FACULTATEA DE DREPT ,,SIMION BĂRNUȚIU’’

REFERAT

Dreptul la viață. Reglementare constituțională și aplicare în

activitatea de asigurare a ordinii publice.

Coordonator Student
Conf. Univ. dr. L. Crăciunean-Tatu Mănoiu Mădălina-Elena

Sibiu

1
 Dreptul la viață

Dreptul la viață este înscris printre drepturile esențiale ale ființei umane, în Declarația Universală
a Drepturilor Omului, declarație preluată în Constituțiile celor mai multe state (art. 3 în
Constituția României).
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. În Convenția Europeană a Drepturilor
Omului1 se dispune: „Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de
un tribunal, în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege. Moartea
nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar
rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.” Pactul privitor la drepturile
civile și politice stabilește în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest
drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.” Potrivit
Constituției Italiene art. 15 „Toți au dreptul la viață și la integritate fizică și morală, astfel că
nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman sau degradant.
Pedeapsa cu moartea este abolită, cu excepția dispozițiilor cuprinse în legile penale militare în
timp de război.” Unele Constituții ale statelor nu consacră în mod expres dreptul la viață, ci
numeroase alte drepturi cu obligații corelative ale statului prin care este garantat dreptul la viață.
Astfel, corelativ dreptului la viață, statului îi revin obligații esențiale ca :
asigurarea condițiilor minime de existență pentru ca cetățenii să aibă o viață decentă;

1
C.E.D.O face parte din dreptul intern, fiind ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30 din 18 mai
1994.

2
protecția mediului în care trăiește omul;
asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătății lui;
prevenirea și combaterea infracțiunilor contra vieții, incriminarea omorului, genocidului, a
avortului ilegal, interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc.
Ca urmare, dreptul la viață poate fi privit în două accepțiuni: într-o accepțiune restrânsă, dreptul
la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepțiune largă, viața persoanei
este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe și dorințe ce se adaugă, permit și
îmbogățesc existența fizică2 .
În această ultimă accepțiune, dreptul la viață este asigurat prin întregul sistem constituțional.
Constituția României reglementează dreptul la viață în ambele sensuri. Astfel, în art. 22 se
prevede că dreptul la viață este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisă. Concomitent sunt
reglementate alte drepturi conexe dreptului la viață, cum sunt: dreptul la integritate fizică și
psihică, libertatea individuală, dreptul la viața intimă, familială și privată, dreptul la ocrotirea
sănătății, interzicerea muncii forțate , dreptul la un nivel de trai decent etc.
Totodată, Constituția României reglementează obligații ale Statului corelative dreptului la viață,
cum sunt obligațiile statutului ce decurg din garantarea dreptului la viață, astfel:
- prevenirea și combaterea infracțiunilor și altor fapte periculoase pentru viața persoanei și viața
publică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moarte, uciderea din culpă, genocidul
etc.);
- asigurarea măsurilor de dezvoltare economică și de protecție socială necesare unui trai decent
(locuri de muncă, salarii, pensii, ajutoare, asigurări etc.);
- protecția copiilor, tinerilor, a familiei și a persoanelor handicapate;
- protecția proprietății private și publice;
- ocrotirea sănătății;
- ocrotirea vieții intime, familiale și private;
- interzicerea pedepsei cu moartea;
- interzicerea muncii forțate.
Interzicerea pedepsei cu moartea de către Constituția României exprimă tendința dominantă în
lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice, de înlăturare a acestei sancțiuni.
Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin
natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă și niciodată eficientă, susțin unii autori. Mai
mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor
grave erori judiciare și că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit3.

