motivate și explicate doctrinar.

10
A se vedea: I. Oancea, op.cit., p.26

7
 Totalitatea ideilor şi concepţiilor, a teoriilor şi principiilor despre normele
dreptului penal formează ştiinţa dreptului penal, ramură componentă a ştiinţelor
juridice11.
Dacă dreptul penal, ca ramură de drept, îşi are normele sale înscrise în Codul
penal şi în legi, ştiinţa dreptului penal, ca parte integrantă a sistemului de ştiinţe
juridice, se regăseşte în cadrul cărților de specialitate tratate, monografii, articole
și studii de specialitate, comentarii de spețe, cursuri universitare sau comunicări
ştiinţifice.

2. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal

Obiectul ştiinţei dreptului penal îl constituie tocmai dreptul penal, totalitatea

normelor dreptului penal. Studiind normele juridice penale, ştiinţa dreptului
penal explică care este originea acestora, conţinutul şi structura lor, să analizeze
condiţiile obiective care necesită apărarea socială a valorilor ce intră sub
incidenţa normelor dreptului penal, să stabilească măsurile ce se impun a fi
adoptate pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii. În acest sens, ştiinţa
dreptului penal efectuează un studiu permanent al practicii judiciare în materie
penală, pentru a stabili modul în care sunt aplicate în practică normele dreptului
penal în special, în vederea propunerii de noi reglementări penale atunci când
realităţile socio-juridice le reclamă.

3. Metode de studiu folosite de ştiinţa dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal foloseşte atât metode generale (uzitate atât în analiza
fenomenelor sociale, juridice) cât şi metode specifice, mai restrânse, la materia
ştiinţelor juridice, uneori chiar numai la ştiinţa dreptului penal (metoda logică,
comparativă, istorică, experimentul, statistica judiciară, gradul de recidivism,
studiul de spețe)
Folosind aceste metode putem realiza o analiză complexă şi aprofundată a
instituţiilor dreptului penal, a normelor juridice penale, formula idei, concepţii şi
teorii care, propulsând ştiinţa dreptului penal, vor avea ca efect perfecţionarea
legislaţiei penale şi a permanentei adaptări ale măsurilor de combatere a
fenomenului infracţionalităţii.

4. Evoluţia ştiinţei dreptului penal

11
A se vedea: C. Bulai, op.cit., p.21; I.Oancea, op.cit., p.35; M. Basarab, Drept penal. Partea generală,
vol.I, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi,1992, p.12

8
 Ştiinţa dreptului penal s-a impus ca ştiinţă de sine stătătoare în perioada
următoare revoluţiilor burgheze din Europa. În perioada deceniilor şi a secolelor
care s-au succedat, au luat fiinţă diferite şcoli şi curente, au fost formulate teorii
şi concepte cu privire la natura şi cauzele infracţionalităţii, soluţii pentru
combaterea acesteia, raţiunea şi eficienţa pedepsei şi a altor sancţiuni penale,
condițiile răspunderii penale, garantarea libertății persoanei.
Cele mai apreciate şcoli şi curente în ştiinţa dreptului penal sunt: şcoala
clasică, şcoala pozitivistă şi şcoala apărării sociale.
Şcoala clasică s-a afirmat odată cu ilustrul jurist Cesare Beccaria care,
raportându-se la gândirea filosofică din secolul al XVIII-lea, a scris, în anul 1764,
lucrarea “Dei delitti e delle pene” (Despre infracţiuni şi pedepse).
Principiile definitorii ale şcolii clasice sunt următoarele:
- toţi oamenii sunt egali în faţa legii;
- omul este o fiinţă raţională, iar conduita sa se raportează cu deciziilor pe
care le adoptă în cunoştinţă de cauză
- acţionând în baza liberului său arbitru, omul trebuie să suporte consecinţele
actelor sale.
Şcoala clasică nu staruie asupra personalității delicventului,
concentrându-se asupra actului infracţional. Pedeapsa trebuie să fie proporţională
cu gravitatea faptei, în scopul special al intimidării individuale şi scopului general
de intimidare colectivă. Totodată, Beccaria a fost împotriva pedepselor brutale,
mai ales a pedepsei cu moartea.
Ideile lui Beccaria au influenţat serios ştiinţa dreptului penal din epoca sa,
fiind consacrate în principalele coduri penale ale ţărilor europene: Codul penal
francez(1810), Codul penal German(1871) sau Codul penal italian(1889).
Şcoala pozitivistă a apărut în a două parte a secolului al XIX-lea, sub umbrela
teoriilor evoluţioniste şi deterministe, fiind fondată de Enrico Ferii, jurist şi
sociolog, care a contestat teoria liberului arbitru şi virtuţile represive ale
sistemului penal bazat pe concepția școlii clasice a dreptului penal.
Temele principale ale şcolii pozitiviste sunt:
- înlăturarea imaginii clasice a omului rezonabil, conștinet de actele sale şi
capabil să aleagă între bine şi rău;
- infractorul acționează sub impulsul regulilor naturale şi sociale şi este ghidat
de aceste legi;
- pentru a înţelege comportamentul infractorului, trebuie relevată influenţa
factorilor ereditari şi de mediu în care a trăit care i-au marcat dezvoltarea
personală;
- în faţa justiţiei, trebuie să primeze comportamentul infracţional, şi nu actul
incriminat;
- justiţia trebuie să se orienteze în funcţie de personalitatea infractorului şi să
individualizeze pedeapsa luând în considerare atât personalitatea acestuia, cât
şi cauzele concrete care au dus la săvârșirea faptelor antisociale.

9
 Pozitiviştii au apreciat că infracţiunea, înainte de a fi o instituție juridică, este
un fenomen atât natural cât și social care trebuie preîntâmpinat, represiunea
având un rol secundar. Considerând că sistemul sancţionator are o relevanţă
limitată în prevenirea infracţionalităţii, Ferri susține că se impune adoptarea unele
măsuri de ordin social şi economic, numite de el “substitutive penale”, care să
elimine sau să reducă rolul factorilor criminogeni.
Şcoala apărării sociale în dreptul penal încearcă să îmbine cele două concepţii
anterioare într-o nouă filozofie doctrinare, conform căreia finalitatea dreptului
penal este protecția socială realizată inițial prin prevenire iar ulterior prin
represiune.
Iniţiată în perioada interbelică de Filippo Gramatica, şcoala apărării sociale
s-a dezvoltat în special după cel de-al doilea război mondial, adepţii acestei teorii
grupându-se în Societatea Internaţională de Apărare Socială.
Conform teoriei juristului francez Marc Ancel, creatorul teoriei “noii apărări
sociale”, ideile de bază ale acestei şcoli sunt:
- apărarea socială este o concepţie de drept penal care nu vizează
pedepsirea încălcării conştiente a legii, ci protejarea societăţii împotriva faptelor
infracţionale;
- această protecţie trebuie realizată prin măsuri și norme
extrapenale, capabile să neutralizeze delicventul, fie prin eliminarea sau
segregare, fie prin aplicarea unor metode educative și curative;
- apărarea socială impune o politică penală prin care să se acorde prioritate
prevenirii infracționalității şi tratamentului delicventului; această politică penală
impune ca finalilate resocializarea infractorului;
- resocializarea urmează ca o consecinţă a umanizării noilor
legislaţii penale, fundamentate pe cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului
infracţional şi a personalităţii delicventului.
Tendinţa neoclasică actuală în dreptul penal reia teoriile şcolii clasice,
susţinând necesitatea efectului retributiv al pedepsei. Această tendinţă este
determinată de realitatea fenomenului infracţional, de explozia criminalităţii
şi de tendinţa de internaţionalizare a acestui fenomen.
Se argumentează în beneficiul efectului intimidant al pedepsei, în
detrimentul măsurilor alternative ale închisorii și a liberării condiţionate. Se
propune chiar o creștere a severităţii pedepselor şi limitarea posibilităţilor de
individualizare juridică.
În spaţiul juridic al Europei Occidentale, tendinţa neoclasică a fost
concretizată în legea intitulată “Securitate şi libertate”, adoptată la 2 februarie
1981 în Franţa, prin care se revine la sistemul pedepselor fixe, individualizate
în funcţie de gravitatea faptelor comise.
Ştiinţa dreptului penal din România, sub influența doctrinei care s-a
impus pe plan internaţional în ştiinţa dreptului penal, a cunoscut o deosebită
dezvoltare la începutul secolului al XX-lea.

10
 Se poate afirma că întemeietorii ştiinţei dreptului penal român sunt cei
doi savanţi de renume mondial: Ion Tanoviceanu şi Vintila Dongoroz, care,
prin lucrările ştiinţifice pe care le-au publicat, prin contribuţiile pe care le-au
avut la elaborarea legislaţiei penale, au propulsat ştiinţa dreptului penal,
asigurându-I o ridicată notă de eficienţă. Tanoviceanu şi Dongoroz, autori ai
primelor Tratate de drept penal în România, au creat o adevărată Şcoală
naţională de drept penal, la constituirea căreia și-a adus aportul marcant și
Vespasian Pella, membru fondator al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal
(Paris,1924).
Vintilă Dongoroz a propulsat studiile în materia dreptului penal în cadrul
secţiei de specialitate din componenţa Institutului de Cercetări Juridice al
Academiei Române.

SECŢIUNEA I I I

PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL

1. Noţiunea şi sistemul principiilor dreptului penal

Dreptul penal, fiind o ramură de drept independentă în sistemul dreptului

naţional, are la bază anumite idei ce caracterizează conţinutul normelor sale
juridice. Totalitatea ideilor, direcțiilor care călăuzesc şi parcurg întregul drept
penal, întregul deziderat al luptei împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept
penal se constituie în principiile fundamentale ale dreptului penal12. Aceste reguli
generale, soluții, orientări, deziderate au fundamentat reglementările juridico-
penale, reflectând instituţiile şi normele acestei ramuri de drept13.
Alături de aceste principii fundamentale care stau la baza întregului drept
penal, din felul cum sunt reglementate unele instituţii, se degajă şi alte reguli,
însă cu un caracter restrâns, raportate doar anumite materii ale dreptului penal.
Acestea provin tot din principiile fundamentale şi ele se aplică, cu titlu de
exemplu, la principiul teritorialităţii, personalităţii, realităţii sau universalităţii,
aplicării legii penale în timp.
Principiile fundamentale, sunt expres enunțate în lege – ca de exemplu –
Legalitatea incriminării, (art. 1 C. Pen), sau se desprind din reglementările
instituţiilor de bază ale dreptului penal, stabilesc modul în care trebuie dusă lupta
împotriva fenomenului infracţional.

12
A se vedea: I. Oancea, op.cit., p.26
13
A se vedea: C. Bulai, op. cit., p.41; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.27

11
 2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

Analiza sistemului principiilor dreptului penal, în doctrina juridică din ţara

noastră, a fost una controversată, s-au exprimat diferite opinii cu privire la
numărul şi conţinutul acestora14.
A. Principiul legalităţii15

Încă de la început facem precizarea că principiul legalităţii nu constituie

numai obiectul de cercetare al dreptului penal. În condiţiile statului de drept,
adică al statului bazat pe lege, reglementarea juridică a tuturor tipurilor de relaţii
sociale care se desfăşoară în cadrul statului de drept constituind substanţa
ramurilor dreptului, se subordonează acestui principiu; de aici, şi consecinţa că
un atare principiu va constitui obiectul de studiu al tuturor ramurilor dreptului,
inclusiv al teoriei generale a dreptului.
Doctrina de specialitate analizează existența principiului legalităţii
formale şi principiul legalităţii substanţiale. Importanţa legalităţii formale este
recunoscută ca importanță de către doctrină finalitatea acesteia constă în
înlăturarea conduitei arbitrare a puterii judecătorești sau executive constituindu-
se ca un remediu suficient al garantării securităţii şi egalităţii de tratament juridic.
Principiul legalităţii formale fiind o garanţie a respectării drepturilor şi libertăţilor
cetăţeanului, dar au fost reținute şi neajunsurile acestui principiu16. Analizând
atât aspectele pozitive cât și cele negative ale conţinutul principiului legalităţii
formale şi a principiului legalităţii substanţiale, considerăm că nu putem separa
aceste două principii.
Principiul legalităţii în dreptul penal a fost formulat şi scris pentru prima oară
în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din anul 1789. Ulterior celui
de-al doilea război mondial, principiul legalităţii a fost din nou statuat în
Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948 şi, ulterior, în Pactul Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat de acelaşi organism la 16 decembrie 1966.
Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, intrată în vigoare în 1953, acordă, la rândul ei, o atenţie deosebită
acestui principiu, cu implicaţiile sale pe planul dreptului penal şi al respectării
drepturilor omului, în mod deosebit. Semnificative sunt, în acest sens, şi
formulările generale folosite în textul Convenţiei, cum ar fi: “prescrise de lege”,
“în condiţiile legii”, “potrivit căilor legale” , “conform legii”, “stabilite prin

14
A se vedea: M. Zolyneak, M.I.Michinici, op. cit., p.28; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.27; C.Bulai,
op.cit.,p.48
15
Problema principiului legalităţii incriminării s-a pus într-un mod accentuat mai ales după evenimentele
din Decembrie 1989 şi odată cu adoptarea Constituţiei în decembrie 1991 (a se vedea C.L.Popescu,
Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor penale în lumina Constituţiei din dembrie 1991, Dreptul
nr.4/1994, p.41)
16
A se vedea: Al. Ionaş, Principiul legalităţii în dreptul penal, R.D.P. nr.1/1999, p.9

12
lege”, și în special, prevederile art. 7 care stipulează la pct. 1 că: “Nimeni nu
poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a
fost comisă, nu constituia infracţiune, potrivit dreptului naţional sau
internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât aceea
aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă".
În acelaşi text al Convenţiei europene, se prevede la pct. 2 că: “Prezentul
articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o
acţiune sau de o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era incriminată
conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.
Articolul 7 pct.2 din Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale are implicaţii deosebite mai ales în contextul actual,
când, pe linia consolidării principiului legalităţii internaţionale, se preconizează,
în tot mai mare măsură, să fie elaborată o legislaţie penală internaţională17.
Legalitatea incriminării se realizează, printre altele, prin delimitarea clară
a materiei de incidență şi aplicare a dispozițiilor dreptului penal.
Aceasta presupune că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate
comportamentul interzis şi sancţiunea aplicabilă.
Principiul legalităţii presupune ca determinarea infracţiunilor şi a
pedepselor să se facă printr-o lege scrisă, fiind exclus categoric dreptul cutumiar
în acest domeniu. Regula în discuţie a fost înscrisă cu valoare de principiu atât în
unele legi fundamentale, cât şi în codurile penale.
În Codul penal român, dispoziţiile din art. 1 referitoare la legalitatea
incriminării și la neretroactivitatea legii penale se exprimă regula nullum crimen,
nulla poena sine lege praevia18.
Principiul legalităţii în dreptul penal are următoarele trăsături caracteristice:
- este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal;
- este un principiu de bază al întregii preocupări de apărare socială împotriva
fenomenului reprezentat de criminalitate;
- stabilește un concept fundamental al dezvoltării societăţii
- reprezintă o garanţie juridică a respectării drepturilor şi libertăţilor
individuale;
- face parte dintre normele care ghidează întregul drept penal;
- face parte dintre orientările de bază care îndrumă elaborarea și realizarea
normelor penale19.

17
A se vedea: Gh. Nistoreanu, op.cit., p.15; I. Daconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1993, p.130-131. Preocupările Asociaţiei internaţionale de Drept Penal S-au
materializat, în acest domeniu, prin elaborarea, în anul 1993, a unui Proiect de Statut al Tribunalului Penal
Internaţional; a se vedea M. Cherif Bassiouni, Projet de statut du tribunal penal international, Eres, 1993;L.
Kos-Rabcewicz-Zubkowski, The Creation of an Intrnational Criminal Court, în International Terrorism
and political Crimes 519, ed.1975; G. Grebing, La Creation d’une Cour Penale Internationale, Bilan et
perspectives, 45 RIDP 435, 1974; V. Pella, Plan d’un Code Repressif Mondial, 6 RIDP 148, 1935
18
A se vedea T. Manea, Principiul legalităţii incriminării. Elemente de drept comparat, Dreptul
nr.10/2001, p.86
19
A se vedea: Al. Ionaş, op. cit., R.D.P. nr. 1/1999, p. 9

13
 Principiul legalităţii de manifestă sub două aspecte, şi anume:
a) legalitatea incriminării, exprimată prin regula “nu există infracţiune fără
lege” (nullum crimen sine lege), ceea ce impune ca deziderat: că nici o persoană
nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, în momentul săvârşirii
ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune20. Principiul impus de acest adagiu este
următorul: legea după adoptarea sa este unica sursă de drept, magistratul fiind în
imposibilitate să agraveze situația făptuitorului prin analogie, raportată unei alte
dispoziții juridice. Cele mai multe coduri penale interzic aplicarea legii prin
analogie.
Astfel formulat, principiul legalităţii incriminării constituie o garanţie
juridică a respectării drepturilor şi libertăţilor omului.
Legalitatea incriminării are implicaţii asupra mai multor instituţii ale
dreptului penal, astfel:
- dispunând că numai legea prevede ce fapte constituie infracţiuni, decurge
consecinţa că izvor al dreptului penal nu poate fi decât legea penală definită de
art. 173 C.pen.;
- în materia aplicării legii penale în timp, legalitatea impune aplicarea
principiului activităţii legii penale, astfel legea penală poate fi aplicată numai
faptelor care la data comiterii lor erau prevăzute de lege ca infracţiuni;
- prin interpretarea legii penale, adică prin operaţiunea logico-juridică de
stabilire a conținutului ei, nu se pot crea infracţiuni noi, nu se pot adăuga sau
înlătura conținut unei legi21;
b) Principiul legalităţii sancțiunilor de drept penal este caracterizat prin
faptul că pedepsele, măsurile educative care se iau față de o persoană care a
săvârșit infracțiuni sau măsurilor de siguranță care pot dispune față de o persoană
care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală sunt stabilite doar de către lege,
instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi durată.
Cât priveşte celelalte măsuri ce se pot lua în cazul săvârşirii infracţiunilor,
legea penală are în vedere, pe de o parte, măsurile de siguranţă care se iau pentru
înlăturarea unor stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute
de legea penală, iar pe de altă parte, măsurile educative care se aplică infractorilor
minori în vederea reeducării lor.

B. Principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor

Normele dreptului penal din orice stat al lumii urmăresc să apere împotriva
infracţiunilor anumite valori sociale, ocrotirea corespunzătoare a întregii ordini
de drept, o protecţie pertinentă a persoanei fizice şi a drepturilor acesteia.

20
Consacrarea legislativă a acestui principiu o găsim în art. 1 din actualul Cod penal, potrivit căruia “legea
prevede care fapte constituie infracţiuni”.
21
A se vedea: M. Zolyneak, M.I.Michinici, op. cit., p.31; C.Bulai, op.cit.,p.42

14
 În condiţiile existenţei statului de drept, principiul reacţiei sociale împotriva
infracţiunilor capătă, de asemenea, o mare importanță având în vedere că dreptul
penal, alături de celelalte ramuri de drept, contribuie la asigurarea stabilității
Statului Român precum și a autorităților și instituțiilor sale prin care se asigură
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului.
Apărarea tuturor valorilor sociale ce cad sub incidenţa legii penale se
realizează într-un proces continuu, din momentul legiferării normelor juridice
penale, al incriminării faptelor ca infracţiuni şi până la punctul în care se aplică
legea penală, culminând cu sancţiunile care sunt dispuse în mod definitiv de
instanţă judecătorească. Totodată, principiul fundamental al reacţiei sociale
împotriva infracţiunilor ghidează activitatea de legiferare şi de aplicare a
dispozițiilor penale, deoarece în raport cu importanţa valorilor sociale ce pot fi
lezate prin infracţiuni se va stabili conţinutul normei juridice, iar, ulterior,
instanţele judecătoreşti vor individualizare răspunderea penală raportat la
pericolul social al faptei sau al făptuitorului.

C. Principiul umanismului

Potrivit acestui principiu, reglementarea penală trebuie să aibă în vedere în

primul rând interesele fundamentale ale omului.
În materia dreptului penal, principiul umanitar funcționează într-un sens
dublu:
- protecţia dreptului penal trebuie vizeze siguranța persoanei fizice,
stabilind ca infracțiuni faptele ce vizează încălcarea dreptului la viață, a
integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii fizice și psihice a persoanei,
precum și alte categorii de infracțiuni care deși nu vizează ființa umană
în integritate ei afectează interesele persoanei prin infracţiunile contra
patrimoniului, infracţiunile împotriva familiei, infracţiunile contra
sănătăţii publice, infracţiuni privitoare la asistenţa celor aflaţi în
primejdie:
- în al doilea rând, principiul umanitar îi vizează persoanele care au săvârșit
infracțiuni prin încălcarea legislației sancțiunea penală și constrângerea
având un caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă
juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia. Executarea pedepsei în
sistemul de drept penal își propune, într-o mai mare sau mai mică măsură,
reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială.

D. Egalitatea în faţa legii penale

În strânsă legătură cu principiul umanitar, trebuie analizat şi principiul

egalităţii în faţa legii penale. Chiar dacă se bucură de o reglementare explicită în

15
normele dreptului penal, egalitatea în faţa legii este un dezederat al statului de
drept, cu efecte importante în planul tuturor ramurilor de drept.
În contradicţie cu practicile dreptului totalitar, concepţiea de înfăptuire a
justiţiei penale exclude privilegiile, imunitățile sau inegalităţile de tratament în
aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii, indiferent de poziția de demnitate
publică pe care o dețin, indiferent dacă este sau nu cetățean român, străin sau
apatrid, se bucură într-o poziţie egală în raportul lor cu prevederile legislației
penale, atât în calitate de beneficiari ai protecției juridice, cât şi în calitate de
subiecți ai exigenţelor acestei legi.

E. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale

Reprezintă un principiu important a dreptului penal, în conformitate cu care

nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât dacă a săvârşit o faptă
prevăzută de lege ca infracţiune.
În legislaţia noastră penală, acest principiu este consacrat în art. 15 alin. (2)
C. pen, unde se prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Având în vedere trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute de art. 15 alin.
(1) C.pen., şi anume că este vorba de o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită
cu vinovăție, nejustificată și imputabilă, principiul că infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei. De
aici, concluzia că fără săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală și fără
vinovăţia persoanei care a săvârşit-o, nu poate exista răspundere penală. Simpla
intenţie a unei persoane de a săvârşi o infracţiune ori posibilitatea săvârșirii faptei
în viitor, cum ar fi o imputabilitate obiectivă, adică săvârșirea unei fapte
prevăzute de norma de incriminare fără existenţa vinovăţiei, nu poate conduce la
tragerea la răspundere penală22.
Există unele situaţii când fapta săvârşită constituie infracţiune, având toate
elementele caracteristice ale acesteia şi totuşi nu atrage răspunderea penală a
făptuitorului. Dacă legea penală a stabilit că infracţiunea este unicul temei al
răspunderii penale, tot ea, pentru a asigura constrângerii penale o funcţionalitate
adecvată, a prevăzut limitativ unele situaţii, numite cauze care înlătură
răspunderea penală, cum sunt: amnistia, prescripția, lipsa plângerii prealabile sau
împăcarea părţilor, precum și alte cauze de impunitate, generale – desistarea şi
împiedicarea rezultatului – sau speciale, ca de exemplu denunțul făcut de mituitor
înainte ca organul de urmărire penal să cunoască despre săvârșirea infracțiunii.

F. Principiul răspunderii penale personale

22
A se vedea: C. Bulai, op. cit., p. 76-77

16
 Conform acestui principiu, pot fi trase la răspundere penală numai persoanele
care au săvârşit o infracţiune şi care sunt vinovate de aceasta. Aşa, de exemplu,
în cazul săvârşirii unei infracţiuni de omor va fi pedepsită nu numai acea persoană
care a ucis victima, dar şi aceea care a determinat sau a ajutat în orice mod la
săvârşirea acestei fapte.
Responsabilitatea penală personală a făptuitorului decurge, în mod obiectiv,
din săvârşirea infracţiunii, care naşte dreptul statului de a aplica pedeapsa şi
obligaţia personală a infractorului de a suporta consecinţele juridice ale faptei
săvârşite. Aceasta demonstrează specificul răspunderii penale, care este
personală şi care nu poate fi transferată niciodată altei persoane (părinţi, tutori,
institutori etc.), posibilitate existentă, spre exemplu, în drept civil.
Potrivit modificărilor intervenite în legislația penală este posibilă și angajarea
răspunderii penale a persoanei juridice. Răspunderea persoanei juridice nu este
o răspundere pentru fapta altei persoane, persoana fizică care acționează în
numele sau în interesul persoanei juridice vor răspunde penal pentru propria lor
conduită.
Răspunderea personală este impusă şi de scopul special al pedepsei, care
impune ca măsurile apte în vederea reeducării prin aplicarea unor sancţiuni de
drept penal să fie aplicate doar faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune.

G. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală

Principiu impune că reglementarea juridico-penală, privită în ansamblul său,

să fie apltă să asigure prevenția comiterii de fapte periculoase, prin conformare,
şi prin coerciție faţă de cei care săvârşesc fapte penale.
Reglementările juridico-penale şi politica penală a statului de drept urmăresc
reducerea infracţionalităţii în limite rezonabile , protejarea valorilor sociale ce
cad sub incidenţa legii penale şi asigurarea sentimentului de protecţie şi apărare
socială pentru toţi membrii societăţii. Aceste obiective se realizează prin
efectuarea demersurilor necesare pentru prevenirea infracţiunilor.
Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute, asigură aşa-numita
prevenţie generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse în cauze penale
concrete, se realizează prevenţia specială vizavi de cel condamnat, dar şi faţă de
alte persoane predispuse la comiterea de infracţiuni. Prevenirea infracţiunilor se
realizează, prin urmare, atât prin sensibilizarea tuturor persoanelor asupra
severităţii legii, ceea ce presupune măsuri speciale de publicitate la data
promulgării acesteia şi o susţinută propagandă juridică ulterioară, cât şi prin
pedepsirea corespunzătoare a celor care au nesocotit obligaţia de a respecta
prevederile imperative ale legii penale.
Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală se realizează într-o măsură
considerabilă şi prin adoptarea măsurilor de siguranţă, ca mijloace la dispoziția
judecătorului, acestea fiind de natură să înlăture stările de pericol ce existat la

17
data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, previn săvârşirea unor noi
infracţiuni de cel în cauză23.
Problema preveniri faptelor prevăzute de legea penală trebuie abordată şi
interpretată în contextul mai larg al prevenirii infracţiunilor, prin măsurile
complexe ce se adoptă pe plan social, economic şi juridic, pornind de la studierea
şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea
unor infracţiuni

CAPITOLUL I I

IZVOARELE DREPTULUI PENAL

SECŢIUNEA I

NOŢIUNEA IZVOARELOR DREPTULUI PENAL. PRINCIPALELE

IZVOARE DE DREPT PENAL

1. Noţiunea izvoarelor dreptului penal

În doctrina juridică, termenul de izvor de drept are mai multe accepţiuni,

făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, între izvoarele interne
şi cele externe, între izvoarele directe şi cele indirecte. Această problemă
constituind obiect de studiu al disciplinei “Teoria generală a dreptului”, vom
aborda doar câteva aspecte particularizate în materia dreptului penal.
În materia dreptului penal sunt considerate izvoare, formale şi directe, actele
normative, emanaţie a puterii legiuitoare, care, prin forma şi conţinutul lor, oferă
o exprimare clară și precisă a obligațiilor de conduită specifice acestei ramuri de
drept24.
În același sens, reglementările în materie penală se circumscriu dispoziţiilor
cuprinse în Constituţia României, precum şi unor dispoziţii cuprinse în tratate şi
convenţii internaţionale la care ţara noastră ia parte. Este motivul pentru care
Constituţia, ca şi tratatele sau convenţiile internaţionale menţionate, constituie şi
ele izvoare ale dreptului penal.
Definind izvoarele formale ale dreptului penal, se poate spune că sunt acele
acte normative care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie infracţiuni,
sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii penale, precum şi actele

23
A se vedea: Gh. Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Ed. Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1991, p.10 şi urm.; I.Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
2001, p.25
24
A se vedea: I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1989, p.340; I.
Oancea, op. cit., p.44; C. Bulai, op. cit., p.52

18
normative care prevăd dispoziţii imperative25 în procesul de legiferare şi aplicare
a dreptului penal26.

2. Specificul izvoarelor dreptului penal

Abordat în raport de alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai
restrânse ca număr şi, fiind precis determinate, oferind posibilitatea unei
delimitări şi interpretări exacte a normelor juridice care aparţin dreptului penal.
Sub aspectul formei pe care trebuie să o îmbrace, izvoare ale dreptului penal
nu pot fi decât legile penale în accepţiunea art. 173 C.pen. Această restrângere a
izvoarelor dreptului penal se explică prin caracterul deosebit al normelor juridice
penale, care stabilesc o conduită bine determinată, a cărei nerespectare atrage
sancţiuni represive din partea instanţelor judecătoreşti27. Implicaţiile de ordin
juridic şi social ce decurg din normele penale impun ca acestea să fie elaborate,
adoptate şi promulgate printr-o procedură deosebită la nivelul organelor
legislative.
În acelaşi timp, un număr important de reglementări întâlnim în unele legi
speciale nepenale care reglementează relaţiile sociale din anumite domenii de
activitate.

3. Izvoarele dreptului penal

3.1 Constituţia României

Un prim izvor este reprezentat de legea fundamentală, care prin normele sale
consacră valorile esențiale ale statului nostru care se protejează inclusiv prin
norme juridice ale dreptului penal, dintre care enumerăm : suveranitatea,
independenţa, persoana umană cu drepturile şi libertăţile sale, proprietatea,
ordinea constituțională. O deosebită relevanță pentru dreptul penal au dispoziţii
constituţionale care vizează în mod explicit sfera de reglementare proprie
dreptului penal, respectiv: art. 19 care reglementează, cadrul general al extrădării

25
În acest sens, a se vedea Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, republicată (M. Of. Nr. 777 din 25 august 2004)
26
A se vedea :V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, op. cit., p.27
27
A se vedea: I. Oancea, op.cit., p.46; M. Zolyneak, M.I.Michinici, op. cit., p.53

19
şi expulzării, art. 53 care prevede posibilitatea restrângerii exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi, art. 23 care definește prezumția de nevinovăție,
respectiv până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată (alin. 9).
Pentru dreptul penal prezintă un interes deosebit, de asemenea, Titlul II,
Capitolele II şi III din Constituţie, care consacră drepturile şi libertăţile
fundamentale, precum şi îndatoririle fundamentale. Normele dreptului penal,
plecând de la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale consacrate,
trebuie să asigure cadrul necesar pentru ca aceste drepturi, libertăţi şi îndatoriri
să fie respectate sau îndeplinite în fapt.

3.2. Tratatele şi convenţiile internaţionale

Tratatele şi convenţiile internaţionale constituie izvoare ale dreptului penal în

domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, după ratificarea lor.
Literatura juridică penală face distincţie între tratatele şi convenţiile
internaţionale care se constituie în izvoare directe sau indirecte (mediate) ale
dreptului penal.
În prima categorie intră tratatele sau convenţiile referitoare la asistenţa
juridică internaţională (de exemplu, convenţiile privitoare extrădării între
anumite state) acte juridice care statuează în principal proceduri și norme de drept
penal substanțial.
În a doua categorie regăsim tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele
statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte care aduc atingere
normelor de conviețuire socială. Astfel, ţara noastră a ratificat Convenţia de la
Geneva, adoptata la 6 septembrie 1956, privitoare la abolirea sclavajului, a
traficului de sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclavajului. Ca urmare
a ratificării acestei Convenţii şi a altora încheiate în materie, în legislaţia internă,
respectiv art. 190 C.pen., a fost incriminată sclavia. Prin Decretul-lege nr.
111/199028, ţara noastră a aderat la Convenţia internaţională contra luării de
ostatici, adoptată la New York în 17 decembrie 1979. Ca urmare a aderării la
această Convenţie, s-a impus modificarea art. 189 C.pen. al vechiului cod penal,
ce incriminează lipsirea ilegală de libertate a unei persoane, lucru care s-a şi făcut
prin Decretul-lege nr.112/1990 privind modificarea şi completarea articolului
189 din Codul penal anterior29. Convenţiile şi tratatele internaţionale cu implicaţii
în sfera dreptului penal sunt mult mai numeroase şi am putea să mai amintim pe
cele referitoare la: piraterie, traficul de stupefiante, falsificarea de monedă sau
alte titluri de valoare, genocid, împiedicarea traficului naval sau aerian,
interzicerea torturii etc.

28
M. Of. Nr.48 din 2 aprilie 1990
29
Ibidem

20
 Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă un izvor indirect pentru
dreptul penal român, care se concretizează în obligația asumată de legiuitorul
național de a incrimina, ulterior ratificării acestor acte juridice internaționale,
anumite conduite umane prevăzute.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, când există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile conţin dispoziţii mai favorabile’
În această ipoteză, de excepţie, pactul sau tratatul internaţional devine izvor
direct.

3.3 Legile penale ca izvoare principale ale dreptului penal

Principalul izvor al dreptului penal este reprezentat de legile cu caracter

penal, adică legile organice care reglementează relaţiile sociale ce se formează
între stat și indivizi, în sensul impunerii unei conduite de abţinere de la săvârşirea
de infracţiuni și în vederea reglementării relaţiile penale de conflict ce iau naştere
după ce au fost săvârşite infracţiunile. Cu alte cuvinte, majoritatea normelor
juridice care formează conţinutul dreptului penal ca ramură de drept sunt cuprinse
în aceste acte normative interne, cunoscute sub denumirea generică de legi
penale.
Pe pământ românesc, primele legi penale, într-o formă embrionară, au apărut
în condiţiile feudalismului dezvoltat. Legea tării a conturat dispoziţii penale
pentru a se stăvili opri practica talionului30.
În timpul regimului turco-fanariot, legiuirile scrise care au fost adoptate
(Pravilniceasca condică, Codul Calimachi, Legiuirea Caragea) au cuprins şi
dispoziţiile penale.
Legea penală mai apropiată sensului modern a fost Criminaliceasca condică,
redactată în perioada 1820-1826 în Moldova şi în 1851 în Ţara Românească, sub
influenţa considerabilă a obiceiului pământului, dar şi a Codului austriac şi a celui
francez.
În sfera legilor penale, Codul penal este cel mai important izvor al dreptului
penal, deoarece cuprinde totalitatea normelor penale generale şi majoritatea
infracțiunilor incriminate de legiuitor.
Primul Cod penal al României moderne a fost cel elaborat în 1864, în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, de inspirație franceză similar Codului civil tot
de inspirație franceză.

30
A se vedea: E. Cernea,. E. Molcuş, Istoria dreptului românesc, Ed. Actamis, Bucureşti, 1995, p. 171

21
 În anul 1936, a fost adoptat un alt Cod penal, denumit Codul Penal Carol al
II-lea, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Acest Cod penal a fost revizuit
şi republicat în 1948 după numeroase modificări şi completări, în vigoare până la
data de 1 ianuarie 1969.
Codul penal31 adoptat la 21 iulie 1968 în vigoare din 1 ianuarie 1969 și până
în 2014. Partea generală conţinea norme cu caracter de principii generale, privind
scopul legii penale şi aplicarea acesteia în spaţiu şi timp, instituţia infracţiunii şi
instituţiile colaterale acesteia, instituţia răspunderii penale şi sancţiunile de drept
penal. Partea specială a Codului penal grupea într-un număr de 10 titluri cele mai
importante categorii de infracţiuni, dintre care amintim: infracţiunile contra
siguranţei statului, infracţiunile contra persoanei, patrimoniului, infracţiunile
contra autorităţii, infracţiunile de fals, infracţiunile contra păcii şi omenirii etc.
Codul penal a suferit multiple modificări având în vedere să schimbările
fundamentale prin care a trecut Statul Român în perioada de valabilitate ale
codului penal.
Noul Codul penal, astăzi în vigoare din data de 1 februarie 2014, conține două
părți: Partea Generală și Partea Specială, este împărțit pe titluri și capitole, preia
mare parte din legislația specială în materie penală incriminând infracțiunile în
partea specială a codului.
Normele cuprinse în Partea Generală au aplicabilitate atât asupra
infracţiunilor prevăzute de Partea specială a Codului penal, cât şi asupra unor
incriminări ce le întâlnim în unele legi speciale care conţin dispoziţii penale.
Actualul Cod penal român cuprinde instituţii care sunt constante ale dreptului
şi care, indiferent de modificările social-politice care ar interveni în societate, îşi
păstrează actualitatea şi aplicabilitatea. În acest sens putem remarca, cu titlu de
exemplu, cea mai mare parte a dispoziţiilor din Partea generală, precum şi unele
infracţiuni cum sunt: trădarea, spionajul, atentatul, omorul, vătămarea integrităţii
corporale, violul, furtul, tâlhăria, pirateria, distrugerea, delapidarea, ultrajul,
abuzul în serviciu, luarea de mită, mărturia mincinoasă, evadarea, falsificarea de
monedă sau falsurile în înscrisuri, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţiile
de import sau export, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor şi altele.
Schimbările structurale intervenite în societatea românească după
evenimentele din decembrie 1989, adoptarea unei noi Constituţii, trecerea la
economia de piață, dar mai ales puternica recrudescenţă a fenomenului
infracţionalităţii ridicat cu acuitate problema unui nou Cod penal. Acest moment
legislativ, de maximă importanţă, trebuie pregătit cu toată atenţia de cei care
lucrează în domeniul dreptului penal, dar mai ales de teoreticienii ce slujesc
această ramură de drept.
Pe lângă Codul penal, care este principalul izvor al dreptului penal, există şi
alte legi penale speciale cu o sferă de incidenţă mai restrânsă, cum ar fi Legea

31
Republicat (M. Of. Nr. 65 din 16 aprilie 1997), recent modificat prin: Legea nr. 160/2005, Legea nr.
247/2005 şi Legea nr. 278/2006

22
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală32 sau
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal33. În această categorie de legi intră
şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea. Specific acestor legi este că ele
au un domeniu de aplicare mai restrâns, deoarece privesc o anumită instituţie sau
câteva instituţii ale dreptului penal. Pe de altă parte, este de remarcat că
dispoziţiile cuprinse în aceste legi sunt în totalitatea lor de natură penală. Aceste
dispoziţii completează cadrul normativ general sau instituie unele derogări de la
acest cadru, care formează dreptul comun în materie. Aceste legi mai sunt numite
în doctrina de specialitate legi complinitoare.
Dispoziţiile cu caracter penal din aceste legi extrapenale se alătură
prevederilor cuprinsă în Partea specială a Codului penal şi alcătuiesc împreună
Partea specială a Dreptului penal34.

