NOTE DE SEMINAR

SCLAVIA

Art. 209
Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi se
pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Noţiunea de sclavie trebuie înţeleasă potrivit sensului dat în convenţiile şi tratatele
internaţionale, respectiv statutul sau condiţia unei persoane asupra căreia este
exercitată orice putere sau toate puterile ataşate dreptului de proprietate [art. 1 alin.
(1) din Convenţia privind sclavia, semnată la Geneva la data de 25 septembrie
1926 (modificată prin Protocolul de amendare din data de 23 octombrie 1953,
intrat în vigoare la data de 7 decembrie 1953), ratificată de România prin Decretul
nr. 988/1931 (B.Of. nr. 76 din 1 aprilie 1931); art. 7 lit. a) din Convenţia
suplimentară O.N.U. cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi şi a
instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei – adoptată la data de 7 septembrie 1956,
ratificată de România prin Decretul nr. 375/1957 (B.Of. nr. 33 din 9 decembrie
1957)]. De altfel, prevederile art. 4 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(adoptată la 10 decembrie 1948) sunt în acelaşi sens: „Nimeni nu va fi ţinut în
sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate
formele lor”.
Sclavia constă în suprimarea completă a stării de libertate a unei fiinţe umane şi
reducerea sa, prin privarea de orice drepturi, la condiţia de simplu obiect asupra
căruia se exercită atributele dreptului de proprietate al altuia. Deşi nu poate fi
concepută în condiţiile societăţii noastre şi, în general, în condiţiile unei societăţi
moderne, sclavia se mai practică în cazuri izolate, sub o formă sau alta, în unele
părţi ale lumii.

ZĂDĂRNICIREA COMBATERII BOLILOR

În mod regretabil, infracţiunea este una de rezultat şi nu de pericol. Astfel,
precizarea potrivit căreia nerespectarea măsurilor trebuie să aibă ca urmare
răspândirea bolii nu lasă loc de interpretări. Ce înseamnă acest lucru? Fără a
exista o răspândire a bolii nu se va putea reţine această infracţiune, chiar dacă s-a
produs un pericol cu privire la o asemenea răspândire, din cauza nerespectării
măsurilor impuse (a se vedea în acest sens şi V. Cioclei, L. Lefterache,
Comentariu, în G. Bodoroncea şi colab., Codul penal. Comentariu pe articole,
1
ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 1182). Susţinerea potrivit căreia
infracţiunea poate fi reţinută inclusiv cu privire la crearea unei stări de pericol (în
acest sens P. Dungan, Comentariu, în M. Basarab, V. Paşca (coord.), Codul penal
comentat. Partea specială, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 923) se află
într-o vădită contradicţie cu textul de incriminare. Sintagma „a avut ca urmare”
este utilizată în numeroase alte texte de incriminare [de exemplu, vătămarea fătului
(art. 202 Cod penal), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 Cod penal),
întreruperea cursului sarcinii (art. 201 Cod penal), distrugerea calificată (art. 254
Cod penal) etc.] şi evidenţiază un singur lucru – necesitatea producerii unui
rezultat.

Rezultatul constă în răspândirea bolii către o altă persoană ori către un grup de
persoane (într-un sens similar şi Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal.
Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 936). Precizăm aici că nu
limităm acest rezultat la transmiterea bolii stricto sensu, ci şi infectarea altor
persoane cu agentul cauzator, fiind aşadar avute în vedere şi „victimele”
asimptomatice. Din nou, textul de incriminare se dovedeşte problematic din
perspectiva aplicabilităţii deoarece legiuitorul a făcut trimitere explicită la
„boală”, ceea ce pune în discuţie sfera de aplicare a textului de incriminare.
Apreciem totuşi că sintagma „răspândirea unei asemenea boli” se referă inclusiv la
infectarea unei persoane cu agentul cauzator, chiar dacă persoana infectată rămâne
asimptomatică. Precizarea este deosebit de relevantă deoarece această persoană
asimptomatică ar putea face parte la rândul ei din lanţul cauzal cu privire la
răspândirea „bolii” infectocontagioase.