2
Ioan Muraru, op. Cit., p. 208.
3
I. Muraru, op. Cit., p. 208

3
 Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituția României prin care se interzice pedeapsa
cu moartea, nu admite nici o excepție, cum ar fi cea pe timp de război. În Constituția Italiei,
pedeapsa cu moartea este interzisă, „cu excepția cazurilor prevăzute de legile militare pe timp de
război.” De asemenea, spre deosebire de Constituția României, Protocolul nr. 6 al Constituției
Europene a Drepturilor Omului prevede în art. 2, o excepție de la abolirea pedepsei cu moartea și
anume „pedeapsa cu moartea în timp de război”.
Interzicerea pedepsei cu moartea cu menținerea excepției pe timpul războiului, se regăsește și în
Constituția Spaniei (art. 15). Este adevărat că nimeni nu dorește războiul, dar orice stat care se
respectă este îndreptățit să ia în calcul și un astfel de risc, și să-și creeze o legislație rațională,
legislație care să servească interesele națiunii.
Un război poate interveni prin surprindere, ceea ce exclude timpul necesar pentru modificarea
Constituției, astfel încât să prevadă posibilitatea introducerii pedepsei cu moartea în caz de război.
Unei astfel de excepții socotim că trebuie să i se găsească locul și în Constituția României din
moment ce în art. 92 pct. 3 și art. 93 al acesteia se vorbește de „agresiunea armată îndreptată
împotriva țării și respectiv, starea de asediu și starea de urgență”, ca ipoteze prevăzute în
Constituție a fi reglementate în scop preventiv.
În constituțiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea este admisă
atât pe timp de pace cât și pe timp de război, motivându-se că încă nu sunt condițiile necesare
pentru interzicerea acesteia.
O problemă interesantă poate fi legată de art. 2 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, la care România a aderat în anul 1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune întrebarea dacă
art. 20 pct. 3 din Constituția României care interzice pedeapsa cu moartea, nu este incompatibil
cu art. 2 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care admite moartea rezultată
dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținută;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție. Socotim că aceste prevederi
nu contravin art. 20 pct. 3 din Constituție, deoarece situațiile reglementate de acesta nu au nici o
legătură cu interzicerea pedepsei cu moartea.
In astfel de cazuri, moartea survine nu ca urmare a unor pedepse, ci în cazul unor acțiuni legitime
necesare și fără alternativă. Pe de altă parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constituția României,
Convenția Europeană a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern al României în baza
Legii nr. 30/1994.
Iar conform art. 20 pct. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile
interne, au prioritate reglementările internaționale.
Prin reglementările din art. 2 pct. 2 din Convenția Europeană se apără de fapt drepturile și
libertățile omului în condiții speciale, astfel:

4
 a) În Codul penal este reglementată legitima apărare, caz în care moartea cauzată agresorului, în
limitele legii, nu este sancționată. In acest sens, este în stare de legitimă apărare acela care
săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa,
a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul obștesc. Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza
tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu
împrejurările în care s-a produs atacul. Aceste dispoziții ale Codului penal, coroborate cu cele ale
art. 2 pct. 2 lit. a din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, definesc cazul când cauzarea
morții unei persoane nu se sancționează dacă se săvârșește în condițiile cumulative:
- ale legitimei apărări și
- pentru apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale.
Este de observat că, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile legitimei apărări, cauzarea morții
agresorului nu este scuzabilă atunci când agresorul pune în pericol orice altă valoare din cele
prevăzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepția vieții, integrității fizice și psihice a
persoanei.
În astfel de situații, se apreciază că viața agresorului este mai importantă decât valorile apărate și
nu se admite suprimarea vieții persoanei pentru apărarea unui bun mobil sau imobil.
b) În scopul efectuării unei arestări legale, sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deținute atunci când în mod absolut necesar s-a recurs la forță, moartea cauzată nu este
imputabilă. Această prevedere a Convenției Europene a Drepturilor Omului trebuie coroborată
cu dispozițiile Legii nr. 17/1996 care reglementează folosirea uzului de armă în astfel de situații.
Cazurile de folosire a armamentului4 în astfel de condiții sunt strict prevăzute de lege, numai dacă
este absolut necesar, dacă nu există alte mijloace legale, în condițiile legitimei apărări și a
somațiilor prevăzute de lege, dacă există un mandat legal de arestare și o stare legală de deținere.
c) Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c din Convenție, moartea nu este imputabilă dacă aceasta ar rezulta
dintr-o recurgere absolut necesară la forță, pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau
o insurecție. Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de armă se poate face pentru
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare, împotriva grupurilor de persoane sau
a persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităților
și instituțiilor publice. Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, „uzul de armă în condițiile și
situațiile prevăzute în prezentul capitol, se face în așa fel încât să ducă la imobilizarea (nu
neutralizarea s.n.) celor împotriva cărora se folosește arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare
pentru a evita cauzarea morții acestora.
Dacă uzul de armă și-a atins scopul prevăzut în aliniatul 1, se încetează recurgerea la un asemenea
mijloc.” Din aceste ultime dispoziții rezultă că dacă agentul autorității publice a vizat zone vitale
ale persoanei (cap, inimă etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale a armamentului, fapta sa
ne mai încadrându-se în condițiile Legii române nr. 17/1996 și evident a Constituției.