3.4 Jurisprudenţa ca izvor de drept penal

În general, în literatura de specialitate se consideră că jurisprudenţa nu este

izvor de drept.
Au existat şi păreri35potrivit cărora jurisprudenţa poate constitui izvor de
drept. În argumentarea acestei susţineri s-a plecat de la posibilitatea invocării
excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea
unei cauze.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcționarea
Curţii Constituţionale36 ‚Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi
sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare,
care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi
obiectul acesteia. Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau din
oficiu, de către instanţa de judecată. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de
procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Sesizarea
Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în fața căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile

32
M.Of.nr.594 din 1 iulie 2004, modificată prin Legea nr.224/2006, publicată în M.Of nr.534 din 21 iunie
2006
33
M.Of.nr. 627 din 20 iulie 2006.
34
A se vedea: I. Oancea, op. cit., p.47; C. Bulai, op. cit., p.54
35
A se vedea: B. Diamant, Câteva argumente în sprijinul tezei că jurisprudenţa constituie izvor de drept,
Dreptul nr. 4/2002, p.107
36
Republicată (M.Of. nr.643 din 16 iulie 2004)

23
depuse de părţi. Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate
judecarea cauzei se suspendă.’
Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe
ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, este definitivă
şi obligatorie.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Aşa cum s-a mai spus, potrivit art. 31 alin (1), decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege
sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie’. Se apreciază că
textul menţionat anterior se constituie într-un argument solid că jurisprudenţa
constituie un izvor de drept.
Reprezintă izvor de drept penal și deciziile pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii.
În astfel de cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect
asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din
acele procese. Totuşi, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este
obligatorie pentru instanţe atunci când se vor mai confrunta cu situaţii similare.
Dacă un anumit proces este în curs de desfăşurare şi are ca obiect o cauză din
cele cu privire la care s-a declarat recurs în interesul legii, soluţia finală va avea
în vedere soluţia dată în rezolvarea recursului în interesul legii.
Reprezintă izvor de drept penal și deciziile pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în dezlegarea unor chestiuni de drept în condițiile art. 477 C.
pr. pen.
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea unor
recursuri în interesul legii sau unor chesiuni de drept în materie penală sunt
obligatorii pentru instanţele de judecată.
Mai delicată este situația hotărârilor judecătorești care nu sunt pronunțate în
căile de atac menționate mei sus. Practica judecătorească nu este impusă
legislativ ca un veritabil izvor de drept, însă rațiunile unei practici unitare trebuie
să asigura o judecare uniformă a unui anumit tip de cauză respectiv practica
instanțelor, cum ar fi spre exemplu un anumit cuantum al sancțiunii aplicat de
oricare dintre instanțele din țară pentru o speță similară. Rațiunile de uniformizare
a practicii judiciare în materia cuantumului sancțiunii aplicat subiectului
infracțiunii nu se poate realiza decât dacă acceptăm practicii caracterul de izvor
de drept, izvor facultativ și nu obligatoriu.

24
 3.5 Ordonanţa de urgenţă, izvor de drept penal

În ce priveşte reglementarea în domeniul dreptului penal pe calea

ordonanţelor de urgenţă37, nu numai realitatea ne pune în faţa unei asemenea
situaţii, ci sunt şi opinii exprimate în acest sens în literatura juridică, potrivit
cărora ordonanţele de urgenţă pot constitui izvoare de drept penal.
Ordonanţele de urgenţă pot constitui izvoare de drept penal, dar utilizarea
acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat
excepţionale, care justifică o intervenţie de urgenţă din partea puterii executive.
Pentru a avea putere de lege, ordonanţele de urgenţă trebuie aprobate prin
lege organică. Practica de a aproba ordonanţele de urgenţă după mai multe sesiuni
de la emiterea ordonanţei, unele chiar după perioade mai mari de un an, poate
avea implicaţii dintre cele mai nedorite în domeniul raporturilor juridice penale.
Parlamentul poate fie să aprobe ordonanţa de urgenţă, fie să o modifice, fie să o
respingă.

3.6 Unele consideraţii asupra faptului dacă cutuma este sau nu izvor de
drept penal

Cutuma presupune respectarea uniformă, constantă şi generală, de practici

nescrise, într-un anumit mediu social sau teritorial, pe o perioadă de timp, având
convingerea valențelor sale juridice.
Aşadar, cutuma se definește printr-un element material, constând într-o suită
de fapte repetate, durabile, și un element juridic, reprezentat de certitudinea
caracterului său obligatoriu.
În condiţiile actuale, este imposibil a considera cutuma ca fiind izvor de drept
penal, mai ales pentru faptul că nu există o cutumă incriminatoare, crearea de noi
infracţiuni sau stabilirea unor pedepse fiind atributul exclusiv al legiuitorului.
Totuşi, cutuma poate interveni ca izvor de drept penal în sfera cauzelor care
fac ca fapta să nu fie infracţiune şi în cazul interpretării legii penale.
a) Astfel, nu vor constitui infracţiuni, ca urmare a existenţei unei
cutume, perforarea lobului urechilor fetiţelor pentru a putea purta cercei sau
corecţiile aplicate de către părinţii copiilor, chiar dacă în concret se aduce
atingerea integrităţii corporale a acestora. De asemenea, nu se va considera că
există infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii
publice în cazul persoanelor care claxonează excesiv atunci când se întorc de la
un meci de fotbal sau care participă la celebrarea unei căsătorii.
b) Atunci când se doreşte interpretarea unor expresii, cum ar fi:
“bune moravuri”, “sentiment comun de pudoare”, “act obscen”, etc., se apelează
la cutumă, deoarece înţelesul şi sensul acestor expresii depinde de concepţiile şi

37
A se vedea: V.Pasca, Ordonanţa de urgenţă, izvor de drept penal, R.D.P. nr.2/1999, p. 56

25
practicile sociale existente la un moment dat38. De exemplu, un act care acum 50
de ani era obscen, în prezent poate fi admis sau cel puţin tolerat (apariţia unei
femei îmbrăcate sumar, pe un anumit pliant).

SECŢIUNEA II

NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ ŞI CATEGORIILE DE LEGI PENALE

1. Noţiunea de lege penală

După cum s-a arătat, legea penală ocupă un loc aparte, privilegiat în
ansamblul izvoarelor dreptului penal. În cele ce preced, am tratat legea penală ca
izvor al dreptului penal. În această interpretare, prin legea penală se înţelege un
anumit act normativ care cuprinde în conţinutul său norme penale, dispoziţii
penale. Este, în această accepţiune, lege penală: Codul penal sau Legea
nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Într-o interpretare restrictivă, potrivit art. 173 C.pen., “prin lege penală se
înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de
urgență sau alte acte normative care la data lor aveau putere de lege”. Legea
penală, în această accepţiune restrânsă, se apropie în conţinutul său de noţiunea
de normă juridică penală. Definiţia legii penale, aşa cum este formulată în art.173
C.pen., este criticabilă, având în vedere că, în prezent, în condiţiile delimitării
precise a competenţelor şi a separaţiei puterilor în stat, singura autoritate
competentă să adopte legi este Parlamentul.
Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit
art. 72 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare [alin. (1)].
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea
colectivă se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică
[alin.(3)].
Spre deosebire de legile ordinare, legile organice se adoptă cu o procedură
mai exigentă, expres prevăzută în Constituţie, sub aspectul majorităţii necesare
în fiecare din cele două Camere ale Parlamentului.

38
A se vedea: Fl. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 2003, Ed. Rosetti, p.110-114

26
 Astfel, decretele emise anterior Revoluţiei din decembrie 1989, ca şi
decretele-legi adoptate în perioada de tranziţie ce au urmat, sunt subscrise
noțiunii de lege penală, deși la momentul de față nu mai sunt norme juridice în
vigoare .

2. Categorii de legi penale

Legile penale pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport de anumite

criterii39, ceea ce ajută la o mai bună cunoaştere a acestora şi la stabilirea unor
reguli ştiinţifice pentru interpretarea şi aplicarea respectivelor legi. Aceste
clasificări operează în raport de întinderea domeniului de reglementare, de
caracterul legilor şi în funcţie de durata lor de aplicare.
a) Legi generale şi legi speciale.
Această primă clasificare se face în raport de întinderea domeniului de
reglementare, avându-se în vedere conţinutul şi rolul pe care îl au legile penale
în reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva infracţiunilor.
Legile penale generale constau în codurile penale, care cuprind în mod
complet și sistematizat norme penale generale şi norme penale speciale, ce conţin
majoritatea instituţiilor de drept penal, atât norme cu valoare de principii, cât şi
majoritatea incriminărilor.
Legea penală generală constituie ceea ce denumim dreptul penal comun,
având cea mai mare pondere în cadrul legislaţiei penale şi reprezentând cel mai
amplu instrument de luptă împotriva comiterii de infracţiuni.
Lege penală generală în ţara noastră este, prin urmare, Codul pena în vigoare,
caracterizat printr-un sistem unitar de norme, având o structură precis
determinată, cuprinzând două părţi: una generală şi alta specială.
Legile speciale au un câmp mai restrâns de acţiune, cuprinzând norme ce
reglementează instituţii specializate de drept penal într-un anumit domeniu. Ca
urmare a intenției legiuitorului de a prelua incriminările din legile speciale în
partea specială a noului cod penal, legile speciale își pierd tot mai mult din
importanță.
Legile speciale nu au o structură predeterminată, ele putând conține doar
câteva articole, structurate sau pe secțiuni sau capitole.
Importanţa distincţiei între legile generale şi cele speciale are legătură cu
interpretarea şi aplicarea lor, în sensul că legea generală este de aplicare generală,
însă în cazul unui concurs de reglementare între o lege generală şi una specială
prin care se derogă de la cea generală sau aduce anumite completări, legea
specială va fi aplicată prioritar, toate aceste legi generale şi speciale sunt însă în
vigoare în acelaşi timp.

39
A se vedea: M. Zolyneak, M.I.Michinici, op. cit., p.69; I. Oancea, op.cit., p.47; C.Bulai, op.cit.,p.59; M.
Basarab, op.cit., p.15; I. Pascu, op.cit., p.29

27
 Raporturile dintre aceste legi trebuie privite şi dintr-un alt punct de vedere,
respectiv dispoziţiile din Partea generală a Codului penal se aplică şi Părţii
speciale, precum şi instituţiilor reglementate prin legi speciale
b) După caracterul lor, în doctrina şi practica dreptului penal se face
distincţie între legile penale ordinare40 şi legile penale excepţionale.
Legile penale ordinare sunt cele ce sunt adoptate în condiţii normale,
obişnuite de luptă împotriva fenomenului infracţional. Din această categorie fac
parte Codul penal şi majoritatea legilor speciale.
Legile excepţionale apar în condiţii deosebite de evoluţie a fenomenului
infracţionalităţii de unele situaţii excepţionale, de origine naturală sau socială
(calamităţi naturale, stare de război etc.). Datorită escaladării periculoase a
infracţionalităţii, profitându-se de dereglarea vieţii sociale şi dificultăţile cu care
se confruntă organele de ordine ale statului, care sunt chemate să stăpânească
situaţia deosebită intervenită, normele penale excepţionale derogă de la dreptul
comun, stabilind fie un regim sancţionator mai aspru pentru anumite infracţiuni
sau o înăsprire a condiţiilor de aplicare şi executare a cauţiunilor penale, fie
incriminând, în premieră, fapte ce dobândesc un pericol social deosebit în astfel
de situaţii.
Legile excepţionale sunt, de regulă, legi temporare, ele rămânând în vigoare
doar atâta timp cât situaţia pentru care au fost adoptate subzistă.
Între o lege generală, una specială şi o lege excepţională, se aplică cu
prioritate legea excepţională, avându-se în vedere necesităţile unei acţiuni
eficiente în lupta antiinfracţională.
c) În raport de durata lor de aplicare, legile penale se împart în legi cu
durată nedeterminată şi legi cu durată determinată.
Legea penală cu durată nedeterminată nu are cuprinsă în textele sale
perioada sa de aplicare. Legile permanente au în general o stabilitate mai mare,
ele reprezentând principalul mijloc de realizare a politicii penale. Legile cu durată
nedeterminată sunt legi generale şi legi speciale.
Legile penale temporare sunt cele ce au o aplicare restrânsă în timp, iar
momentul sau data ieșirii lor din vigoare este menționată chiar în textul actului
normativ, bucurându-se de o durată relativ scurtă de aplicare. Data ieșirii sale din
vigoare este fie prevăzută în mod expres în conţinutul său (precizându-se expres
momentul la care nu va mai produce efecte juridice), fie poate fi determinat
ulterior acest moment în funcție de încetarea împrejurărilor excepționale care au
impus adoptarea ei (război, dezastre naturale, molime generalizate etc.) care, o
dată epuizate, provoacă automat abrogarea legii respective.

40
Expresia “lege ordinară” are în acest context sensul de lege obişnuită, adoptată în condiţii de normalitate
a vieţii sociale. În accepţiune constituţională, legea penală, aşa cum s-a arătat, nu poate fi niciodată
ordinară, ci numai organică.

28
 SECŢIUNEA I I I

NORMELE JURIDICE PENALE

1. Noţiunea normei juridice penale

Orice lege penală este alcătuită din totalitatea normelor juridice care
configurează conţinutul normativ al acestei legi.
Normele juridice penale reprezintă acele de norme juridice care se
caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, stabilind reguli de drept
penal, precum şi sancţiunile ce vor fi aplicate în cazul încălcării normelor.
Având o funcţie specifică în contextul celorlalte norme juridice, respectiv
reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva infracţiunilor, normele
juridice penale îşi realizează rolul lor regulator prin prevederile tuturor faptelor
ce sunt periculoase pentru valorile sociale ce formează obiectul dreptului penal
şi interzicerea lor sub sancţiune penală41.
În conţinutul normei penale, stabilindu-se ce fapte sunt interzise, se
determină, în mod implicit, şi conduita ce trebuie urmată. Totodată, arătându-se
sancţiunile pentru fiecare infracțiune, se stabilește caracterul imperativ al
conduitei ce se cere adoptată.
2. Structura normei penale

Structura unei norme penale diferă după cum acesta este o normă penală
generală sau o normă penală specială. Normele penale generale, stabilesc reguli
cu valoare de principii, au structură asemănătoare normelor juridice care aparţin
celorlalte ramuri ale dreptului, respectiv: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Uneori, dacă în conţinutul unei norme nu se regăsesc toate elementele,
aceasta nu exclude structura completă a normei generale. Normele principale,
norme care ghidează conținutul normelor penale speciale, normele generale îşi
pot regăsi dispoziţia sau sancţiunea fie în alte norme regăsite în cadrul aceleiași
legi, fie în norme ce sunt prevăzute în alte legi42.
Normele penale speciale prezintă însă unele particularităţi în structura lor,
care sunt o urmare a caracterului lor incriminatoriu. În acest sens, în doctrina
dreptului penal s-a discutat dacă normele penale speciale se bucură de o structură
trihotomică, similară celorlalte norme de drept, sau au doar o structură
dihotomică, fiind alcătuire doar din dispoziţie şi sancţiune.

41
A se vedea: I. Oancea, op.cit., p.76; C. Bulai, op.cit., p.61
42
A se vedea: I. Ceterchi, M. Luburici, op.cit., p.332; M. Zolyneak, M.I. Michinici, op.cit., p.93; I.
Oancea, op.cit., p.78; I. Ceterchi, Structura internă a normei juridice, R.R.D. nr. 7/1969, p. 57

29
 Autorii care au susţinut prima opinie43 afirmă că norma penală de
incriminare ar trebui să cuprindă toate cele trei elemente, respectiv ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea, cu mențiunea că în ipoteză se descrie definește fapta
incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută în mod expres ca norma
respectivă, iar dispoziţia rezultă în mod implicit din formula “se pedepseşte”,
întâlnită în toate textele incriminatoare şi care impune comportamentul pe care
trebuie să îl adopte părţile în cazul realizării situaţiei de fapt indicate de ipoteză:
dreptul statului exercitat prin puterea judecătorească de a aplica o pedeapsă şi
obligaţia infractorului de a suporta pedeapsa. Considerăm că această opinie se
impune prin forţa raţionamentului juridic, aducând norma juridică penală acolo
unde îi este locul, alături de normele juridice ce aparţin altor ramuri de drept.
După cum arătam, alţi autori44 susţin însă că norma penală specială
cuprinde doar două elemente, şi anume dispoziţia şi sancţiune. Potrivit acestei
opinii, dispoziţia constă în interzicerea unei anumite acţiuni sau omisiuni, iar
sancţiunea derivă din pedeapsa ce urmează să se aplice în cazul nerespectării
dispoziţiei. Prevederea faptei şi a condiţiilor în care aceasta este infracţiune nu
reprezintă, după părerea acestor teoreticieni, o ipoteză.
Considerăm că structura normei penale, indiferent dacă este o normă
generală sau una specială, trebuie să cuprindă elemente indispensabile din care
să rezulte, direct sau indirect, comportarea impusă participanţilor în cazul
realizării situaţiei de fapt indicate în ipoteză şi sancţiunea care intervine ca
element de constrângere în caz de nerespectare a dispoziţiei din normă, de natură
să asigure o eficientă acţiune a legii penale în lupta împotriva criminalităţii.

3. Categorii de norme penale

Normele de drept penal, se caracterizează prin anumite trăsături proprii, care

le diferenţiază de celelalte categorii de norme judiciare, sunt, la rândul lor, de mai
multe feluri, în funcţie de conţinutul şi caracterul lor, de întinderea domeniului
de aplicare sau de elementele respectivei norme.
Din clasificările care s-au făcut în doctrina dreptului penal, reţinem ca
semnificative următoarele categorii de norme penale:
a) Norme penale generale şi norme penale speciale. Diferenţa între aceste
două categorii de norme penale se realizează în funcţie de conţinutul şi sfera lor
de incidenţă.
Normele penale generale sunt cuprinse, în principiu, în Partea generală a
Codului penal şi, cu titlu de excepție, în unele legi speciale. Aceste norme

43
A se vedea: I. Oancea, op.cit., p.79; I. Ceterchi, M. Luburici, op.cit., p.332; M. Zolyneak, M.I.
Michinici, op.cit., p.94; L. Biro, Contribuţii la studiul normei penala de incriminare, R.R.D. nr. 9/1968, p.
147
44
A se vedea: V. Dongoroz, op. cit., p.8; C. Bulai, op. cit., p.62; N. Buzea, Unele probleme teoretice
privind cunoaşterea legii penale ca mijloc de prevenire a infracţiunilor, S.C.J. nr.3/1978, p.229

30
cuprind, după cum am mai arătat, dispoziții generale privind condiţiile în care se
nasc, se modifică şi apoi se sting raporturile judiciare penale.
Normele generale sunt de cea mai largă aplicare, fiind aplicabile în raport
cu toate normele speciale.
Normele penale speciale sunt prevăzute, în general, în Partea specială a
Codului penal, dar, în anumite situaţii, şi în anumite legi speciale. Normele
speciale arată condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa
care se aplica în cazul săvârşirii acestei fapte penale.
b) Norme penale prohibitive şi norme penale onerative. Existenţa acestor
două categorii de norme penale este generată de împărțirea infracţiunilor în
comisive şi omisive.
Normele penale prohibitive, aplicabile infracţiunilor comisive, impun ca
regulă de conduită abţinerea de a săvârşi fapta care este prevăzută în conţinutul
textului.
Normele penale onerative, aplicabile în materia infracţiunilor omisive,
stabilesc ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea
subiectului generând urmări socialmente periculoase.
c) Norme penale complete şi norme penale divizate. Această distincţie se
face în funcție de elementele ce sunt cuprinse în structura normei penale.
Normele penale complete (unitare) sunt cele care au toate elementele unei
norme (ipoteză, dispoziţie, sancţiune), adică toate elementele necesare
incriminării şi sancţionării unei faptei ca infracţiune.
Normele penale divizate sunt normele care nu au structura completă în acelaşi
text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un articol distinct al
aceluiași act normativ sau al unui alt act normativ. În astfel de situaţii se spune
că norma penală este divizată.
În materia tehniccii legislative, sunt două tipuri principale de norme: norme
de trimitere şi norme de referire. De asemenea, se mai întâlnesc normele de
incriminare cadru.
Normele de trimitere sunt acele norme care împrumută elemente ale
dispoziţiei sau sancţiunea din cuprinsul altor norme, devenind apoi independente
faţă de acestea. În schimb, normele de referire sunt norme care îşi completează
dispoziţia sau sancţiunea împrumutând prevederile altor norme, dar care rămân
legate de norma care le-a completat. Distincţia între aceste două categorii de
norme se face în funcţie de elementul pe care norma în cauză îl împrumută.
Norma de trimitere împrumută sancţiunea, norma de referire împrumută
dispoziţia sau anumite elemente ale acesteia.
Considerăm ca sunt norme de trimitere doar acele norme incomplete, care
conţin toate elementele dispoziţiei, luând sancţiunea din cuprinsul unei alte
norme, apoi devin independente fată de aceasta. Astfel, după ce norma de
trimitere a împrumutat sancţiunea dintr-o altă normă, eventualele modificări
ulterioare sau chiar o abrogare a acesteia din urmă nu produc nicio consecinţă
juridică față de norma de trimitere.
31
 Formulele prin care legiuitorul face trimitere la sancţiunea unei norme,
indicând astfel că suntem în prezența unei norme de trimitere, sunt dintre cele
mai diverse. Cu titlu exemplificativ, menţionăm: “fapta de a …se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de art. ...”; “fapta de a …se pedepseşte potrivit art. …”.
Uneori, norma la care se face trimitere nu este individualizată prin numărul
articolului, ci prin denumirea infracţiunii.
Suntem tot în prezenţa unei norme de trimitere, pentru că norma din art.
42 conţine o dispoziţie completă, ceea ce trebuie să împrumute din altă normă
fiind doar sancţiunea. În acest caz, trimiterea se face la prevederile art. 289 C.pen,
iar pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 42 din legea contabilităţii va fi
cea prevăzută de art. 289 C.pen. la data intrării în vigoare a Legii nr. 82/1991,
chiar dacă între timp elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual au
fost modificate sau pedeapsa pentru această infracţiune a fost majorată. Aşadar,
infracţiunea din legea contabilităţii are caracter autonom. Dacă, de exemplu,
printr-o lege de graţiere este exceptată de la beneficiile acesteia infracţiunea de
fals intelectual, interdicţia nu va viza şi infracţiunea din legea contabilităţii, care
este o infracţiune distinctă atâta timp cât în lege nu se face nici o referire expresă
la aceasta45.
Deşi normele de trimitere constituie un procedeu la care legiuitorul recurge
destul de frecvent în legislaţia specială, considerăm că utilizarea lor presupune
numeroase inconveniente, dintre care amintim:
Dat fiind că norma de incriminare devine independentă faţă de norma din
care împrumută sancţiunea, ea va avea pe toată durata existenţei sale sancţiunea
împrumutată de la data intrării ei în vigoare. Deşi, de regulă, cele două fapte
prezintă acelaşi grad de pericol social nu doar iniţial, ci şi pe parcursul existenţei
normelor care le incriminează, folosirea normei de trimitere nu permite a se
reevalua automat dragul de pericol al faptei incriminate de aceasta în momentul
modificării celeilalte norme. Astfel, se ajunge, nu de puţine ori, în situaţii în care
două fapte care prezintă un pericol social comparabil, sunt sancţionate cu pedepse
diferite, ca efect al modificării normei l acare s-a făcut trimitere.
Procedeul afectează foarte mult unul dintre deziderate normei penale, cel
al accesibilității și predictibilității, pentru determinarea sancţiunii prevăzute
pentru fapta sancţionată de norma de trimitere. Atunci când norma la care s-a
făcut trimitere a fost modificată de mai multe ori în timp sau a fost chiar abrogată,
judecătorul trebuie să facă o adevărată incursiune în istoria dreptului penal pentru
a determina sancţiunea unei norme de trimitere adoptate cu mulţi ani în urmă.
Normele de referire sunt acele norme incomplete, care prin completare îşi
subordonează conţinutul fată de elementele normei complinitoare, devenind

45
În acest sens, a se vedea C. Niculeanu, Discuţie referitoare la graţierea pedepselor aplicate pentru
infracţiuni din legi speciale sancţionate prin norme penale de trimitere, Dreptul nr. 9/2004, p. 135-138

32
dependente de acestea46, astfel încât orice modificare a normei la care s-a făcut
referire atrage automat modificarea normei de referire.
Cu titlu de exemplu, constituie o normă de referire, art. 290 C.pen. care
incriminează infracțiunea de dare de mită ‚promisiunea, oferirea sau darea de
bani ori alte foloase în modurile şi scopurile arătate în art. 289’. În această
situație a infracțiunii de dare de mită, orice modificare a normei infracțiunii de
luare de mită, intervenită în cadrul elementelor constitutive ale infracțiunii se va
repercuta asupra normei din art. 290, cele două norme fiind legate. Tot astfel,
sunt norme de referire şi normele care incriminează infracţiuni complexe. Deși
în cadrul infracțiunilor de tarfic de influență sau cumpărare de influență
legiuitorului nu mai procedează similar prin instituirea unei norme de referire,
situație care trădează după părerea noastră o inconsecvență de tehnică legislativă
Dispoziţia normei de referire se poate completa fie cu elemente preluate dintr-
o altă normă penală, fie cu elemente preluate dintr-o dispoziţie nepenală. Aşa se
întâmplă, de exemplu, în cazul art. 13 alin. (1) din legea monopolului de stat
(Legea nr. 31/199647), potrivit căruia constituie infracţiune ‚Desfăşurarea fără
licenţă a oricăreia dintre activităţile rezervate monopolului de stat, prevăzute la
art. 2 lit. a), b), c), d), şi g)’. Modificarea oricăreia dintre dispoziţiile menţionate
din art. 2 va atrage o modificare corespunzătoare a sferei de incidenţă a normei
de incriminare din art. 13 alin (1).
Normele de referire se dovedesc un instrument indispensabil în activitatea de
legiferare, pe această cale evitându-se reluarea inutilă a unor dispoziţii în diverse
texte din cuprinsul aceleiași legi. Cu toate acestea, în activitatea de elaborare a
actelor normative recomandăm evitarea acestui procedeu de tehnică legilativă,
prin menționări multiple la diferite alte norme juridice sau prin referiri la mai
multe dispoziții, situație care generează o dificultate în accepțiunea și aplicarea
normei penale.
Având în vedere că norma de referire se completează cu elemente ale
dispoziţiei preluate dintr-o altă normă penală sau extrapenală, ea prezintă o vădită
asemănare cu norma în alb (norma de incriminare cadru), aşa încât se pune
problema delimitării celor două categorii de norme.
Înainte de a propune un criteriu de delimitare, precizăm că în acest caz
diferenţierea celor două categorii de norme prezintă un interes teoretic, întrucât
în plan practic regimul lor este similar. Atât norma în alb, cât şi norma de referire
sunt şi sunt legate de acea normă care le-a furnizat complementul, astfel că orice
modificare a acesteia atrage şi modificarea normei incomplete.
Delimitarea celor două categorii de norme trebuie făcută în raport de
caracterul determinat al normei care vine să completeze norma analizată. Astfel,
dacă norma penală de referire se completează cu diferite elemente luate din una

46
A se vedea: A.L. Lorincz, Procedee de tehnică legislativă folosite în materie penală, R.D.P. nr. 4/2000,
p. 66
47
M.Of. nr. 96 din 13 mai 1996

33
sau mai multe norme menționate de către legiuitor, norma în alb are vocaţia de a
fi completată cu dispoziții dintr-un număr nedeterminat de norme. Spre exemplu,
norma din art. 13 alin (1) din Legea nr. 31/1996, menţionată anterior, arată expres
care sunt normele care complinesc dispoziţia sa şi este deci o normă de referire.
În schimb, norma din art. 384 C.pen., privind exercitarea fără drept a unei
profesii, care este o normă de incriminare cadru, este susceptibilă de completare
de către un număr nedeterminat de norme care prevăd că exercitarea fără drept a
unei anumite profesii constituie infracţiune şi este deci o normă în alb. Mai mult
decât atât, dacă norma de referire poate fi completată doar de prevederile unei
norme care există la momentul adoptării sale, norma în alb poate fi completată
chiar şi de norme juridice care la aceea dată nu au fost încă adoptate. Spre
exemplu, o normă în alb care incriminează vânzarea de produse cu depăşirea
adaosului comercial stabilit prin hotărâre a Guvernului poate fi completată şi de
prevederile unor hotărâri de Guvern care introduc o limitare a adaosului
comercial după intrarea ei în vigoare. S-ar mai putea reţine şi faptul că, de regulă,
norma de referire se completează cu elemente ale dispoziţiei unei norme cuprinse
în aceeaşi lege, în vreme ce norma în alb se completează, cel mai adesea, cu
elemente ale unor norme cuprinse în alte legi sau chiar în acte normative de forţă
juridică inferioară48.

SECŢIUNEA I V
INTERPRETAREA LEGII PENALE

1. Noţiunea şi necesitatea interpretării legii penale

Interpretarea legii penale implicit a voinței legiuitorului este influențată de

gradul de determinare și preciziea legiuitor a conţinutului normei penale, cerinţă
importantă a legalităţii incriminării şi condiţie hotărâtoare ca destinatarul legii să
înţeleagă conţinutul faptei care îi este interzisă ori pe care legea o impune49. Pe
de altă parte, respectarea acestei condiţii evită implicarea excesivă a judecătorului
în clarificarea textului (de exemplu, atunci când cuvintele folosite de legiuitor
sunt vagi, elastice, ambigui), cu toate consecinţele negative ale unei asemenea
intervenţii (subiectivism, arbitrariu, soluţii contradictorii etc.)50.
Dar, determinarea cu precizie a conţinutului normei constituie un mijloc
important şi în realizarea finalităţii normei, precum şi în disciplinarea
corespunzătoare a conduitei destinatarului legii. Norma penală fiind un
instrument de reglementare a relaţiilor sociale, nu poate realiza acest deziderat
(eficienţă virtuală) decât dacă îşi găseşte o aplicare concretă (eficienţa reală),

48
A se vedea: Fr. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 134
49
A se vedea: G. Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din perspectiva europeană (I), R.D.P.
nr. 2/2006, p. 12-14
50
A se vedea: F. Desportes, F. le Gunehec, Le nuveau droit penal, Editions Economica, Paris, 1988, p.
164-167.

34
adică dacă este folosită efectiv la realizarea ordinii juridice. “A aplica legea, scrie
profesorul Vintilă Dongoroz, ‚înseamnă deci a executa (a aduce la îndeplinire)
normele de drept cuprinse în lege’51. Folosirea efectivă a normei potrivit cu
funcţionalitatea sa nu este însă de conceput fără o determinare precisă a
conţinutului normei.
Atunci când executarea preceptului din normă se realizează printr-o
respectare de bunăvoie, iar aplicarea legii penale are loc fără dificultăţi evidente,
nu poate fi negată utilitatea determinării precise a normei, pentru a nu se ajunge
la erori din cauza neclarităţii acesteia; cu atât mai mult apare utilitatea
determinării clare a normei când executarea legii are loc prin constrângere, adică
în mod silit, şi când voinţa legii intrând în conflict cu voinţa destinatarilor normei,
lipsa sau insuficienta preocupare a legiuitorului de a preciza cât mai exact sensul
cuvintelor folosite, de a fi mai clar în identificarea precisă a sferei de aplicare a
normelor poate îngreuna mult stabilirea corectă a vinovăţiei făptuitorului şi
aplicarea unei pedepse concrete în limitele prevăzute de lege.
În elaborarea normei, aşadar, legiuitorul trebuie să se străduiască să clarifice
toate elementele esenţiale. El nu se poate baza decât într-o anumită măsură pe
interpret pentru a completa lacunele normei sau pentru a clarifica ambiguităţile
din modul de formulare a legii, intervenţia acestuia impunându-se a fi limitată la
minimum necesar şi numai atunci când cerinţe obiective o impun. Interpretul nu-
l poate suplini pe legiuitor, el nu creează norme, ci doar încearcă să explice sensul
formulării normei şi să o adapteze, eventual, evoluţiilor societăţii.
Determinarea corectă a conţinutului normei de incriminare este realizată de
legiuitor prin diferite modalităţi specifice. Astfel, în descrierea faptei din norma
de incriminare legiuitorul se foloseşte, de regulă, de cuvinte-expresii din limbajul
comun (casă, construcţie, bun mobil etc. ) sau de cuvinte sau expresii specifice
regulilor nejuridice morale ori regulilor de convieţuire socială sau regulilor de
politeţe (bunelor moravuri, reputaţie, demnitate, linişte publică etc.) sau se
foloseşte de cuvinte ori expresii din limbajul juridic extrapenal (bunul altuia,
căsătorie, funcţionar etc.) sau din limbajul penal (vinovăţie, pedeapsă, infracţiune
etc.). În raport cu specificul fiecărui mod de a realiza determinarea faptei în
conţinutul normei de incriminare, apare mai dificilă sau mai simplă clarificarea
sensului formulării din conţinutul normei de incriminare. Aşa, de pildă, expresiile
care aparţin unei anumite discipline juridice vor fi mai uşor de clarificat pe baza
definiţiilor din ramura respectivă de drept (de exemplu, când legiuitorul foloseşte
expresiile “act obscen”, “scandal public”, “bunele moravuri” etc.)
Interpretarea normei, mai ales în aceste cazuri, devine un instrument în
vederea determinării mai precise a normei de incriminare şi, prin aceasta, a
realizării unei cerinţe de bază a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.
Cerinţa determinării clare a normei penale se referă nu numai la normele de
incriminare, dar şi la celelalte categorii de norme penale, şi în aceste cazuri

51
Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 113

35
acţionând necesitatea interpretării dacă formularea normei este neclară. Avem în
vedere, pe lângă normele de incriminare (a incriminării şi pedepsei), normele din
parte generală a Codului penal, cele din Codul de procedură penală, ca şi din
legea privind executarea pedepselor, adică toate normele care constituie materia
penală.
Necesităţile legate de clarificarea sensului, ca şi a sferei de aplicare a
normei, adică a interpretării, au impus de-a lungul timpului elaborarea unor
principii, procedee, sisteme de interpretare, în cadrul cărora s-au elaborat reguli
menite să asigure nu numai unitatea de interpretare, dar şi corectitudinea acesteia.
Nerespectarea acestor reguli şi, ca urmare, posibilitatea apariţiei unei
multitudini de interpretări asupra aceleiaşi norme, fie în jurisprudenţă, fie în
doctrina penală, a impus, de asemenea, organizarea prin lege a căilor de atac,
adică a unor verificări succesive de către organe ierarhic superioare, competente
în privinţa modului de interpretare a soluţiilor instanţelor ierarhic inferioare,
inclusiv posibilitatea unui recurs în interesul legii care să stabilească o
interpretare corectă şi unitară a normei penale.
Dacă în urma acestor succesive verificări, jurisprudenţa ajunge la un anumit
înţeles unitar al normei aplicate, se spune că jurisprudenţa este “unanimă” sau
jurisprudenţa este “constantă” când, într-un interval oarecare de timp, instanţele
au adoptat o soluţie invariabilă. Dimpotrivă, jurisprudenţa este “împărţită” când
instanţele atribuie sensuri diferite aceleiaşi norme aplicate52.
Dacă este greu de admis că o anumită interpretare, chiar corectă, să fie
absolutizată, oprind orice posibilă evoluţie a interpretării pe baza noilor realităţi
şi a apariţiei de noi argumente susceptibile să justifice o reexaminare a
interpretării anterioare, la fel de greu este de admis soluţia contrară, şi anume ca
schimbările de jurisprudenţă să fie prea rapide. “Desele schimbări de
jurisprudenţă – scrie profesorul Vintilă Dongoroz – fac pe justiţiabili să se
îndoiască de seriozitatea legii şi de priceperea instanţelor în materie de
interpretare a regulii de drept, ceea ce slăbeşte nu numai prestigiul legii şi
justiţiei, dar aduce nesiguranţă în raporturile dintre cetăţeni şi dezordine socială.”
În ceea ce priveşte calitatea interpretării, aceasta poate fi socotită completă
sau incompletă, corectă sau incorectă, cu talent sau fără talent, ceea ce poate
contribui, de asemenea, la apariţia de rezultate multiple ale interpretării; aceasta
nu exclude însă caracterul unitar al interpretării, al regulilor, principiilor şi
procedeelor de interpretare şi a voinţei unitare actualizate la noile condiţii
exprimate de normă.
Regulile, principiile, procedeele de interpretare, ca mijloace de stabilire a
sensului real şi unitar al normei, nu sunt prevăzute de lege; ele sunt totuşi studiate
de ştiinţa dreptului penal, deoarece contribuie la clarificarea conţinutului normei
penale. Prin urmare, ale nu sunt instituţii penale şi nici juridice, ci “rânduieli
extrajuridice”.