Având în vedere că prin această infracţiune se urmăreşte protejarea sănătăţii

publice, natura infracţiunii ar trebui să fie una de pericol şi nu de rezultat (în
acelaşi sens şi Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal…, op. cit., p. 936).
S-ar putea pune problema în ce măsură ar fi fost necesar să se sancţioneze simpla
nerespectare a măsurilor, indiferent de alte circumstanţe (pericol abstract) sau sfera
de aplicabilitate a textului de incriminare ar trebui limitată doar la un anumit tip de
pericol. Am avea în vedere aici fie sancţionarea acelor conduite ce sunt apte să
genereze o stare de pericol (pericol potenţial) pentru sănătatea publică, fie
sancţionarea doar a acelor conduite care au generat în concret o stare de pericol
pentru sănătatea publică (pericol concret).

B.2. Conduita incriminată

Textul de incriminare se referă la nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea

sau combaterea bolilor infectocontagioase. Menţionăm faptul că aceste măsuri
de prevenţie nu se aplică doar persoanelor infectate. Astfel, în măsura în care se
2
impune o restricţionare a circulaţiei ori izolarea la domiciliu a unui grup de
persoane vulnerabile, încălcarea acestor măsuri impuse în scop de prevenţie se
poate afla sub incidenţa art. 352 Cod penal dacă a avut ca urmare o răspândire a
bolii. Ne referim aici la ipoteza în care o persoană neinfectată ajunge să fie
infectată că urmare a nerespectării de către aceasta a măsurilor de prevenţie. Chiar
dacă într-o asemenea ipoteză discutăm despre o „autolezare”, având în vedere
raţiunea incriminării (protejarea sănătăţii publice), apreciem că nu poate fi exclusă
tragerea la răspundere penală. Posibilitatea tragerii la răspundere penală este
totuşi legată de existenţa unor dispoziţii obligatorii în materie de prevenţie şi
încălcarea intenţionată [art. 352 alin. (1) Cod penal] sau din culpă [art. 352 alin. (2)
Cod penal] a acestora. Existenţa unor recomandări din partea autorităţilor nu este
aşadar suficientă pentru tragerea la răspundere penală.

Deosebit de relevant este faptul că discutăm despre o normă penală incompletă. Ce

înseamnă acest lucru? Din simpla lectură a art. 352 Cod penal nu putem deduce
care sunt acele măsuri ce necesită a fi respectate, sub sancţiunea răspunderii
penale.

Prin urmare, textul de incriminare trebuie completat cu alte norme

extrapenale. Această completare poate/va ridica probleme la nivel de
previzibilitate deoarece destinatarul normei este orice persoană (fizică sau
juridică), indiferent de calitatea acesteia. Cu alte cuvinte, orice persoană este
obligată să cunoască măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase, chiar dacă acestea nu sunt prevăzute într-o lege.

Putem discuta aici despre Ordinul Ministrului nr. 414/2020 privind instituirea

măsurii de carantină pentru persoanele aflate în situaţia de urgenţă de sănătate
publică internaţională determinată de COVID-19 (boala recent declarată pandemie,
din EN: Coronavirus disease 2019) şi stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii
şi limitării efectelor epidemiei (intrat în vigoare în 12.03.2020). Art. 5 alin. (4) din
acest act normativ precizează de altfel că nerespectarea măsurilor de carantină,
respectiv de izolare la domiciliu, precum şi furnizarea de informaţii false
autorităţilor se sancţionează conform legilor în vigoare. Or, în context, putem
discuta despre o răspundere penală raportat la infracţiunea privind zădărnicirea
combaterii bolilor (art. 352 Cod penal) şi infracţiunea de fals în declaraţii (art.
326 Cod penal) sau despre o răspundere contravenţională (a se vedea prevederile
din H.G. nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele
din domeniul sănătăţii publice).

Acest Ordin de Ministru stabileşte, printre altele, obligaţia de instituire a măsurii

de carantină instituţionalizată (art. 1 alin. 2) şi de izolare la domiciliu (art. 1 alin.
3
3), pentru o anumită categorie de persoane. Se mai face vorbire despre transportul
în condiţii speciale al persoanelor care urmează să intre carantină instituţionalizată
(art. 3). Am preciza totuşi că acest Ordin de Ministru a fost publicat abia în data de
12.03.2020, deci nu va putea produce efecte juridice retroactive.