4
Legea nr. 17/1996 care reglementează folosirea uzului de armă în astfel de situații.
Este vorba numai de persoanele autorizate sa dețină și să folosească armamentul de apărare.

5
Iar în cazul în care, deși agentul a respectat condițiile legii, moartea a intervenit ca urmare a
faptului că persoana vizată, în mod imprevizibil, și-a expus zonele vitale pe direcția de tragere,
moartea acesteia nu îi este imputabilă.
Din acest punct de vedere, față de prevederile C.E.D.O., reglementarea din Legea nr. 17/1996
este mai precisă și în favoarea drepturilor omului, respectiv a celui care încălcând legea, este supus
riscului morții, așa cum sunt și prevederile Legii nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea
adunărilor publice.

Obligații și provocări pentru statul de drept

Stipularea în Constituție a dreptului la viață este un act esențial pentru apărarea vieții, obligatoriu
pentru orice democrație și pentru orice stat care pune la temelia existenței și dezvoltării sale
drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Articolul constituțional reprezintă o prevedere sine qua non, care asigură cadrul garantării
dreptului la viată și la integritate fizică si psihică al persoanei. Dar, pentru asigurarea efectivă a
acestuia, pentru transpunerea lui in realitate, textul legislativ nu este suficient. În litera și spiritul
Constituției, statul trebuie sa asigure, în continuare, condițiile necesare, minime și obligatorii
pentru ca dreptul la viață să devină, dintr-o posibilitate, prevăzută legislativ, un fapt efectiv, o
realitate certă și să fie exercitat în termenii valorilor, principiilor și drepturilor recunoscute și
reglementate la nivel internațional.
Cadrul necesar pe care statul de drept trebuie sa-l creeze pentru manifestarea în termeni optimi a
dreptului la viață și la integritate fizică și psihica implică asigurarea și a altor drepturi, care
concură, într-o acțiune sinergică, la exercitarea celui în speță și a unor condiții elementare pentru
realizarea lui : asistență medicală, asistență și protecție socială, indemnizații și ajutoare financiare,
un salariu minim garantat care să susțină necesitățile fundamentale ale celor in situații de risc,
asigurarea dreptului la educație și a accesului efectiv la procesul de învățământ, combaterea
discriminării de orice fel, asigurarea egalității de șanse, a incluziunii sociale, susținerea procesului
dezvoltării personale și profesionale.
În același cadru necesar pentru asigurare dreptului la viață și integritate, pe fundamentul
garantării lui juridice, intră: un sistem juridic puternic, protecția împotriva delicvenței,
infracționalității și criminalității, asigurarea siguranței cetățeanului, eliminarea oricăror măsuri de

6
represiune, de presiune și de constrângere psihică și fizică asupra persoanei, a relelor tratamente,
lupta împotriva corupției, instituții democratice solide în cadrul statului de drept, care să se pună
și să fie, efectiv, în slujba cetățeanului și să-i apere interesele.
Toate acestea sunt măsuri obligatorii care formează un cadru larg, comprehensiv, pentru
asigurarea, la nivelul existenței concrete, a dreptului la viață și la integritate fizică și psihică al
persoanei. În absența lor sau în situații de funcționare insuficientă ori precară din punct de vedere
legislativ, juridic ori administrativ a instituțiilor și proceselor, dreptul la viată și la integritate fizică
și psihică nu beneficiază de suportul necesar exercitării și manifestării lui.
Sărăcia extremă, lipsa de locuință și de adăpost, hrana precară, condițiile inferioare de locuire și
de întreținere, pensiile mizere, lipsa accesului la medicamente, la asistență socială, la educație,
suferințele fizice și psihice, discriminarea, absența mecanismelor legislative, administrative și
instituționale care asigură șanse egale, echitate socială, egalitate de gen, incluziune și dreptul la
dezvoltare personală și profesională și profesională,, agresivitatea, violența, delicvența,
infracționalitatea din mediile sociale, corupția, autoritarismul, coerciția și represiunea din partea
autorităților statului, toate acestea și altele reprezintă factori de gravitate majoră care subminează
dreptul la viață și la integritate fizică și psihică al persoanei.
De aceea, statul de drept, construit pe baza solidă a respectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, trebuie să facă o prioritate a existenței și a funcționării sale din
asigurarea acestor condiții, care formează cadrul și suportul manifestării în condiții optime a
dreptului la viață și la integritate fizică și psihică și care contribuie la traducerea prevederii
constituționale într-o realitate concretă, efectivă a existenței individului și a societății.