52
A se vedea: V. Dongoroz, op. cit., p. 84

36
 Dacă acestor reguli , principii, procedee de interpretare ar fi prevăzute de
lege, acestea ar fi legi penale substanţiale şi nu de procedură, fiindcă ar ţine de
substanţa normei, precizând indirect, dar efectiv, conceptul, conţinutul,
funcţionarea şi aplicarea acestora.
Aşa cum se va observa mai departe, regulile, principiile, procedeele de
interpretare sunt comune, în esenţa lor, tuturor legislaţiilor penale şi doctrinelor
penale, deoarece reprezintă instrumente cu ajutorul cărora se clarifică norma
penală prin referire la modul de a se exprima şi de a raţiona a legiuitorilor, oricare
ar fi aceştia. În perspectiva armonizării legislaţiei penale naţionale cu cea
comunitară nu vor apărea, probabil, reguli sau procedee noi de interpretare, ci
numai referiri, în cadrul procesului de interpretare, la valorile comune europene
pe care le va ocroti legea penală şi care vor fi avute în vedere la descifrarea
raţiunii şi a scopului legii penale.
Interpretarea unei legi, și cu atât mai mult a legii penale, este o operaţiune
imperativă în procesul de cunoaşterii teoretice şi aplicării practice a
prescripţiunilor legale enunțate în textul respectiv. Dispozițiile legii penale, oricât
de clar formulate, presupun interpretări din partea organelor de cercetare penală,
urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti, a avocaților sau a justițiabililor
chemate să efectueze încadrarea juridică a faptelor, prin raportarea situaţiei de
fapt la cadrul legal prescris de normele juridice penale53.
Interpretarea legii penale este o atribuție importantă şi al instanţei supreme
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) care, dacă constată că în practica judiciară se
fac interpretări diferite ale aceluiaşi text de lege, stabilește printr-o decizie
pronunţată în rezolvarea unui recurs în interesul legii ori să formuleze propuneri
legiuitorului pentru efectuarea unor modificări legislative, prin care toate aceste
inadvertențe de tehnică legislativă să fie îndepărtate.
O poziţie importantă în interpretare și cunoașterea legii penale o ocupă
activitatea ştiinţifică, desfăşurată de doctrina din dreptul penal, cercetătorii,
cadrele didactice universitare şi specialiştii care, prin lucrările științifice pe care
elaborează, limpezesc conţinutul normativ al legilor chiar înaintea adoptări lor de
către legiuitor sau după adoptarea lor, promovând practica pozitivă în materie,
contribuind la respectarea dezideratelor de legalitate și egalitate în faţa legii
penale.
În încercarea de a defini noțiunea de interpretare a legii penale, vom spune că
aceasta este o operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unei legi
penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei
legiuitorului care a adoptat legea respectivă54. Interpretarea este procesul
intelectual de stabilire a sensului exact al normei juridice în vederea aplicării

53
A se vedea: G. Antoniu, op. cit., p. 14-16
54
A se vedea: I. Oancea, op.cit, p. 83; C. Bulai, op. cit., p.65; L.Pastor, Interpretarea legii penale, R.D:P.
nr. 2/1994, p. 9 şi urm.

37
acesteia. Interpretarea este mijlocul prin care se face înţeles sensul juridic al
textului.
Interpretarea se impune, având în vedere că normele juridice fac referire la
fapte tipice şi trebuie aplicate faptelor concrete, care sunt variate sau unele texte
nu au suficientă claritate, situaţie generată de folosirea unor expresii sau termeni
cu înţelesuri multiple ori din cauza redactării neglijente.

2. Formele sau felurile interpretării

Activitatea de interpretare a legii penale poate fi făcută de legiuitor, organele

judiciare și doctrinarii dreptului penal. În funcţie de persoana care face
interpretarea, vom avea interpretare legală, judiciară sau doctrinară.
Interpretarea legală este realizată de legiuitor cu ocazia adoptării unei
anumită legi penale şi constă în definirea, în conţinutul acesteia, a anumitor
termeni, noțiuni sau expresii care realizând o interpretare unitară. Astfel, Codul
penal, în Titlul X al Părții generale, explică înţelesul unor termeni sau expresii
din legea penală, cum sunt: ‚lege penală’, ‚săvârşirea unei infracţiuni’, ‚public’,
‚funcţionar public’, ‚membru al familiei’, ‚informații secrete de stat și înscrisuri
oficiale’, ‚arme’ etc.
Interpretarea legală se face şi prin texte cuprinse în Partea specială a Codului
penal sau în legile speciale, lămurindu-se înţelesul unor termeni care sunt
aplicabili doar pentru anumite infracţiuni55.
Interpretarea judiciară apare în practica instanțelor de judecată, deoarece
soluționarea unei spețe implica activitatea de încadrare juridică a faptei care o
face organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată și presupune o
activitate de interpretare a dispozițiilor legale care au incidenţă în acea cauză.
Cel mai important rol de interpretare judiciară îl are desigur Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie care, prin deciziile de speţă, deciziile de plen, dar mai ales prin
deciziile de îndrumare, asigurând dezideratul unei interpretări unitare a legislației
penale56.
Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este asigurată de teoreticienii
dreptului penal care, prin tratatele, cursurile, monografiile, lucrările sau articolele
publicate, procedând la un permanent examen teoretic al normelor penale şi al
implicaţiilor practice ce pot să apară în procesul de aplicare al acestora.
Interpretarea doctrinară asigură orientarea interpretării judiciare, mai ales,
dar constituie şi un material documentar pentru eventualele iniţiative legislative.

55
Exemple de astfel de interpretări avem în art. 201 alin. (3) C.pen; art. 218 alin.(2) C.pen.; art. 277
C.pen., art. 107 C.aerian
56
Având în vedere importanţa soluţiilor pronunţate în practica judiciară, în unele sisteme de drept,
precedentul judiciar este izvor de drept.

38
 3. Metode de interpretare

Interpretarea legii se face apelând la unele metode şi procedee care uşurează

procesul de înţelegere, explicare şi argumentare a sensului pe care legiuitorul l-a
dat unei asemenea legi. În rândurile următoare vom prezenta cele mai cunoscute
şi uzitate metode de interpretare.

3.1 Interpretarea literală sau textuală

Această metodă de interpretare constă în analiza conţinutului şi sensului legii

penale cu ajutorul textului în care este exprimată acea normă penală.
De regulă, legiuitorul depune eforturi pentru ca formularea textelor din legea
penală să fie cât mai corectă, cât mai clară din punct de vedere gramatical şi
stilistic. Atunci când apar unele imperfecţiuni ce pot determina înţelegeri diferite
ale aceluiaşi text, este necesar să se efectueze o asemenea interpretare literară sau
gramaticală, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul cuvintelor), stilistic (modul
de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie şi funcţiile
propoziţiilor în frază).

3.2 Interpretarea logică sau raţională

Interpretarea logică se realizează prin descoperirea înţelesului unei norme sau

legi penale cu ajutorul elementelor şi procedeelor logice: noţiuni, judecăţi,
raţionamente, analiză, sinteză, inducţie, deducţie etc.
În cazul interpretării logice se iau în discuţie mai multe elemente, şi anume:
care este cauza (împrejurările care au determinat elaborarea şi adoptarea legii
penale) şi scopul (ce a urmărit legiuitorul prin adoptarea acelei legi). Din
cunoaşterea acestor elemente esenţiale se poate deduce, pe cale de raționament,
care a fost voinţa reală a legiuitorului şi sensul pe care el a urmărit să-l dea
normelor pe care le-a adoptat.
Interpretarea logică se face după anumite reguli, apelând la unele
raţionamente:
a) Raţionamentul a fortiori este acela prin care se demonstrează că
acolo unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin (a majori ad
minus) şi invers, dacă legea penală interzice mai puţin, implicit ea interzice şi
mai mult (a minori ad majus).
b) Raţionamentul reductio ad adsurdum este raţionamentul prin care
se demonstrează că orice altă interpretare decât cea propusă de legiuitor vine în
contradicţie cu legea şi dacă s-ar lua în consideraţie ar duce la concluzii absurde.
c) Raţionamentul per a contrario se bazează pe argumentul că acolo
unde există o altă motivare, obligatoriu trebuie să existe şi o altă rezolvare
juridică.
39
 d) Raţionamentul a pari are ca temei argumentul că pentru situaţii
identice soluţia juridică trebuie să fie aceeaşi şi, prin urmare, legea penală se
aplică şi în cazurile neprevăzute în norma interpretată, dar care sunt identice cu
cele formulate în mod expres de lege.

3.3 Interpretarea istorico-juridică

Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau

normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic
şi juridic existente în momentul adoptării legii. Cercetându-se istoricul legii, se
studiază lucrările pregătitoare în vederea elaborării legii, proiecte şi anteproiecte,
expunerile de motive, dezbaterile publice, dezbaterile din Parlament prilejuite de
adoptarea legii, precedente legislative, precum şi elemente de drept comparat
care au servit la elaborarea legii.

3.4 Interpretarea sistematică

Interpretarea sistematică constă în studierea normei ce se interpretează în

corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege ce fac parte din sistemul
de drept pozitiv. Această modalitate de interpretare are o semnificaţie aparte,
dacă avem în vedere că legile penale, ca şi cele extrapenale, sunt într-o inter-
condiţionare permanentă; nici o lege nu apare pe teren gol, iar în condiţiile în care
ne aflăm astăzi, când se pun bazele unei noi legislaţii în România, conturarea
noilor principii de drept şi a normelor juridice specifice fiecărei ramuri impun
atât în procesul de legiferare, cât şi în cel de aplicare a dreptului, folosirea
interpretării sistematice.

3.5 Interpretarea prin analogie

Interpretarea prin analogie este o metodă de interpretare care se foloseşte în

mai mică măsură în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi
penale cu ajutorul altor nume care sunt asemănătoare, abordând aceeaşi materie,
dar care au o formulare mult mai clară.
În doctrina dreptului penal se apreciază că interpretarea prin analogie nu
trebuie confundată cu extinderea legii prin analogie, care presupune aplicarea
legii penale la fapte care nu sunt prevăzute în normele sale, dar asemănătoare cu
cele prevăzute de lege57. Extinderea legii prin analogie vine în contradicţie cu
principiul fundamental al legalităţii, oferind teren fertil abuzurilor şi arbitrariului
în înfăptuirea justiţiei penale.

57
A se vedea: I. Oancea, op.cit., p.91; C.Bulai, op. cit., p.47; I. Pascu, op. cit., p. 52

40
 4. Rezultatele şi limitele interpretării

Efectuându-se interpretarea legii penale cu ajutorul uneia sau alteia dintre

metodele pe care le-am trecut în revistă anterior, se ajunge la un anumit rezultat,
la anumite concluzii în legătură cu normele care au fost interpretate. În raport cu
aceste concluzii finale, interpretarea poate fi declarativă, restrictivă sau
extensivă.

4.1 Interpretarea declarativă

Este întâlnită atunci când se constată că textul interpretat exprimă exact ceea
ce legiuitorul a vrut să reţină prin acea lege, cu alte cuvinte textul nu cuprinde
nici mai mult, nici mai puţin decât a dorit puterea legislativă.(lex dixit quam
voluit)
Concluziile oricărei interpretări declarative sunt că legea este valabilă,
asigurând condiţii pentru o apărare socială eficientă în lupta împotriva
infracţionalităţii.

4.2 Interpretarea restrictivă

Apare atunci când în urma procesului de interpretare se constată că legea

spune mai mult decât a voit legiuitorul (lex dixit plus quam voluit). Făcând o
interpretare restrictivă, cel care a studiat conţinutul legii va restrânge înţelesul
acesteia în limitele stricte urmărite de organul legislativ.

4.3 Interpretarea extensivă

Este o altă situaţie care poate apărea în finalul procesului de interpretare,

atunci când se constată că norma juridică interpretată exprimă mai puţin în raport
cu intenţiile legiuitorului (lex dixit minus quam voluit). Într-un asemenea caz,
prin interpretare extensivă se poate lărgi sfera de aplicare a legii penale şi pentru
alte situaţii care nu sunt prevăzute explicit, dar care rezultă implicit, care se
subînţeleg din interpretarea logică a normei penale.
Acest gen de interpretare se foloseşte rar în domeniul dreptului penal şi doar
atunci când nu defavorizează pe cel ce cade sub incidenţa legii penale.

4.4 Limitele interpretării

Activitatea de interpretare legislativă este un demers complicat și elaborios,

care se poate realiza până în anumite, limite ce nu pot fi încălcate de persoanele
chemate să efectueze interpretarea.
Susținem ideea că că legea penală este o lege de strictă de strictă interpretare.
41
 Interpretarea legii se face pentru a stabili voința legiuitorului și nu pentru a
crea noi norme de drept, norme pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere, ea
trebuie să fie stimulată de dorinţa cunoaşterii, şi stabilirii înţelesului real al
normei de drept, de înlăturare a unor lipsuri ale legii cu ajutorul altor dispoziții
aplicabile în materie, în vederea realizării scopului legii penale şi promovării
principiilor fundamentale proprii dreptului penal. În situația în care, în procesul
de interpretare, se identifică lipsuri sau lacune, persoana sau instituţia care a
realizat interpretarea face propuneri de îmbunătățire a legislației prin propuneri
de lege ferenda care, ulterior să fie aduse la cunoştinţa legiuitorului, promovând
proiecte de modificare legislativă în materia textelor care au făcut obiectul
interpretării.

CAPITOLUL I I I

RAPORTUL JURIDIC PENAL SI FAPTELE JURIDICE PENALE

SECŢIUNEA I.

RAPORTUL JURIDIC PENAL.FELURI ŞI CARACTERISTICI

Este în general acceptat că normele juridice reglementează raporturi

sociale, oferind modele de comportament social dezirabile şi sancţionând formele
de comportament social indezirabile, datorita efectului perturbator asupra ordinii
sociale.
Raportul social, deşi unitar în materialitatea sa este plurivalent din punct
de vedere juridic,civil,sau penal, după caz. Raportul juridic este deci un raport
valoric plurivalent 58
Din punct de vedere juridic raporturile nu pot fi decât licite sau ilicite.
Norma juridică îşi găseşte realizarea doar în raportul social, respectiv în
raportul juridic, acesta reprezentând norma juridică în acţiune.59

58
N.Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. ACTAMI, Bucureşti, 1994, pag.283-289.
59
L.Popa, Op.cit; C.Bulai. Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pag.55.

42
 În doctrină s-au exprimat şi opinii în sensul că unele norme juridice de
regulă cele cu conţinut prohibitiv, s-ar realiza şi in afara unor raporturi
juridice,deci nu ar crea raporturi juridice.60 În această opinie raportul juridic
penal este rezultatul nerespectării normei care ia naştere numai odată cu
săvârșirea unei infracţiuni fiind astfel doar un de conflict.

Într-o alta opinie61 pe care o împărtăşim şi noi, normele devin active din
momentul edictării lor,din momentul în care devin obligatorii, astfel că norma
juridică penală naște raporturi juridice prin intrarea lor în vigoare, raporturi care
se concretizează în conformarea majorităţii destinatarilor ei, de unde denumirea
de raporturi juridice de conformare. Nu numai normele de drept penal dau naştere
unor asemenea
raporturi juridice de conformare, ci şi normele de drept administrativ 62 în
principiu normele de drept public.
În această opinie raporturile juridice penale sunt de două feluri-raporturi
juridice de conformare, care se nasc odată cu intrarea în vigoare a normei penale
şi raporturi penale de conflict-care se nasc o data cu săvârșirea unei infracţiuni.
Raportul juridic penal este un raport de putere,el nefiind guvernat de principiul
egalităţii părţilor, dimpotrivă fiind caracterizat prin poziţia dominantă a
subiectului activ care este statul.

SECTIUNEA II

STRUCTURA RAPORTURILOR JURIDICE PENALE

1.Subiecţii raporturilor juridice penale

Raporturile juridice, de conformare sau de conflict au ca subiect activ statul care

este titularul al funcţiei de protecție a valorilor juridice.
Prin intermediul raportului de conformare statul impune prin norma
juridică, fie o obligaţie juridică de abţinere de la a face ceva, în cazul normei
prohibitive, fie o obligaţie de a face ceva, în cazul normei onerative. Titularii
valorilor sociale ocrotite prin norma penală au calitatea de subiect activ adiacent

60
N.Popa, Op.cit.pag. 274 – 275; M.Basarab, Drept penal. Partea generală. Vol.I. Ed.Lumina Lex, pag….;
L. Biro, Aspecte ale raportului juridic penal. S.U.B.B. Cluj, 1966, pag.88; I. Oancea, Unele consideraţii cu
privire la raportul juridic penal, S.C.J., nr.2/1958, pag.53.
61
V. Dongoroz, Drept penal, 1939, pag.26 ; C. Bulai, Op.cit. pag.55 – 61; C. Mitrache, Drept
penal român. Partea generală, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, pag. 36; M. Zolyneak, Drept penal. Partea
generală, vol.I, Ed. Chemarea Iaşi, 1992, pag. 129 – 133.
62
I. Iovănaş, Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei administrative, E.D.P., Bucureşti, 1977, pag. 331 ;
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Bucureşti, pag.152.

43
sau secundar al acestui raport, ei având dreptul de a solicita celorlalți să se abţină
de a le încălca drepturile şi interesele lor legitime.
În cazul raportului juridic de conformare subiectul pasiv nu este
determinat decât generic, fiind orice persoană căreia i se adresează norma juridică
penală prin preceptul său.
În materia raportului juridic penal de conflict născut în urma săvârșirii
unei infracţiuni, calitatea de subiect activ o are tot statul, care este unicul titular
al acţiunii penale, care este exercitată prin organele cu atribuţiuni judiciare.
Subiect activ adiacent, în cazul acestui raport de conflict este însă şi persoana
vătămată căreia i-a fost lezată o valoare ocrotită prin norma penala.63
Subiectul pasiv în cazul raportului juridic penal de conflict este întotdeauna
determinat şi acesta este infractorul, care a săvârșit acţiunea sau inacţiunea prin
care a fost încălcat preceptul normei juridice.

2 .Conţinutul raporturilor juridice penale

Ca şi în cazul oricărui raport juridic şi raporturile juridice penale au un conţinut

alcătuit din drepturile şi obligaţiile reciproce şi corelative ale părţilor.64
În ce privește conţinutul raportului juridic de conformare acesta este
alcătuit din dreptul statului de a pretinde din partea destinatarilor normei juridice
o conduită conformă preceptului normei juridice. Acestui drept al statului
îi corespunde obligaţia destinatarilor normei juridice de a se conforma conduitei
prescrise prin preceptul normei juridice.
În ce privește conţinutul raportului penal de conflict, acesta cuprinde în
esenţa sa dreptul statului de a supune pe infractor pedepsei sau a altor măsuri
prevăzute de lege prin care se realizează răspunderea penală şi obligaţia
infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei sale65. Unii autori vorbesc
de drepturi şi obligaţii subiective ale părţilor66.

3.Obiectul raporturilor juridice penale.

În ce privește raportul juridic de conformare obiectul asău îl constituie

tocmai conduita prescrisă de norma de drept penal. Raportul juridic penal de
conflict se afirmă în general că are ca obiect pedeapsa67 ca modalitate de realizare
prin constrângere a ordinii de drept. Aşa cum just s-a obiectat de unii autori68

63
C. Bulai, Op.cit. pag.60
64
Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pag.41.
65
D.Pavel, Op.cit.pag.48.
66
L.Biro, Op.cit.pag.91-93; I.Oancea, Unele consideraţii cu privire la raportul juridic penal, Ob.cit.pag.20-
21.
67
M. Basarab, Op.cit.pag.23; C.Bulai, Op.cit.pag.62, C.Mitrache, Op.cit.pag.37; M.Zolyneak,
Op.cit.pag.105
68
L.Biro, Op.cit.pag.93.

44
obiectul raportului juridic penal nu poate fi redus doar la aplicarea şi executarea
pedepsei, obiectul cuprinzând de asemenea şi aplicarea şi executarea măsurilor
de siguranţă şi a măsurilor educative.

4.Naşterea şi durata raporturilor juridice penale.

În ce privește naşterea raportului juridic penal de conformare el se naşte

ex lege şi durează atâta timp cât norma juridică este în vigoare.
În ce priveşte raportul juridic penal de conflict în mod unanim se recunoaşte că
săvârșirea infracţiuni este momentul în care acesta se naşte69, deşi s-ar putea
susţine în mod întemeiat că, prin excepţie un asemenea raport s-ar putea naşte
doar prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în situaţiile în care se
impune aplicarea unor măsuri de siguranţă, deşi nu se ajunge la aplicarea unor
pedepse70 .

De momentul naşterii raportului juridic penal de conflict sunt legate o

serie de efecte juridice ,cum ar fi legea aplicabila raportului juridic,prescripţia
răspunderii penale, etc.
Născut prin săvârșirea infracţiunii, raportul juridic penal se stinge doar
prin executarea pedepsei sau prin stingerea ei în alt mod.

SECŢIUNEA III
FAPTELE JURIDICE PENALE

1.Noţiunea de fapte juridice penale.

În sens larg, prin fapt juridic se înţelege orice împrejurare care are ca efect
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
În raport de originea lor faptele juridice pot fi evenimente împrejurări care
nu depind de voinţa oamenilor, dar de apariţia cărora legea leagă anumite
consecinţe juridice, şi fapte-acţiuni sau inacţiuni ale omului.
Din punct de vedere al scopului în care sunt săvârşite faptele pot fi
manifestări de voinţă făcute în vederea producerii de efecte juridice, denumite
acte juridice şi fapte juridice propriu-zise, respectiv acţiuni sau inacţiuni, care
deşi nu sunt săvârșite în scopul de a produce efecte juridice, legea leagă de
săvârșirea lor anumite efecte juridice.
Raporturile juridice penale se nasc, se modifică și se sting ca urmare a
unor evenimente a unor fapte sau acte juridice.

69
M. Basarab,Op.cit. pag.23-24,; C. Bulai, Op.cit.pag.63-64; M. Zolyneak, Op.cit.pag.94; C. Mitrache,
Op.cit.pag.38; L.Biro, Op.cit.pag.88; D. Pavel, Op.cit.pag.51-54; I.Oancea, Op.cit.pag.28-29.
70
V. Paşca, Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale, Ed.Lumina, Lex, Bucureşti 1998.

45
 2.Clasificarea faptelor juridice

În funcţie de efectele lor deosebim fapte juridice constitutive, modificatoare, şi

extinctive de raport juridic penal.

A. Fapte juridice constitutive de raport juridic penal.

Legea apare ca act juridic constitutiv de raport juridic penal de

conformare, din momentul intrării în vigoare.
Infracţiunea, sau uneori fapta prevăzută de legea penală, este un fapt social care
dă naştere raportului juridic penal de conflict.

B. Fapte şi acte juridice modificatoare de raport juridic penal

Ele intervin numai după săvârşirea infracţiunii. Sunt fapte modificatoare
ale unui raport juridic penal: circumstanţele atenuante şi agravante posterioare
săvârșirii infracţiunii, cum ar fi conduita procesuală sinceră a inculpatului,
recuperarea pagubei, sustragerea de la urmărire, etc.
Sunt apoi acte normative modificatoare de raport juridic penal, cum ar fi
legea penală mai favorabilă, legea de graţiere parţială, un decret de graţiere
parţială ori de comutare a pedepsei, etc.
De asemenea pot fi şi acte ale autorităţii judecătoreşti în cadrul activităţii
de individualizare postjudiciară a pedepsei,cum ar fi hotărârile de liberare
condiţionată, de revocare a suspendări condiţionate sau de anulare a acesteia, etc.
C. Fapte juridice extinctive de raport juridic penal.

Unele evenimente pot avea ca efect stingerea raportului juridic penal, cum
ar fi moartea infractorului sau moartea părţii vătămate, trecerea timpului care are
ca efect prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, etc.
Raportul juridic penal poate fi stins ca urmare a unei legi de
dezincriminare, a unei legi de amnistie sau de graţiere totală a pedepsei, ori ca
urmare a unui act administrativ de graţiere totală a pedepsei. Sunt apoi o serie de
acte şi fapte juridice speciale cu efect extinctiv în cazul anumitor infracţiuni, cum
ar fi lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor,
desistarea, împiedicarea producerii rezultatului, denunţarea unor infracţiuni, etc.

CAPITOLUL IV

APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

46
 Legea penală se aplică în spaţiu pe un anumit teritoriu şi in timp la un
moment istoric dat.
Spaţiul conferă dimensiunea orizontală a dreptului, teritorialitatea sa, în
care sens faptele umane se pot desfăşura pe teritoriul unui stat sau pe teritoriul
mai multor state, caz în care vorbim fie de teritorialitatea legii, fie de
extrateritorialitatea ei, după caz.
Timpul conferă dreptului un caracter istoric, legile trebuind să fie adaptate
realităţilor sociale existente la un moment dat. Activitățile umane se desfăşoară
şi ele in timp, putând fi guvernate de aplicarea uneia sau mai multor legi
succesive. Din acest punct de vedere legile fie retroactivează, fie ultraactivează.

SECŢIUNEA I

APLICAREA ÎN SPAŢIU A LEGII PENALE ROMÂNE

Avându-se în vedere diversitatea situaţiilor care se pot ivi în practică,

legislaţia noastră penală, ca de altfel şi legislaţiile penale moderne a altor ţări,
consacră un număr de patru principii speciale de aplicare a legii penale în spaţiu,
din care unul principal şi celelalte secundare.
Astfel, principiul de bază al aplicări legii penale este cel al teritorialităţii,
iar cele secundare sunt cele ale personalităţii, realităţii şi universalităţii legii
penale.

1. PRINCIPIUL TERITORIALITĂŢII LEGII PENALE ROMÂNE

1. 1.Reglementare legală. Caracteristici.

Principiul este prevăzut în art. 8 din Codul penal în conformitate cu care

‚Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României’.
Principiul teritorialităţii legii penale române dă expresie suveranităţii
statului nostru.
Norma cuprinsă în art. 8 din C. pen. are un caracter imperativ şi impune
aplicarea necondiţionată a legii penale române tuturor infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul României, indiferent de naționalitatea subiectului, cetăţean român,
străin sau apatrid domiciliat în România sau cu domiciliu în străinătate.

47
 Dacă este cetăţean străin sau apatrid domiciliat în străinătate el nu poate
invoca faptul că legea ţării sale este mai favorabilă71.
Aplicarea legislației penale române pe teritoriul țării este necondiționată.
Aceasta impune ca toate normele de reglementare, condițiile constitutive ale
faptei să re regăsească exclusiv în apanajul legiuitorului nostru independent de
normele juridice ale vreunui cod penal străin, cod penal al cetățeanului străin.
Dacă cetățeanul străin a fost judecat într-o altă țară cu privire la fapta comisă în
România aceste decizii ale instanțelor străine nu au autoritate de lucru judecat,
iar în baza principiului nun bis in idem partea de pedeapsă executată în alte state
urmează să fie dedusă din perioada pedepsei aplicată de către intranțele române.
Norma cuprinsă în art. 8 C.pen., exclude orice conflict de competenţă
între autorităţile judiciare române şi autorităţile judiciare străine. Prin această
reglementare orice posibil conflict norma cuprinsă în art. 8 C.pen. este o normă
conflictuală72.
Pentru aplicarea principului teritorialităţii legii penale este necesară
lămurirea a două noţiuni şi anume, noţiunea de “teritoriul ţarii” şi noţiunea de
“infracţiune săvârșită pe teritoriul ţării”.

1.2. TERITORIUL ŢĂRII

Conform prevederilor art. 8 din C.pen. prin termenul ,”teritoriu” din

expresiile ,”teritoriul României” şi ,”teritoriul ţării,” se înţelege ‚întinderea de
pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul și spațiu aerian, cuprinse între
frontierele de stat’.

Teritoriul ţării cuprinde deci solul, subsolul, apele interioare, marea

teritorială, şi spaţiul aerian al acesteia.
a).Suprafața terestră cuprinde întinderea de pământ aflată între
frontierele geografice ale statului stabilite prin convenţii de frontieră încheiate cu
statele limitrofe.
Regimul frontierelor de stat ale României este stabilit prin OUG nr.105
din 200173.

b). Apele interioare cuprind apele curgătoare sau stătătoare aflate între
frontierele de stat, precum şi apele maritime interioare.
În cazul în care frontiera de stat este situată pe ape curgătoare navigabile
, limita teritoriului se stabilește luând în considerare linia celei mai mari

71
T.S. Col.pen. Dec. nr. 52 /1967 ,R.R.D.nr.1din 1968, pag.154.
72
A.Ungureanu Drept penal ..Partea generală Ed.Lumina Lex,1995,pag. 34, F l. Ivan, Teritorialitatea legii
penale romane Unele aspecte,R.R.D. nr. 1 din 1999 pag. 47.
73
Publicată în M.Of. nr.126/1992

48
adâncimi, iar în cazul apelor nenavigabile sau stătătoare, linia mediană a
acestora74.
Apele maritime interioare sunt suprafeţele de apă cuprinse între ţărmul
mării şi liniile de bază de la care se măsoară întinderea mării teritoriale.
Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului, sau
după caz liniile care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, dinspre largul
insulelor, a locurilor de acostare şi a instalaţiilor portuare, ori ale amenajărilor
hidrotehnice.
c). Marea teritorială este fâşia de apă din mare, adiacentă ţărmului, cu o
lăţime de 12 mile marine de la liniile de bază sau a apelor maritime interioare.
Regimul mării teritoriale este reglementat prin Legea nr. 17/1990 privind
regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei
contigue a României75.
Legea nr. 17/1990 definind regimul al apelor maritime interioare în acord
cu convenţiile internaţionale asupra dreptului mării76 a stabilit în acelaşi timp
regimul zonei contigue şi a platoului continental asupra căruia statul îşi exercită
dreptul de exploatare economică, precum şi anumite drepturi de control pentru
prevenirea încălcărilor legilor naţionale în domeniul fiscal, sanitar şi de trecere a
frontierei. Zona contiguă este fâşia de mare, care se întinde spre largul mării până
la distanţa de 24 mile marine, măsurându-se de la liniile de bază.
Zona contiguă este parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în
această zonă nu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale
decât dacă sunt comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o instalaţie de
foraj submarin, al căror regim este similar cu cel al navelor sub pavilion
românesc77.
d). Subsolul este acea parte a litosferei, corespunzătoare suprafeţei
terestre şi marine aflate între frontierele naţionale până la limita posibilităţilor de
exploatare.
e).Spaţiul aerian este coloana de aer deasupra teritoriului cuprinsă între
liniile imaginare ridicate de la frontierele naţionale, până la limita superioară a
spaţiului cosmic,( 90 -110 km) sau până la limita celui mai jos perigeu ce permite
menţinerea pe orbită a sateliţilor.

1.3.INFRACŢIUNE SĂVÂRŞITĂ PE TERITORIUL ŢĂRII

74
O.G. nr.42/1997 privind navigaţia civilă publicată în M.Of. nr.221/1997.
75
Publicată în M.Of. nr.99/1999.
76
Convenţia ONU asupra dreptului mării încheiată la 10 decembrie 1982 la Montego Bay-Jamaica- ratificată
de România prin Legea nr.150/1996 publicată în M.Of.nr.3/1996.
77
Decretul nr.142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a României în Marea Neagră, M.Of.
nr.25/1988.

49
 Conform art. 174 din Codul penal prin ‚săvârşirea unei infracţiuni’,
respectiv ‚comiterea unei infracţiuni’ se înţelege ‚săvârşirea oricăreia dintre
faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă,
precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice’.
Săvârşirea pe teritoriul României a oricăreia dintre activităţile mai sus
amintite atrag incidenţa legii penale române în baza principiului teritorialităţii
legii penale române.
Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării este dată de art. 8 al. 3
din Codul penal în conformitate cu care prin infracţiune săvârşită pe teritoriul
ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 8 al. 2 sau pe
o navă sub pavalion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România
Infracţiunile comise pe o navă sau o aeronavă română aflate în marea
liberă sau în afara spaţiului aerian al României sunt socotite a fi comise pe
teritoriul ţării nu pentru că navele sau aeronavele ar intra în conţinutul noţiunii
de teritoriu ci în baza uzanţelor internaţionale, consacrate prin convenţii
internaţionale, potrivit cărora regimul juridic al acestora este reglementat de legea
pavilionului.
Pentru a se stabili dacă o infracţiune a fost comisă pe teritoriul ţării sau
pe o navă ori o aeronavă româna este absolut necesar a se determina locul
săvârşirii infracţiunii.
În doctrină şi în legislaţiile penale ale unor ţări de-a lungul timpului s-au
îmbrăţişat diferite criterii pentru a determina locul infracţiunii78, după cum
urmează:
a).Teoria acţiunii, localizează infracţiunea în raport de locul în care s-a
săvârşit activitatea materială a infractorului (acţiunea sau inacţiunea).
b).Teoria rezultatului consideră infracţiunea ca fiind comisă în locul
unde s-a produs rezultatul ilicit chiar dacă acţiunea sau inacţiunea s-au comis în
alt loc.
c).Teoria ilegalităţii consideră locul comiterii infracţiunii acolo unde s-
a săvârşit prima activitate pedepsibilă.
d).Teoria preponderenţei indică drept loc al săvârşirii infracţiunii locul
unde s-a efectuat cel mai important act pentru realizarea infracţiunii.
e).Teoria voinţei acordă prevalenţă laturii subiective a infracţiunii,
localizând-o în raport de locul unde a înţeles infractorul să realizeze rezultatul
activităţii sale infracţionale.
Aceste teorii îngustează în mod nejustificat posibilităţile de acţiune ale
organelor judiciare motiv pentru care în prezent atât în doctrină, cât şi în
legislaţiile penale contemporane este consacrat criteriul ubicuităţii, de la

78
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol.I Ed.Academiei, 1969,
pag.48.â; R. Merle, A.Vitu, Traite Dedroit Criminel, Ed. Cujas, Paris, 1973, pag. 302 – 308; C. Barbu,
Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.26 – 30.

50
latinescul ubique, care înseamnă “pretutindeni”79. Acest criteriu a fost
recomandat şi de Institutul de drept internaţional în sesiunea de la Cambridge din
1951.
Acest criteriu a fost consacrat şi de legislaţia noastră penală în art. 8 al. 4
din Cod penal în conformitate cu care ‚infracţiunea se consideră săvârşită pe
teritoriul ţării şi atunci când ‚pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion
românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de
executare, de instigare sau complicitate ori s-a produs, chiar în parte rezultatul
infracțiunii.’
Teoria ubicuităţii are meritul de a oferi soluţii unor probleme
controversate cu privire la stabilirea locului săvârşirii infracţiunii în cazul
tentativei, al participaţiei penale, precum şi în cazul infracţiunilor continue,
continuate, complexe ori progresive. În toate aceste cazuri, infracţiunea se
consideră că a fost comisă pe teritoriul ţării, chiar dacă doar a parte a acestei fapte
a avut loc pe acest teritoriu, respectiv fie că a avut loc un act de executare fie doar
rezultatul socialmente periculos.80.

2. PRINCIPIUL PERSONALITĂŢII LEGII PENALE.

În conformitate cu prevederile art. 9 al 1 din Codul penal ‚legea penală

se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, de către un cetățean
străin sau o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea
română este detențiunea pe viață sau închisoare mai mare de 10 ani.’ În situația
în care cuantumul sancțiunii este închisoarea mai mică de 10 ani sau amenda
penală legea penală române se aplică doar în condițiile dublei încriminări astfel
cum dispune legiuitorul în cadrul art. 9 al. 2 Cod penal.
Principiul personalităţii legii penale mai este denumit şi principiul
naţionalităţii active sau al statutului personal al făptuitorului.
Actuala reglementare a principiului nu condiţionează aplicarea legii
penale române de dubla incriminare a faptei sau de prezenţa în ţară a
infractorului, instituind un drept de jurisdicţie exclusivă şi necondiţionată în
favoarea statului român, pentru faptele comise în străinătate de cetăţenii români
sau apatrizi, cu domiciliu în ţară.
Fundamentarea pedepsirii necondiţionate a infractorului pentru fapte
săvârşite în străinătate de cetăţenii români sau apatrizi domiciliaţi în România are
în vedere obligaţia constituţională a acestora de a respecta legile penale române
indiferent de locul în care se află81.
Pentru aplicarea tezei inițiale se cer întrunite următoarele condiţii:
- fapta să fi fost săvârşită în întregime în străinătate;

79
V. Dongoroz, ş.a. Op.cit.pag.55, C. Bulai, Op.cit. pag.94; R. Merle, A. Vitu, Op.cit.. pag.307
80
C. Bulai, Op.cit. pag.95.
81
M.Basarab,Op.cit. pag.40; C.Bulai, Op.cit.pag.78; C.Mitrache, Op.cit.pag.33.

51
 - fapta să fie incriminată ca infracțiune în baza legii penale române,
indiferent dacă statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit fapta incriminează ori nu
fapta respectivă;
- infractorul să fie cetăţean român sau persoană juridică română, cetățenie
pe care trebuie să o aibă la data săvârşirii faptei.
- punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie să fie făcută cu autorizarea
prealabilă a procurorului general al parchetului din rază Curții de apel sesizate
Pentru aplicarea principiului în cadrul infracțiunilor mai puțin grave,
respectiv cele care nu sunt sancționate de legiuitor cu pedeapsa detențiunii pe
viață sau închisoarea mai mare de 10 ani, legiuitorul impune dubla incriminare
ca o condiției de aplicare a acestui principiu.
Persoana condamnată nu poate invoca autoritatea de lucru judecat a
hotărârilor penale străine pentru aceste infracțiuni, regula non bis in idem
regăsindu-si aplicabilitatea doar în materia deducerii din pedeapsa aplicată de
autorităţile judiciare române, a duratei reţinerii sau a arestării preventive, ori a
pedepsei executate în străinătate.
Aplicarea necondiţionată a acestui principiu a fost criticată susţinându-se
pe bună dreptate că s-ar impune prevederea şi a condiţiei dublei incriminări, altfel
se creează un regim care defavorizează cetăţenilor români pe teritoriul unui stat
cu alte condiţii de viaţă, dându-se ca exemplu portul de armă incriminat de legea
penală română, dar permis de legislaţia multor state82. Această critică a fost
însușită de legiuitor care în materia infracțiunilor mai puțin grave impune dubla
incriminare, atenuând practic situația de defavorizare a cetățenilor români în
raport cu alți cetățeni .