Începând cu data de 12.03.2020, este cert faptul că discutăm despre o

nerespectare a măsurilor relevante din perspectiva reţinerii infracţiunii
prevăzute la art. 352 Cod penal cel puţin în următoarele situaţii:

 Persoana refuză internarea. Trebuie precizat aici faptul că art. 25 din Legea
nr. 95/2006 (legea sănătăţii) prevede că măsurile privind prevenirea şi
gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii, precum şi bolile
transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt
obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii. Aşadar, potrivit
dispoziţiilor legale, internarea obligatorie este posibilă atât timp cât există un
ordin al ministrului sănătăţii. Or, un asemenea act normativ există de la data
de 12.03.2020.
 Persoana nu respectă măsura privind carantina instituţionalizată sau izolarea
la domiciliu. Înţelegem prin această nerespectare fie refuzul de a accepta
măsura impusă, fie sustragerea de la această măsură. Cazul cel mai des
întâlnit este cel al părăsirii zonei de carantină/izolare.
De asemenea, nu trebuie omis faptul că începând cu data de 16.03.2020 a fost
declarată starea de urgenţă prin Decretul nr. 195/2020 (publicat în Monitorul
Oficial nr. 212 din 16.03.2020). Art. 6 din acest act normativ prevede că
„Conducătorii autorităţilor publice, ai celorlalte persoane juridice, precum şi
persoanele fizice au obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite prin
prezentul decret şi prin ordonanţele emise de ministrul afacerilor interne”. Cele
mai relevante dispoziţii sunt cele cuprinse în ANEXA nr. 2 referitoare la
măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate graduală, unde sunt prevăzute
următoarele:

1. Izolarea şi carantina persoanelor provenite din zonele de risc, precum şi a

celor care iau contact cu acestea; măsuri de carantinare asupra unor clădiri,
localităţi sau zone geografice;
2. Închiderea graduală a punctelor de trecere a frontierei de stat;
3. Limitarea sau interzicerea circulaţiei vehiculelor sau a persoanelor în/spre
anumite zone ori între anumite ore, precum şi ieşirea din zonele respective;
4. Interzicerea graduală a circulaţiei rutiere, feroviare, maritime, fluviale sau
aeriene pe diferite rute şi a metroului;
4
 5. Închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi,
cazinouri, sedii ale asociaţiilor şi ale altor localuri publice;
6. Asigurarea pazei şi protecţiei instituţionale a staţiilor de alimentare cu apă,
energie, gaze, a operatorilor economici care deţin capacităţi de importanţă
strategică la nivel naţional;
7. Identificarea şi rechiziţionarea de stocuri, capacităţi de producţie şi
distribuţie, de echipamente de protecţie, dezinfectanţi şi medicamente
utilizate/utilizabile în tratarea COVID-19;
8. Limitarea activităţii spitalelor publice la internarea şi rezolvarea cazurilor
urgente:
(i) urgenţe de ordin I – pacienţi internaţi prin unităţi de primiri
urgenţe/compartimente de primiri urgenţe care îşi pot pierde viaţa în 24 de ore;

(ii) urgenţe de ordin II – pacienţi care trebuie trataţi în cadrul aceleiaşi internări
(odată diagnosticaţi nu pot fi externaţi);

(iii) pacienţii infectaţi cu virusul SARS-CoV-2, respectiv diagnosticaţi cu COVID-

19.

Potrivit art. 4 din Decretul nr. 195/2020, măsurile de la pct. 1-7 din anexă nr.
2 trebuie să fie dispuse de ministrul afacerilor interne sau de înlocuitorul legal al
acestuia, cu acordul prim-ministrului, prin ordonanţă militară. În schimb,
măsurile de la pct. 8 se dispun de către Ministerul Afacerilor Interne, prin
ordin al secretarului de stat, şef al Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă (DSU)
sau înlocuitorul legal al acestuia. Prin urmare, fie că vom discuta despre ordonanţe
militare sau ordine emise în temeiul Decretului nr. 195/2020, acestea vor avea
caracter obligatoriu iar nerespectarea măsurilor impuse se va putea afla sub
incidenţa infracţiunii privind zădărnicirea combaterii bolilor.

Discutabile din punctul nostru de vedere sunt hotărârile Comitetului Naţional

pentru Situaţii Speciale de Urgenţă (CNSSU). În acest sens putem
identifica Hot. nr. 2/24.02.2020 (privind aprobarea măsurilor necesare creşterii
capacităţii de intervenţie în prevenirea şi combaterea infecţiilor cu noul
Coronavirus)[1], Hot. nr. 3/04.03.2020 (privind aprobarea unor măsuri
suplimentare de combatere a noului Coronavirus şi acordarea unui ajutor umanitar
pentru Republica Elenă, în contextul migraţiei şi a refugiaţilor)[2] şi Hot. nr.
6/09.03.2020 (privind aprobarea unor măsuri suplimentare de combatere a noului
Coronavirus)[3]. Credem că aceste acte normative infralegale sunt lipsite de
previzibilitate şi accesibilitate. Mai mult decât atât, la art. 3 din Hotărârea nr.