Dreptul la Viața privată

Dreptul la respectarea vieții private este un drept esențial pentru ființa umană, fie că este vorba
de intimitatea sa, de integritatea fizică sau morală, de dezvoltarea în relațiile cu semenii sau de
informațiile personale ce o caracterizează.
Integrat deopotrivă în categoria inviolabilităților și a drepturilor consacrate juridic în a patra
generație de drepturi5 , dreptul la viață privată și-a câștigat un loc aparte în cadrul reglementărilor,
în mod particular, după cel de-al doilea război mondial, când comunitatea umană a conștientizat
importanța respectării individului și a setului de valori pe care acesta îl reprezintă sau care îl
caracterizează. Pe fondul transformărilor aduse de progresul tehnologic din cea de-a doua
jumătate a secolului al XX-lea, într-o societate informatizată tot mai globalizatoare, a apărut ca

5
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice”, op.cit., Volumul I, Ediția 14, Editura C.H.
Beck, București, 2011, p. 145.

7
firească preocuparea legiuitorilor de a asigura protecția juridică a indivizilor ale căror date
personale sunt supuse prelucrărilor prin mijloace automate.
Dacă dreptul la viață privată a fost definit de primii autori recunoscuți în domeniu (Samuel D.
Warren și Louis D. Brandeis) ca fiind ”dreptul de a fi singur sau de a fi lăsat în pace”, accentul
fiind pus asupra menținerii spațiului intim în care își trăiește viața individul, la mijlocul secolului
al XX-lea, un alt autor american (Alan Westin) identifica dreptul la viață privată informațională,
prin sublinierea voinței interne de manifestare cu privire la utilizarea de către terți a informațiilor
ce caracterizează un individ (deci, în afara spațiului său intim).
Cu alte cuvinte, dreptul la protecția datelor personale implică necesitatea adoptării de măsuri
adecvate de garantare a integrității acelor caracteristici specifice pentru personalitatea fiecăruia, în
scopul prezervării autonomiei individuale.

Dreptul la viață intimă – absolut sau susceptibil de

limitări?

Un alt aspect care prezintă interes reprezintă faptul dacă dreptul la viață intimă este unul absolut
sau se admit și unele limitări ale acestuia. Art. 8 alin. (2) din CEDO stabilește că se admite un
amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o
măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării,
apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a
libertăților altora.

De asemenea, art. 26 alin. (2) din Constituție prevede că persoana fizică are dreptul să dispună de
ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Curtea europeană a menționat că orice ingerință asupra unuia dintre drepturile garantate de art. 8
trebuie să îndeplinească trei condiții și anume ca ingerința să fie:
1) legitimă și justificată;
2) în concordanță cu legea;
3) necesară într-o societate democratică.
Conform jurisprudenței Curții, orice măsură de supraveghere trebuie să aibă o bază legală în
legislația domestică. Deoarece o măsură de supraveghere poate reprezenta o amenințare serioasă
pentru drepturile garantate de art. 8, pentru a fi considerată legală, o măsură de supraveghere
trebuie să fie în mod special clară, precisă și detaliată.

8
Un scop legitim se referă exhaustiv la „securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei,
ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.
Al treilea aspect se referă la necesitatea și proporționalitatea ingerinței într-o societate
democratică. Această condiție solicită ca statul să demonstreze nu doar că ingerința corespunde
unei nevoi sociale stringente, ci că aceasta este proporțională cu scopul său. Statul va fi
condamnat dacă comite sau admite o ingerință asupra dreptului respectiv și nu poate justifica
ingerința în baza criteriilor sus-menționate.

Concluzii

9
10
 Bibliografie

1. Convenția Europeană a drepturilor omului

2. Ioan Muraru- Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Actami, București-
1997, p.208
3. http://www.tribunainvatamantului.ro/dreptul-la-viata-de-la-prevederile-legislative-la-
obligatiile-statului-de-drept/
4. https://drept.unibuc.ro/dyn_doc/oferta-educationala/scoala-doctorala/rezumat-
teza/sandru-simona-iun-2015-ro.pdf
5. https://www.juridice.ro/455745/limita-dintre-dreptul-la-viata-privata-si-interesul-public-
observata-prin-prisma-jurisprudentei-cedo.html

11