3. PRINCIPIUL REALITĂŢII LEGII PENALE

În conformitate cu prevederile art. 10 din Codul penal ‚Legea penală

română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, de către un
cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, unui
cetățean român ori a unei persoane juridice române’.
Declanșarea urmăririi penale se poate face numai cu autorizarea
prealabilă a procurorului general.
Principiul are rolul unei supape de siguranță pentru ipoteza în care fapta
este săvârșită în afara teritoriului statului împotriva statului sau unui alt cetățean
român, existând interesul statului să intervină fie datorită unei lipse de interes ale
autorităților judiciare străine fie din diferite alte rațiuni politico-juridice din alte
colțuri ale lumii. Principiul protecţiei reale sau al naţionalităţii pasive după cum

82
C.Bulai, Op.cit.pag.102; R.M.Stănoiu, comentarii în “Practica judiciară penală”, vol.I, coordonatori G.
Antoniu şi C. Bulai, Ed.Academiei, Bucureşti, 1988, pag.18.

52
mai este definit în doctrina de specialitate, fundamentează aplicarea legii penale
române infracţiunilor săvârşite în străinătate, de către persoane care nu au nicio
legătură cu statul român, cel puțin legătură analizată cu sub aspectul cetățeniei,
indiferent de locul unde a fost săvârșită infracțiunea, indiferent dacă țara unde are
loc fapta o incriminează, dacă subiectul a fost sau nu supus procedurilor judiciare
străine și indiferent de soluțiile unor asemenea proceduri judiciare. Subiectul
poate fi în această situație judecat de instanțele de judecată chiar în lipsă83.
Pentru aplicarea legii penale române în baza acestui principiu se cer
întrunite următoarele condiţii:
- infracţiunea să fie săvârşită în străinătate;
- infracţiunea să fie îndreptată împotriva Statului Român, a unui cetățean
român sau a unei persoane juridice române;
- infracţiunea să fie săvârşită de un cetăţean străin sau apatrid(indiferent
dacă are sau nu domiciliu în țară);
- să existe autorizarea procurorului general pentru punerea în mișcare a
acțiunii penale.
Infracțiunile care pot fi comise nu sunt prevăzute de către legiuitor
remarcăm în acest sens o schimbare de optică a legiuitorului față de vechiul cod
penal. În trecut aceste infracțiuni erau prevăzute expres și limitativ constau în
infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiunile contra siguranţei naţionale,
infracţiunile contra vieţii unui cetăţean român, infracţiuni care au avut ca rezultat
vătămarea corporală gravă.
Textul legal în vigoare aduce și o altă viziune în materia subiectului pasiv
protejat, respectiv vine să protejeze exclusiv cetățeanul român, se renunță la
protecția juridică a persoanei fără cetățenie care domiciliază în țară84. Evident tot
în această materie cu titlu de noutate, legiuitorul protejează și persoanele juridice
române de fapta comise împotriva lor în afara țării.
Calitatea de cetățean român a subiectului pasiv trebuie la momentul
săvârșirii infracțiunii precum și pe toată perioada în care se desfășoare urmărirea
penală sau procesul penal85. Dacă se pierde această calitate până la pronunțarea
soluției definitive de condamnare se împiedică aplicarea legii penale române în
baza acestui principiu, iar organele judiciare vor trebui să examineze dacă
procesul penal poate continua în baza altor principii de aplicare a legii penale în
spațiu, respectiv în baza principiului universalităţii legii penale.

4 PRINCIPIUL UNIVERSALITĂŢII LEGII PENALE

83
M. Basarab, Op.cit. pag.42
84
M. Basarab, Op.cit. pag.42.
85
V. Dongoroz, Op.cit.pag.159.

53
 În conformitate cu prev. art. 11 din Codul penal ‚Legea penală se aplică
şi altor infracţiuni decât celor urmărite în baza principiului realității legii penale
dacă sunt săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie în țară’, în următoarele două
situații :
a) statul român și-a asumat obligația de a o reprima în baza unui tratat
internațional, chiar dacă fapta nu este incriminată ca infracțiune de
legea penală a statului unde s-a comis
b) a fost solicitată statului nostru extrădarea sau predarea cetățeanului
străin sau apatrid, iar această extrădare a fost refuzată.
Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul când, potrivit legii
statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, există vreo cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată
ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în
parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea
hotărârilor străine”.
Principiul universalităţii legii penale, numit şi principiul represiunii
universale sau a universalităţii dreptului de a pedepsi86 oferă vocaţie autorităţii
judiciare competente, în locul unde a fost arestat infractorul, ‘ să judece orice
infracţiune indiferent de locul comiterii acesteia, naţionalitatea făptuitorului sau
a victimei.
Un asemenea principiu este greu de generalizat datorită diversităţii de
interese a statelor naţionale, fapt reflectat în diversitatea legislaţiilor penale,
motiv pentru care şi în prezent legislaţiile penale admit aplicarea acestuia într-o
accepţiune mai restrânsă sau mai largă87.
Pentru aplicarea acestui principiu se cer întrunite următoarele condiţii :
- să se fi săvârşit o infracţiune în afara teritoriului ţării;
- infracţiunea să nu fie dintre cele pentru care legea penală română se
aplică în baza principiului realităţii legii penale prevăzut de art. 10 Cod penal;
- infractorul să fie străin sau apatrid care domiciliază în străinătate ;
- fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită ( dubla incriminare) ;
- făptuitorul să se afle în ţară, ceea ce presupune prezenţa sa benevolă;
- să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale
sau continuarea procesului, ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost
executată ori este considerată ca executată;
- să nu se dispună altfel în tratatele şi convențiile internaţionale ( art. 12
Cod penal).

86
R. Merle, A. Vitu, Op.cit. pag.298
87
V. Dongoroz ş.a. Op.cit. pag. 67

54
 Odată stabilită existenţa acestor condiţii, instanţa va aplica exclusiv legea
penală română.

5. EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL TERITORIALITĂŢII

1.4.1. Imunităţi şi inviolabilităţi diplomatice.

În conformitate cu prevederile art. 13 din Codul penal, ‚legea penală nu

se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu convenţiile
internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.’
Consacrate inițial prin cutume diplomatice, preluate apoi în textele actelor
juridice internaționale, imunităţile diplomatice sunt justificate prin cerinţe de
cooperare interstatală prin care statele fac concesii reciproce privind dreptul lor
de jurisdicție exclusivă, dictată de interese politice internaționale. Cooperarea
internaţională a fost instituţionalizată prin înființarea unor organisme
internaţionale suprastatale ce au impulsionat extinderea numărului membrilor
acestora și dezvoltarea lor la nivel global ( UNESCO, FAO, UE, EURATOM,
etc.).
Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice88
prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabilă şi că agentul diplomatic
se bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului acreditar.
Conform dispozițiilor Convenţiei de la Viena sunt consideraţi
reprezentanţii diplomatici în baza normelor juridice internaţionale: ambasadorul,
consilierul de ambasadă sau de legaţie, ministrul plenipotenţiar, ataşatul militar,
precum şi membrii familiilor acestora, sub condiția de a nu fi resortisanţi ai
statului acreditar.
După adoptarea acestei convenții, imunităţile diplomatice au început să
se extindă și cu privire la reprezentanţii misiunilor consulare89, iar în alte situații
în baza unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor entități internaţionale s-a
acordat imunitate diplomatică şi reprezentanţilor acestora ( de exemplu,
O.N.U90.,B.E.R.D91., P.N.U.D92., etc.).
Imunitatea de jurisdicţie este totală dar nu absolută, în sensul că nu atrage
incidenţa legii penale române, persoana nu poate fi urmărită penal sau judecată
de instanțele române, dar statul acreditar ( în cazul nostru statul român) are însă

88
Ratificată de România, B.Of. nr.89/1968.
89
Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare, ratificată prin Decret
nr.481/1972.
90
Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU ratificată de România prin Decretul nr.201/1956.
91
Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de România prin
Legea nr.24/1990.
92
Acordul între Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegii şi
imunităţi, M.Of. nr.81/1991.

55
dreptul să ceară statului acreditant (străin) judecarea şi sancţionarea acesteia.
Statul acreditar o poate declara persoană non grata şi poate cere acesteia să
părăsească teritoriul său.
Imunitatea de jurisdicţie penală este diferită de imunitatea penală, în
dreptul penal român ea fiind prevăzută ca o excepţie de ordin procedural93,
privind punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura
în schimb caracterul ilicit al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putându-se
declanșa procedurile juridice penale în baza legii statului care a acreditat
persoana.
Imunitatea diplomatică are un caracter in personam, iar inviolabilitatea
localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţă firească a acestei imunităţi
dublată de acordurile bilaterale dintre state.
Autorităţile judiciare române nu pot intra în sediile misiunilor diplomatice
fără acordul sau solicitarea şefului misiunii diplomatice, dar aceasta situație nu
implică că faptele comise de resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor
diplomatice străine, ies de sub incidenţa legii naţionale.
Teritoriul misiunii diplomatice nu face parte însă din teritoriul statului
acreditant, aşa cum enunţa Hugo Groţius când a formulat teoria
extrateritorialităţii pentru a justifica limitarea aplicării legii naţionale a statului
acreditar.
Prin urmare infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de
către alte persoane decât cele care se bucură de imunitate diplomatică urmează
să cadă sub incidenţa legii penale a statului român, însă actele de cerecetare
penală, urmărire penală nu pot fi efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii
diplomatice94. Cum ar fi cu titlu de exemplu săvârșirea unei infracțiuni de furt
calificat ce a avut loc asupra bunurilor din incinta misiunii diplomatice, furt care
va fi supus spre urmărire autorităților judiciare române.
În cadrul tratatelor sau convenţiilor bilaterale ori cele de constituire a unor
organisme internaţionale sunt descrise aceste imunităţi şi inviolabilităţi,
prevăzându-se expres care persoane se bucură de aceste imunități, în ce condiții
pot opera, pentru ce tip de infracțiune, pentru ce perioadă, care este procedura de
ridicare a acestor imunități.95
Se bucură de imunitate de jurisdicţie și şefii statelor străine atunci când
se găsesc într-o altă țară, precum şi membrii delegaţiilor diplomatice străine aflate
în misiuni oficiale.
Tot beneficiar al imunității, în condițiile acordurilor bilaterale, poate fi și
personalul tehnic, administrativ și de serviciu care lucrează în cadrul misiunilor
diplomatice.

93
T. Vasiliu ş.a., Codul Penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, pag. 41.
94
În acest sens V. Dobrinoiu ş.a., Drept penal, Partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, pag.53.
95
Convenţia dintre România şi Franţa privind asistenţa juridică în materie penală şi extrădarea ratificată
prin Decretul nr.78/1975, publicată în B.Of. nr.1975 extinde imunitatea şi asupra martorilor şi experţilor.

56
 1.4.2. Regimul forţelor armate străine.

În acest caz se face disticția dintre armatele străine aflate pe teritoriul

naţional ca urmarea a unei stări de război, armata străină fiind o armată de
ocupaţie sau această prezenţă a armatelor străine este consecința unor înţelegeri
dintre state, în cadrul unor acorduri bi sau multinaţionale, ori a cooperării în
cadrul unor misiuni internaţionale.
Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului (
Convenţia de la Haga din 1907) prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta
sistemul de drept şi organizarea jurisdicţională a statului ocupat, în măsura în care
acest fapt nu contravine intereselor sale militare. Astfel, doar infracţiunile
săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori împotriva acestora să cadă sub
jurisdicţia armatei de ocupaţie, toate celelalte infracţiuni să fie judecate de
instanţele naționale ale statului ocupat potrivit dreptului său. În realitate, de cele
mai multe ori, provocând consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli
internaționale au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei
( inter armae silent justiţia ). Impuse prin forţă, deciziile judecătorești ale forţelor
de ocupaţie atât militare cât și civile nu pot fi recunoscute ca având autoritate de
lucru judecat96.
Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţiile de pace
este determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă
sau nu de la principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale
naţionale a statului căruia aparţin forţele armate.
Potrivit Constituţiei României din anul 1991, pe teritoriul României nu
pot intra sau trece trupe străine decât în condiţiile stabilite de lege ( art.118 alin.
5 ) ceea ce implică aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi
concepută o lege care să reglementeze în general toate cazurile în care pot
staţiona sau tranzita trupe străine.
În ce priveşte statul juridic al militarilor aparţinând NATO, acesta a fost
reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe
alternative între legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.
Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de
origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de
competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele
incriminate de legea acestui stat.
Pentru celelalte cazuri s-a instituit o competenţă alternativă facultativă, cu
prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere
siguranției sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora, precum
şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar dacă victima este un resortisant al
statului gazdă, în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi jurisdicţia statului
pe teritoriul căruia se află militarii. Competenţa fiind facultativă ea poate fi cedată

96
R. Merle, A. Vitu, Op. cit. Pag.310.

57
sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni care pot justifica o asemenea
cerere97.

1.4.3. Regimul navelor şi aeronavelor.

În conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr.17/1990, privind

regimul apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue a
României, navele militare şi alte nave străine folosite pentru servicii
guvernamentale, se bucură de imunitate de jurisdicţie pe timpul cât se află în
porturile române, în apele maritime interioare sau în marea teritorială a României.
Legiuitorul asimilează situației juridice a navelor militare și pentru
navele folosite în scopul guvernamentale.
Personalul navelor şi aeronavelor militare sau aflate în servicii
guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie.
În ce priveşte navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale
jurisdicţia penală română se aplică şi pentru infracţiunile săvârşite la bord, atâta
timp cât acestea se află în porturile sau aeroporturile române sau în apele
maritime interioare.
Pentru navele comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială sau prin
spațiul aerian al României nu se aplică în principiu jurisdicţia penală română. Art.
26 alin. 2 din Legea nr. 17/1990 prevede totuşi situațiile de excepție prin care
legislația penală română se aplică şi faptelor comise la bordul navelor comerciale
aflate în tranzit prin marea teritorială dacă :
a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid
domiciliat în România ;
b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României,
împotriva unui cetăţean român ori a unei persoane rezidente în România;
c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică
în ţară sau pe marea teritorială ;
d) în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante sau substanţe
psihotrope;
e) când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de
căpitanul navei sau de un agent diplomatic ori funcţionar consular al statului, al
cărui pavilion îl arborează nava.
Fenomenul infracţional nu are frontiere. Aplicarea legii penale doar pe
teritoriul naţional ar lăsa statul şi cetăţenii săi lipsiţi de apărare de infracţiunile
comise în afara teritoriului naţional, dar îndreptate împotriva statului, intereselor
sale ori a cetăţenilor săi. De asemenea infractorii care au comis fapte în
străinătate, ar găsi un spaţiu de imunitate prin refugierea lor pe teritoriul ţării, ori
cetăţenii români sau apatrizi domiciliaţi în România s-ar refugia în străinătate
pentru a scăpa de răspundere penală. Pentru evitarea acestor situaţii este necesar

97
Asupra prevederilor convenţiei, R. Merle, A. Vitu, Op.cit. pag. 310 – 311.

58
ca legea penală română să producă şi efecte extrateritoriale, în baza principiilor
cu caracter subsidiar ale personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale.

SECŢIUNEA II

APLICAREA LEGII PENALE ROMÂNE ÎN TIMP

De la nașterea raportului juridic penal şi până la stingerea acestuia poate

fi în vigoare o singură lege penală sau se pot succede mai multe legi penale care
pot modifica sau stinge raportul juridic preexistent intrării lor în vigoare.
Pentru a determina conţinutul şi obiectul raportului juridic este necesar să
se răspundă la o serie de probleme cum ar fi: timpul cât o lege penală este în
vigoare(principiul activităţii legii penale); ce se întâmplă cu faptele comise
înainte de intrarea în vigoare a legii penale(principiul neretroactivităţii legii
penale); ce se întâmplă cu legea nouă care nu mai incriminează faptele
(principiul retroactivităţii legii penale); ce se întâmplă în cazul în care legile
penale succesive reglementează în mod diferit raportul juridic penal(principiul
aplicării legii penale mai favorabile) ori ce se întâmplă cu faptele comise sub
imperiul unei legi temporare sau excepţionale, descoperite după ieşirea din
vigoare a legii(principiul ultraactivităţii legii penale).
Ansamblul de norme care reglementează aplicarea legii penale în timp
constituie dreptul penal tranzitoriu98.

1. PRINCIPIUL ACTIVITĂŢII LEGII PENALE

În conformitate cu prevederile art. 3 din Codul penal “legea penală se

aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.
Principiul activităţii legii penale este de natură constituţională, puterea
legiuitoare fiind obligată să adopte legi care dispun numai pentru viitor (art. 15
din Constituţie).
Norma enunţată determină implicit durata de activitate a legii, aceasta
fiind cuprinsă între data intrării în vigoare a legii şi durata ieşirii sale din vigoare,
perioadă în care legea este activă.
Durata unei legi nu se confundă cu vechimea acestea, aceasta din urmă
socotindu-se din momentul existenţei legii care este cel al promulgării ei, iar de
la promulgare şi până la intrarea ei în vigoare poate trece o perioadă lungă de
timp, mai ales când legea prevede în textul său că intră în vigoare la o dată
ulterioară publicării99.

98
V. Dongoroz ş.a. Op.cit., pag. 75 – 76.
99
V. Dongoroz, Op.cit., pag. 116.

59
 Pentru a vedea cât timp o lege penală este activă trebuie lămurită data
intrării sale în vigoare şi momentul la care iese din vigoare.

1.1.Intrarea în vigoare a legii penale

Intrarea în vigoare a unei dispoziții penale nu trebuie să fie data publicării

sale în Monitorul Oficial.
Prin dispoziţiile art. 78 din Constituţia României revizuită s-a precizat că”
legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de
la data publicării sau la odată ulterioară prevăzută în textul ei”.
Din momentul intrării ei în vigoare , legea penală este activă, aplicându-
se şi faptelor comise în ziua respectivă100.
Pentru unele legi de o complexitate mai deosebită se prevede în corpul lor
că urmează să intre în vigoare la o dată ulterioară( astfel de exemplu, potrivit art.
446 din Codul penal în vigoare acesta va intra în vigoare la o data ulterioară
prevăzută de legea de punere în aplicare, astfel a intrat în vigoare la data de 1
februarie 2016, deşi a fost publicat în Buletinul Oficial din 24 iulie 2009).
Acest interval de timp între publicarea unei legi penale şi data intrării ei
în vigoare este denumit vocaţio legis”(repausul legii), perioadă de timp necesară
în principal,ca organele cu atribuţii în aplicarea legii să procedeze la studierea
ei,pentru a transpune în practică dispoziţiile acesteia.
Din momentul intrării în vigoare a legii penale aceasta este prezumată a
fi cunoscută, motiv pentru care nu se poate invoca necunoaşterea legii (nemo
censetur ignorare legem), astfel că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii
nu înlătură caracterul penal al faptei.

1.2.Ieşirea din vigoare a legii penale

Ieşirea din vigoare a unei legi se poate realiza prin abrogare, modificare,
ajungere la termen ori încetarea condiţiilor excepţionale care au determinat apariţia
legii.
Abrogarea legii este apanajul legiuitorului care printr-un alt act normativ
cu o forţă juridică cel puțin egală decide scoaterea, în totul sau în parte, din
vigoare a legii anterioare.
Abrogarea prin ordonanță de urgență a guvernului a unei legi organice a
fost considerată constituțională astfel o lege organică poate fi abrogată și printr-
o ordonanță de urgență și nu doar printr-o altă lege organică adoptată de

100
T. Vasiliu ş.a., Op.cit., pag.47.

60
Parlament101, în schimb Parlamentul poate abroga o ordonanță de urgență prin
lege organică prin care respinge, în tot sau în parte, ordonanța de urgență adoptată
de Guvern.
Abrogarea poate fi expresă sau tacită.
Abrogarea expresă constă în nominalizarea actului normativ(întregii
legi) sau textelor din lege prin identificarea articolelor din lege care sunt abrogate
ori folosirea unei tehnicii de abrogare prin determinarea normelor cu conţinut
contrar normei abrogatoare. Spre exemplu o atare măsură a fost adoptată de
legiuitor prin Constituția din 1991 inserând în cadrul art 154 alin.1 următoarea
dispoziție, legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în
care ele nu contravin prezentei Constituţii.
Abrogarea tacită intervine când o lege nouă reglementează aceleași
relații sociale și nu cuprinde în mod expres prevederea că textul legal anterior
este abrogat. Abrogarea tacită poate fi totală sau parțială, și de asemenea nu
presupune nu presupune o incompatibilitatea totală cu prevederile legale
ulterioare, este suficient ca textul nou introdus să releve voința legiuitorului de a
disciplina diferit o anumită materie de incidență a dreptului penal102.
Noțiunea de abrogare a legii și noțiunea de dezincriminare sunt instituții
distincte iar efectul lor nu este același, astfel o anumită faptă poate să rămână
incriminată ca infracțiune dar să conțină alte elemente constitutive sau doar să fie
incriminată într-un text legal al altei legi.
Abrogarea mai poate fi totală în situația în care întreg corpul textului
legal va ieși din vigoare sau parţială, când doar o parte a textului legal, o serie
de dispoziții ale acestuia, va iesi din vigoare.
Modificarea legii penale este cea mai des întâlnită în practica
legiuitorului și are loc prin modificarea sau completarea unor dispoziții din textul
legal. La rândul său, modificarea se poate face în mod expres sau tacit (
implicită).
O situație aparte este reprezentată de ajungerea la termen (
autoabrogarea) văzută ca modalitate de ieşire din vigoare a unei legii temporare,
lege care are prevăzută în însăși corpul său termenul la care iese din vigoare.
Tot ca modalitate de ieşire din vigoare a legii penale, unii autori susțin că
dispariţia obiectului apărat de lege sau schimbarea condiţiilor social-politice care
au determinat apariţia legii103 s-ar profila tot ca o formă de ieșire din vigoare a
unei legi. În ceea ce ne privește avem serioase rezerve că ar reprezenta o ieşire
din vigoare a legii aceste situații, schimbarea realităților economice și sociale ar
duce la lipsirea de efecte a unor norme de incriminare care nu mai pot fi aplicate
și nu la o abrogare a acestora.

101
C.C. Dec. nr.34/1998, M. Of. Nr.88/1998; : Paşca, 0rdonanţa de Urgentă – Izvor de drept penal, RDP
nr.2/1995, pag.56 – 61.
102
T. Vasiliu ş.a. Op.cit.pag.48, I. Pascu, T. Dina, C. Păun, M. Gorunescu, V. Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.
Chiș, M. Dobrinoiu, Noul Cod Penal comentat, Partea Generală, ed. Universul Juridic, 2014, pag. 37.
103
T. Vasiliu ş.a. Op.cit., pag.75; în sens contrar V. Dongoroz, Op.cit. pag.119.

61
 Desuetudinea, care se referă la situația neaplicării legii penale timp
îndelungat, nu îi este unanim recunoscut de către doctrină rolul abrogant104.

1.3.Determinarea momentului săvârşirii infracţiunii.

Nu este suficient a determina durata de activitate a legii penale pentru a

stabili legea aplicabilă raportului juridic penal, deoarece uneori activitatea
infracţională se desfăşoară în timp, perioadă în care pot interveni oricare din
modalităţile de ieşire din vigoare a legii active în momentul începerii activităţii
infracţionale. În determinarea momentului săvârşirii infracţiunii, in doctrina
penală sunt cunoscute trei teorii105:
a) Teoria conduitei infracţionale, după care infracţiunea se consideră
săvârşită în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii;
b) Teoria rezultatului, după care infracţiunea se consideră săvârşită doar
în momentul producerii rezultatului;
c) Teoria mixtă, după care infracţiunea se consideră săvârşită atât în
momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi în momentul producerii rezultatului.
Ultimele două teorii sunt criticate, deoarece teoria rezultatului presupune
că în caz de succesivitate de legi să retroactiveze legea nouă şi pentru că nu toate
legile sunt condiţionate de producerea unui rezultat, iar teoria mixtă este criticată
datorită caracterului ei eclectic şi imprecis, deoarece s-ar putea ca o infracţiune
să cadă sub incidenţa a două legi succesive cea ce ar fi inadmisibil106.
Legea penală română este structurată pe teoria conduitei infracţionale.
În cazul infracţiunilor care se consumă instantaneu legea penală care se
aplică este cea din vigoare în momentul respectiv. În cazul infracţiunilor
continue, continuate sau de obicei , precum şi în cazul infracţiunilor progresive
însă desfăşurarea activităţii infracţionale presupune şi o desfăşurare în
timp,astfel că se pune problema firesc când se consideră săvârşită infracţiunea şi
ce lege îi este aplicabilă.
În cazul infracţiunii continue, caracterizate prin prelungirea în timp a
activităţii infracţionale, data săvârşirii infracţiunii este data încetării activităţii
infracţionale, fapt ce rezultă din interpretarea art. 154 alin.2 C.pen. care leagă
curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale de încetarea acţiunii sau
a inacţiunii (ex. furtul de curent electric, abandonul de familie).
În cazul infracţiunii continuate, caracterizate prin repetarea, la diferite
intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a unor acte, momentul
săvârşirii infracţiunii este momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, fapt

104
V. Dongoroz, Op.cit. pag.119; F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Milano, 1991,
pag. 106; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Bologna, 1995, pag.113.
105
F. Antolisei, Op.cit.,pag.103
106
Ibidem.

62
care rezultă la fel din interpretarea art. 154 alin. 2 din C.pen. În această situaţie,
actele de executare săvârşite sub imperiul legii vechi, care nu incrimina aceste
fapte, nu au relevanţă penală.(ex. de infracţiune continuată este acea de
delapidare, când gestionarul îşi însuşeşte la diferite intervale de timp bani din
gestiune, astfel că dacă însuşirile repetate au început sub imperiul legii vechi şi
au continuat sub imperiul legii noi, se aplică această ultimă lege, chiar mai
nefavorabilă).
În cazul infracţiunilor de obicei, care presupun repetarea în timp a unei
conduite care să denote obişnuinţa(ex, folosirea unui minor în scop de cerşetorie),
la fel, momentul săvârşirii infracţiunii se considera data ultimei activităţi, a
ultimului act. Dacă legea veche nu incrimina asemenea acte, cele săvârşite sub
imperiul legii vechi nu au relevanţă penală, iar sub imperiul legii noi trebuie să
se comită un număr suficient de acte care să releve obişnuinţa,ca fapta să fie
infracţiune.
În cazul infracţiunilor progresive al căror rezultat se amplifică în timp,
independent de acţiunea sau inacţiunea infractorului (ex. loviturile cauzatoare de
moarte, instanţa supremă a statuat în sensul că data săvârşirii infracţiunii şi
implicit legea aplicabilă este data săvârşirii acţiunii şi nu acea a producerii
rezultatului107.

2. PRINCIPIUL APLICĂRII LEGII PENALE DE DEZINCRIMINARE

3.1.Retroactivitatea legii penale ca excepţie.

În conformitate cu prevederile art.4 din Codul penal “Legea penală nu se

aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea
nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a
măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele
penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin
intrarea în vigoare a legii noi”.
De la regula constituțională conform căreia legea produce efecte numai
pentru viitor, legiuitorul a instituit o două excepții, care se constituie de asemenea
în principii de excepţie cu valoare constituţională şi anume aplicarea retroactivă
a legii penale și contravenționale mai favorabile.
Reglementat în art.4 din C.pen., principiul retroactivităţii legii penale este
un caz de extraactivitate a legii penale noi care se aplică în mod excepţional şi
faptelor săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii noi în două situaţii,
respectiv în cazul legii noi care dezincriminează faptele (aboliţio criminis) şi al
legii noi care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative.

107
Tribunalul Suprem Dec.de îndr. Nr.1/1987, RRD nr.8/1987,pag.45.

63
 Alături de aceste situaţii de excepţie prevăzute de lege, în doctrină se mai
recunoaşte unanim că retroactivează şi legile interpretative (legi de interpretare
autentică ulterioară).

3.2.Retroactivitatea legii de dezincriminare.

Mutaţiile care se produc la un moment dat în planul vieţii sociale şi

politice, impun şi necesitatea ca uneori să fie dezincriminată o faptă , care nu mai
prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
Astfel, dezincriminarea este o situație tipică şi obligatorie de aplicare
retroactivă a legii penale, în situația în care legiuitorul nu mai consideră că fapta
aduce atingere valorilor ocrotite de legea penală, aplicarea legii anterioare și după
ieșirea sa din vigoare nu ar avea nicio justificare şi ar constitui o încălcare a
principiului legalităţii pedepselor, din moment ce legea nouă nu mai prevede
pedepsirea faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.
Deoarece dezincriminarea are loc, în general, prin abrogarea normei de
incriminare nu întotdeauna abrogarea acesteia are ca efect dezincriminarea,
situație în care se cere o analiză a tuturor prevederilor noii legi şi a legislaţiei
anterioare pentru a stabili dacă fapta nu are corespondent într-o altă normă de
incriminare.
Efectele dezincriminării faptei prevăzute de legea penală se repercutează
atât asupra faptelor nedescoperite sau aflate în curs de urmărire penală, precum
şi a faptelor aflate în curs de judecată, ca şi asupra sancţiunilor penale în curs de
executare sau chiar executate.
În cazul faptelor pentru care nu s-a început urmărirea penală, aceasta nu
se mai poate începe, iar pentru cele aflate în curs de urmărire penală se va dispune
fie clasarea cauzei, fie scoaterea de sub urmărire penală. Pentru cauzele aflate în
curs de judecată se dispune achitarea inculpatului, întrucât infracțiunea nu mai
este prevăzută de legea penală.
În cazul pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative
pronunţate în baza legii vechi, dacă acestea nu au fost puse în executare, nu se
mai pun, iar dacă au fost puse ele încetează de drept.
Efectele dezincriminării se produc şi asupra pedepselor care au fost
executate, întrucât prin intrarea în vigoare a legii noi încetează toate consecinţele
penale ale hotărârilor privitoare la aceste fapte, dezincriminarea echivalând cu o
reabilitare de drept108.

108
C. Bulai, Op.cit.,pag.131.

64
 Pedeapsa aplicată pentru o faptă dezincriminată nu constituie primul
termen al recidivei ori un alt antecedent de natură să influenţeze pedeapsa ce ar
urma să se aplice fostului condamnat pentru infracţiunea săvârşită ulterior.
Principalul efect al dezincriminării în materia faptelor deduse judecății și
care au fost condamnate definitiv constă în încetarea executării pedepselor
principale. Aceste pedepse, chiar dacă au fost pronunțate de instanțele de
judecată, nu se mai execută, situație care nu însemnă că hotărârea judecătorească
anterioară nu se mai bucură de autoritate de lucru judecat. Adoptarea unei noi
politici penale a statului care poate consta în dezincriminarea unor fapte este
voința exclusivă a legiuitorului și nu are niciun efect asupra forței juridice a unei
hotărâri judecătorești definitive.
De asemenea, tot un efect al dezincriminării este încetarea de drept a
executării măsurilor de siguranță, a celor educative și a tuturor celorlalte
consecințe ale unei hotărâri penale de condamnare.
În acest caz, legiuitorul nostru încă de la 1936 şi de la 1968, a adoptat
regula” legii mai conforme cu nevoile societăţii”, sub influența ideilor pozitiviste
şi a doctrinelor sociale, existând prezumţia că totdeauna legea nouă ar răspunde
mai bine acestor nevoi, ceea ce ar justifica retroactivitatea legii penale.
Atât în doctrina anterioară anului 1989, cât mai ales în doctrina actuală s-
au exprimat rezerve asupra caracterului justificat al retroactivităţii legii ,care
prevede asemenea măsuri, argumentându-se că se contravine prevederilor
constituţionale cu privire la situaţiile de excepţie când este posibilă
retroactivitatea legii şi anume în cazul exclusiv al legii mai favorabile, ori noua
lege poate să prevadă şi asemenea măsuri mai nefavorabile decât legea veche109.

3.3.Alte situații de retroctivitate

Ø Retroactivitatea legii penale de interpretare. Asupra

retroactivității legii penale interpretative există un acord unanim în literatura
juridică de specialitate.47 Problema retroactivității legii interpretative se pune
doar în cazul interpretării autentice ulterioare actului interpretat nu şi în cazul
interpretării contextuale. În măsura în care legea de interpretare nu adaugă la
legea interpretată, ea face corp comun cu legea interpretată, astfel că are efecte
ex tunc, respectiv de la data intrării în vigoare a legii interpretate.110
Ø Retroactivitatea legii penale de amnistie. Amnistia este, din punct
de vedere juridic, un act de clemență, prin care statul, înlătură răspunderea penală
a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală anterior adoptării
legii de amnistie.

109
G. Antoniu, Practica judiciară penală, vol.I, Op.cit.pag.24-25; V. Paşca, Măsurile de siguranţă, Ed.
Limina-Lex, 1998, pag.77-85.
110
I. Pascu, T. Dina, C. Păun, M. Gorunescu, V. Dobrinoiu, M.A. Hotca, I. Chiș, M. Dobrinoiu, Noul Cod
Penal comentat, Partea Generală, ed. Universul Juridic, 2014, pag. 37.

65
 Ø Retroactivitatea legii de grațiere. Grațierea este un act de
clemență, prin care legiuitorul, în urma adoptării unei legi, intervine în cadrul
raporturilor juridice de conflict dintre Stat și individ, în sensul modificării
pedepselor aplicate de instanțe, a regimului de executare, în toate situațiile
referindu-se la fapte penale deja săvârșite.
Ø Retroactivitatea legii de executare a pedepselor. Având în vedere
că nu pot exista, în același timp, mai multe regimuri de executare a pedepselor,
odată cu modificarea legislației execuționale penale aceasta se aplică și
pedepselor aflate în curs de executare.

4.PRINCIPIUL ULTRAACTIVITĂŢII LEGII PENALE.

4.1.Ultraactivitatea legii penale temporare

În conformitate cu prevederile art. 7 din Codul penal “Legea penală

temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă
fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp”.
Definiția legală pe care o propune legiuitorul legii penale temporare: ‚este
legea care prevede dată ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată
prin natura temporară a situației care a impus adoptara sa’
La fel ca şi retroactivitatea legii penale, ultraactivitatea legii este o
excepţie de la principiul activităţii legii penale.
Definind noțiunea de lege penală temorară legiuitorul a pus capăt
discuțiilor din doctrină care au fost generate de această lacună a vechiului cod
penal. Tehnica legislativă folosită pentru a se identifica un asemenea act normativ
identifică doar două soluții, respectiv menționarea datei de ieșire a legii din
vigoare în chiar corpul actului de la momentul adoptării sale sau prin limitarea
aplicării sale pe toată perioada existenței unei anumite situații.
În aceste condiţii interpretarea corectă este aceea că legiuitorul actualului
cod penal similar opțiunii legiuitorului vechiului cod penal a extins efectele
ultraactivităţii legii penale şi la legile excepţionale întrucât şi acestea constituie
legi temporare111, perioada de aplicare fiind impusă însăși de natura excepţională
şi temopară a situaţiilor pe care le prevede şi la momentul încetării acestora îşi
împlinește toate efectele sale.
Motivul pentru care legiuitorul a prevăzut ultraactivitatea acestei legi
constă în aceea că în realizarea scopului acestora, nu ar putea fi realizat acest scop
datorită intervalului limitat de activitate al acesteia şi care nu asigură declanșarea
procedurilor penale aferente urmăririi, judecării și sancționării definitive a
infracţiunilor săvârșite în acest interval de timp. De asemenea, persoana care a

111
V. Dongoroz ş.a.,Op.cit.,pag.83.

66
săvârșit infracțiunea cunoaște data la care legea penală temporară iese din
vigoare, sens pentru care, ar putea foarte ușor să se sustragă de la efectuarea
procedurilor penale împotriva sa în toată această perioadă.
Toate acestea situații ar lipsi de eficienţă legile temporare, ori ele sunt de
regulă adoptate din necesitatea de a sancționa mai sever anumite fapte care în
contextul socio-politico-militar dat reprezintă o gravitate majoră pentru ordinea
juridică.

4.2.Situaţia ordonanţelor de urgenţă respinse de Parlament.

Aşa cum s-a arătat, Guvernul poate legifera prin intermediul ordonanţelor
de urgenţă şi în domeniul dreptului penal, în situaţii extraordinare, acestea
intrând în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament ( art. 115 alin.4
din Constituţie).
Abuzul de legiferare pe calea ordonanţelor de urgenţă în situaţii
nemotivate prin existenţa obiectivă a unor situaţii excepţionale ridică printre alte
probleme şi problema situaţiei ordonanţelor de Guvern respinse de Parlament şi
efectele acestora.
Respingerea de către Parlament a ordonanţelor de urgenţă are ca efect
ieşirea din vigoare a ordonanţelor de la data publicării în Monitorul Oficial al
legii de respingere. Respingerea ordonanţei de urgenţă nu are efect retroactiv. Ce
se întâmplă când printr-o asemenea ordonanţă a fost incriminată o nouă faptă
penală şi apoi ordonanţa a fost respinsă de Parlament ?
Dacă emiterea ordonanţei de urgenţă ar fi fost motivată de existenţa
obiectivă a unor cauze excepţionale s-ar putea considera ordonanţa respectivă
drept o lege temporară care ar ultraactivă în condiţiile art.7 Cod penal.
Dacă însă ordonanţa de urgență nu este motivată de existenţa unor
asemenea cauze obiective ar însemna să se dea efecte unei legii temporare unor
situaţii care sunt de domeniul legilor penale ordinare, ceea ce ar fi inadmisibil.
Legiuitorul constituant a prevăzut însă la revizuirea Constituţiei, obligaţia
ca prin legea de respingere a ordonanţelor de urgenţă să se dispună şi cu privire
la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei112.