5
6/2020 se statuează faptul că „persoanele fizice şi operatorii economici
au obligaţia de a respecta şi de a pune în aplicare măsurile dispuse de către
autorităţile în domeniul sănătăţii publice (s.n.), pentru prevenirea şi limitarea
răspândirii infecţiilor cu Coronavirusul SARS-CoV-2”. Observăm aşadar trimiteri
în cascadă la acte normative infralegale ce stabilesc în sarcina oricărei persoane
obligaţia de a cunoaşte măsuri de prevenţie neprevăzute de lege şi care, de cele mai
multe ori, nici nu sunt uşor accesibile.

B.3. Concursul dintre răspunderea contravenţională şi răspunderea penală

Credem că aplicarea de sancţiuni contravenţionale ar trebui tratată cu maximă

diligenţă, deoarece devine discutabil în ce măsură răspunderea contravenţională (a
se vedea în acest sens dispoziţiile din H.G. nr. 857/2011 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice) poate
coexista cu răspunderea penală, cu privire la aceeaşi faptă.

Credem aşadar că sancţiunea contravenţională ar trebui aplicată doar în acele

situaţii în care se poate constata crearea unei stări de pericol fără a se pune însă în
discuţie producerea rezultatului constând în răspândirea bolii.

B.4. Alte aspecte relevante din perspectiva răspunderii penale

Dincolo de faptul că inclusiv o persoană juridică (un spital, o societate care deţine
un magazin alimentar etc.) poate să răspundă pentru această infracţiune, credem că
analiza răspunderii penale a medicilor şi asistentelor, în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu, va urma un regim special. Astfel, va trebui ţinut cont de
condiţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Lipsa de echipament adecvat sau
de resurse materiale necesare pentru desfăşurarea actului medical în condiţii de
siguranţă în ceea ce priveşte riscul răspândirii bolii, nu poate fi imputată medicilor
şi asistentelor. Dacă în ceea ce priveşte culpa medicală, standardul medical se
analizează în mod diferenţiat şi în concret (a se vedea S. Bogdan, Drept penal.
Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 82), credem că acelaşi
regim ar trebui urmat şi în ceea ce priveşte analiza aplicabilităţii art. 352 Cod
penal.

B.5. Problema probării producerii rezultatului

Observăm că, de multe ori, aplicarea art. 352 Cod penal se bazează pe prezumţii
precum „persoana infectată X a fost contactul persoanei infectate Y”. Se pune
aşadar problema în ce măsură este rezonabilă reţinerea art. 352 Cod penal în
contextul în care tot ce se poate proba este faptul că persoana infectată care nu a

6
respectat măsurile de prevenţie a avut contact cu o altă persoană ce s-a dovedit a fi
infectată.

În măsura în care discutăm despre o infracţiune de rezultat ar trebui probat un

raport de cauzalitate între nerespectarea acestor măsuri de prevenţie şi
răspândirea efectivă a bolii. Din acest punct de vedere, reţinerea art. 352 Cod penal
în baza unor prezumţii devine discutabilă, atât timp cât persoana îmbolnăvită putea
să fie infectată dintr-o altă sursă, iar persoana care nu a respectat măsurile de
prevenţie şi care a intrat în contact cu alte persoane, putea să nu transmită boala.
Tocmai de aceea apreciem că infracţiunea ar trebui reformată de urgenţă, aceasta
trebuind să aibă natura unei infracţiuni de pericol, şi nu de rezultat.

Având în vedere însă forma actuală a art. 352 Cod penal, se pune problema în ce
măsură acest raport de cauzalitate ar putea fi dovedit prin intermediul unei
expertize. Această problemă urmează a fi analizată în continuare.