5. PRINCIPIUL APLICĂRII LEGII PENALE MAI

FAVORABILE

Dezvoltarea permanentă a legislației penale care presupune o continuă

adaptare a normelor juridice la relațiile sociale aflate într-o permanentă evoluția,
implică reveniri ale legiuitorului asupra cuantumului pedepselor, condițiilor de

112
V. Paşca, Op.cit.,pag.56-61.

67
incriminare, sau a altor circumstanțe obiecte și subiective prevăzute în norma de
incriminare.
Legile penale succesive, care incriminează fapta, modificând doar
regimul sancţionator sau condiţiile de incriminare, creează doar aparent un
conflict de legi în timp, de aceea în mod întemeiat s-a subliniat în doctrină că ne
aflăm în faţa unor situaţii tranzitorii care se cer a fi rezolvate113.
În asemenea situaţii, potrivit părerii dominante în doctrină şi consacrate
în legislaţiile penale moderne114, legea penală mai favorabilă extraactivează, fie
retroactivează, fie ultraactivează, după caz.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile este consacrat ca principiu
cu valoare constituţională şi în legislația noastră penală (art. 15 din Constituţie).
În Codul penal român în vigoare sunt reglementate două ipoteze de aplicare a
acestui principiu: aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea
definitivă a cauzei (art. 5 C.pen); aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei (art. 6 C.pen.);

5.1. Aplicarea legii mai favorabile până la judecarea definitivă a

faptei

În conformitate cu prevederile art. 5 din Codul penal” în cazul în care de

la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una
sau mai multe legi penale se aplică legea cea mai favorabilă.
Dispozițiile legii penale mai favorabile se aplică și în situația actelor
normative, ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și
ordonanțelor de urgență aprobate de parlament cu modificări sau completări ori
respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții
penale mai favorabile”
Aplicarea legii penale mai favorabile în sensul art.5 din C.pen., presupune
existenţa următoarelor condiţii:
- între momentul comiterii faptei şi cel al judecării definitive să se succedă
două sau mai multe legi penale;
- fiecare din legile penale succesive să incrimineze fapta respectivă;
- condiţiile constitutive ale infracțiunii să se modifice, de tragere la
răspundere penală, ori de sancţionare prevăzute de legile penale succesive să fie
diferenţiate;
- principiul își găsește aplicabilitatea și în situația în care se referă la acte
normative care au fost în vigoare un interval mai scurt de timp și chiar dacă ieșirea
lor din vigoare s-a făcut în baza examenului de constituționalitate al acestora, sau
al ordonanțelor de urgență care au fost modificate sau respinse le către Parlament

113
V. Dongoroz, Op.cit. pag.123.
114
V. Dongoroz, Op.cit. pag.123 –126; I.Tanovicianu, Op.cit.,pag.259-286.

68
 Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite aplicarea legii penale mai favorabile
este obligatorie
Legiuitorul nu a dat o definiţie a legii penale mai favorabile, astfel că
doctrina şi practica judiciară au conturat o serie de criterii ce trebuie analizate la
aprecierea legii mai favorabile.
Două reguli trebuie respectate în activitatea de aplicare a legii penale mai
favorabile şi anume;
a). Regula excluderii unei lex terţia, ceea ce înseamnă că nu se pot
combina dispoziţiile mai favorabile inculpatului din legile succesive, deoarece
judecătorul nu se poate substitui legiuitorului, fiind inadmisibilă crearea unei a
treia legi pe cale judiciară. Astfel nu se poate încadra fapta după legea nouă, iar
pedeapsa să se aplice după legea veche115, după cum nu se pot lua în considerare
circumstanţele atenuante prevăzute de legea nouă, iar încadrarea juridică a faptei
să fie făcută după legea veche116.
În doctrină şi în practica judiciară există mai multe opinii asupra a ceea
ce înseamnă lex terţia.
Într-o primă opinie restrictivă117 se consideră că legea mai favorabilă se
referă nu numai la aprecierea acesteia doar prin criteriile de calificare a faptei şi
de sancţionare a ei, aceste criterii urmând să fie avute în vedere şi la aprecierea
unor instituţii cu caracter autonom, cum ar fi concursul de infracţiuni şi recidiva,
astfel că numai în ansamblul ei, ţinând seama de toate acestea, o lege poate fi
apreciată ca mai favorabila, fără a se crea o lex terţia. În aces sens, se pronunță și
Curte Constituțională118, care critică noțiunea de instituție autonomă în dreptul
penal argumentând că acest concept nu există în textul legal, astfel instanțele de
judecată nu pot ține cont de o combinare a textelor legale a din legile succesive,
iar caracterul unitar al unui text legal nu poate fi disociat pe diferite instituții
autonome.
Într-o altă opinie119, se consideră că prin interdicţia creării unei lex terţia
este interzisă doar combinarea dispoziţiilor care nu pot fi aplicate autonom, aşa
cum am exemplificat mai sus. Cu alte cuvinte, în cazul unor instituţii cu caracter
autonom, ca cele referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni sau
recidivei, se pot compara între ele independent de dispoziţiile de incriminare, în
funcţie de care sunt mai favorabile, neducând la cererea unei lex terţia, (de
exemplu, s-a statuat că dacă infracţiunile concurente au fost sancţionate cu
amendă potrivit legii penale vechi mai favorabile, este corectă aplicarea regulilor
privind concursul de infracţiuni potrivit legii penale noi care prevede contopirea
pedepselor şi nu totalizarea acestora120.

115
Tribunalul Judeţean Galaţi, S.pen. nr.196/1969, R.R.D. nr.6/1969, pag. 181.
116
Tribunalul Suprem – Secţia Penală, Decizia nr.939/1969, R.R.D. nr.7/1969, pag.161.
117
C. Bulai, Op.cit. pag.138.
118
CCR, decizia nr. 265/2014 publicată în Mof. Din 20 mai 2014
119
G. Antoniu, Comentarii în Practica judiciară penală, Op.cit. pag.37 –38
120
Tribunalul Suprem, Secţia Penală, Decizia nr.121/1971, R.R.D. nr.6/1971, pag.158.

69
 b). A doua regulă în ce priveşte stabilirea legii penale mai favorabile este
cea potrivit căreia determinarea legii mai favorabile se face de la caz la caz, în
mod concret, în raport cu fapta şi cu autorul ei şi nu în mod abstract. Este mai
favorabilă legea care în cazul dat, dedus judecăţii, creează regimul juridic cel mai
favorabil inculpatului.
Există, în principal trei criterii de apreciere a legii mai favorabile, după
cum urmează:
a). Examinarea condiţiilor de incriminare determină ca fiind mai
favorabilă legea care condiţionează existenţa infracţiunii tip sau a formei
agravate a acesteia de anumite împrejurări, pe care fapta dedusă judecăţii nu le
îndeplineşte.
Condiţiile de incriminare se referă la totalitatea elementelor obiective şi
subiective necesare pentru existenţa infracţiunii sub aspectul conţinutului ei, care
toate trebuie avute în vedere la compararea acestor condiţii din legile succesive,
legea mai favorabilă fiind aceea care în cazul dat face să nu fie întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii, in forma tip , de bază sau calificată.
b). Criteriul condiţiilor de tragere la răspundere penală poate fi şi el
determinant în stabilirea legii penale mai favorabile, în măsura în care legile
penale succesive impun anumite condiţii pentru promovarea şi exercitarea
acţiunii penale.
Sub acest aspect se consideră a fi mai favorabilă legea care pune mai
multe condiţii (piedici) pentru promovarea şi exercitarea acţiunii penale. Astfel,
de exemplu: este mai favorabilă legea care condiţionează punerea în mişcare a
acţiunii penale de plângerea persoanei vătămate şi în cauza concretă nu există o
asemenea plângere, faţă de o lege care nu impune o astfel de condiţie;este mai
favorabilă legea care prevede posibilitatea împăcării părţilor dacă în cauză există
o astfel de manifestare de voinţă, faţă de o lege care nu prevede o atare
posibilitate; este mai favorabilă legea care prevede termene de prescripţie mai
mici, dacă în cauză se pune problema prescripţiei faptei.
c). Al treilea criteriu şi cel mai important de stabilire a legii penale mai
favorabile este examinarea comparativă a sistemului sancţionator.
În cazul în care legile penale succesive prevăd pedepse de natură diferite
(detenţiune pe viaţă, închisoare, amendă) legea mai favorabilă este evident cea
care prevede pedeapsa cea mai uşoară.
În cazul în care legile penale succesive prevăd pedepse de aceeaşi natură,
determinarea legii penale mai favorabile nu se poate face doar în abstract,
comparând limitele maxime şi minime ale pedepsei, ci trebuie mers mai departe
şi să se determine regimul sancţionator cel mai favorabil prin prisma prevederilor
de ansamblu de individualizare a pedepsei conform criteriilor generale de
individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal.
Aplicarea legii penale mai favorabile priveşte doar infracţiunile săvârşite
sub imperiul legii vechi, deoarece continuarea activităţii infracţionale în cazul
infracţiunilor continue, continuate şi de obicei, după ieşirea din vigoare a legii
70
vechi şi sub imperiul legii noi, exclude aplicarea legii mai favorabile, în acest caz
considerându-se că infracţiunile s-au săvârşit exclusiv sub legea nouă, singură
aplicabilă în cauză.

5.2. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a

cauzei.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Codul penal “Când după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă
a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă
mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim“.
Aplicarea legii mai favorabile pedepselor definitiv judecate a fost
acceptată cu greu în doctrina penală, pe motivul că prin aceasta s-ar aduce
atingere autorităţii de lucru judecat la hotărârile judecătoreşti.
Fiind opera legiuitorului de la 1968, preluată apoi și în noul Cod penal,
această posibilitate are raţiunea în principiul legalităţii pedepselor, deoarece
surplusul de pedeapsă care nu-şi are corespondent în legea nouă nu mai are
justificare legală, soluționând corect raportul dintre autoritatea de lucru judecat
și politica penală a legiuitorului.
Din cuprinsul art. 6 rezultă condiţiile în care operează aplicarea
obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive şi anume :
- să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii iar pedeapsa
aplicată de instanță să depășească maximul special al închisorii prevăzut de legea
nouă, situație în care instanța va reduce pedeapsa aplicată la limita maximului
special al închisorii prevăzut de legea nouă;
- să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa amenzii iar pedeapsa
aplicată de instanță să depășească maximul special al amenzii prevăzut de legea
nouă, situație în care instanța va reduce pedeapsa aplicată la limita maximului
special al amenzii prevăzut de legea nouă;

- să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă iar

legea ulterioară să sancționeze respectiva faptă doar cu pedeapsa închisorii(al. 2),
atunci pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu pedeapsa închisorii în limita
maximului său special;
- să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii iar legea
ulterioară să sancționeze respectiva faptă doar cu pedeapsa amenzii (al. 3), atunci
pedeapsa închisorii se înlocuiește cu pedeapsa amenzii în limita maximului său
special, iar instanța ținând cont de pedeapsa deja executată poate înlătura în tot
sau în parte pedeapsa amenzii;

71
 - măsurile educative neexecutate și care nu mai sunt prevăzute de legea
nouă nu mai trebuie executate(al. 4)
- în situația în care legea nouă este legea mai favorabilă, pedepsele
complementare și măsurile de siguranță ce nu au fost executate dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă nu se mai execută, iar dacă mai sunt prevăzute de către
legea nouă se vor executa doar în limitele dispuse de legea nouă(al.5)
- înainte de executarea pedepsei sau în timpul executării acesteia, să
intervină o lege penală nouă, mai favorabilă;
Din cele de mai sus rezultă că aplicarea legii penale mai favorabile în
cazul pedepselor definitive, în curs de executare, se pune numai în situaţia în care
apare o lege nouă mai favorabilă care întotdeauna retroactivează.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă
a cauzelor produce efecte şi după executarea pedepselor, în baza art. 6 al. 7, în
cazul pedepselor executate până la intrarea în vigoare a legii noi mai favorabile,
dacă o dispoziție din legea nouă face referire la vreo condamnare dispusă în baza
legii anterioare, se rețin limitele reduse ale sancțiunii anterioare în baza acestui
principiu.
Astfel, această pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit art. 6 alineat final
Cod penal, poate fi avută în vedere în eventualitatea existenței unei recidive, sau
al termenului de reabilitare, ca şi la stabilirea unor modalităţi de executare a
pedepsei în cazul unor condamnări ulterioare121.

TITLUL II

TEORIA GENERALA A INFRACTIUNII

CAPITOLUL I
INFRACŢIUNEA

SECŢIUNEA I

C O N C E P T U L DE I N F R A C Ţ I U N E

121
În acest sens, M. Basarab, Op.cit. pag. 70; M. Zolineac, Op.cit. pag. 255; C. Barbu, Op.cit.
pag.255. În sens contrar Gh. Şerbănescu, Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor graţiate, R.R.D.
nr.10/1970, pag. 108- 110.

72
 A. CONSIDERAŢII GENERALE

Ca parte importantă a teoriei generale a infracţiunii, conceptul de

infracţiune a generat şi generează în permanentă discuţii controversate în
doctrină, reflectate în mod diferit şi în legislaţiile penale care, prin excepţie, au
dat o definiţie infracţiunii.
Termenul de infracţiune provine din latinul in fracţio-onis = a frânge, a
sparge, preluat în franceză – infracţion ( infracţiune), cuvântul având o conotaţie
în limbajul comun de abatere, de încălcare a unui ordin, o abatere de la legea
penală sancţionată ca atare122
Cu alte cuvinte, într-o accepţiune generală a termenului, infracţiunea este
o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o
sancţiune specifică, represivă, care este pedeapsa.
Din această accepţiune generală rezultă că pentru existenţa infracţiunii se
cere preexistenţa a trei premize obligatorii şi anume : o normă incriminatoare
care interzice, sub sancţiunea penală, o anumită acţiune sau omisiune, săvârşirea
unei fapte concrete, trăsăturile faptei săvârşite să corespundă întocmai cu cele
prevăzute de lege pentru caracterizarea faptei incriminate123.
Ca faptă concretă a omului, care se manifestă în realitatea obiectivă,
infracţiunea are un caracter complex, material ( natural, uman ), social, moral şi
juridic124.
Sub acest aspect, infracţiunea este un : fenomen natural ( material, uman
), deoarece este un act de conduită exterioară, o manifestare de energie fizică şi
în acelaşi timp un act conștient de conduită umană; fenomen social vătămător, ,
periculoasă în relaţiile interumane, tulburând ordinea socială, fiind astfel o faptă
antisocială; fenomen moral, pentru că este contrară conştiinţei morale a unei
colectivităţi; fenomen juridic, pentru ca ea încalcă o regulă de conduită impusă
de o normă incriminatoare, generând un raport juridic penal, producând în cadrul
acestuia consecinţe juridice.
Numai aspectul juridic al infracţiunii formează obiect de cercetare pentru
ştiinţa dreptului penal.
Infracţiunea apare, ca fenomen juridic, ca un fapt incriminat de lege şi
sancţionat ca atare125, de care sunt legate anumite efecte juridice, adică
răspunderea penală. Prin incriminare, faptul social al infracţiunii, trecând din
planul social în planul juridic, devine un fapt juridic, o categorie juridică. Acest

122
V. Paşca, R. Mancaş, Drept penal, Partea generală, Editura Universitas Timisiensis, 2002, pag.223.
123
C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura ALL 1998, pag.147 – 148.
124
C. Bulai, Op.cit, pag.147; V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939; G. Stefani, G. Levasseur, B.
Boulac, Droit penal general, Treiyieme ediţion, Dollas, Paris, 1987, pag.4: „crima este o relaitate umană
interesând ca atare pe medic, pe psihiatru, pe psiholog, chiar pe omul de litere şi o realitate socială, interesând
pe sociolog şi pem jurist”.
125
. V. Dongoroz, Op. cit. pag.159

73
fapt fiind contrariu comandamentului impus de norma de incriminare, este şi un
fapt ilicit, adică antijuridic126.
Desigur că o analiză ştiinţifică a infracţiunii ca fenomen complex, aşa
cum s-a menţionat mai sus, impune cu necesitate şi definirea, sub aspect juridic,
a acestui fenomen.

B. DEFINIŢIA NOŢIUNII DE INFRACŢIUNE

I. Definirea legală a infracţiunii.

Codurile penale clasice, adoptate în perioada codificărilor secolului al
XIX şi prima parte a secolului XX nu aveau prevederi legale prin care să fie
definită infracţiunea, revenindu-i sarcina definirii infracțiunii doctrinei dreptului
penal127. În această tradiţie şi Codul penal român din 1864, la fel şi Codul penal
român din 1936, nu defineau conceptul de infracțiune.
În a doua jumătate a secolului XX, infracţiunea a fost definită în
majoritatea codurilor penale elaborate de ţările est-europene, socialiste ( art. 7 al
Codului penal al R.S.F.S. Rusiei, art. 3 al Codului penal cehoslovac, art. 4 al
Codului penal iugoslav etc.) dar şi în codurile penale ale unor ţări occidentale (
codul penal suedez). Urmând aceeaşi linie Codul penal român din 1968128,
propune pentru prima dată, în legislaţia penală română, o definiţie legală a
noțiunii de infracţiune, ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
În prezent numeroase coduri penale europene nu conţin o definiţie a
infracţiunii ( de exemplu, codul penal francez, codul penal italian, etc.). Alte
coduri, atunci când o definesc, se rezumă la definirea formară a infracţiunii, cum
este cazul art.10 şi 13 din Codul penal spaniol; potrivit art. 10 constituie delicte
sau contravenţii, acţiunile sau omisiunile intenţionate sau imprudente pedepsite
de lege ; conform art. 13, infracţiunile sunt delicte grave – fapte pentru care legea
prevede o pedeapsă gravă, delicte mai puţin grave – faptele pentru care legea
prevede o pedeapsă mai puţin gravă şi contravenţii – fapte pentru care legea
prevede o pedeapsă uşoară129. Se consideră astfel, în continuare, că sarcina
elaborării conceptului, definiţiei infracţiunii, aparţine în principal doctrinei
dreptului penal.
În doctrina penală român actuală s-a subliniat, pe bună dreptate, că soluţia
de a nu prevedea o definiţie legală a infracţiunii în legislația penală are avantajul
de a lăsa deschisă calea dezvoltării doctrinare penale în privinţa diferitelor
modele, care să stea la baza definirii infracțiunii. Soluţia contrară poate conduce

126
. Idem, pag. 160
127
V. Paşca, Op. cit , pag.226
128
Publicat în B.Of. nr.79-79 bis din 21 iulie 1968 şi intrat în vigoare la 1 ian.1969.
129
F. Streteanu, Drept penal, partea generală. I, Editura Rosetti 2003, pag.288.

74
la îngheţarea demersurilor în materie ale literaturii juridice, care va rezista cu
greu tentaţiei de a se cantona în formularea aleasă de legiuitor130.
Cu toate acestea, și noul Cod penal român131, în vigoare, în art. 15 alin.1,
defineşte infracţiunea ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu
vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

II. DEFINIREA INFRACŢIUNII ÎN DOCTRINA

DREPTULUI PENAL

În doctrina dreptului penal, mai ales în lipsa unei definiţii legale, au fost
elaborate numeroase definiţii ale infracţiunii, dar în esenţă referindu-se la trei
caracteristici definitorii : antijuridicitatea faptei, ilicitatea faptei, vinovăţia
făptuitorului sau sancţiunea prevăzută de legea penală132. Aceste definiţii pot fi
clasificate în două importante categorii: definiţii formale şi definiţii materiale
(substanţiale) ale infracţiunii133.

1. Definiţiile formale, sunt cele care accentuează modul în care ordinea

juridică reacţionează la comiterea lor și nu pe natura faptelor care constituie
infracţiuni, ci, pornind de la aspectul juridic formal, privind infracţiunea exclusiv
ca fenomen, ca fapt juridic, raportat la repercursiunile juridice pe care comiterea
sa le atrage, la care uneori se adaugă şi trăsătura privitoare la vinovăţie.
Astfel, infracţiunea a fost definită ca fiind :
- orice faptă umană căreia legea îi prevede o sancţiune penală134;
- orice faptă considerată ca ilicită de către o normă de drept penal, normă
care aparține ansamblului regulilor legislative în cauză135;
- orice acţiune sau inacțiune pe care ordinea socială o prohibește sub
ameninţarea unei pedepse136;
- acţiune sau omisiune imputabilă unei persoane, pedepsită sau prevăzută
de lege cu o sancţiune de drept penal137 ;
- fapt material prevăzut şi sancționat de lege şi care poate fi imputat
autorului său138;

130
G. Antoniu, s.a., Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Bucureşti 2003, pag.95.
131
Legea nr.301 din 28 iunie 2004, publicată în M. Of. nr.575 din 29 iunie 2004, va intra în vigoare la 1
septembrie 2006.
132
V. Paşca, ş. a. Op. cit., pag.227
133
F. Streteanu, Op. cit. pag. 287
134
F. Antolisei, Manuale di dritto penale, Parte generale, GUFFRE Editore, Milano, 2000, pag.163.
135
A. Pagriaro, Principii di diritto penale, Parte generale, GUFFRE, Editore, Milano, 2000, pag.217.
136
J. Pradel, DROIT penal general, Ediţion Cujas, Paris 1990, pag.262.
137
G. Stefani ş.a. Op.cit. pag.118.
138
R. Vinet, Jak Leconte, Droit penal et criminologie, Paris, P.U.F.1956, pag.147.

75
 Şi în doctrina penală română mai veche, din prima parte a secolului XX
s-au dat asemenea definiţii, infracţiunea fiind definită ca :
- o faptă antijuridică şi culpabilă, sancţionată penaliceşte139;
- orice acţiune sau inacţiune, care fiind socotită doloasă ori culpoasă,
legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte140;
- sau pur şi simplu orice fapt incriminat de lege şi sancţionat cu pedeapsă
141
.
S-a reproşat acestor definiţii că nu scot în evidenţă caracterul antisocial al
infracţiunii, faptul că aceasta este periculoasă pentru valorile sociale şi că tocmai
acest caracter socialmente periculos justifică prevederea în legea penală şi deci
incriminarea ca infracţiune a unei asemenea fapte142.
Aşa cum s-a subliniat însă, pe drept cuvânt în literatura juridică,
incriminarea faptei implică evaluarea legiuitorului a pericolului social abstract al
faptei. Încadrarea în legea penală a unei fapte relevă în același timp şi pericolul
social al acesteia143.

2. Definiţiile materiale ( substanţiale ), privind infracţiunea ca un

fenomen complex, trecând peste aspectul juridic – formal, urmăresc să identifice
elementele substanţiale ale infracţiunii, făcând abstracție de modul concret de
formulare legislativă, în raport de perspectiva filozofică, sociologică, morală, din
care este analizată infracţiunea144.
Astfel, de exemplu, în opinia unor autori, din perspectivă sociologică
infracţiunea este orice fapt care tulbură grav ordinea socială, în vreme ce din
perspectivă morală infracţiunea este un act moralmente reprobabil145. În opinia
altor autori, infracţiunea este o faptă a omului care aduce atingere unei valori
juridice, prevăzută ca beneficiind de protecția legiuitorului care acţionează în
cadrul valorilor constituţionale şi al cărei cuantum al violenței face ca singura
variantă de protecție, să constea în recurgerea la pedeapsă, în măsura în care,
sancţiunile prevăzute de alte ramuri ale dreptului nu au un tratament coercitiv
suficient pentru a garantării apărarea acestora146.
În doctrina dreptului penal a statelor est-europene, în perioada comunistă
s-a impus concepţia substanţială în definirea infracţiunii, potrivit căreia
elementul definitoriu al infracţiunii este existenţa pericolului social147. Această

139
Traian Pop, Drept penal comparat, Partea generală, Cluj, 1923, Vol.II, pag.189.
140
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Bucureşti 1924, Vol.I, pag.251
141
V. Dongoroz, Op.cit. pag. 159.
142
T. Vasiliu ş.a., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. enciclopedică, 1970, Partea generală, pag.85.
143
G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, S.C.J. nr.2/1980, pag.143.
144
F. Streteanu, Op. cit, pag.287
145
M.L. Rassat, Droit penal general, P.U.F. , Paris 1999, pag. 270 – 271
146
G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale, Parte generale, Zanichelli, Ed. , 1995, pag.136.
147
. F. Streteanu, Op. cit., pag.291

76
concepţie a stat la baza elaborării definiţiilor legale în codurile adoptate în
perioada respectivă, inclusiv în Codul penal român din 1968, care a fost în
vigoare până în anul 2014.

3. Definirea legală a infracţiunii în legislaţia noastră penală

3.1 Codul penal din 1968

Codul penal din 1968 definea infracțiunea, în art. 17 ca fiind ‚fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală’.
Din această definiţie, care a consacrat concepţia substanţială la care ne-
am referit anterior, rezultă cele trei trăsături generale şi esenţiale ale oricărei
infracţiuni, prin care aceasta se deosebeşte de alte fapte din afara sferei ilicitului
penal : pericolul social al faptei, vinovăţia, prevederea faptei de legea penală.
Fără a face acum o analiză concretă şi minuţioasă a trăsăturilor esenţiale
ale infracţiunii astfel cum se regăseau în vechiul Cod penal, se impun unele
consideraţii referitoare la pericolul social al faptei. Optăm să analizăm acest
aspect deoarece legiuitorul în noul Cod penal, renunță la această cerință esențială
din definiția legală a infracțiunii. Opțiune care pe de o parte a fost bine primită în
doctrină dar care a fost și criticată.
În concepţia substanţială a legiuitorului de la 1968, pericolul social al
faptei a constituit criteriul hotărâtor pentru a decide dacă o faptă concretă are sau
nu vocaţie să fie incriminată, să fie înscrisă în legea penală, aceasta rezultând din
însăşi ordinea enumerării trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii148.
Această concepţie a impus, pe cale de consecinţă, şi o definire a
pericolului social al faptei în art. 18 din codul vechiul cod penal, iar ulterior şi
definirea în art. 18 1 din vechiul Codul penal al faptei care nu prezintă pericolul
social al unei infracţiuni (art.181 a fost introdus prin Legea nr. 6/1973).

3.1.1. Ilicitul penal şi pericolul social

Pericol social prezintă orice fapte care nesocotesc regulile de drept.

Desigur că toate faptele ilicite ( abateri civile, administrative, disciplinare) sunt
fapte care au, într-o măsură mai mare sau mai mică un caracter socialmente
periculos.
Astfel, sub aspectul pericolului social, este foarte dificil a se face o
distincţie între faptele (abaterile) extrapenale şi infracţiuni, respectiv faptele din
sfera ilicitului penal.
Atât în doctrina juridică mai veche, cât şi în doctrina juridică mai nouă,
s-a exprimat o opinie majoritară în sensul că între pericolul social pe care îl
reprezintă infracţiunile şi pericolul social al unor fapte extrapenale, în principal

148
G. Antoniu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Privire comparativă. Partea generală, R.D.P.
nr.4/2004, fila 13; V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, Op.cit.,Vol.I, pag.111.

77
abateri disciplinare ori administrative, există o deosebire de grad, o deosebire
cantitativă, în sensul că cele dintâi au un grad mai ridicat, mai grav de pericol
social149.
Această diferenţă cantitativă se transformă, din punct de vedere juridic,
într-o deosebire calitativă, astfel că faptele care prezintă un grad mai mare de
pericol social reclamă un tratament juridic deosebit care dă faptei, calitativ, o altă
caracterizare juridică. Faptele cu un grad ridicat de pericol social sunt
considerate, din această cauză infracţiuni150.
Legiuitorul este cel care, în urma evaluării faptelor cu un înalt grad de
pericol social, apreciază că asemenea fapte nu pot fi combătute decât prin
constrângere penală, prin sancţiuni penale, fiind necesară incriminarea lor ca
infracţiuni.
Această concepţie a stat şi la baza delimitării infracţiunilor de contravenţii
în concepţia legiuitorului, în elaborarea Codului penal din 1968.

3.1.2 Delimitarea infracţiunilor de contravenţii

Exprimând poziţia doctrinei, Codul penal din 1968, având şi un rol
sistematizator, a definit infracţiunea cu trăsăturile esenţiale, accentuând pericolul
social al faptei, pentru a face distincţia între contravenţii şi infracţiuni.
Instituția contravenţiei se bucură de o reglementare specifică de multă
vreme, operând în timp o serie de schimbări a naturii juridice a răspunderii
contravenţionale.
La origine materia contravenţiilor este de natură penală, ulterior, în
diferite sisteme juridice naţionale devenind o coerciție extrapenală, în principal
administrativă.
Ilicitul contravenţional a fost consacrat în legislaţia penală în cadrul
tradiţionalei împărţiri tripartite a ilicitului penal ( trihotomia ) : crime, delicte şi
contravenţii151. Diviziunea tripartită consacrată în Codul penal francez din 1791
şi cel din Brumar anul IV, preluată apoi în Codul penal francez din 1810 şi-a găsit
locul în aproape toate legislaţiile penale moderne europene şi extraeuropene152.
Dealtfel şi sistemul bipartit (dihotomia ) de clasificare a infracţiunilor în funcție
de gravitatea lor, cuprinde contravenţiile, după delicte; acest sistem s-a impus în
legislaţiile moderne din Olanda, Italia, Spania, etc. Consacrarea ilicitului
contravenţional ca ilicit penal cu cel mai mic grad de pericol social este o regulă
ce se impune a fi reţinută, pentru majoritatea covârşitoare a sistemelor moderne
de drept.
Sistemul tripartit a fost preluat şi de Codul penal român din 1865 care a
reprodus art. 1 din Codul penal francez din 1810, distincţia dintre cele trei

149
I. Tanoviceanu, Op.cit.Vol.I, pag.998; Traian Pop, Op.cit.Vol.II, pag.193; V. Dongoroz ş.a., Explicaţii
teoretice, op.cit., Vol.I, pag.111, F. Streteanu, op.cit. pag.141.
150
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit.Vol.I, pag.111.
151
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Nemira, 1996, pag. 235.
152
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, pag. 306.

78
categorii de fapte penale (crime, delicte şi contravenţii) constituind-o exclusiv
sancţiunea, fără vreo referire la gradarea ilicitului penal, după pericolul social al
faptelor)153.
Codul penal român din 1936, în linii generale, menţine regimul codului
anterior la împărţirea tripartită a ilicitului penal, în art. 1, dându-se şi o definiţie
legală (formală) a contravenţiei în art. 579 : ‚contravenţia este fapta pe care o
declară ca atare legea, regulamentul, ordonanţa autorităţii administrative sau
poliţieneşti’.
În fostele state socialiste, contravenţiile au fost scoase din sfera ilicitului
penal, calificat ca o abatere de natură administrativă.
Astfel, în România, prin Decretul nr. 184 din 21 martie l954, republicat
la 28 mai 1955 s-au abrogat dispoziţiile din codul penal şi din legile speciale
privind sancţionarea faptelor ce constituie contravenţie.
Unul din argumentele (mai mult de ordin sistematizator) a definirii legale
a infracţiunii în Codul penal din 1968, a fost acela de a face distincţie între
pericolul social al infracţiunii şi pericolul social al contravenţiei, reflectat în
limitele sancţiunii aplicabile154.
Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor,
intrată în vigoare înaintea codului penal (publicată în M.Of. nr.148 din 14
noiembrie 1968) definea în art.1 contravenţia ca fiind „fapta săvârşită cu
vinovăţie, care prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea şi este
prevăzută şi sancţionată ca atare, prin legi, decrete sau acte normative ale
organelor arătate în legea de faţă”.
Contravenţiile se sancţionau doar cu avertisment sau cu amendă, dar
maximum amenzii era de până la 500 lei, în condiţiile în care pedeapsa amenzii
prevăzută în art. 53 al vechiului Cod penal era între 500 şi 5.000 lei.
Această distincţie între pericolul social al infracţiunii şi pericolul social
al contravenţiei a fost repede uitată de legiuitor, practica de contravenţionalizare
îndepărtându-se rapid şi substanţial de spiritul art.1 din Legea nr. 32/1968. Astfel,
de exemplu, prin Decretul Consiliului de Stat nr.153/1970 ( publicat în B. Of.
nr.33 din 13 aprilie 1970 ) s-a reglementat sancţiunea închisorii contravenţionale
de până la 6 luni. S-a ajuns în fapt ca pentru unele contravenţii să se aplice
sancţiuni mult mai severe decât pentru unele infracţiuni, ceea ce a făcut pe unii
autori să aprecieze că pericolul social nu mai este relevant pentru conturarea
delimitărilor dintre contravenţie şi infracţiune. Mai mult, s-a subliniat că între
sistemul sancţionator penal şi cel administrativ nu există o corelaţie care să
reflecte diferenţa de grad de pericol social între cele două categorii de fapte
ilicite155.

153
Ibidem
154
V. Paşca ş.s., Op.cit., pag.228
155
I. Iovănaş, Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura didactică şi pedagogică,
1977, pag.330.

79
 Actele normative, prin care s-a reglementat aplicarea închisorii
contravenţionale s-au înmulţit foarte mult mai ales după l990 ( legi, ordonanţe,
ordonanţe de urgenţă şi chiar hotărâri de guvern), în practică punându-se în
evidenţă irelevanţa distincţiei legale între infracţiunii şi contravenţii pe criterii
pericolului social mai redus pe care-l prezintă contravenţia.
Mai mult decât atât trebuie subliniat că în concepţia Curţi Europene a
Drepturilor Omului, sancţiunile administrative privative de libertate sunt
considerate ca având caracter penal156.
Noua reglementare a contravenţiilor prin Ordonanţa nr. 2 din 12 iulie
2001 (publicată în M.Of. nr.2/12 iulie 2001), definind contravenţia, nu mai face
distincţie între infracţiune şi contravenţie pe baza pericolului social, singura
diferenţiere fiind de ordin formal, legiuitorul indicând în lege care faptă este
infracţiune şi care este contravenţie.
Astfel, potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 constituie
contravenţie ‚fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin
lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local a comunei,
oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti, a Consiliului
judeţean şi a Consiliului General al municipiului Bucureşti’.
Aşadar, avându-se în vedere că diferenţierea între infracţiune şi
contravenţie este de ordin formal, rămânând la aprecierea legiuitorului în
momentul legiferării şi calificării unor fapte ca infracţiuni şi contravenţii, este
discutabilă definirea legală a infracţiunii cu referire şi la pericolul social al faptei,
ca una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, sau chiar utilitatea în prezent a
unei asemenea definiţii legale a infracţiunii.

3.2 Definiţia infracţiunii în noul Cod penal.

În literatura noastră de specialitate mai recentă s-a exprimat opinia că

noţiunea de pericol social nu face decât să întărească condiţia incriminării faptei
în legea penală, deoarece legiuitorul incriminează doar faptele care prezintă
pericol social, care aduce atingere valorilor ocrotite de legea penală157.
Întradevăr, legiuitorul trebuie să aleagă, dintre valorile recunoscute la un
moment dat, pe acelea care, datorită importanţei lor, nu pot fi protejate eficient
prin mijloace de protecție ce aparțin celorlalte ramuri de drept, iar ca o consecință
le protejează prin mijloace juridice. De asemenea, legiuitorul trebuie să distingă
între acţiunile capabile să vatăme acestor valori, iar incidenţa normelor penale să
se restrângă doar la acele manifestări care lezează în cel mai înalt grad valoarea
ocrotită. De aceia, se poate susține motivat că cerinţa ca fapta să fie prevăzută de

156
V. Berger, Jurisprundenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O. Bucureşti 1996, pag. 293.
157
G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, R.D.P. nr.4/1997, pag.23;

80
legea penală implică ea însăși în mod automat un grad ridicat al pericolului
social158.
Această idee a fost exprimată şi în dezbaterile parlamentare pe marginea
proiectului noului cod penal, una din variante fiind aceea ca infracţiunea să fie
definită ca o faptă prevăzută de legea penală şi săvârşită cu vinovăţie, fără a
menţiona şi pericolul social al faptei în definirea legală a infracțiunii.
Legiuitorul a abandonat menţinerea în definiţia legală a infracţiunii a
pericolului social al faptei ca trăsătură esenţială a infracţiunii, definiţia pe care a
dat-o în noul Cod penal fiind esenţial diferită de cea din Codul penal anterior,
împărtăşind practic opinia exprimată în doctrină şi menţionată mai sus.
Legiuitorul definește infracțiunea în art. 15. al. 1 C. pen. ca: ‚fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă
peroanei care a săvârșit-o’

În măsura în care legiuitorul a modificat trăsăturilor esenţiale înseamnă

că a abandonat ideea unei selectări a faptelor susceptibile a fi incriminate după
criteriul pericolului social (criteriu substanţial), aşezându-se ferm pe poziţia că
prevederea faptei de legea penală constituie criteriu hotărâtor, caracterizarea de
bază a infracţiunii ( criteriu formal ) concluzie pe care doctrina penală a sugerat-
o de multă vreme, în acord cu celelalte doctrine penale.
Prin înlăturarea pericolului social din definiția legală a infracțiunii,
legiuitorul a avut în vedere, în concepţia noului Cod penal, că pericolul social al
faptei are doar funcţia de individualizare a sancţiunii, adică acel pericol pe care
îl evaluează organele judiciare după ce s-a stabilit că o faptă este prevăzută de
legea penală.
Exprimăm opinia că în măsura în care legiuitorul a apreciat că este
necesară o definire legală a infracţiunii, având în vedere că din cerinţa prevederii
faptei de legea penală rezultă implicit că aceasta prezintă pericol social, trebuia
să elimine din definiţia infracţiunii trăsătura esenţială a pericolului social al
faptei, aceasta nefiind necesar a fi prevăzută într-o asemenea definiţie. Cu alte
cuvinte, este suficientă o definire legală formală a infracţiunii, cu perspectiva de
a se renunţa în totalitate la o asemenea definire legală, lipsind raţiuni de ordin
teoretic şi mai ales practic în sprijinul acesteia.

3.3 Definirea doctrinară a infracțiunii. Tipicitate și antijuridicate

Spre deosebire de legislaţia noastră penală în vigoare şi doctrina noastră
care a fundamentat şi susţinut definiţia legală (substanţială) a infracţiunii, cu
referire la cele trei trăsături generale esenţiale ale acesteia ( pericolul social al
faptei, vinovăţia şi prevederea faptei de legea penală), doctrina penală străină, în
principal cea italiană şi germană, tratează într-o formă diferită trăsăturile
generale, esenţiale ale infracţiunii, aşa cum s-a mai arătat infracţiunea fiind

158
F. Streteanu , Op.cit. pag.290;

81
definită de doctrina majoritară ca fiind o faptă tipică, antijuridică şi comisă cu
vinovăţie ( concepţia tripartită)159, existând însă şi autori care consideră că
antijuridicitatea nu este o trăsătură de sine stătătoare, trăsăturile esenţiale fiind
doar tipicitatea şi vinovăţia ( concepţia bipartită)160.

3.3.1. Tipicitatea

În doctrina italiană şi germană noţiunea de tipicitate este folosită pentru a

exprima ideea că fapta concretă corespunde tuturor trăsăturilor prin care norma
de incriminare, modelul abstract ( tip) descrie (defineşte) o faptă determinată ca
faptă incriminată; altfel spus, că trăsăturile faptei concrete coincid cu cerinţele
normei de incriminare161 .
Se subliniază că legiuitorul elaborează modelul legal pe baza observării
faptelor din realitatea socială pe care o evaluează şi o reduce la anumite trăsături
de esenţă cu ajutorul cărora formulează norma de incriminare. Această realitate
îi sugerează, îi impune elaborarea normei şi îi oferă, totodată, materialul concret
din care ia naştere interdicţia sau ordinul cuprins în norma de incriminare.
Astfel fapta concretă este o infracţiune în condițiile în care este prevăzută
în conţinutul unei norme de incriminare, cu alte cuvinte numai în măsura în care
corespunde trăsăturilor impuse de lege în modelul prevăzut în norma penală. Spre
exemplu, incriminând infracțiunea de ucidere la cererea victimei (art. 190 cod
penal) legiuitorul nostru stabileşte condiţiile pe care o faptă trebuie să le
îndeplinească pentru a fi calificată ca atare: să constea într-o acţiune de ucidere,
să există o cerere explicită, repetată a victimei, victima să sufere de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical cauzatoare de suferințe
fizice.
Organele judiciare vor compara o faptă concretă săvârșită de făptuitor
cu fapta model prevăzută în norma de incriminare, în vederea stabilirii dacă
aceasta îndeplinește toate condițiile pe care le impune legiuitorul. Astfel, fapta
concretă a lui A care efectuează acte de suprimare a vieții lui X, starea de sănătate
a lui Y și solicitările repetate ale lui Y, corespund întrutotul faptei descrise în art.
190 Cod penal. În schimb, fapta lui A de a suprima viața lui Y în condițiile unei
stări de dușmănie dintre aceștia nu va corespunde acestei infracțiuni, primind o
altă încadrare juridică cea de omor simplu sau calificat.
Deşi norma de incriminare cuprinde descrierea atât a elementelor
obiective ale faptei incriminate cât şi a celor subiective, conformitatea faptei

159
Carlo Fiore, Diritto penale, Vol.I, UTET, Torino, 1993, pag.117 – 118; G. Fiandaca şi E. Musco,
Op.cit.paG. 154 – 155, 181 -182; T.Padovani, Diritoo penale, Giuffre Editore, Milano, 1990, pag.135 – 185,
H. H. Jescheck, Lehrbuch des Strafachts, Algemeier Feil, U. Auflage, Dumber und Humbolt, Berlin, 1988,
pag.177.
160
F. Antolisei, Manuale di diritto penale, Parte generale, Ed. 13 – a, Guffre Editore, Milano, 1994, pagh.
175 – 176.
161
G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, R.D.P. nr.4/1997, pag. 15 şi urm

82
concrete cu norma de incriminare este înţeleasă prin expresia tipicitate numai ca
o conformitate a trăsăturilor obiective ale faptei concrete cu cerinţele obiective
din cuprinsul normei de incriminare. În ce priveşte trăsăturile subiective ale faptei
concrete şi concordanţa lor cu cerinţele subiective din norma de incriminare
acestea sunt analizate în cadrul celei de a treia trăsături esenţiale a infracţiunii (
sau a doua în concepţia bipartită) şi anume vinovăţia, care constituie o trăsătură
autonomă, distinctă a infracţiunii alături de tipicitate.
În doctrina penală română nu se foloseşte termenul de tipicitate, în locul
acesteia folosindu-se expresia de „faptă prevăzută de legea penală” aşa cum este
enumerată în art. 15 al. 1 din Codul penal român, printre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii fiind şi aceea ca fapta concretă să fie prevăzută de legea penală. O
subliniere importantă ce trebuie făcută este aceea că în doctrina penală română,
prin noţiunea de „faptă„ din expresia „faptă prevăzută de legea penală” se
înţelege fapta concretă, deoarece numai aceasta este susceptibilă să constituie
infracţiune dacă, pe lângă prevederea în legea penală, ar fi săvârşită cu vinovăţie,
spre deosebire de fapta descrisă în norma de incriminare162.
În doctrina penală română mai veche se făcea o deosebire netă între fapta
(acţiunea ) neconvenabilă societăţii care oricât de inumană, antisocială şi imorală
ar fi prin natura sa, să nu constituie infracţiune cât timp o normă de drept nu o
incriminează şi o sancţionează şi fapta prevăzută de legea penală pentru care
există o dispoziţie legală care o declară ilicită şi o sancţionează cu pedeapsă163.
Fiecare faptă concretă pentru a fi privită ca infracţiune, trebuie să corespundă
uneia din infracţiunile prevăzute de legea penală, adică să satisfacă condiţiile
cuprinse în cadrul incriminării faptei ; când există această corespondenţă, se
spune că fapta se încadrează în dispoziţia penală respectivă; aceasta este tipică
fiecărei infracţiuni, diferenţiind-o de celelalte infracţiuni164.
Aceste idei sunt preluate într-o lucrare mai recentă, în care se arată că
orice infracţiune presupune ca premize necesare, cele trei realităţi preexistente:
norma de incriminare, săvârşirea unei fapte concrete, trăsăturile faptei concret
săvârşită să corespundă cu cele prevăzute în norma de incriminare165.
În concluzie, comparându-se doctrina străină italiană şi germană cu
doctrina română se poate desprinde ideea că trăsăturile, tipicitatea şi vinovăţia
sunt recunoscute în toate cele trei doctrine ca reprezentând trăsături esenţiale ale
infracţiuni. Aceste concepte sunt admise şi în doctrina franceză sub numele de
element legal şi moral al infracţiunii166

3.3.2 Antijuridicitatea

162
G. Antoniu, Op. cit., pag.19
163
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, pag. 199.
164
V. Dongorz, Op. cit. pag. 146 – 147.
165
C. Bulai, Op. cit. pag. 165
166
G. Stefani ş.a. Op.cit. pag.114 – 115; J. pradel, Op. cit. pag.20 – 21 ş.a.

83
 Aşa cum s-a arătat în concepţia tripartită îmbrăţişată de doctrina germană
şi majoritatea autorilor italieni antijuridicitatea constituie şi ea o trăsătură
generală esenţială, a infracţiunii. În acelaşi sens sunt şi părerile unor autori
francezi167.
Concepţia potrivit căreia infracţiunea este compusă şi din antijuridicitate
( pe lângă tipicitate şi vinovăţie ) s-a elaborat ca urmare a criticilor formulate la
adresa teoriei bipartite asupra infracţiunii ( tipicitate şi vinovăţie). S-a remarcat
că o asemenea împărţire a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii nu ţine seama de
aspectul evaluativ, adică al evaluării caracterului acţiunii care constituie nu
numai o încălcare a unei norme ( cu o anumită poziţie subiectivă) dar şi o atingere
adusă unei valori sociale ocrotite de legea penală (aspectul substanţial al
legalităţii ).
Astfel, în măsura în care, o valoare socială superioară se opune celei
ocrotite de norma penală, aceasta din urmă va ceda, astfel că fapta deşi tipică,
chiar dacă vatămă o valoare socială, devine prin voinţa legii, o faptă permisă,
ieșind în acest mod din sfera licitului penal.
Ilicitul, conform teoriei tripartite, este caracterizat atât prin tipicitate (
care este doar un indiciu şi pentru antijuridicitate), cât şi prin antijuridicitate ;
fapta constituie infracţiune nu numai dacă este conformă tipului legal şi implicit
dacă este evaluată ca aducând atingere unei valori ocrotite de legea penală (
condiţie pozitivă) dar şi numai dacă nu există o valoare socială superioară, în
numele căreia să se permită fapta respectivă ( condiţie negativă).
Evaluarea dacă există sau nu o normă permisivă, în raport de care fapta
este sau nu antijuridică ( nepermisă) are loc după ce s-a verificat existenţa
tipicităţii.
Această verificare, evaluare, este impusă de realitatea obiectivă care
confirmă că poate exista o faptă tipică, dar care si nu fie antijuridică (nepermisă)
deoarece ar putea fi îngăduită de lege ( de exemplu, un omor săvârşit în stare de
legitimă apărare).
Faptele permisive prevăzute de legea penală sunt cauzele justificative. În
măsura în care operează o cauză justificativă fapta tipică nu constituie infracţiune.
Antijuridicitatea devine astfel, o contradicţie a faptei concrete nu doar cu
norma de incriminare, ci cu întreaga ordine juridică, în ansamblul ei. Ea rezultă
din inexistenţa unei cauze justificative. Numai verificarea obiectivă a acestei
absenţe permite evaluarea faptei tipice ca infracţiune. De aceea, antijuridicitatea
este de esenţa infracţiunii, este o trăsătură esenţială a acesteia( în concepţia
tripartită ).
În doctrina noastră penală mai recentă168 s-a subliniat că promovarea
acestei concepţii tripartite cu privire la trăsăturile generale, esenţiale ale

167
P. Salvage, Droit penal general, Grenoble, 1994, pag. 18 -20.; J. Pradel, Op. cit. pag.21.
168
G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, Op. cit. pag. 29.

84
infracţiunii (vinovăţie, antijuridicitate, tipicitate) permite o mai bună
sistematizare și definire a cauzelor care exclud infracţiunea, dând posibilitatea
existentei cauzelor care înlătură tipicitatea, cauze care înlătură antijuridicitatea
(cauze justificative) şi al cauzelor care înlătură vinovăţia. De asemenea s-ar putea
îmbunătăţi reglementarea aplicării măsurilor de siguranţă, când există o cauză
care exclude infracţiunea, doar pentru situaţiile când este exclusă vinovăţia deşi
există o faptă tipică şi antijuridică, fiind exclusă posibilitatea luării unor
asemenea măsuri în lipsa acestora din urmă ( tipicitate, antijuridicitate)169.
Noul Cod penal, chiar dacă în enumerarea trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii nu a menţionat şi antijuridicitatea, aceasta a fost recunoscută, în mod
implicit, prin reglementarea cauzelor justificative ( legitima apărare, starea de
necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul victimei
) într-un capitol distinct intitulat „Cauze justificative” ( art. 18 – 22 ), faţă de
cauzele de neimputabilitate, care înlătură caracterul penal al faptei (
constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia, eroarea de fapt) reglementate în alt capitol
( art. 23 – 31).
Astfel o definiţie legală posibilă a infracţiunii ar putea fi : „ infracţiunea
este o faptă concretă, prevăzută de legea penală şi săvârşită cu vinovăţie”, cu
dezideratul, în perspectivă, de eliminare totală a unei definiţii legale.
4. Trăsăturile esenţiale ale infracţiuni conform art. 15 din Codul
penal

Din definiţia legală a infracţiunii se desprind cele patru trăsături esenţiale ale
acesteia : faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și
imputabilă.
4.1. Fapta să fie prevăzută de legea penală (aspectul juridic, ilicit
al faptei).

Cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală este prima trăsătură

esenţială a infracţiunii.
Această trăsătură esenţială a infracţiunii este un corolar al principiului
legalităţii incriminării şi a pedepsei, pentru că numai legea poate prevedea ce
fapte sunt infracţiuni, legea în sensul art. 173 Cod penal, adică orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte
normative care la data adoptării lor aveau puterea conferită de lege.
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale art.15 alin. 2 din
Codul penal.

169
G. Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei, Bucureşti, 1995, pag. 264 – 266, 287.

85
 Lipsa oricăreia din trăsăturile esenţiale face ca fapta să nu constituie
infracţiune. În cazul în care s-a comis o faptă prevăzută de legea penală,dar
lipsesc celelalte trăsături esenţiale, respectiv pericolul social sau vinovăţia, se
poate vorbi doar de o faptă prevăzută de legea penală şi nu de o infracţiune.

4. 2. Fapta (care prezintă pericol social) să fie săvârşită cu vinovăţie.

Cea de a doua trăsătură esențială a infracțiunii este săvârșirea sa cu

vinovăție
Vinovăţia exprimă o atitudine psihică (de conştiinţă) a făptuitorului,
(aspectul moral subiectiv), faţă de acţiunea, inacţiunea sa, prin care încalcă legea
penală.
Vinovăţia a fost definită în doctrina penală ca fiind atitudinea psihică a
persoanei, care săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol
social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor
socialmente periculoase ale acesteia, sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a
urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări170
Întrucât vinovăţia face parte, alături de alte elemente, din latura
subiectivă, ca element structural (constitutiv) al infracţiunii, v-a fi tratată în
capitolul următor, în care, se va vorbi de elementele structurale (constitutive) ale
infracţiunii.
4. 3. Fapta să nu fie justificată

Cea de a treia trăsătură esențială a infracțiunii constă în caracterul

nejustificat al faptei comise.
Reținerea acesteia de către legiuitor în definiția legală a fost o consecință
a propunerilor doctrinei penale care a susținut, după cum am arătat mai sus,
importanța preluării sale de catre legiuitor.
Justificarea unei fapte penale ține de condițiile săvârșirii sale, realitatea
socială a demonstrat că, deși formal, o fapta comisă îndeplinește toate condițiile
prevăzute de norma de incriminare și se suprapune peste condițiile de
incriminare, acestea pot fi autorizate de dispozițiile legii pentru a se înlătura
anumite stări de pericol chiar de către autorul faptei.
Este cu titlu de exemplu, justificată fapta de vătămare corporală comisă
în stare de legitimă apărare, față de atacator pentru neutralizarea acestuia.
Faptele sunt justificate, deci autorizate de lege, în condițiile în care o
valoarea socială mai importantă se opune valorii sociale ocrotite de legea penală.
O fapta care în materialitatea sa corespunde faptei modelate de legiuitor, adică
este tipică, produce o vătămare a valorilor sociale, devine în baza voinței
legiuitorului, o faptă permisă. O acțiune umană permisă legal, indiferent de tipul

170
G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed.Academiei Române, Bucureşti, 1995, pag.117.

86
actului normativ în care este se face referire unei asemenea conduite, nu poate
atrage o răspundere penală, cum de altfel nu poate atrage nicio altă răspundere
juridică, fie ea civilă, administrativă sau comercială, scoaterea sa din sfera
ilicitului juridic operează pentru toate celelalte ramuri ale dreptului, o soluție
contracră nefiind de conceput171.

4. 4. Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o

Imputabilitatea este cea de a patra trăsătură esențială a infracțiunii

prevăzută de legiuitor.
A imputa înseamnă conform Dex a face pe cineva responsabil de o pagubă
ivită, a atribui unei persoane o anumită conduită. A imputa însemnă, în sens
juridic, a atribui un fapt penal unei persoane care este săvârșit în mod vinovat, a
acționa folosind energia fizică proprie, a acționa conștient și conform propriei
voințe, a avea reprezentarea comiterii unei ilicit.
Legiuitor nu definește noțiunea, dar prezintă situațiile în care fapta nu
poate fi imputabilă, în acest mod, per a contrario, imputabilitatea se regăsește
în situația în care făptuitor nu acționează în condițiile unei constrângeri fizice,
constrângeri morale, depășirii limitei legitimei apărări, depășirii limitei stării de
necesitate, este major, responsabil, nu este intoxicat, nu este în eroare și nu
acionează în condițiile unei situații neprevăzute.

5. Conţinutul constitutiv generic al infracţiunii (elementele

constitutive ale infracţiunii).

5. 1. Noţiunea de conţinut constitutiv al infracţiunii.Clasificări.

Noţiunea de conţinut al infracţiunii desemnează totalitatea
caracteristicilor specifice şi esenţiale ale elementelor constitutive ale infracţiunii,
prevăzute sau deduse din conţinutul normei de incriminare datorită cărora o
infracţiune se distinge de celelalte infracţiuni172
Clasificarea conţinuturilor de infracţiune
În doctrină se face distincţie între mai multe tipuri de conţinut al
infracţiunii în raport de diferite criterii de clasificare.
a). Conţinutul legal sau abstract cuprinde totalitatea caracteristicilor
specifice şi esenţiale ale elementelor infracţiunii aşa cum ele sunt definite de
norma de incriminare.
b).Conţinutul concret cuprinde pe lângă trăsăturile caracteristicile şi
esenţiale prevăzute de norma de incriminare şi alte caracteristici, care deşi nu au
relevanţă pentru existenţa infracţiunii, conferă faptei concrete dimensiunea
pericolului social concret.

171
G. Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, Revista de Drept penal, nr. 4, 1997, pag. 21;
172
M.Basarab,op cit, vol. I,pag. 200.

87
 c).Conţinutul de bază sau conţinutul tip cuprinde condiţiile necesare
existenţei infracţiunii aşa cum este ea definită prin norma de incriminare.
d).Conţinutul agravat sau calificat al infracţiunii conţine pe lângă
condiţiile necesare conţinutului de bază şi alte circumstanţe obiective sau
subiective, denumite şi circumstanţe de calificare care dau infracţiunii un grad de
pericol sporit, ca de exemplu în cazul furtului calificat (art. 229 C.pen), omorului
calificat (art. 189 C.pen.).
e).Conţinutul atenuat prezintă pe lângă condiţiile necesare existenţei
infracţiunii şi unele caracteristici de ordin obiectiv sau subiectiv denumite
circumstanţe de atenuare, care dau infracţiunii un grad de pericol social mai
redus, ca de exemplu uciderea la cererea victimei (art. 190 C.pen.), sau uciderea
din culp (art.192 C.pen.).
f).Conţinutul alternativ există atunci când norma de incriminare
prevede modalităţi normative de comitere a faptei diferite, ca de exemplu în cazul
luării de mită ( art. 289 C.pen.), prin “primire, pretindere sau acceptare de
promisiuni” de bani sau alte foloase.
Realizarea oricăreia dintre modalităţile normative, duce la existenţa
infracţiunii, iar dacă se folosesc mai multe modalităţi se reţine o singură
infracţiune.
g).Conţinutul constitutiv generic este o construcţie logică ce însumează
trăsăturile caracteristice tuturor infracţiunilor,ca elemente constitutive,
construcţie logică folosită în scop didactic, pentru analiza acestor elemente173.
h).Conţinutul constitutiv specific sau special conţine condiţiile
necesare existenţei fiecărei infracţiuni aşa cum este definită ea în norma de
incriminare (el constituie obiect de studiu al disciplinei “Drept penal. Partea
specială” .

5.2.Structura conţinutului constitutiv generic

În doctrină în prezentarea elementelor constitutive ale infracţiunii există

două orientări.
Într-o primă orientare elementele constitutive ale infracţiunii sunt în
număr de patru şi anume:obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă
a infracţiunii174
Într-o altă orientare doar latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii
sunt elemente constitutive, obiectul şi subiectul fiind factori preexistenţi ai
infracţiunii175

173
C.Bulai, op.cit., pag.172.
174
L.Biro, Drept penal.Partea generală, Ed.Universității”Babes-Bolyiai”Cluj, 1971, pag 56;T.Pop, op. cit.,
pag. 267; M.Basarab,op. cit., pag 141..
175
V. Dongoroz,op.cit. pag.202-204; C.Bulai, op.cit.,pag.173;C.Mitrache,op.cit. pag.78.

88
 Împărtăşim prima opinie, deoarece, este adevărat că subiectul şi obiectul
există anterior săvârşirii infracţiunii,dar nu mai puţin adevărat este că în cazul
săvârşirii unei infracţiuni ceea ce interesează este obiectul care a fost lezat efectiv
prin comiterea infracţiunii,iar pe de altă parte subiectul care a comis acea
infracţiune.
Indiferent de aceste păreri diferite, toţi autorii recurg la analiza celor patru
elemente constitutive ale infracţiunii.
6.1. Analiza elementelor constitutive ale infracţiunii

6.1.1. Obiectul infracţiunii

Sub aspect penal, în privinţa obiectului infracţiunii se face distincţie între
obiectul juridic(obiectul propriu-zis) şi obiectul material (sau fizic) al
infracţiunii.
6.1.1.1 Obiectul juridic al infracţiunii

Pentru ca acţiunea, inacţiunea, omului să fie considerată infracţiune, o

faptă periculoasă pentru societate, ea trebuie să producă vătămarea efectivă sau
să atenteze la vătămarea unei valori sociale protejate prin dispozițiile dreptului
penal.
Deci, obiectul juridic al infracţiuni este format din valorile sociale ocrotite
de legea penală în normele de incriminare din partea specială a codului penal şi
din celelalte legi speciale, care sunt vătămate prin diverse acţiuni, inacţiuni,
periculoase (prin activitatea infracţională).
Obiectul juridic constituie criteriul principal în sistematizarea părţii
speciale a Codului penal, pe grupe, subgrupe de infracţiuni şi în cele din urmă pe
infracţiuni concrete (în ordinea gradului de pericol social mai ridicat sau mai
scăzut al fiecărei infracţiuni)
Gradual distingem următoarele trei categorii ale obiectului juridic al
infracţiunii: obiectul general (comun), obiectul generic (de grup) şi obiectul
special (sau nemijlocit).
1)Obiectul juridic general (comun) este format din totalitatea valorilor
ocrotite de dreptul penal. Orice acţiune ( inacţiune) periculoasă lezează valorile
ocrotite în art. 1 din Codul penal, în ultimă instanţă societatea . . . întreaga ordine
de drept (de exemplu : trădarea, furtul, lovirea, omorul, etc., orice infracţiune
lezează aceste valori).
2)Obiectul juridic generic (de grup) este alcătuit dintr-un mănunchi de
valori sociale de aceeaşi natură, ocrotite de dreptul penal şi care pot fi lezate
numai prin anumite fapte constând în acţiuni sau inacțiuni.
In raport de acest obiect juridic generic infracţiunile sunt constituite în
grupe ( de exemplu : grupa infracţiunilor contra siguranţei statului, grupa de
infracţiuni contra persoanei, grupa de infracţiuni contra patrimoniului, etc.).

89
 Sub aspect tehnico-juridic, acestor grupe de infracţiuni le corespund
titlurile din partea specială a Codului penal.
Grupele de infracţiuni având acelaşi obiect juridic generic, de regulă, se
împart în subgrupe de infracţiuni, mergând de la general înspre particular,
privind obiectul juridic generic sub diferite aspecte ale sale, raportate la gravitatea
gradual diferită a lezării valorilor ocrotite(de exemplu, în cadrul grupei
infracţiunilor contra persoanei, există următoarele subgrupe : (infracţiuni contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii ; infracţiuni contra libertăţii persoanei,
infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, infracţiuni contra demnităţii)
3)Obiectul juridic special(nemijlocit) constă din valoarea socială
împotriva căreia se îndreaptă în mod nemijlocit acţiunea (inacţiunea) prevăzută
de legea penală, în fiecare normă de incriminare. Deci, acest obiect juridic special
nemijlocit este cel al fiecărei infracţiuni (de exemplu : furtul lezează valoarea
socială privind ocrotirea patrimoniului exprimată în voinţa liberă de a dispune a
aceluia în posesia căruia se află un bun mobil ; omorul lezează valoarea supremă
– viaţa persoanei)
La anumite infracţiuni există un obiect juridic special complex, în raport
de care şi infracţiunile se numesc infracţiuni complexe. La aceste infracţiuni
avem un obiect juridic direct şi unul indirect (de exemplu, la infracţiunea de
tâlhărie, constând în luarea unui bun prin acte de violenţă sau ameninţare obiectul
direct este cel de la furt, iar obiectul indirect este cel referitor la valorile sociale
care ocrotesc persoana(viaţa, integritatea corporală, sănătatea acesteia). Dacă se
lezează numai obiectul indirect, există doar tentativă la infracţiunea complexă.
Există şi infracţiuni cu obiect juridic special multiplu, când sunt lezate
mai multe valori ocrotite de lege şi când avem o singură infracţiune (care nu este
complexă). Astfel de exemplu delapidarea are un obiect juridic principal,
constând în valoarea ocrotită a patrimoniului public, diminuat prin însuşire, dar
are şi un obiect juridic secundar referitor la normala desfăşurare a relaţiilor de
serviciu a funcţionarului cu atribuţiuni de gestiune sau administrare.

6.1.1.2. Obiectul material (sau fizic).

Acest obiect material există numai la anumite infracţiuni, numite

infracţiuni materiale, de rezultat, de daună.
Într-o definiţie, obiectul material (sau fizic) este lucrul sau fiinţa care
încorporează unele valori sociale ocrotite de legea penală şi împotriva căruia se
îndreaptă acţiunea sau inacţiunea prevăzută de lege (de exemplu : la omor
obiectul material este corpul persoanei; la furt obiectul material este bunul furat;
la fals obiectul material este înscrisul falsificat, etc.)
Inexistenţa obiectului material, la infracţiunile de rezultat, de daună,
sau materiale, face ca fapta să fie putativă ( imaginară, în mintea făptuitorului)
şi să nu fie infracţiune (de exemplu ; acţiunea de ucidere – în intenţia autorului –
exercitată asupra unei persoane care în acel moment era decedată ca urmare a
90
unui infarct, nu constituie infracţiunea de omor; poate constitui o profanare de
cadavru)
În cazul altor infracţiuni, numite formale, de pericol, de atitudine ( de
exemplu ; insultă, calomnie, ameninţare) nu există obiect material.
Obiectul material constituie astfel criteriul clasificării infracţiunilor în :
- infracţiuni de rezultat, materiale, de daună
- infracţiuni de pericol, formale, de atitudine.176

6.1.2. Subiectul infracţiunii

În literatura juridică de specialitate se face distincţie între subiectul activ

(propriu-zis) al infracţiunii şi subiectul pasiv al infracţiunii.

6.1.2.1. Subiectul activ al infracţiunii, persoană fizică

Subiect activ al infracţiunii poate fi numai persoana fizică ce a împlinit la
data comiterii faptei vârsta de 14 ani și a acționat cu vinovăţie la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală.
Orice persoană fizică, ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală şi
indiferent în ce calitate o săvârşeşte ( autor, coautor, instigator, complice) este
făptuitor.
Când făptuitorul săvârşeşte fapta cu vinovăţie acesta devine infractor.
Infractorul este deci subiectul activ al infracţiunii.
În principiu, orice persoană fizică poate fi subiect activ al infracţiunii, dar
prin excepţie în cazul anumitor infracţiuni se cer calităţi speciale pentru ca o
persoană să poată fi subiectul activ al unei infracţiuni – mai precis autorul
infracţiunii177.
De aceea în continuare trebuie făcută distincţia între subiectul activ
general al infracţiunii şi subiectul activ special al infracţiunii.
A. Subiectul activ general al infracţiunii, persoană fizică
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică,
pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii sunt următoarele :
Ø Să fie o persoană fizică.
Ø Persoana să fi împlinit vârsta de 14 ani (minoritatea penală).

Conform prevederilor art. 113 al. 1 din Codul penal “minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”. Minorul sub vârsta menţionată este
considerat că nu are discernământ, neavând capacitatea psiho-fizică de a înţelege
caracterul periculos al faptelor sale şi a urmărilor acestora. Lipsa
discernământului atrage lipsa vinovăţiei şi ca atare lipsa infracţiunii (avem doar

176
M.Basarab,op.cit., pag. 151.
177
F. Streteanu, op. cit, pag. 355;

91
o faptă prevăzută de legea penală). Lipsa discernământului minorilor sub 14 ani
este o prezumţie legală absolută, nefiind admisă proba contrarie.
Pentru minorii între 14 şi 16 ani răspunderea penală este condiţionată de
dovedirea existenţa discernământului. Astfel conform art. 113 alin. 2 din Codul
penal “minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”. Prin acest text de lege este
instituită la fel prezumţia lipsei discernământului, dar prezumţia este relativă de
această dată şi nu absolută, putându-se dovedi contrariul, că minorul între 14 şi
16 ani a săvârşit fapta cu discernământ. În practică, dovada că minorul între 14 şi
16 ani a săvârşit fapta cu discernământ şi că astfel răspunde penal se face de
regulă prin expertiza psihiatrică,dar aceasta nu este obligatorie, dacă pe bază altor
date ale dosarului rezultă, fără îndoială, existenţa discernământului.
Conform prevederilor art. 113 alin. final din Codul penal “minorul care
a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”. Acest text de lege instituie o
prezumţie a existenţei discernământului a minorilor peste 16 ani şi desigur a
majorilor de orice vârstă, prezumţie care este însă relativă, deoarece tot prin
expertiză psihiatrică se poate dovedi contrariul, adică lipsa discernământului
(iresponsabilitatea-art. 28 din Codul penal).
Ø Persoana fizică să aibă libertatea de voinţă şi acţiune
Persoana fizică trebuie să aibă posibilitatea de a hotărâ, în mod liber, cu
privire la comiterea acţiunii-inacţiunii interzise de legea penală şi, în același timp,
să se bucure de libertatea de a acţiona în baza hotărârii luate. Dacă persoană a
fost constrânsă, din afară, de o forţă fizică sau psihică căreia nu i s-a putut opune,
comițând în acest mod o fapta prevăzută de legea penală, fapta nu constituie
infracţiune, acţionând asupra sa o cauză justificativă care exclude caracterul
penal al faptei178.

B. Persoana juridică-subiect activ al infracţiuni.

Noul Cod penal179, ţinând seama de realităţile cu care se confruntă

societatea românească în prezent, de sugestiile doctrinei penale, cât şi de
convenţiile în materie penală la care România a devenit parte şi care prevăd
aplicarea sancţiunilor penale în cazul persoanelor juridice, a instituit în art. 135
răspunderea persoanei juridice.
În conformitate cu textul de lege de mai sus “Persoana juridică, cu
excepţia statului și a autorităţilor publice răspunde penal pentru infracțiunile
săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice’

178
A.Boroi, Drept penal.Partea generală, Ed.C.H.Bech,Bucureşti, 2006, pag 125.
179
Legea nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, M.Of.nr.601/12 iulie 2006.

92
 Legiuitorul exclude de la răspundere penală în baza dispozițiilor art. 135
al. 2 și instituțiile publice însă doar în măsura în care exercită o activitate ce nu
poate face ‚obiectul domeniului privat’.
Răspunderea penală a persoanei juridice urmează să fie angajată
cumulativ cu răspunderea penală a persoanei fizice care și-a adus aportul la
comiterea respectivei infracțiuni.
În doctrina penală se recunoaşte că una dintre cele mai controversate
probleme de drept penal este cea privitoare la posibilitatea de a considera
infractor şi de a supune la pedepse colectivităţile organizate sub formă de
persoane juridice sau fizice180.
Admisibilitatea unei asemenea forme a răspunderii juridice a fost viu
discutată în doctrină, au fost formulate diferite teze, în baza cărora sau din cauza
cărora, această răspundere a persoanei juridice poate sau nu poate fi acceptată în
dreptul penal.
Tezele care contestă compatibilitatea răspunderii penale au adus, în
principal, critici bazate pe teoria ficţiunii, conform căreia persoanele juridice nu
au o existenţă proprie, ci sunt o creaţie, o ficţiune a legii. Teza se bazează pe
principiul societas delinqere non potest (societăţile nu pot comite
infracţiuni)181iar ca argumente principale ale acestei teza constau în : lipsa unei
voințe proprii ale persoanelor juridice; sancțiunea aplicată persoanei juridice va
afecta toți membrii persoanei juridice indeferent dacă știau sau nu despre
comiterea vreunei infracțiuni; lipsa de eficacitate al pedepsei coroborată cu rolul
său educativ
Tezele care susțin răspunderea penală a persoanelor juridice sunt în
principal bazate pe realitatea obiectivă socială, recunoscând utilitatea sa practică
acceptând că persoanele juridice au o voință proprie prin acțiunea organelor sale
de conducere182. Principale argumente ale acestei teze se bazează pe
recunoașterea situațiilor în care organele de conducere nu acționează
independent, de capul lor, ci se bucură de o susținere, chiar tacită a membrilor
care o compun; pedepsele penale care se vor aplica pot fi împrumute de dreptul
penal din alte ramuri ale dreptului ,cum ar fi spre exemplu: dizolvarea persoanei
juridice, închiderea unor puncte de lucru.
Noile dispoziţii legale, cu privire la răspunderea penală a persoanelor
juridice, au consacrat această ultimă teză şi în dorinţa de aliniere a legislaţiei
noastre penale, la legislaţia europeană sau intenațională rămânând ca practica să
demonstreze în viitor eficienţa acestei răspunderi.

180
V. Dongoroz, Tratat de drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
Ed. Societăţii Tempos, Bucureşti 2000, pag.295 ; G. Dimofte, C. Rus, Răspundderea penală a persoanei
juridice RDP nr.1/2005, pag. 122.
181
T. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol.II, Cluj, 1928, pag. 272, F. Streteanu, op. cit., pag.
356.
182
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, Bucureşti 1997, pag. 203.

93
 C. Subiectul activ special al infracţiunii.

Aşa cum s-a arătat, majoritatea infracţiunilor pot fi săvârşite de orice

persoană, numită infractor.
Există însă anumite infracţiuni la care pe lângă condiţiile generale
menţionate trebuie să îndeplinească anumite condiţii speciale prevăzute în norma
penală de incriminare, raportat la care subiectul activ este numit subiect activ
special-este vorba de autorul infracţiunii. (subiectul se mai numeşte calificat).
Aceste condiţii speciale se referă la profesie - militar, funcţionar public,
gestionar, cetăţenie, sex, etc.
Astfel, de exemplu, pentru infracţiunea de delapidare legea cere pentru
subiectul activ calitatea de funcţionar gestionar sau funcţionar administrator,
pentru infracţiunea de spionaj, calitatea de cetăţean străin, pentru infracţiunea de
pruncucidere, calitatea de mamă, pentru infracţiunea de dezertare, calitatea de
militar, pentru infracţiunea de seducţie, calitatea de bărbat, etc.

D. Subiectul pasiv al infracţiunii

Într-o definiţie simplă, subiectul pasiv al infracţiunii este victima
infracţiunii.
La fel şi în cazul subiectului pasiv se face distincţie între subiectul pasiv
general şi subiectul pasiv special.
Subiectul pasiv general poate să fie orice persoană fizică, juridică sau
statul.
De exemplu, la infracţiunile împotriva persoanei subiect pasiv este o
persoană fizică, la infracţiunile împotriva patrimoniului subiectul pasiv poate fi
o persoană fizică sau o persoană juridică – agent economic privat cu capital de
stat sau mixt, la infracţiunile contra siguranţei statului subiectul pasiv este statul.
Subiect pasiv special al infracţiuni avem atunci când se cere o calitate
specială acestuia (de exemplu: uciderea nou născutului faptă săvârșită asupra
copilului nou-născut– art. 200 din Codul penal. ; ultrajul care constră în
amenințare împotriva unui funcționar public – art. 257 Cod penal).

6.1.3. Latura obiectivă a infracţiunii

Latura obiectivă a infracţiunii este manifestarea exterioară a omului,

constând dintr-o acţiune sau inacţiune, prin care se lezează valorile (obiectul
juridic) ocrotite prin legea penală, producând o schimbare efectivă în realitatea
obiectivă, sau pericolul unei asemenea schimbări, de numită urmare socialmente
periculoasă (urmare infracţională).
Din definiţie se desprind cele trei sub elemente principale ale laturii
obiective a oricărei infracţiuni şi anume: elementul material (acţiunea,
inacţiunea), urmarea periculoasă şi raportul de cauzalitate dintre acestea.

94
 La unele infracţiuni mai există ca subelemente secundare ale laturii
obiective şi timpul, locul modul şi mijloacele de săvârşire a acestora.