C. PREZENTARE GENERALĂ A COVID-19

Virusul SARS-CoV-2 a fost prima dată identificat în Wuhan, China, în decembrie

2019 într-un grup de pacienţi cu o formă de pneumonie virală. Odată izolat virusul,
analiza materialului genetic a determinat că aceste cazuri iniţiale s-au datorat, cel
mai probabil, unui singur eveniment de infecţie (de la animal la om). Virusurile
izolate de la primii pacienţi erau identice (sau aproape identice) între cazuri, la
nivel de secvenţă a materialului genetic, dar şi foarte similare (96%) cu virusuri
endemice în populaţiile de lilieci din zona Wuhan (a se vedea P. Zhou, X.-L. Yang,
Z.-L. Shi, A pneumonia outbreak associated with a new coronavirus of probable
bat origin, în Nature, nr. 579/2020, passim[4]; X. Tang, C. Wu, X. Li şi colab., On
the origin and continuing evolution of SARS-CoV-2, în National Science Review,
2020, passim[5]). Această analiză de secvenţă a permis formularea ipotezelor mai-
sus enumerate, anume:

 faptul că boala nouă, numită COVID-19, reprezintă o zoonoză (boală

provenită prin transmiterea agentului viral de la animal la om), dată fiind
similaritatea secvenţei genetice dintre virusul uman şi virusul endemic în
populaţiile de lilieci;
 faptul că boala este, cel mai probabil, rezultatul unor evenimente
restrânse, ca număr, de răspândire a agentului viral, probabil din aceeaşi
sursă, datorită gradului ridicat de similaritate (dacă nu identitate) a
materialului genetic din populaţiile virale identificate în primele cazuri
observate.

7
Chiar dacă răspândirea virusului a început în decembrie, în prezent mai sunt
necesare date pentru a clarifica aspecte legate de epidemiologie dar şi legate de
biologia virusului. Cu toate acestea, natura materialului genetic, apartenenţa sa la
un grup de virusuri bine caracterizat (patru membri al acestui grup sunt
răspunzători de răceala comună – NU gripă) ne oferă unele informaţii/indicii cu
privire la aspectele biologice ale acestui virus.

În primul rând, consensul la ora actuală este că noul virus, SARS-CoV-2, este
foarte similar, în secvenţa genomului său, cu virusul SARS-CoV [cel din urmă este
răspunzător pentru Sindromul respirator acut sever, din 2002-2003 – EN: SARS (a
se vedea Coronaviridae Study Group, The species Severe acute respiratory
syndrome-related coronavirus: classifying 2019-CoV and naming it SARS-CoV-2,
în Nature Microbiology, 2020, passim[6])]. De-asemenea, faptul că materialul
genetic al virusului este acidul ribonucleic (ARN – din punct de vedere chimic
distinct de ADN, specia chimică ce constituie materialul genetic al animalelor,
plantelor etc.), supune virusul la o frecvenţă de mutaţii (schimbări de
secvenţă) mai mare.

O rată mai mare de mutaţii (datele indică 1-2 mutaţii pe lună/la fiecare 2-3 infecţii
– a se vedea T. Bedford, Tracking a pandemic: Q&A with a COVID-19 detective,
disponibil online[7]) poate permite identificarea evenimentelor de transmitere de la
om la om, dar şi în cadrul şi între comunităţi. Este important de menţionat că
mutaţiile nu sunt exclusiv benefice pentru virus, aşa cum se vehiculează în spaţiul
public. În realitate, mutaţiile benefice pentru virus sunt rare, majoritatea mutaţiilor
fiind fie dăunătoare, fie benigne (aşa numite mutaţii neutre).

D. Posibilitatea identificării persoanei care a răspândit boala

Prezenta opinie se bazează pe informaţiile la care autorii au avut acces la

momentul scrierii acestui material. Aşa cum am menţionat în secţiunea anterioară,
având în vedere că epidemia se află încă în fazele iniţiale, mai avem nevoie de date
pentru a cunoaşte mai bine atât boala COVID-19, cât şi agentul viral cauzator. Cu
toate acestea, există anumite deducţii ce le putem face, în baza cunoştinţelor legate
de unele aspecte fundamentale, din punct de vedere biologic.

Faptul că materialul genetic viral, prin natura sa, este mai supus mutaţiilor este o
astfel de deducţie în acord şi cu datele ce vin din observarea directă a acestui nou
virus. Prezenţa mutaţiilor este de interes şi din punct de vedere juridic, deoarece ne
conferă date ce pot fi folosite pentru studierea transmiterii agentului viral. Prin
urmare, putem determina relaţiile dintre diferitele cazuri din lume, urmărind

8
transmiterea şi acumularea de mutaţii în materialul genetic al virusurilor (vezi Fig.
1).