6.1.3.1. Elementul material (acţiunea sau inacţiunea –omisiunea).

Acţiunea şi inacţiunea rezultă din ipoteza normei de incriminare (mai
mult sau mai puţin explicită).
a) Acţiunea ca manifestare exterioară a făptuitorului consta în săvârşirea
aceea ce legea interzice, prin care se încalcă o normă prohibitivă (de exemplu la
omor “uciderea”, la furt “luarea bunului mobil”). Ea diferă în raport de obiectul
juridic sau material al infracţiunii
Acţiunea se realizează fie prin energia proprie a făptuitorului (lovituri,
cuvinte, împingere, etc.), fie prin intermediul unor instrumente, care pot fi
neanimate (chimice – otravă, fizice – arme) sau animate (animal, om
iresponsabil).
b) Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de la o acţiune pe care
legea solicită să fie realizată și prin această lipsă de acțiune se încalcă o normă
onerativă (de exemplu : nedenunţarea – art. 266 C.pen., omisiunea sesizării 267
C.pen.nerespectarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în
muncă art. 387 al. 1 lit d C.pen.)
După cum infracţiunile se săvârşesc prin acţiune sau inacţiune (omisiune)
acestea se clasifică în infracţiuni de comisiune şi infracţiuni de omisiune.
Uneori aceste categorii de infracţiuni prezintă doar deosebiri de nuanţă faţă de
infracţiunile comisive şi omisive care ambele se pot comite prin acţiune sau
inacţiune (de exemplu : o infracţiune comisivă prin omisiune este abuzul de
încredere – art.213 Cod penal, iar o infracţiune omisivă prin comisiune este
abandonul de familie – art.305 lit. a şi b Cod penal)

6.1.3.2. Urmarea socialmente periculoasă ( urmarea infracţională ).

Aceasta constă în modificarea efectivă a valorii sociale ocrotite de legea

sau punerea în pericol a valorilor sociale, datorită intevenției acţiunii sau lipsei
acesteia (inacţiunii) după cum dispune de legea penală183.
Urmarea socialmente periculoasă este diferită în raport de existenţa
obiectului material şi natura obiectului juridic .
Astfel,
a)În cazul anumitor infracţiuni, urmarea socialmente periculoasă constă
într-o schimbare efectivă în realitatea înconjurătoare, concretizată într-un rezultat
material, palpabil evaluabil. Aceste infracţiuni se numesc infracţiuni materiale,
de rezultat, de daună (de exemplu, la omor-moartea victimei, la furt-diminuarea
patrimoniului (sunt infracţiuni care au un obiect material).

183
F. Streteanu, op. cit., p. 405.

95
 La alte infracţiuni, urmarea periculoasă constă doar în pericolul
producerii unei schimbări, în crearea unei stări de pericol, mai greu de sesizat
impalpabilă, fără un rezultat material. Aceste infracţiuni se numesc infracţiuni de
atitudine formale, de pericol (de exemplu, ultrajul săvârșit prin amenințare).
b) Urmările diferă şi în funcţie de natura obiectului juridic vizat de către
acţiune-inacţiune, acestea putând fi patrimoniale, politice, economice, morale,
etc.
c) În raport de gravitatea urmărilor, acestea se împart în urmări de bază
sau de agravare (de calificare).
Urmarea de bază, prevăzută în legea penală, este impusă pentru
comiterea infracţiunii tip (simplă) în formă consumată) de exemplu la omor –
moartea victimei, la furt – producerea unei pagube).
Urmarea agravată (calificată), prevăzută de lege, ține de relizarea
conținutului agravant al faptei şi care atrage o înăsprire a răspunderii penale (de
exemplu tâlhăria săvârșită prin folosirea armelor art. 234 al 1 lit a Cod penal,
distrugerea calificată art. 254 al. 1 C. pen.)
Uneori în norma de incriminare, la infracţiunile în dauna patrimoniului
urmările de agravare sunt denumite “consecinţe deosebit de grave”, gravitatea
acestor consecinţe apreciindu-se în raport de întinderea pagubei (în prezent
consecinţele deosebit de grave se raportează la o pagubă mai mare de 2.000.000
lei).

6.1.3.3. Raportul de cauzalitate (legătura cauzală).

Raportul de cauzalitate în general desemnează relaţia existentă între două

fenomene, cauză şi efect.
Raportul de cauzalitate, este un element al laturii obiective a infracţiunii
prin care se stabileşte legătura dintre acţiunea subiectului activ, care reprezintă
cauza, şi urmarea periculoasă socialmente care este efectul acţiunii-inacţiunii.
De exemplu, la infracţiunea de omor, între acţiunea concretă de ucidere şi
urmarea periculoasă-moartea victimei există un raport de cauzalitate realizat în
mod obiectiv.
Necesitatea existenței raportului de cauzalitate este susținută de către
doctrină, legiuitorul nu face nicio precizare privitoare la acest aspect. În doctrină
studiul raportului de cauzalitate beneficiază de un efort atent și susținut pentru
mulţi autori, deoarece în practică apar numeroase situaţii în care un asemenea
raport dificil de stabilit184.
În cazul infracţiunilor formale, care nu au un rezultat material, raportul de
cauzalitate rezultă ex re, din simplul fapt al săvârșirii infracțiunii.

184
G.A.ntoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed.Ştinţifică, Bucureşti, 1968,pag.234 şi urm.;
C.Mitrache,op. cit.pag.126.;M.basarab, op. cit., pag135;C.Bulai,op. cit.,pag.164.

96
 În materia infraciunilor de rezultat, dacă o singură conduită umană este
vectorul care a generat producerea urmării socialmente periculoasă existența
legăturii de cauzalitate este simplu de stabilit, este singura cauză care a
determinat în mod direct rezultatul.
În practică, se ivesc situaţii în care urmarea periculoasă este generată de
intervenția mai multor acțiuni sau inacțiuni, unele umane altele generate de
factori naturali (ex. temperaturi foarte mici, animale sălbatice) care se suprapun
și intervin în lanțul cauzal putând chiar influența rezultatul final.
Cu privire la raportul de cauzalitate în dreptul penal, în doctrină sau
exprimat mai multe teorii, grupate în două curente care susţin teza
monistă(pluralistă) în materia cauzalităţii185
a). Teza monistă susţine că urmarea imediată este generată de o singură
cauză, iar în cazul acestei teze sau conturat mai multe teorii, ca de exemplu:
- Teoria cauzei eficiente, conform căreia cauza rezultatului este aceea
care a declanșat întreg lanțul genetic(de generare), fără de care, celelalte cauze
nu ar mai fi intevenit
- Teoria cauzei proxime, conform căreia rezultatul se datorează ultimei
cauze care a intervenit
- Teoria cauzei adecvate(tipice), conform căreia rezultatul se datorează
intervenției acelei cauze care ea însăși este aptă, prin natura ei să îl producă.
Fiecărui rezultat îi corespunde o singură cauză care este tipică sau firească.
Acestei teorii îi este reproșat faptul că restrânge antecedenţa cauzală la o
singură acțiune sau inacțiune și că nu poate oferi soluţii în situațiile în care
rezultatul este urmarea unor cauze atipice, insuficiente pentru a produce
rezultatul(de ex. acțiunea de a speria foarte tare victima, urmată de o criză
cardiacă ce produce moartea victimei).
b). Teza pluralistă, susţine că rezultatul se produce datorită intevenției
mai multor cauze, conturându-se mai multe teorii :
- Teoria echivalenţei condiţiilor, (condiţiei sine qua non), cauzele
rezultatului produs sunt toate elementele care l-au anticipat în lipsa cărora
rezultatul nu s-ar fi produs. Altfel spus, oricare element care a precedat
rezultatului, indiferent cât de mult sau puțin l-a generat este cauză a acestuia.
Acestei teorii i se poate reproșa că situează în același plan toate elementele
care au intevenit și nu le diferențiază stabilind o echivalența între ele, fără a
diferenţia contribuţia fiecăreia dintre ele, cu privire la producerea rezultatului,
nefăcând deosebiri între cauze și nedistingând cu privire la rolul care l-a avut
fiecare în producerea rezultatului.
- Teoria condiţiei necesare, identifică cauză a rezultatului orice condiţie
care prin natura sa să fie necesară producerii sale, se ține seama de seama de
aportul efectiv adus de fiecare dintre condiții. Acest procedeu va putea să

185
Pe larg despre aceste teorii a se vedea G.Antoniu, op. cit.,; V.Dongoroz, Drept penal, 1939,pag. 221 şi
urm.

97
identifice o singură cauză a producerii rezultatului făcând abstracție de consursul
celorlate.
În doctrina noastră penală se apreciază că teoria echivalenţei condiţiilor,
este cea mai în măsură să soluționeze legătura de cauzalitate, dar aceasta trebuie
completată cu cerinţa ca la stabilirea legături logice dintre efecte să se aprecieze
și aportul fiecărui participant la comiterea infracţiunii.
Nu există un asemenea raport de cauzalitate în următoarele cazuri: X
pilota un autovehicul deşi nu avea carnet de conducere corespunzător de
conducere , Y s-a angajat în depăşire fără a se asigura că o poate face fără pericol
şi drept urmare a tamponat maşina condusă de X care circula regulamentar pe
partea dreaptă a şoselei şi cu viteză legală. Din moment ce X a condus fără
greşeală, nu a contribuit cu nimic la producerea accidentului şi deci a
prejudiciului ,astfel că nu poate fi obligat la repararea prejudiciului, deoarece
conducerea fără permis corespunzător nu se află în legătură cauzală cu urmarea
produsă, în condiţiile concrete186; de asemenea, nu există un asemenea raport de
cauzalitate nici când victima accidentului mortal de circulaţie a condus bicicleta
fără ca aceasta să fie echipată corespunzător cu sistemul de frânare, sursă de
iluminat pe faţă în spate, sub influenţa băuturilor alcoolice, avea însă în partea
din spate un dispozitiv reflectorizant şi de asemenea nu s-a implicat în efectuarea
unor manevre neregulamentare şi nici nu a încălcat nici o regulă de circulaţie,
deci nu există nici o legătură cauzală între aceste nereguli şi accident187.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv existând în afara şi
independent de conştiinţa omului.
Constatare raportului de cauzalitate de organele judiciare se impune
numai la infracţiunile de rezultat deoarece la acestea se prevede prin norma de
incriminare existenţa unui asemenea rezultat a unei daune, pentru realizarea în
formă consumată.
Raportul de cauzalitate se realizează în anumite condiţii. De aceea în
dreptul penal are o mare importanţă a desprinde cauza directă care determină
efectul ,de aceste condiţii care însoţesc cauza în timp şi spaţiu. Răspunderea
penală este antrenată numai de existenţa raportului de cauzalitate direct între
acţiune (inacţiune) – cauză şi urmarea socialmente periculoasă – efect. De
exemplu : în cazul unui omor, cauza directă – acţiunea de împuşcare a unei
persoane are loc în anumite condiţii, de asemenea concrete – starea de funcţionare
a armei, distanţa de la care se trage, vizibilitatea, lovirea unui organ vital, etc. În
funcţie de aceste condiţii se produce sau nu un anume rezultat, dar întotdeauna
ceea ce este esenţial este legătura cauzală între cauză şi efect; în aceste condiţii
se produce efectul; dacă se schimbă condiţiile se poate produce un alt efect sau
se poate să nu se producă nici unul (de exemplu, arma decalibrată, distanţa prea
mare).

186
Trib.Suprem,s.pen, dec nr.3167 din 24 .12.1975, R.R.D. NR. 10 DIN 1976, PAG.65-66.
187
Curtea Supremă de Justiţie,secţia penală,dec. nr.765 din 26.06.1990,Dreptul nr. 12/1991, pag.106

98
 Raportul de cauzalitate, în fiecare caz concret, are un caracter necesar,
de regulă, cauza generând în mod necesar şi direct efectul (de exemplu, ori de
câte ori va fi lezat creierul se va produce moartea victimei, la fel ori de câte ori
inima va fi lezată printr-o lovitură de cuţit se va produce moartea victimei).
Raportul de cauzalitate poate fi şi întâmplător, când numai datorită întâmplării
se produce un rezultat, dar stabilirea lui chiar şi întâmplătoare, atrage răspunderea
penală, condiţia esenţială fiind existenţa acestui raport (de exemplu la intenţie
indirectă şi culpă ). Întâmplarea, care este obiectivă, nu poate fi confundată cu
cazul fortuit, care ţine de latura subiectivă a infracţiunii, mai precis de prevedere,
ca latură a vinovăţiei, având loc în planul cunoaşterii.
Raportul de cauzalitate poate fi simplu şi complex.
Raportul de cauzalitate este simplu când rezultatul socialmente periculos
este generat de o singură. De exemplu : la furt – luarea bunului mobil de către X
– cauza, determină diminuarea lui patrimoniului lui Y – efectul .
Raportul de cauzalitate este complex când mai multe cauze, împletite
între ele, produc efectul, rezultatul. De exemplu : la infracţiunea de omor, în caz
de participaţie, contribuţia autorilor este diferită în actele de executare, au aplicat
lovituri mai mulţi, care, fiecare în parte nu ar fi produs rezultatul, dar toate
împreună conjugate şi împletite reciproc, au produs rezultatul – moartea victimei;
la infracţiunea complexă, în caz de participaţie, cum ar fi o tâlhărie, există două
acţiuni conjugate, respectiv exercitarea unor acte de violenţă sau ameninţare şi
luarea bunului – cauza, care determină rezultatul, diminuarea patrimoniului –
efectul.
Raportul cauzal şi vinovăţia sunt strâns legale, deoarece ceea ce se
manifestă în exterior, este însoţit întotdeauna de stările de conştiinţă specifice pe
plan interior. Vinovăţia nu poate fi însă identificată cu raportul cauzal.
Atât legătura cauzală cât şi vinovăţia sunt necesare pentru existenţa
infracţiunii. Mai întâi se stabileşte raportul de cauzalitate şi apoi vinovăţia. Când
una sau alta din acestea lipseşte, nu avem infracţiune. Numai existenţa lor
împreună pot atrage răspunderea penală.

6.1.3.4. Împrejurări care pot face parte din latura obiectivă a

infracţiunii.
Locul, modul, timpul şi mijloacele folosite de subiectul
activ(subelemente secundare ale laturii obiective)
Desigur că orice infracţiune se săvârşeşte în anumite împrejurări de timp
şi loc, într-un anumit mod şi prin anumite mijloace, prezente cu ocazia săvârşirii
oricărei infracţiuni.
Aceste împrejurări nu au însă o semnificaţie juridică privind existenţa
infracţiunii ,în forma ei tip de bază sau agravată,ori atenuată.(de exemplu, un fals
săvârşit pe timp de noapte).

99
 La anumite infracţiuni aceste împrejurări, ca subelemente secundare ale
laturii obiective, apar ca necesare, fiind prevăzute în conţinutul legal al
infracţiunii, de bază,calificat sau atenuat.
Exemple:
a)Timpul apare uneori ca un element de existenţă a infracţiunii, în
conţinutul de bază la sustragerea de la serviciul militar art. 432. - timp de război,
alteori apare ca element al conţinutului agravat al infracţiunii -furt calificat,
tâlhărie calificată pe timp de noapte, sau al conţinutului atenuat al infracţiunii de
ucidere sau vătămare a nou-născutului.
b)Locul, apare ca un econducerea unui vehicul sub influența alcoolului
drum -art. 336, apare ca element de agravare la furtul calificat –în mijloc de
transport în comun - art. 229 .
c) Unele infracţiuni se pot săvârşi numai în anumit mod prin explozii,
incendii sau alt asemenea mod, distrugerea din culpă-art.225.c.p.,alte ori modul
de comitere imprimă faptei un caracter mai grav- violarea de domiciului -art.224
alin.2.-prin folosirea de calități mincinoase
d) Mijloacele de săvârşire apar ca elemente ale infracţiunii, tâlhărie
simplă -prin violenţă sau ameninţare fie ca element de agravare furt calificat-art.
229.c.p.-de o persoană având asupra sa o armă, sau prin folosirea unei chei
mincinoase.

7. Latura subiectivă a infracţiuni

Latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de conştiinţă care

preced şi însoţesc actele exterioare (acţiunea, inacţiunea) şi care direcționate în
vederea producerii unui rezultat socialmente periculos, sau produc asemenea de
urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei făptuitorului.
Subelementele laturii subiective a infracţiunii sunt: vinovăţia –
subelement principal şi mobilul şi scopul – subelemente secundare.
Latura subiectivă rezultă întotdeauna din modul de comitere al infracțiunii
și celelalte elemente ale laturii obiective.

7.1. Vinovăţia
Vinovăţia constă în atitudinea psihică a făptuitorului faţă de acţiunea,
inacţiunea sa, în sensul prevederii ca acestă conduită este interzisă de legea
penală și că aceasta va produce o urmare socialmente periculoasă, pe care
subiectul le urmăreşte, le acceptă, ori cu uşurinţă sau nepăsare consideră că
aceastea nu se vor produce, ori nu prevede urmările deşi trebuia şi putea să le
prevadă.
Din definiţia vinovăţiei rezultă că aceasta implică interacţiunea a doi
factori : factorul volitiv şi factorul intelectiv.

100
 a) factorul volitiv, este exprimat de voinţa subiectului activ al infracţiunii
de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, libera deliberare a subiectului, şi
de a putea acţiona liber.
Dacă subiectul nu a voit fapta comisă, nu i se poate imputa fiind exclusă
incidenţa legii penale, de o eventuală constrângere fizic sau morală, când
făptuitorul acţionează sub imperiul unei voinţe străine. Dacă lipseşte voinţa,
lipseşte vinovăţia, iar fapta nu este infracţiune.
b) factorul intelectiv este exprimat de reprezentarea pe care subiectul
activ – infractorul – o are asupra urmărilor acţiunii (inacţiunii) sale, prevăzută de
legea penală şi săvârşită în mod voit. Astfel, pornind de la factorul intelectiv,
astfel cum rezultă şi din definiţia dată vinovăţiei, rezultă că în dreptul nostru
penal, în privinţa vinovăţiei s-a adoptat teoria reprezentării, adică a modului în
care infractorul are reprezentarea asupra urmărilor faptei sale188. După felul în
care infractorul are această reprezentare, se stabilesc şi se identifică formele
vinovăţiei şi modalităţile diferitor forme de vinovăţie.
Formele de vinovăţie sunt prevăzute expres și limitativ în cadrul art. 16
Codul penal, în conformitate cu care “vinovăţie există când fapta este comisă cu
intenție, din culpă sau inteție depășită”.
7.1.1. INTENŢIA (DOLUL)
Majoritatea infracţiunilor incriminate de legiuitor se comit cu intenţie.
Conform prevederilor art.16 alin.3 lit. a și b Cod penal fapta este săvârşită
cu intenţie când infractorul :
a) ‚prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte’;
b) ‚prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui’.
Definiţia dată de texul de lege intenţiei este criticabilă, fiind prea restrictivă,
vorbind sub aspectul prevederii de rezultat, ori şi faptele de pericol, care nu au
un rezultat, se săvârşesc şi ele cu intenţie. De aceea prevederea rezultatului ca
expresie trebuie înţeleasă în sensul de prevederea urmării infracţionale – urmării
socialmente periculoase.
Din definiţia legală a intenţiei se desprind cele două modalităţi ale
intenţiei şi anume: intenţia directă şi intenţia indirectă.
a).Intenţia directă există atunci când infractorul prevede rezultatul –
urmarea –faptei sale şi urmăreşte –doreşte –producerea lui.
De subliniat este faptul că majoritatea infracţiunilor de intenţie se
săvârşesc cu intenţie directă.

188
G.Antoniu,Vinovăţia penală, Editura Academiei Române,Bucurreşti,1995, pag.27.

101
Intenţia directă impune sub aspect intelectiv prevederea rezultatului ,iar sub
aspect volitiv voinţa producerii rezultatului
De exemplu, la omor, art.188 C. pen., aplicarea de către X asupra lui Y a
numeroase lovituri de cuţit cu intensitate în regiunea inimii demonstrează că a
urmărit suprimarea vieţii lui Y; dacă Y a decedat se va reţine infracţiunea de
omor, săvârşită cu intenţie directă, dacă Y nu a decedat în sarcina lui x se va
reţine tentativa la omor săvârşită cu intenţie directă .
Intenţia directă se poate manifesta în diferite grade de intensitate în
doctrină sub acest aspect făcându-se distincţie între intenţia obişnuită, intenţia
premeditată, intenţia repentină şi intenţia specială .
Intenţia premeditată sau premeditarea nu este definită în lege. Este
prevăzută în art.189 lit. a din Codul penal (omorul calificat săvârşit cu
premeditare) ca o circumstanţă de agravare specială, în trecut era acceptată în
doctrină şi practică şi ca o circumstanţă agravantă generală judiciară.
Împărtăşim opinia că premeditarea are un caracter subiectiv189, fiind un
factor psihic intern, care constă într-o chibzuire pe o perioadă mai lungă de timp
decât cea obişnuită într-un context de relativ calm prin care subiectul activ
reflecteză la elementele ce țin de modul comiterii infracțiunii, condițiile
favorabile sau nefavorabile ce pot influența obținerea rezultatului scontat,
precum şi curgerea unui inteval de timp de la luarea hotărârii de a săvârşi
infracţiunea şi până la punerea executarea ei, pentru a crește șansele producerii
urmarării dorite, iar riscurile de a nu se produce urmarea să fie cât mai mici. În
doctrină, s-a exprimat şi opinia contrară, în sensul că premeditarea ar avea un
caracter obiectiv, aceasta trebuind obligatoriu să se exteriorizeze în efectuarea
unor acte de pregătire190
Premeditarea se deduce din materialitatea faptei săvârşite. De cele mai
multe ori se exteriorizează în acte materiale sau intelectuale de pregătire, care
sunt mijloacele de probare a existenței sale.
Intenţia repentină (sau spontană) apare în contextul unei stări de
tulburare sau emoţie a făptuitorului provocată de persoana vătămată sau unor alți
factori, cum ar fi spre exemplu procesului naşterii. Ea este prevăzută în partea
generală a codului penal ca o circumstanţă atenuantă legală în art. 75 al. 1 lit. a (
provocarea), precum şi în partea specială în art. 200 Cod penal (uciderea ori
vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă.
Intenţia specială există atunci când scopul infracţiunii este urmărit în
mod special şi acest scop este un element constitutiv al infracțiunii. De exemplu,
la infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin.2 Cod

189
L.Biro, op.cit.pag.95;M.Basarab,op.cit.82.
190
V.Dongoroz, ş a.,Explicaţii teoretice..op cit. Vol. I, pag.223 şi vol.III,pag.188.

102
penal, la care infractorul urmăreşte în mod special să producă o asemenea
vătămarea corporală, 194 al. 2 C. pen (fapta a fost săvârșită în scopul producerii
unui anume rezultat, etc.).
b) Intenţia indirectă (eventuală) există atunci când infractorul
prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte (doreşte), acceptă
posibilitatea producerii lui.
Similar intenţiei directe, sub aspectul factorului intelectiv, infractorul
prevede rezultatul acţiunii sale.
Sub aspect volitiv însă, spre deosebire de intenţia directă, în cazul
intenţiei indirecte, infractorul urmăreşte (doreşte) un anumit rezultat, dar acceptă
şi posibilitatea producerii, eventual, a unui rezultat mai grav. De aceea intenţia
indirectă se mai numeşte şi eventuală. Cu alte cuvinte infractorul urmăreşte un
rezultat şi are o atitudine de indiferenţă faţă de un rezultat eventual mai grav.
Modalitatea intenţiei indirecte se întâlneşte la acele acţiuni care datorită
modului lor de executare sunt apte să producă mai multe urmări (rezultate).
Atât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară, discuţii pe marginea
intenţiei indirecte apar în special în legătură cu delimitarea între tentativa la
infracţiunea de omor (art. 20 rap. La art. 174 Cod penal) şi infracţiunea de
vătămare corporală gravă prin punerea în primejdie a vieţii victimei (art.182 Cod
penal) şi delimitarea între infracţiunea de omor (art.174 Cod penal) şi infracţiunea
de lovire cauzatoare de moarte (art.183 Cod penal).
De exemplu, în practica judiciară s-a statuat că : - este tentativă la
infracţiunea de omor, săvârşită sub forma intenţiei indirecte, când o persoană a
fost lovită cu două pietre, aruncate cu intensitate mare, de la mică distanţă, asupra
capului victimei, căreia i-a cauzat grave leziuni craniene, periculoase pentru
viaţă, fiind necesară o intervenţie chirurgicală urgentă şi tratament medical
intens, aceasta fiind încadrarea juridică corectă nu cea de vatămare corporală; -
există infracţiunea de omor, cu intenţie indirectă şi nu infracţiunea de loviri
cauzatoare de moarte când : o persoană a lovit o altă persoană, urmată de căderea
într-o prăpastie greu accesibilă, situată într-o zonă de munte, după care a
împiedicându ulterior ajutorarea sa abandonând victima în nesimţire, în
anotimpul hibernal, conștientizând pericolele principale de natură să provoace
decesul victimei, respectiv – temperatura şi prezența animalelor sălbatice – ceea
ce demonstrează existența intenţiei indirecte de a-l ucide, însoțită de existența
prevedererii şi acceptării urmării socialmente perioculoase, moartea victimei191;
-când victima a fost lovită cu o intensitate mare, în coapsă, cu o baionetă,
rezultatul fiind moartea victimei, datorită secţionării arterei ischiatice, iliace şi a
altor vase se sânge mari – intenţia indirectă de a ucide rezultă din folosirea unui
corp tăios de dimensiuni mari, intensitatea mare a loviturii, putându-se trage

191
Trib.Suprem,s. pen.,dec.nr.198 din 27.01.1984, R.R.D. nr.2 din 1985, pag. 74.

103
concluzia că a prevăzut şi a acceptat rezultatul – moartea victimei, chiar dacă nu
l-a urmărit sau dorit; - când inculpatul urmărind să aibă raport sexual cu victima,
a transportat-o contrar voinţei ei cu autoturismul pe care îl conducea cu viteză
mare şi pe parcurs, datorită violenţelor şi presiunilor exercitate asupra ei, victima
a sărit din mers accidentându-se mortal, se poate concluziona că inculpatul, chiar
dacă nu a urmărit moartea victimei, cel puţin a acceptat acest rezultat, săvârşind
o infracţiune de omor, cu intenţie indirectă.

7.1.2. CULPA (Uşurinţa, neglijenţa)

Culpa constituie cea de-a doua formă a vinovăţiei, mai uşoară în grad decât
intenţia (pedepsele sunt mai uşoare)
Conform prevederilor art.16. alin. 4 din C.pen. fapta este săvârşită din culpă
când infractorul:
‚lit. a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei
că el nu se va produce.
lit. b) nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă.’
Din textul de lege rezultă cele două modalităţi ale culpei şi anume: culpa
cu prevedere (uşurinţa, temeritatea) şi culpa fără prevedere (neglijenţa).
a) Culpa cu prevedere (uşurinţa, temeritatea, nesăbuinţa).
În cazul acesteia, sub aspect intelectiv, infractorul prevede rezultatul (
urmarea ) acţiunii (inacţiunii) sale, ca şi în cazul intenţiei indirecte, dar sub
aspectul factorului volitiv, spre deosebire de intenţia indirectă, la care infractorul
acceptă rezultatul (urmarea) acţiunii (inacţiunii) sale la culpa cu previziune,
infractorul nu acceptă rezultatul (urmarea) socotind în mod uşuratic (temerar) că
acesta nu se va produce.
De exemplu:X trage cu arma în direcţia unui animal care se află aproape
de Y prevăzând posibilitatea rănirii lui Y, pe care nu o acceptă însă, bazându-se
în mod uşuratic pe calităţile sale de bun trăgător, de vânător vestit, pe care le
apreciază însă în mod greşit, deoarece îl răneşte pe Y; conducătorul unui
autovehicul intră într-o depăşire periculoasă, încălcând prevederile legii
circulaţiei, deşi din sens contrar se apropie alt autovehicul, creând în mod
uşuratic, că fiind şofer experimentat, va reuşi să facă depăşirea fără urmări, dar
nu reuşeşte, intrând în coliziune cu celălalt autovehicul, în urma impactului fiind
accidentate mai multe persoane; X şef de echipă permite lui Y, muncitor în echipa
sa, să lucreze la un circular, fără mănuşi de protecţie, contrar normelor de
protecţie a muncii şi Y se accidentează.
b) Culpa fără prevedere ( neglijenţa)
În cazul acesteia, sub aspectul factorului intelectiv, infractorul nu prevede
rezultatul (urmarea) acţiunii (inacţiunii) sale, nu are reprezentarea acestui
rezultat.
Lipsa de prevedere a rezultatului (urmării) se datorează însă atitudinii
neglijente a infractorului, deoarece în mod obişnuit, cu puţină voinţă (factorul
104
volitiv) putea să trebuia să prevadă acest rezultat. Exemplul tipic de culpă fără
prevedere este cel privind infracţiunea de neglijenţă în serviciu (art. 298 Cod
penal) constând în ‚încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei
îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea ei defectuoasă prin
care a cauzat o pagubă’ (de exemplu, lasă alte persoane să-I îndeplinească
atribuţiile).
Alte exemple clasice de culpă fără prevedere : părintele lasă otravă în casă
şi în lipsa lui copilul o găseşte, consumă din ea şi moare: părintele lasă chibriturile
în casă şi în lipsa lui copilul le găseşte şi folosindu-le dă foc casei, murind în
incendiu. La îmbăiere sau înfăşare, mama neglijentă scapă copilul din mâini, care
se loveşte la cap şi moare.
În literatura juridică, în raport de intensitatea acesteia se mai face
distincţie între culpa gravă ( lata), culpa uşoară (levis) şi culpa foarte uşoară
(levisima)192.
În practică apar situaţii de culpă comună, a făptuitorului şi victimei în
producerea unui rezultat (ca de exemplu la accidentele de circulaţie ) sau situaţii
de concurs de culpe, respectiv culpa mai multor făptuitori în producerea unui
rezultat (ca de exemplu la un accident de muncă).
Nu există culpă, deci vinovăţie şi ca atare nici infracţiune, atunci când în
mod obiectiv, în nici un fel, făptuitorul nu putea să prevadă rezultatul (urmarea)
acţiunii (inacţiunii) sale. Într-o asemenea situaţie ne aflăm în prezenţa cazului
fortuit (art. 47 Cod penal) la care rezultatul (urmarea) este consecinţa unei
împrejurări ce nu putea fi prevăzută (de exemplu, în timpul conducerii a unui
autovehicul datorită un ui defect de fabricaţie care nu putea fi depistat chiar la o
verificare minuţioasă se desprinde o roată al acestuia şi în rularea ei loveşte şi
accidentează mortal o persoană de pe marginea drumului).
7.1.3.Intenţia depăşită (Praeterintenţia).

Aceasta este definită expres în cadrul art. 16 al .5 C. pen., intenția depășită

există ‚când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului’. Anterior noului cod
penal aceasta nu era definită expres, fiind o creație a doctrinei și a practicii
judecătorești, consacrată în special cu referire la norme de incriminare exprese,
din partea specială a dreptului penal.
Această formă de intenţie depăşită (praterintenţie) existăîn situația în care
subiectul activ prevede rezultatul (urmarea ) acţiunii sale şi îl urmăreşte (îl
doreşte) însă datorită condițiilor în care a fost executată fapta se realizează un alt
rezultat mai grav decât cel vizat inițial de către făptuitor, rezultat care nu a fost
prevăzut deşi trebuia şi putea să-l prevadă, sau pe care chiar dacă la prevăzut nu
la acceptat.

192
Tvasiliu ş.a. CodulPenal, comentat şi adnotat,op cit. Pag.97.

105
 De regulă, infracţiunile se săvârşesc fie cu intenţie, fie din culpă. Prin
excepţie însă, în anumite situaţii, peste intenţia directă se suprapune culpa cu
prevedere sau fără prevedere. În aceste situaţii de excepţie vorbind deci despre
intenţia depăşită (praeterintenţia) şi despre infracţiuni praeterintenţionate.
Fiind excepţii, infracţiunile praeterintenţionate sunt expres prevăzute
în legea penală.
Infracţiunea tipică de praeterintenţie este cea prevăzută în art.193 Cod
penal şi anume : lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. Conform textului
de lege, ‚dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 193 și 194 (lovirea sau alte
violenţe, vătămarea corporală) a avut ca urmare moartea victimei’
În cazul acestei infracţiuni, infractorul săvârşeşte acte de violenţe asupra
victimei, prin care urmăreşte producerea unei vătămări a integrităţii, vătămări
mai puţin sau mai mult grave, dar în condiţiile concrete se produce un rezultat (
o urmare) mai grav, decât cel urmărit, moartea victimei, care nu se poate imputa
acestuia decât cu titlu de culpă.
De exemplu : infractorul loveşte victima cu pumnul peste faţă, victima în
urma lovirii cade şi se izbeşte cu capul de bordura trotuarului şi în urma leziunilor
grave produse prin cădere, se produce decesul acesteia193.
În practică este dificil uneori a face o distincţie clară între infracţiunea
de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, săvârşită cu praeterintenţie şi
infracţiunea de omor, săvârşită cu intenţie indirectă, astfel că în situaţii apropiate
chiar instanţa supremă a dat soluţii diferite. Astfel de exemplu, într-o cauză s-a
reţinut infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte când inculpaţii
au exercitat asupra victimei acte de constrângere prin ameninţări ca să se
refugieze pe o terasă şi apoi să sară peste balustradă – singura modalitate de
scăpare a acesteia – în urma cărei a decedat194. Într-o altă cauză s-a reţinut că s-a
săvârşit un omor, când inculpatul, după ce şi-a lovit grav soţia a obligat-o să se
urce pe fereastră pe care în prealabil a deschis-o şi i-a spus “ori te arunci singură,
ori te arunc eu”, soţia aruncându-se şi în urma căderii decedând195. Considerăm
că în ambele cazuri s-a săvârşit infracţiunea de omor cu intenţie indirectă.
Intenţia depăşită (praeterintenţia) există şi la următoarele infracţiuni:
- vătămarea corporală
- violul care a avut ca urmare moartea victimei,
- tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei,
- pirateria care a avut ca urmare moartea victimei.

7.2. Mobilul şi scopul infracţiunii

193
Trib.Suprem, s. pen.,dec nr.3064 din 30.11.1974,R.R.D. nr.7/1975, pag.71.
194
Trib.Suprem, dec. nr.2320 din02 .10.1975, R.R.D. NR.6/1976, PAG.52.
195
Trib.Suprem,s. pen. Dec. nr.310/12.02. 1979, R.R.D nr.9/1979 pag.66.

106
 În cadrul laturii subiective a infracţiunii, pe lângă subelementul principal
al vinovăţiei, pot exista și alte subelemente secundare în cazul infracțiunilor
intenționate, respectiv scopul și mobilul.
1) Mobilul (motivul) este factorul psihic, resortul psihic, care îl motivează
pe infractor să comită fapta. Mobilul poate să constea în diferite sentimente
umane, dușmanie, iubire, razbunare, gelozie, etc.
Cu toate că mobilul este prezent cu ocazia săvârşirii oricărei infracţiunii
intenţionate, de regulă nu face parte din conţinutul legal al acesteia. Se va ţine
însă seama de mobil la individualizarea judiciară a pedepsei.
Prin excepţie, mobilul face parte din conţinutul legal al infracţiunii, fiind
necesară constatarea lui ca element de existenţă a infracţiunii (de exemplu, la
infracţiunea de abuz în serviciu săvârșit prin îngrădirea unor drepturi, art. 297 al.
2 Cod penal, mobilul constă în îngrădirea unor drepturi pe temeiuri de
inferioritate, de naţionalitate, rasă, sex sau limbă), ca element al conţinutului legal
agravat al infracţiunii (de exemplu, omorul calificat săvârşit din interes material,
art.189 al 1 lit. b din Cod penal) sau ca circumstanţă agravantă legală generală
(săvârşirea infracţiunii din motive josnice, art. 77 lit. h Cod penal)
2) Scopul este factorul psihic ce se referă la finalitatea din plan subiectiv
vizată de subiecul activ prin realizarea acţiunii (inacţiunii) sale. De exemplu,
obținerea unei avantaj patrimonial în cauzul furtului, obținerea unei succesiuni
prinsăvârșirea omorului.
Ca şi mobilul, de regulă, scopul nu face parte din conţinutul legal al
infracţiunii.
Prin excepţie însă scopul este prevăzut ca element în conţinutul legal de
bază al infracţiunii (de exemplu la furt, art. 228 Cod penal, scopul este acela de
însuşire a bunului pe nedrept) sau ca element al conţinutului legal agravat al
infracţiunii (de exemplu, la infracţiunea de omor calificat, art.189 al. 1 lit. b Cod
penal).
În aceste situaţii de excepţie se vorbeşte de intenţia specială, la care am mai
făcut referire, cu precizarea că nu este vorba despre o modalitate distinctă a intenţiei
ci despre un aspect particular al modalităţii intenţiei directe.

8. Concluzii privind latura subiectivă a infracţiunii

De regulă infracţiunile în marea lor majoritate se săvârşesc cu intenţie, iar
numai prin excepţie se săvârşesc din culpă.
De aceea, în art. 16 alin. 6 din Codul penal sunt înscrise două reguli de
bază, de tehnică legislativă, şi anume: toate infracțiunile intenționate pot fi săvârșite
atât printr-o acțiune cât și printr-o inacțiune, în situația în care fapta epoate fi
săvârșită din culpă legiuitorul prevede în mod expres acest lucru.

107
 CAPITOLUL IV

FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE ÎN RAPORT DE

FAZELE DE DESFĂŞURARE ALE ACESTEIA

SECŢIUNEA I

Desfăşurarea activităţii infracţionale

I. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate. Noţiune

În ştiinţa dreptului penal, problema împărțirii momentelor infracţiunii în

fază inițială - internă şi alta ulterioară, externă, are loc196, de principiu, în cazul
infracțiunilor intenţionate, care sunt compatibile cu o desfășurare mai lungă în
timp a laturii subiectiv. Analiza fazelor de desfășurare ale activităţii infracţionale
pe o anumită etapizare în plan obiectiv, în cadrul infracțiunilor intenționat-
comisive, iter criminis197.
Perioada internă este perioada spirituală care are loc numai în conștiința
individului, care debutează cu conceperea ideii infracționale, deliberarea când se
cântăreșc argumentele pro și contra săvârșirii infracțiunii și punctul final al luării
deciziei, sau adoptării rezoluției infracționale198.
Perioada internă nu are relevanţă penală199, nu se sancționează de
legiuitor, nu este incriminată, încă nu este o faptă penală, chiar dacă legiuitor ar
dori să găsească resorturi de a sancționa în vreun fel această fază a infracțiunii
ar fi imposibil de probat ce este în mintea unei persoane200:
Perioada externă care distinge între actele preparatorii, actele de
executare, faza urmărilor iar în cazul anuitor infracțiuni faza
epuizării(infracțiunile de obicei, continue, progresive)201.

196
Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea - doctrină, legislaţie, practică judiciară, Editura Gama,
1994, p. 178;
197
Drumul parcurs între prima manifestare şi momentul terminal al activităţii psihice se numeşte „drumul
infracţiunii”(iter criminis): Vintilă Dongoroz, Drept penal, Reeditarea ediţiei din 1939, Editura Societăţii
Tempus şi Asociaţia Româna de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 208 sau „calea infracţională”: Matei
Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 348;
198
Matei Basarab, op. cit., p. 349;
199
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Casa de Editură şi Presă
Şansa - SRL, Bucureşti, 2002, p. 211;
200
Ion Oancea, Tratat de Drept Penal, Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 124;
201
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 182;

108
 Actele preparatorii – concept, modalităţi, condiţii, delimitare,
incriminare, sancţionare

A. În ştiinţa dreptului penal202, sunt denumite acte preparatorii toate

actele prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material
al infracţiunii, specific pentru aceste acte fiind, deci, că ele se desfășoară înaintea
de executării şi că, teleologic, urmăresc să asigure buna desfăşurarea a acesteia,
prin crearea condiţiilor şi apropierea mijloacelor necesare săvârşirii infracţiunii.

B. După natura şi conţinutul lor203, actele de pregătire se pot împărţi în:

- acte de pregătire materială care pot consta în: procurarea,
confecţionarea, modificarea ori adaptarea unor mijloace sau instrumente (cuţit,
otravă, frânghii, scară, cheie), asigurarea mijloacelor de transport, a locului de
refugiu sau de depozitare, înlăturarea obstacolelor materiale din calea săvârşirii
infracţiunii, așteptarea victimei într-un anume loc, experimentarea unor soluţii de
executare, pregătirea altor participanți, executarea unor diversiuni etc.
- actele de pregătire morală care constau în culegerea de informaţii,
elaborarea unor planuri ale executării, ipoteze, versiuni, atragerea de complici,
studierea locului faptei, mijloacelor folosite pentru săvârşirea infracţiunii sau
chiar a comportamentului victimei infracţiunii şi a condiţiilor şi posibilităţilor de
executare, orice alte condiţii psihice favorabile începerii sau îndeplinirii faptei
penale.
C. Practica evidenţiază o cazuistică variată, de unde rezultă că, pentru a
se înscrie în sfera actelor de pregătire ale unei infracţiuni, actele preparatorii
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie destinate săvârşirii unei infracţiuni determinate, să aibă un caracter
univoc;
- să capete o manifestare concretă, efectivă, aptă de a crea condiţii
favorabile executării unei infracţiuni determinate;
- să anticipeze executarea fără să facă parte din elementul material al
infracţiunii;
- să fie efectuate cu intenţie, autorul lor urmărind să creeze condiţii
favorabile săvârşirii infracţiunii proiectate.

D. Identificarea deosebirilor dintre actele de pregătire de actele de

executare este o problemă importantă a dreptului penal, foarte mulţi autori
considerând-o, şi în trecut şi în prezent, ca fiind insolubilă. Astfel, s-au propus
câteva teorii sistematizate după anumite criterii de soluţionare204:

202
Constantin Bulai, op. cit., p. 165;
203
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 213;
204
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 213-216

109
 Teoriile subiective au ca bază cunoaşterea exactă a rezoluţiei
infracţionale, în realizarea căreia s-a efectuat actul. Dintre aceste teorii se
evidenţiază:
- teoria echivocităţii, formulată de Carmignani şi adoptată de Carrara,
conform căreia act preparator este o acțiune echivocă care, prin ea însăși, nu
relevă în ce scop a fost efectuat şi cu ce gând, în schimb un act de executare, este
orice acțiune univocă care arată în ce scop au fost efectuat.
- teoria intenţiunii relevate, susţinută de Otto von Bar şi Schwarze,
conform căreia act preparator este orice act care intrinsec sau extrinsec nu vădeşte
intenţia certă şi hotărârea de a săvârşii un fapt penal, ci lasă o impresie vagă şi
nesigură, iar act de executare este orice act care, luat singular, sau în contextul
altor împrejurări, demonstrează intenţia cu care a fost efectuat.
Teoriile subiective au fost considerate ca insuficiente pentru că restrâng
foarte mult sfera actelor de executare.
Teoriile obiective au ca bază dinamismul actului, adică poziţia lui în
procesul dinamic, care trebuie să ducă la realizarea infracţiunii. Dintre acestea
menţionăm:
- teoria incidenţei actului, concepută şi susţinută de Carrara, conform
căreia act preparator este orice acțiune raportată subiecţilor activi, iar act de
executare, actul ce cade asupra subiecţilor pasivi.
- teoria cauzalităţii inerte, formulată de Impallomeni, conform căreia
actele preparatorii sunt actele care nu au o direcţionare anume, acte destinate a fi
cauze, dar nu au fost îndrumate împotriva cuiva, în schimb actele de executare
sunt acțiunile îndreptate spre bunurile sau interesele unei persoane, puse în
pericol. Un alt susţinător al acestei teorii considera actele preparatorii ca fiind
orice act efectuat în sfera în care orice individ este liber a face ce vrea, iar acte de
executare, actul efectuat asupra sferei în care se desfăşoară viaţa şi activitatea
altora.
- alte teorii obiective susţin ca fiind:
a) acte preparatorii – actele de adunare şi pregătire a mijloacelor, iar acte
de executare – actele care pun în aplicare mijlocul (Mittermayer, Allfeld);
b) acte preparatorii – actele care nu indică spre ce rezultat tinde, iar acte
de executare – actele care duc la un anumit rezultat (Finger);
c) acte preparatorii – acte care creează o condiţie pentru înfăptuirea
infracţiunii, iar acte de executare – actele care valorifică condiţiunea (Binding,
Sauer);
d) acte preparatorii – condiţie a rezultatului, iar acte de executare – cauză
a rezultatului.
Şi acestor teorii li s-au adus unele obiecţiuni, şi anume, că neglijează prea
mult latura subiectivă a infracţiunii.
Teoriile formale au ca bază acţiunea tipică descrisă sau indicată de
verbum regens din norma incriminatoare şi susţin următoarele:

110
 a) actele preparatorii sunt actele care rămân în afara acţiunii tipice, iar
actele de executare, orice act care începe sau care se angrenează în acţiunea
tipică, care violează norma penală, fiindcă concretizează conduita incriminată de
aceste norme (Ortolan);
b) actul preparator are o pericol potenţial, fiindcă el va fi folosit la
încălcarea normei, iar acte de executare cuprind o cauzalitate efectivă, fiindcă au
început să violeze norma (Manzini);
c) actele preparatorii sunt legate de infracţiune în mod abstract, fiindcă
mintal se poate face legătura posibilă între el şi infracţiune, iar actul de executare
este legat de infracţiune în mod concret, fiindcă efectiv a realizat infracţiunea
(Mayer, Allfeld).
Teoriile formale sunt perfect exacte din punct de vedere teoretic, dar din
punct de vedere practic sunt greu de aplicat, deoarece nu totdeauna acţiunea tipică
este clar precizată de norma incriminatoare, iar faptele omeneşti pot prezenta
diferite variaţiuni, astfel încât începutul unei activităţi depinde uneori de felul în
care ea trebuie înfăptuită.
Teoriile mixte, susţinute de Rossi, îmbină unele din criteriile oferite de
teoriile obiective, subiective sau formale bazate obiectiv pe ideea de pericol,
susţinând că actul preparator nu-i periculos, iar cel executiv este; şi bazate
subiectiv pe atitudinea psihică a infractorului, susţinând că actul preparator îşi
pune întrebarea „să încep sau să nu încep?”, iar actul de executare, „să mai
continui sau să mă opresc?”.
Din prezentarea detaliată205 a teoriilor pentru diferenţierea actelor
preparatorii de actele de executare, reiese clar dificultatea de a găsi un criteriu
general care decurge din însăşi adoptarea unei diviziuni artificiale a actelor în
preparatorii şi executorii.
Legiuitorul este însă liber să nu incrimineze orice act de executare, dar
pentru aceasta nu-i nevoie să recurgă la divizarea actelor, idee adoptată şi de
partizanii şcolii pozitiviste (Ferri, Garofalo)206.
Actele de executare pot fi împărţite în acte care au pregătit şi acte care au
săvârşit infracţiunea, numai după ce un fapt a fost comis, dar mai înainte, această
distincţie este foarte greu de făcut. Cu atât mai mult, este normal să împărtăşim
punctul de vedere al teoriilor formale care indică limitele dintre pregătire şi
săvârşire în acţiunea tipică, pentru că săvârşirea acesteia caracterizează fiecare
infracţiune.
Ori de câte ori criteriul formal este insuficient, e bine a se recurge şi la
alte criterii pentru a stabili şi verifica dacă actul este preparator sau de executare.
Deci, practic, se va folosi în primul rând criteriu formal apoi, dacă acesta este
îndoielnic, se recurge la criteriul echivocităţii sau al cauzalităţii inerte207.

205
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 213-216;
206
Ibidem, p. 216;
207
Ibidem;

111
 E. Doctrina penală208, a fost împărțită în cazul necesității incriminării
actelor preparatorii:
- concepţia subiectivă care susţine că trebuie să fie pedepsit orice acțiune
prin care s-a exteriorizat rezoluția infracțională, deoarece, pentru aplicarea unei
represiuni, importantă este atitudinea subiectivă a infractorului, nu ceea ce a
reuşit să înfăptuiască obiectiv.
Adepţii şcolii pozitiviste au preluat ideea şi au susţinut pedepsirea
oricărui act prin care s-a relevat firea periculoasă a infractorului, evident este
cazul infracţiunilor grave.
- concepţia obiectivă pune la baza represiunii existenţa obiectivă a violării
ordinii juridice.
Adepţii susţineau nepedepsirea actelor preparatorii, dar admiteau că
anumite acte pregătitoare pot fi incriminate ca infracţiuni de-sine-stătătoare.
Exemplu: nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, nerespectarea regimului
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, nerespectarea regimului
materiilor explozive.
De asemenea, aceste concepții au generat și o serie de teze cu privire la
utilitatea incriminării,209 materializate în două teze principale, opuse una alteia,
şi anume:
- teza incriminării nelimitate210 susţine necesitatea incriminării tuturor
actelor preparatorii, deoarece acestea prezintă suficient pericol social, fie prin
exteriorizarea hotărârii săvârşirii unei infracţiuni viitoare, fie prin aptitudinea lor
de a crea condiţii favorabile trecerii la executare. Necesitatea sancţionării actelor
preparatorii s-ar justifica, deci, pe ideea preîntâmpinării şi combaterii
posibilităţilor făptuitorului de a trece la săvârşirea faptei, prin descurajarea
acestuia. Legislaţiile est-europene211 (Codul penal rus, Codul penal ceh, Codul
penal al R. Moldova) consacră, în general, sistemul nelimitat al incriminării
actelor preparatorii.
- teza incriminării limitate212 susţine necesitatea incriminării actelor
preparatorii, doar în cazul infracţiunilor grave (Bulgaria, Ungaria, Polonia),
deoarece, numai în această situaţie, gradul de pericol social potenţial ar justifica
includerea lor în câmpul ilicitului penal.

208
Ibidem, p. 217;
209
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 134-135; Constantin Bulai, op. cit., p. 166; Narcis
Giurgiu, op. cit., p. 187-188; Augustin Ungureanu, Drept penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1995, p. 102; Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi: Drept penal, Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 40, Ilie Pascu, op. cit., p. 208;
210
Constantin Bulai, op. cit., p. 166
211
Matei Basarab, op. cit., p. 385; Narcis Giurgiu, op. cit., p. 187;
212
A. N. Traianin, Principiile fundamentale ale dreptului penal sovietic, apud. Narcis Giurgiu, op. cit.,
p. 187;

112
 - teza neincriminării actelor de pregătire este dominantă213, fiind
consacrată şi de legislaţia penală română în vigoare. Argumentul214 îl constituie
faptul că legea penală nu trebuie să sancţioneze decât actele care se încadrează
laturii obiective a infracţiunii, nu şi cele care îi premerg, fiindcă numai actele
componente elementului material al infracţiunii prezintă pericolul social necesar
tratamentului sancţionator; de asemenea, s-a susţinut că actele de pregătire nu
pun în pericol direct valoarea ocrotită de lege; că sancţionarea nu ar putea atrage
decât sancţiuni uşoare, deci, inutile; că, în mod obişnuit sunt şi greu de identificat,
nu arată ce voieşte cel care le-a efectuat, astfel încât, acesta ar putea susţine
oricând că a renunţat la săvârşirea faptei.
Legislaţia noastră penală nu încriminează, în principiu, actele de
pregătire, întrucât ele nu prezintă o periculozitate socială deosebită; de cele mai
multe ori, sunt echivoce, existând îndoială dacă se fac în vederea săvârşirii unei
infracţiuni, iar autorul poate renunţa la săvârşirea faptei, chiar dacă a efectuat acte
de pregătire; atunci când actele de pregătire sunt incriminate şi sancţionate de
lege, în practică, instanţele de judecată nu aplică pedepse215.
Dar, în practică, se întâlnesc situaţii când:
- actele de pregătire sunt incriminate ca infracţiuni consumate de-sine-
stătătoare, fiind vorba despre acte determinate prin care se pregătește comiterea
unor infracţiuni. Exemplu: deţinerea de instrumente în vederea falsificării de
valori, deţinerea de valori falsificate în vederea punerii lor în circulaţie, deţinerea,
confecţionarea de mijloace ilegale de interceptare a comunicaţiilor.
Incriminarea separată presupune o acţiune de confecţionare, de întocmire,
de alcătuire, de realizare, de plăsmuire, de inventare a unor instrumente materiale,
procedee sau acţiunea de deţinere a acestora în vederea executării ulterioare a
infracţiunii specifice. Acţiunile prin care se realizează actele preparatorii nu
înseamnă executarea efectivă a infracţiunii, ci doar pregătirea sau păstrarea
instrumentelor apte pentru săvârşirea infracţiunii216.
- actele preparatorii sunt asimilate cu tentativa. Legiuitorul consideră
actele de pregătire la unele dintre infracţiunile contra siguranţei statului ca fiind

213
V. Manzini, Tratato di diritto penale italiano, vol. II, Torino, 1962, p. 720, apud. Narcis Giurgiu, op.
cit., p. 187;
214
Nicoleta Iliescu, Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii, în Studii şi Cercetări
Juridice, Bucureşti, 1960, p. 483, apud. Matei Basarab, op. cit., p. 348; Nicoleta Iliescu, Incriminarea şi
sancţionarea actelor preparatorii, în Studii Juridice, Bucureşti, 1965, p. 85, apud., Narcis Giurgiu, op. cit.,
p. 188;
215
Ion Oancea, op. cit., p. 125;
216
Prin art. 285 Cod penal se sancţionează deţinerea sau fabricarea de instrumente sau materiale în vederea
falsificării valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-284 Cod penal. Activitatea de fabricare constă în
acţiunea de producere, confecţionare, adaptare, preparare, prelucrare a instrumentelor sau materialelor
necesare falsificării valorilor indicate. Activitatea de deţinere constă în primirea, transportarea, înmânarea,
ascunderea sau păstrarea instrumentelor sau materialelor necesare falsificării următoarelor valori: monede,
timbre, titluri de credit, cecuri, mărci, bilete de transport, cărţi şi plicuri poştale, cupoane, foi de călătorie
sau transport: Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Drept penal general, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002, p. 260-261;

113
de executare şi le incriminează217. De exemplu, art. 412 al 2 Cod penal prevede:
‚se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor şi
instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii următoarelor
infracţiuni: trădarea, trădarea prin transmitere de informații secrete de stat,
trădare prin ajutarea inamicului, spionajul, etc’.
- actele preparatorii sunt integrate în conţinutul constitutiv al infracţiunii
de bază (tip), legea penală incriminând activităţile de pregătire a executării
efective a infracţiunii. Actele preparatorii, fiind instantanee, se consumă în
momentul săvârşirii acţiunii tipice de pregătire a infracţiunii de bază. Astfel, în
conţinutul constitutiv al infracţiunii de dare de mită, art. 290 Cod penal, este
integrată şi activitatea de promisiune făcută unui funcționar public, privind
obligaţia înmânării viitoare a unor sume de bani în vederea îndeplinirii,
neîndeplinirii, întârzierii, unui act, ce intră în sfera de atribuții a funcționarului
public sau în vederea îndeplinirii unui act în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini
ori a întârzia îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle de serviciu. Acţiunea
de a promite se face verbal, în scris sau în orice alt mod, urmând să ajungă la
cunoştinţa destinatarului. Promisiunea, ca acţiune materială, nu înseamnă
trecerea la executarea obligaţiei, ci un act preparator al dării de mită, deoarece,
în lipsa promisiunii, conţinutul infracţiunii nu se mai realizează. Deoarece
promisiunea nu face parte din categoria actelor materiale, ci din sfera actelor
preparatorii sancţionabile, rezultă că acestea au fost integrate în conţinutul
infracţiunii tip218.
Tentativa – definiţie, condiţii, forme, delimitare, incriminare,
sancţionare
A. Din momentul în care s-a produs primul act de executare, autorul se
găseşte în stare de încercare219, adică a păşit în faza în care încearcă realizarea
faptului pe care şi l-a propus, moment ce durează până s-a realizat consumarea
faptului; dacă executarea nu a putut depăși momentul de încercare și să ajungă la
momentul de consumare, intervine o nouă situaţie, numită tentativă.
În doctrina penală220, tentativa este definită ca o formă imperfectă a
faptului ce constă în punerea în executare a rezoluţiunii delictuoase prin
efectuarea de acte susceptibile de a o realiza, executarea care fie a fost întreruptă
fie a rămas fără rezultat.
În dispoziţiile art. 32 alin. 1 Cod penal, se prevede că ‚tentativa constă în
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost,
însă întreruptă sau nu şi-a produs efectu’l. De asemenea, în acelaşi articol, alin.
2 Cod penal, se mai precizează că ‚există tentativă atunci când imposibilitatea

217
Matei Basarab, op. cit., p. 352-353;
218
Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, op. cit., p. 260-261;
219
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 219;
220
Ibidem, p. 220;

114
de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută
executarea’.

B. Pentru existenţa tentativei, se cer îndeplinite următoarele condiţii221 de

ordin subiectiv sau obiectiv:
- să existe intenţia de a săvârşi acţiunea;
- rezoluţia infracţională să fie pusă în executare;
- executarea să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul.

C. Tentativa este o modalitate atipică a infracţiunii faţă de infracţiunea

tip, către care se îndreaptă subiectiv infractorul şi cunoaşte diferite modalităţi222,
care se plasează între faza preparatorie şi între momentul consumat, având o
limită inferioară şi o limită superioară.
După gradul de realizare a elementului material al infracţiunii există
tentativă întreruptă223 şi tentativă terminată224, iar după natura cauzelor ce au
determinat eşuarea consumării există tentativă proprie şi tentativă improprie.

D. Delimitarea tentativei de actele preparatorii

Limita inferioară este determinată de trecerea de la actele preparatorii la
actele de executare, de săvârşire, limită ce coincide cu aşa-zisul început de
executare. Pentru a fixa momentul începerii executării, ne vom servi totdeauna
de criteriile de calificare a actelor preparatorii şi a actelor de executare.
Aceasta a dus la formarea mai multor teorii, teorii ce au fost grupate în
trei grupe principale225: teoriile subiective, teorii formale și teoriile obiective.
Teoriile subiective propun ca deosebire celor două categorii de acte să
constea în capacitatea acestora de a da în vileag rezoluţia infracţională în vederea
căreia au fost comise. Actul preparator este prin însăşi substanţa sa echivoc,
nelăsând se se identificare scopul pentru care a fost săvârșit, spre deosebire de
actul de executare care este univoc, trădând legătura sa intimă cu infracţiunea.
Trecerea de la actul preparator la cel de executare este marcată de apariţia
caracterului univoc al activităţii infracţionale. De exemplu, cumpărarea unei chei
constituie act preparator, el nu arată intenţia de a fura, însă folosirea fără drept a
unei chei adevărate este act de executare întrucât vădeşte scopul de a fura.
Teoriile obiective propun drept criteriu de distincţie dinamismul actului
(preparator sau de execuţie) care duce la comiterea infracţiunii. Potrivit teoriei
obiective actele de executare au o orientare precisă, o direcţionare precisă spre

221
George Antoniu, Tentativa, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p. 108 şi urm. ;
222
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 219
223
În literatura de specialitate, această formă a mai fost denumită şi tentativă imperfectă, simplă,
neterminată, imperfectă, îndepărtată: Ibidem;
224
În literatura de specialitate, această formă a mai fost denumită şi tentativă perfectă, fără efect, fără
rezultat, completă: Ibidem;
225
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 219, supra p. 213 şi urm.;

115
valoarea socială care formează obiectul infracţiunii, iar actele preparatorii nu au
primit încă o astfel de direcţionare. De exemplu, cumpărarea unei otrăvi este un
act preparator, pe când punerea ei în mâncare este un act de execuţie.
Teoriile formale au criteriu al distincţiei corespondeța formală dintre actul
comis şi acţiunea prevăzută ca element material al infracţiunii. Dacă actul săvârşit
corespunde acţiunii vizate de verbum regens acesta devine act de executare, dacă
nu corespunde verbului regens este act preparator.
Această teorie oferă în general cele mai corecte criterii de distincţie, însă
nu totdeauna exacte. Uneori, duce la restrângerea nejustificată a sferei actelor de
executare. De exemplu, fapta persoanei surprinsă noaptea într-un magazin, cu
chei sau alte instrumente asupra sa, deci cu intenţia vădită de a fura, constituie un
act de executare a furtului, deşi din punct de vedere al teoriilor formale nu
corespunde acţiunii tipice.
Pentru că nici una din aceste teorii nu este suficientă pentru a soluţiona
singură problema distincţiei dintre actele de pregătire şi cele de execuţie, unii
autori au ajuns la concluzia că ele trebuie să se completeze una pe alta.
Alţi autori propun completarea criteriilor formale cu cele obiective şi, deci,
trebuie considerate acte de executare, pe lângă cele care se încadrează în acţiunea
tipică, şi cele care sunt îndreptate împotriva obiectului infracţiunii şi duc la
realizarea acţiunii tip, fără să fie nevoie de o activitate ulterioară.
Pe baza acestui criteriu mixt226, consacrat în practica judiciară, se
consideră acte de executare următoarele cazuri: introducerea mâinii în poșeta
victimei; intrarea, prin escaladare, într-un loc împrejmuit al victimei, având
asupra sa chei mincinoase sua diferite dipozitive cu care se putea forța
încuietoarea ușii; forţarea unei uşi închise sau facerea unei găuri în zid; gajarea
unor bunuri mobile pe race inculpatul le avea în custodie; pândirea cu arma într-
un loc, pe unde trecea de obicei victima; descărcarea armei spre o persoană;
otrăvirea ceaiului unei persoane; plasarea unor dispozitive explozive într-o sobă.

E. Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată

Limita superioară este determinată, fie de întreruperea executării
începute, fie de rămânerea fără rezultat sau neizbutirea execuţiunii terminate.
Delimitarea se impune datorită faptului că tentativa nu este întotdeauna
incriminată, deşi este posibilă la fapta respectivă, iar, când este totuşi incriminată,
se sancţionează mai puţin sever decât infracţiunea consumată227. În cazul
infracţiunii consumate se produce rezultatul prevăzut în conţinutul infracţiunii,
prevăzut, dorit sau acceptat şi de infractor, pe când la tentativă nu se produce
acest rezultat.

226
George Antoniu, op. cit., p. 78;
227
Matei Basarab, op. cit., p. 369-371;

116
 De exemplu228, constituie furt consumat şi nu tentativă, încărcarea mărfii
în camion de către şofer, ajutat de către muncitorii unităţii furnizoare, după care
a luat şi 110 sticle cu vin, în scopul însuşirii lor pe nedrept, care au fost
descoperite când infractorul a vrut să iasă din unitate. Constituie delapidare
consumată şi nu tentativă, luarea în mod repetat, a unor sume de bani din
încasările zilnice şi păstrarea acestora într-un sertar din magazin, deşi sumele
respective trebuiau vărsate zilnic. Constituie infracţiune consumată de furt
surprinderea infractorului în holul apartamentului, înainte ca acesta să fi părăsit
clădirea, având în geantă lucrurile furate din locuinţa victimei, în care a pătruns
prin efracţie şi escaladare.

F. Un aspect important al problematicii tentativei îl constituie întinderea

incriminării, respectiv, dacă ea trebuie incriminată la toate sau numai la unele
infracţiuni. În literatura de specialitate229, s-au exprimat două puncte de vedere:
unul susţine teza incriminării nelimitate, iar altul susţine teza incriminării
limitate.
În teza incriminării nelimitate se susţine că, fără excepţie, tentativa
trebuie incriminată la toate infracţiunile, întrucât actul de executare care intră în
componența elementului material reprezință el însuși pericolul juridic al unei
infracţiuni.
În teza incriminării limitate se susţine necesitatea incriminării tentativei
doar la infracţiunile grave.
Practica şi o serie de considerente de ordin juridic au determinat
adoptarea, de către legislaţia noastră penală, a incriminării limitate, adică la
infracţiunile cele mai periculoase, cele mai grave. Astfel, potrivit art. 33 alin. 1
Cod penal, ‚tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres
aceasta’ în partea specială a Codului penal sau în legile speciale se arată
infracţiunile la care tentativa se incriminează şi se sancţionează, legiuitorul
folosind formula ‚tentativa se pedepsește’ (art. 188 al. 2 Cod penal, art. 189 alin.
2 Cod penal, etc.)

G. Cu privire la modul de sancţionare a tentativei, în doctrină230 s-au

conturat două concepţii:
- concepţia (sistemul) parificării, susţinută de adepţii concepţiei
subiective (legislaţia engleză, franceză), care preconizează sancţionarea
tentativei cu o pedeapsă egală cu cea pentru infracţiunea consumată, pe motivul
că sub aspectul subiectiv nu se deosebeşte de infracţiunea consumată, incriminată
în norma specială de sancţionare. Situaţia a fost prezentată şi în literatura de

228
Ibidem;
229
Constantin Bulai, op. cit., p. 177;
230
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 233;

117
specialitate231, conform căreia tentativa trebuie să fie pedepsită de lege la fel cu
infracţiunea tip, cu reţinerea şi aplicarea circumstanţelor atenuante de către
judecători, caz argumentat prin faptul că ceea ce trebuie să determine represiunea
este latura subiectivă, aceeaşi şi la tentativă şi la infracţiunea tip. Făptuitorul şi-a
relevat periculozitatea la fel ca atunci când ar fi consumat infracţiunea.
În cadrul acestui sistem se deosebeşte parificarea absolută de parificarea
relativă, adică aceeaşi sancţiune pentru tentativă şi pentru fapta consumată,
indiferent de gradul de realizare al executării, în prima situație, respectiv,
tentativa se va pedepsi între aceleaşi limite speciale de pedeapsă ca şi infracţiunea
consumată, însă instanța va putea aplica o pedeapsă mai redusă decât pedeapsa
faptului consumat, în cea de a doua situație.
- concepţia (sistemul) diversificării, susţinută de adepţii concepţiei
obiective (legislaţia germană, belgiană, spaniolă, română), care propune pentru
tentativă o pedeapsă diferită cu pedeapsa pentru infracţiunea consumată, pe
motivul că tentativa prezintă un grad mai redus de pericol social decât
infracţiunea consumată, datorită realizării parţiale a laturii obiective.
Sancţionarea tentativei în limite mai reduse a fost susţinută232 şi de argumentul
că făptuitorul deşi a violat preceptul, nu a produs rezultatul descris de norma
incriminatoare. Dacă s-ar pedepsi la fel, făptuitorului i-ar fi indiferent dacă
continuă executarea faptei sau se opreşte.
Codul penal român în vigoare a adoptat teza diversificării, stabilind în art.
33 alin. 2 C.p. că ‚tentativa se sancţionează cu o pedeapsă prevăzută de lege
pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate, iar în
situația în care pedeapsa pentru infracțiunea consumată este detențiunea pe viață
‚iar înstanța se va orienta înspre aceasta tentativa se sancționează cu pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani’(alin. 2 teza finală)
Reducerea pedepsei nu va avea loc când tentativa este incriminată ca
infracţiune de-sine-stătătoare233. De exemplu: oferirea de bani realizată în
condițiile prevăzute de infracțiunea de dare de mită.
Reducerea pedepsei la jumătate are în vedere limitele speciale ale
pedepsei pentru infracţiunea tip sau infracţiunea calificată, după cum, în
activitatea efectuată se realizează doar elementele infracţiunii de bază sau şi
circumstanţele infracţiunii calificate234; această reducere este egală pentru toate
formele tentativei.
Practica judiciară235 s-a confruntat mai rar cu probleme de aplicare a legii
în legătură cu tratamentul juridic al tentativei. De menţionat este modul în care
se aplică sancţiunea pentru tentativă când legea prevede pentru infracţiunea
consumată pedepse alternative (închisoarea sau amenda).

231
George Antoniu, op. cit., p. 228 şi urm. ;
232
George Antoniu, op. cit., p. 228 şi urm. ;
233
Matei Basarab, op. cit., p. 375;
234
Augustin Ungureanu, op. cit., p. 111;
235
George Antoniu, op. cit., p. 233;

118
 Când legea prevede pedepse alternative236, instanţa va alege mai întâi
pedeapsa la care s-a oprit dacă fapta ar fi îmbrăcat forma consumată şi apoi o va
aplica în limitele prevăzute pentru tentativă, pedeapsă care trebuie arătată
explicit în cuprinsul hotărârii, pentru ca instanţa ierarhic superioară să poată
verifica dacă s-a aplicat corect pedeapsa pentru tentativă la infracţiune. Ca
urmare, apare necesar ca mai întâi instanţa să aleagă, pe baza criteriilor legale de
individualizare a pedepsei, pedeapsa alternativă în limitele căreia va aplica
pedeapsa concretă pentru tentativă, ţinând seama şi de astă dată de criteriile
legale de individualizare.
Reducerea limitelor pedepsei pentru tentativă priveşte numai pedepsele
principale, nu şi pedepsele complementare, constând în interzicerea unor drepturi
care au alte limite generale.

Infracţiunea consumată - infracţiunea fapt consumat, infracţiunea

fapt epuizat

Infracţiunea consumată este acea formă de infracţiune, determinată de

faza de desfăşurare a activităţii infracţionale, în care intenţia se materializează
printr-o activitate care realizează întregul conţinut al infracţiunii. În cazul
infracțiunii consumate, se îndeplinește o corespondență perfectă între elementul
obiectiv şi cel subiectiv al conţinutului infracţiunii, în sensul că acţiunea şi
rezultatul produs realizează întocmai finalitatea pe care subiectul activ a vizat-o
în cursul desfășurării întregii conduite infracționale.
Infracţiunea consumată este forma tipică sau perfectă a infracţiunii. Ea
este forma infracţiunii cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat celorlalte
faze anterioare, respectiv, faza internă, actele preparatorii şi tentativa. Forma
infracţiunea consumate este și cea prevăzută de legiuitor în norma de incriminare
atrăgând întotdeauna răspunderea penale.
Infracţiunea este săvârșită în formă consumată dacă conduita
infracţională a produs rezultatul infracţional urmărit şi îndeplinește toate
condiţiile cerute de norma legală de incriminare pentru existenţa infracţiunii în
forma tipică a acesteia237.

A. Infracţiunea fapt consumat

În funcţie de felul activităţii infracţionale şi de conţinutul infracţiunilor,
forma consumată a infracţiunii se prezintă în două modalităţi238:
- unele fapte produc în mod direct un rezultat palpabil, concret primind
denumirea de infracţiuni de rezultat (materiale, de daună);

236
Costel Niculeanu, Curs de drept penal, Editura Sitech, Craiova, 2000, p. 92;
237
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, op. cit., p. 51;
238
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 240-241;

119
 - alte fapte duc la crearea unei stări de pericol a valorilor sociale protejate
de legea penală primind denumirea de infracţiuni de pericol (de consumare
anticipată, de consumare imediată, formale sau de atitudine,).
O infracţiune este consumată doar dacă se realizează conţinutul cuprins
în legea penală.
Infracţiunea consumată, în cazul infracţiunilor de rezultat, presupune
executarea acţiunii şi producerea rezultatului respectiv. Exemplu: la infracţiunile
de omor, acte de diversiune, distrugere sau neglijenţă în serviciu, dacă se
realizează numai acţiunea, fără a se produce rezultatul, nu va exista infracţiune
consumată.
Sunt unele infracţiuni al căror conţinut prevede, un primul rezultat inițial
și un alt doilea rezultat mai grav decât primul, în special la infracţiunile calificate.
În cazul infracţiunilor de pericol, infracţiunea se consumă la momentul
realizării acţiunii sau inacțiunii incriminate, fără să se mai impună realizarea unui
rezultat, acesta constând într-o stare de pericol, primejdie a valorilor sociale, fără
ca textul de incriminare să le prevadă în mod expres. Cel mai bun exemplu ar fi
majoritatea infracțiunilor contra securității naționale.
Există unele infracțiuni care sunt doar acte de pregătire ale unei
infracţiuni, iar prin incriminare au primit forma perfectă a unei infracțiuni, forma
consumată. Un exemplu în acest sens ar putea fi infracțiunea de atentat care pune
în pericol securitatea națională, art. 401 C.pen, prin care încercarea de suprimare
a vieții demnitarului este forma perfectă – consumată a infracțiunii. Infracţiunea
se consumă chiar dacă scopul urmărit de subiectul activ nu s-a realizat, indiferent
de motivele care au dus la eșecul demersului său infracțional.
Tentativa unei infracţiuni se absoarbe în infracţiunea consumată.
Determinarea momentului consumării infracţiunii, implică fixarea în
timp a momentului săvârșirii infracțiunii, are o mare importanță practică, datorită
absorbirii tuturor formelor anterioare în forma consumată. Stabilirea acestui
moment are relevanță și în contextul determinării legii penale aplicabile în cazul
unei succesiuni legislative, pentru incidenţa actelor de clemenţă sau calcularea
termenului de prescripţie.

B. Infracţiunea fapt epuizat

Există unele infracţiuni al căror rezultat se amplifică după momentul
consumării lor. Acest rezultat inițial poate crește în gravitate, fie datorită
continuării intervenței subiectului activ, fie datorită unor factori externi care
acționează asupra urmărilor produse direct de către acesta. În asemenea situații,
consumarea faptei este urmată de epuizare. Acesta fiind și motivul pentru care,
în doctrina, facem distincție între infracțiunea – fapt epuizat și infracțiunea – fapt
consumat.
Epuizarea infracțiunii apare în cazul infracţiunilor continue, continuate,
progresive şi de obicei. Toate aceste infracțiuni au alături de momentul
consumării lor și un moment al epuizării.
120
 Infracţiunea continuă constă într-o acțiune sau inacțiune unică care se
prelungește în timp, până la momentul în care intervine un factor care duce la
încetarea sa, când se epuizează (furtul de energie electrică, lipsirea de libertate).
Pe tot parcursul desfăşurării acţiunii rezultatul se amplifică sub aspect
cantitativ. În cazul infracțiunii de furt de curent, aceasta se consumă la momentul
în care subiectul se branșează la rețeaua electrică și începe să folosească
electricitatea, ulterior acest consum de curent se realizează zilnic pe o perioadă
de timp, evident că prejudiciul produs depinde de perioada de timp în care
acționează subiectul, iar epuizarea infracțiunii are loc la momentul descoperirii
sale de către autorități.
Prin infracţiune continuată este infracţiunea realizeată prin săvârşirea de
către acelașii subiect activ a unor acțiuni sau inacțiuni îndreptate împotriva
aceluiași obiect juridic special, comise la diferite intervale de timp și în baza unei
rezoluții infracționale unice. ( art. 35 alin. 1 Cod penal).
În cazul infracţiunilor progresive, rezultat de bază, prevăzut de o
infracțiune, se multiplică de la sine, în așa măsură încât, realizează rezultatul
socialmente periculos al altei infracțiuni, mai grave, denumită progresivă, care
absoarbe și rezultatul de bază al infracțiunii inițiale. Exemplul tip școală: lovirea
victimei cu pumnul în zona feței, urmată de dezechilibrarea acesteia, iar în cădere
se lovește cu capul de un corp dur (bordura pietonală) se produce o hemoragie
cerebrală care provoacă moartea victimei. Deși inițial, a fost realizată condiția
tip a infracțiunii de loviri, agravarea urmării inițiale ne conduce la o altă
încadrare juridică, respectiv loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Infracţiunea de obicei, constă repetarea mai multor acte materiale, care
luate individual nu au relevanță penală, dar care capătă, prin gradul lor de
repetare caracterul de îndeletnicire al subiectului activ, devenind infracțiune
(folosirea unui minor în scop de cerșetorie, art. 215 C.pen).

121