În baza acestui tip de analiză, ce poate fi întrebuinţată unei expertize genetice, s-a
determinat că primele cazuri au fost cauzate de un singur eveniment de transmitere
a virusului de la animal la om. În mod similar, explicaţia cea mai uşoară pentru
cazurile observate în regiuni geografice îndepărtate faţă de focarul principal de
infecţie – cum ar fi de exemplu în Washington, Statele Unite ale Americii, se
datorează tot unui singur eveniment de transmitere, de data aceasta de la om la om
(însă probabil cu contribuţii externe ulterioare). Aceste ipoteze au fost formulate în
baza datelor genetice, acestea fiind o veritabilă măsură de trasabilitate a
transmiterii virusului (T. Bedford, cit. supra). Din punct de vedere biologic, este
important de reiterat nevoia izolării cazurilor din regiuni geografice diferite.
Virusurile provenite din regiuni diferite pot conţine mutaţii distincte (între regiuni),
iar o posibilă co-infectare cu virusuri cu o istorie mutaţională diferită pot duce,
odată ce co-infectează o gazdă, la tipuri noi de virusuri ce pot avea avantaje (e.g. se
pot răspândi mai uşor, pot afecta organismul mai puternic decât tipurile parentale).
Astfel de evenimente evoluţionare au fost documentate, spre exemplu, în cazul
gripei porcine (în acest sens, C.-Q. He, N.-Z. Ding şi colab, Identification of three
H1n1 influenza virus groups with natural recombinant genes circulating from 1918
to 2009, în Virology, vol. 427, nr. 1/2012, passim[9]).

Este important de menţionat că, la fel ca şi în cazul unei anchete penale, alte probe
(cum ar fi dacă pacientul a vizitat sau nu locuri cu risc ridicat de contactare a
virusului) au servit la determinarea arborelui de descendenţă genetică. Folosind
aceste date genetice, o expertiză ar putea determina dacă un anume individ este
responsabil pentru transmiterea agentului viral şi a bolii, fie unei alte persoane, fie
unei întregi comunităţi.

Un punct de vedere cu privire la utilitatea, întrebuinţarea şi folosirea expertizei

genetice în cadrul procesului penal a fost formulat anterior (a se vedea în acest
sens, D.-V. Leordean, M. Suian, D. Ureche, Expertiza genetică în cauzele penale,
în Penalmente Relevant, nr. 1/2019, pp. 11 şi urm.). Reamintim studiul de caz
descris în materialul citat supra, anume Statul Louisiana c. Richard J. Schmidt[10].
În acest caz, s-a studiat transmiterea virusului HIV, stabilind o legătură între
suspect, care s-a folosit de sânge infectat de la pacienţii săi, şi victima sa, pe baza
unei analize a mutaţiilor prezente în populaţia virală a victimei şi a pacientului
suspectului.

Este important de menţionat faptul că tehnicile şi procedurile ce ar sta la baza unei

potenţiale expertize genetice într-un caz penal de infectare cu SARS-CoV-2 sunt
9
deja folosite la scară largă de proiectul NextStrain (vezi Fig. 2), pentru a urmări
fenomenul epidemiologic COVID-19 şi pentru a înţelege transmiterea virusurilor
de la o regiune la alta, dar şi în cadrul unor populaţii mai bine-definite[11]. Aceste
măsuri, de expertizare genetică a transmiterii bolii, ar putea contribui semnificativ
la eforturile autorităţilor de a trage la răspundere indivizii ce nu respectă
prevederile impuse de situaţia actuală, pe de-o parte, iar pe de alta ar fi o
contribuţie semnificativă a statului român la efortul global de cercetare, dată fiind
lipsa de date la nivelul ţării, dar şi a regiunii, în ceea ce priveşte virusul şi epidemia
cauzată de acesta. Prin întrebuinţarea tehnicilor de biologie moleculară, mai ales a
secvenţierii, expertiza genetică poate ajuta la recapitularea istoricului răspândirii
bolii, putând de-asemenea să contribuie şi la actul de justiţie. Cu toate acestea,
reiterăm ideea expusă cu o altă ocazie (D.-V. Leordean, M. Suian, D. Ureche, op.
cit., pp. 22-23), anume că expertiza genetică trebuie interpretată împreună cu alte
probe – traseul suspecţilor, istoric de călătorie etc. De-asemenea, deşi la nivel de
transmitere de la om la om, tehnica secvenţierii s-ar putea să fie prohibitivă la nivel
material; în schimb, la nivelul unei întregi comunităţi, acest cost ar putea fi
justificat, mai ales luând în calcul datele de interes academic generate.

Legislaţia, art. 367 C. penal, prevede că iniţierea sau constituirea unui grup
infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de
grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. În cazul în care infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional
organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu
închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Prin grup infracţional organizat, conform art. 367 alin.(6) din Codul penal, se
intelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru
o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.

În ce constau acţiunile incriminate

Iniţierea unui grup infracţional organizat  se referă la efectuarea de acte menite să
determine şi  să pregătească constituirea unui  asemenea grup. Un exemplu în acest
sens îl poate reprezenta propunerea făcută către anumite persoane în scop de
constituire a grupului infracţional organizat precum şi prezentarea mijloacelor de
acţiune şi a scopului pentru care urmează să funcţioneze acel grup.

10
În literatura juridică s-a mai arătat ca prin iniţiere se inţelege activitatea de punere
în aplicare a unui plan de organizare a unui grup infracţional materializată în
planificarea acţiunii şi contactarea unor persoane în scopul de a le convinge să facă
parte din acel grup care are drept scop săvârşirea de infracţiuni.

Constituirea unui grup infracţional organizat  presupune intrarea în acel grup,

respectiv asocierea cu alţi membri ai grupului  cu intenţia de a fi membru al
grupului şi a săvârşi infracţiuni.

Aderarea la grupul infracţional organizat presupune  intrarea în grupul constituit ,

ca membru  al acestuia.

Aderarea poate fi expresă sau tacită, în acest din urmă caz rezultând din activitatea
desfăşurată ca membru de fapt al grupului infracţional organizat.  Va trebui să se
probeze însă aderarea efectivă a persoanei respective la  asociere şi nu doar simpla
intenţie de a adera.

Sprijinirea sub orice formă a unui grup infracţional organizat  presupune  ajutorul
dat grupului în perioada existenţei acestuia şi se poate materializa sub diferite
forme cum ar fi contribuţia prin care să se înlesnească activitatea grupului, ajutorul
material ori moral (furnizarea de informaţii, ajutor financiar).

În concluzie, că nu constituie grup infracţional organizat, grupul format ocazional

în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are
continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în
cadrul grupului.

325 Cod penal privind infracțiunea de fals informatic:

„Fapta de a introduce (…), fără drept, date informatice (…) rezultând date
necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei
consecinţe juridice, constituie infracţiune (…).”

Trebuie subliniat din articolul de lege citat în extras care sunt condițiile esențiale
și cumulative pentru a se reține existența acestei infracțiuni (raportat la speța
cu rețelele de socializare):

11
1. Fapta de a introduce date informatice fără drept – adică fapta de a introduce pe
facebook, instagram și alte platforme de socializare date care nu aparțin celui care
le introduce (cum sunt datele cu caracter personal: nume, fotografii, filmulețe etc.);
2. Acțiunea de mai sus are ca rezultat date necorespunzătoare adevărului – obţinerea
de date informatice care nu au un corespondent în realitate; o persoană care se
folosește de identitatea unei alte persoane în mediul online asta face, pentru că deși
datele sunt corecte (există acea persoană, cu acea înfățișare și trăsături), ea nu este
aceeași cu cea care le-a introdus pe platformă și nu este aceeași care distribuie
anumite informații sau săvârșește anumite fapte în mediul online;
3. Scopul săvârșirii acestei fapte constă în intenția producerii unei consecințe juridice.
4. Toate condițiile enumerate mai sus sunt esențiale și cumulative. Ca atare,
dacă o persoană introduce niște date informatice pe o platformă fără scopul
producerii unei consecințe, atunci fapta nu este infracțiunea de fals
informatic.
5. Linia se trage la definirea conceptului de producerea unei consecințe
juridice. Aceasta poate însemna mai multe, precum producerea unor efecte
asupra patrimoniului unei persoane (de exemplu, asumarea unor obligații
contractuale sau strângerea unor fonduri bănești în numele acesteia etc.) sau
lezarea unor drepturi ale persoanei ale căror date au fost introduse fără drept
cum sunt, de exemplu, demnitate, onoarea, reputația etc.
6. rt. 348. Exercitarea fara drept a unei profesii sau activitati
7. Exercitarea, fara drept, a unei profesii sau activitati pentru care legea cere
autorizatie ori exercitarea acestora in alte conditii decat cele legale, daca
legea speciala prevede ca savarsirea unor astfel de fapte se sanctioneaza
potrivit legii penale, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu
amenda.
8. Decizia ICCJ nr. 15/2015 privind examinarea recursului în interesul legii
formulat de către procurorul general al PÎCCJ vizând interpretarea şi
aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al
art. 281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor
specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele
de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
9. Complicitate la infracțiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat.
Condițiile laturii subiective a infracțiunii.
”Pentru existenţa infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată
şi de complicitate la exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi, sub
aspectul laturii subiective, este necesar să se facă dovada că inculpata a
acţionat cu voinţa de a falsifica împuternicirea avocaţială, în vederea
folosirii acestui înscris, având reprezentarea că prin încredinţarea acestuia
12
se vor produce consecinţe juridice.
În concret, inculpata a întocmit împuternicirea avocaţială din 16 iunie 2014,
atestând, în mod nereal, calitatea de avocat a inculpatului V.F.C., în
realitate expert contabil, precum şi împrejurarea neadevărată că acesta era
împuternicit de către clientul U.l.C. să exercite în faţa organelor de
cercetare penală din cadrul I.P.J. Cluj – S.I.F. activităţile de „Redactare şi
semnare acte. Asistenţă juridică şi reprezentare” în baza contractului de
asistenţă juridică nr. …, în realitate neexistând un astfel de contract, înscris
ce a fost încredinţat spre folosire inculpatului V.F.C. şi folosit de acesta
pentru producerea consecinţelor juridice şi, în acest fel, l-a ajutat pe
inculpatul V.F.C. să exercite nelegal drepturi procesuale specifice
recunoscute de lege avocatului cu ocazia audierii în calitate de martor a
numitului U.l.C. de către organele de cercetare penală din cadrul I.P.J.
Cluj.
În urma propriului examen, instanţa de control judiciar reţine că inculpata
a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege, respectiv cu intenţie directă,
având reprezentarea că prin acţiunile sale se vor produce consecinţele
juridice ce decurg din prezentarea unei împuterniciri avocaţiale false şi
urmărind producerea acestui rezultat prin comiterea infracţiunilor în ce
priveşte apărarea inculpatei sub acest aspect, care nu a negat existenţa
faptelor în modalitatea faptică reţinută de prima instanţă, dar a susţinut că
nu Ie-a săvârşit cu vinovăţia prevăzută de lege, ci sub imperiul
constrângerii morale, instanţa de control judiciar reţine netemeinicia
acestei poziţii, având în vedere că susţinerile inculpatei nu au suport în
materialul probator.
Împrejurarea că inculpata a socotit că, după emiterea împuternicirii
avocaţiale, care atesta în mod nereal calitatea de avocat a inculpatului
V.F.C., acesta din urmă nu va putea exercita activităţile specifice avocatului
în baza acesteia, pe motiv că avea nevoie de legitimaţie, nu este de natură să
înlăture caracterul penal al faptelor sale, în condiţiile în care inculpata ştia
că acest act făcea dovada calităţii de avocat faţă de terţi şi avea aparenţa de
legalitate prin îndeplinirea condiţiilor de formă cerute de lege, fiind de
natură să producă consecinţe juridice, prin asigurarea unei false legitimări
procesuale.
De altfel, pregătirea profesională şi funcţia de avocat a inculpatei prezumă
faptul că inculpata avea cunoştinţă de reglementările privind exercitarea
profesiei de avocat, printre care şi dispoziţiile art. 126 din Hotărârea
C.U.B.R. nr. 64/2011 privind adoptarea Statutul profesiei de avocat,
conform cărora contractul de asistenţă juridică prevede, în mod expres,
întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului şi, în baza
13
acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială
întocmită conform anexei nr. ll din actul normativ (ce reglementează
conţinutul formularului împuternicirii avocaţiale) şi ale art. 44 alin. (2) din
Legea nr. 51/1995, conform cărora, actele întocmite de avocat pentru
legitimarea faţă de terţi a calităţii de reprezentant au forţa probantă deplină
până la înscrierea în fals.” [ICCJ, Secția penală, Decizia nr. 299A/2015,
www.scj.ro]

14