- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.

B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele

reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 1
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.2

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.

1
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
2
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 3
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.4

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.

3
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
4
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 5
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

5
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
  ă datoria pe care o are debitorul să fie împărţită la toţi fidejusorii care au
participat la executarea obligaţiunilor debitorului.

Dacă nu există beneficiul de diviziune, şi dacă există mai mulţi co-fidejusori, atunci
fiecare fidejusor se obligă pentru întreaga datorie a debitorului faţă de creditor. În cazul în
care părţile au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-i divizeze
acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare din ei. Dacă un fidejusor plăteşt
mai mult decît altul, debitorul va trebui să le întoarcă la fiecare, suma care au plătit-o.

Art. 1155, prevede că creditorul este obligat să furnizeze la cererea fidejusorului,

conţinutul contractului, adică, valoarea creanţei, modul de executare a acesteia şi toată
informaţia privind termenul limită pentru executare. În cazul neexecutării de către fidejusor
prestaţiilor, debitorul va fi obligat să angajeze un alt fidejusor.

I. Efectele fidejusiunii între fidejusor şi debitor

Fidejusorul care a executat obligaţia principală, are dreptul să ceară de la debitor

satisfacerea creanţelor sale, adică devine creditor. El poate cere de la debitor suma care a
achitat-o în locul acestuia, dobînda aferentă (dacă s-au înţeles), cît şi cheltuielile auxiliare
(transport, tranzacţie). Fidejusorul impune un anumit termen pentru debitor pentru ca să
execute prestaţiile care-i revin. În cazul dat, fidejusorul a fost unul cu titlu oneros.

Fidejusorul pierde dreptul la acţiunea în regres:

o dacă a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi înştiinţat în prealabil pe
debitor, iar acesta dovedeşte că ar fi putut stinge datoria prin mijloace proprii;
o dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata şi acesta plăteşte datoria a doua oară

Fidejusorul poate să acţioneze împotriva debitorului, chiar înainte de a fi plătit, în cazul

care fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată, sau dacă debitorul s-a obligat să-l
elibereze de fidejusiune într-un termen determinat şi acesta a expirat. Dacă există mai mulţ
debitori, fidejusorul care a prestat fidejusiunea pentru toţi aceştia, are drept de regres contra
fiecăruia dintre aceşti debitori pentru a-şi recupera ceea ce a plătit.
 Lupulescu Andra şi Coman Lavinia

Fideiusiunea
În acord cu nevoile unei societăţi care traversează o perioadă dificilă, singura
posibilitate reală, pe care creditorii o au la îndemână să obtină îndeplinirea obligaţiilor
asumate de debitor – Garanţia.

Cea mai uzitată formă de garanţie a obligaţiei de plata este fideiusiunea, o formă de
garanţie personală, reglementată de art. 2280 - 2320 din noul Cod Civil, şi care reprezintă
angajamentul pe care un terţ şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care
debitorul nu şi-l execută el însuşi. Acest tert se numeşte fideiusor sau garant .1

Tipuri de fideiusiune

În funcţie de libertatea pe care o au parţile pentru a încheia contractul de fideiusiune,

acesta poate fi: convenţinală, legală sau judiciară.

Atunci când părţile au ales să încheie contractul fără ca acesta să fie impus de lege/
judecator, fideiusiunea este convenţională;
Dacă încheierea contractului între creditor si fideiosor a fost impusă de lege, atunci
fidesiunea este legală;
Dacă fidesiunea a fost impusă de judecator, atunci este una judiciar. 2

Fără îndoială cea mai des folosită în practica rămănând fideiusiunea convenţională.

O forma aparte de fideiusiune este cea asimilată.

Noul Cod civil aduce o modificare în ce priveşte fideiusiunea şi anume posibilitatea

caracterului oneros, respectiv constituirea fideiusiunii în schimbul unei remuneraţii.

Forma contractului de fideiusiune prevazută de lege „ad validatem” este forma scrisa, sub
sancţiunea nulităţii absolute, contractul putând fi încheiat printr-un înscris sub semnatura
privată sau prin act autentic.

Pentru a deveni fideiusor, o persoana trebuie să aibă:

 Lupulescu Andra şi Coman Lavinia

Fideiusiunea
În acord cu nevoile unei societăţi care traversează o perioadă dificilă, singura
posibilitate reală, pe care creditorii o au la îndemână să obtină îndeplinirea obligaţiilor
asumate de debitor – Garanţia.

Cea mai uzitată formă de garanţie a obligaţiei de plata este fideiusiunea, o formă de
garanţie personală, reglementată de art. 2280 - 2320 din noul Cod Civil, şi care reprezintă
angajamentul pe care un terţ şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care
debitorul nu şi-l execută el însuşi. Acest tert se numeşte fideiusor sau garant .1

Tipuri de fideiusiune

În funcţie de libertatea pe care o au parţile pentru a încheia contractul de fideiusiune,

acesta poate fi: convenţinală, legală sau judiciară.

Atunci când părţile au ales să încheie contractul fără ca acesta să fie impus de lege/
judecator, fideiusiunea este convenţională;
Dacă încheierea contractului între creditor si fideiosor a fost impusă de lege, atunci
fidesiunea este legală;
Dacă fidesiunea a fost impusă de judecator, atunci este una judiciar. 2

Fără îndoială cea mai des folosită în practica rămănând fideiusiunea convenţională.

O forma aparte de fideiusiune este cea asimilată.

Noul Cod civil aduce o modificare în ce priveşte fideiusiunea şi anume posibilitatea

caracterului oneros, respectiv constituirea fideiusiunii în schimbul unei remuneraţii.

Forma contractului de fideiusiune prevazută de lege „ad validatem” este forma scrisa, sub
sancţiunea nulităţii absolute, contractul putând fi încheiat printr-un înscris sub semnatura
privată sau prin act autentic.

Pentru a deveni fideiusor, o persoana trebuie să aibă:

 Lupulescu Andra şi Coman Lavinia

Fideiusiunea
În acord cu nevoile unei societăţi care traversează o perioadă dificilă, singura
posibilitate reală, pe care creditorii o au la îndemână să obtină îndeplinirea obligaţiilor
asumate de debitor – Garanţia.

Cea mai uzitată formă de garanţie a obligaţiei de plata este fideiusiunea, o formă de
garanţie personală, reglementată de art. 2280 - 2320 din noul Cod Civil, şi care reprezintă
angajamentul pe care un terţ şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care
debitorul nu şi-l execută el însuşi. Acest tert se numeşte fideiusor sau garant .1

Tipuri de fideiusiune

În funcţie de libertatea pe care o au parţile pentru a încheia contractul de fideiusiune,

acesta poate fi: convenţinală, legală sau judiciară.

Atunci când părţile au ales să încheie contractul fără ca acesta să fie impus de lege/
judecator, fideiusiunea este convenţională;
Dacă încheierea contractului între creditor si fideiosor a fost impusă de lege, atunci
fidesiunea este legală;
Dacă fidesiunea a fost impusă de judecator, atunci este una judiciar. 2

Fără îndoială cea mai des folosită în practica rămănând fideiusiunea convenţională.

O forma aparte de fideiusiune este cea asimilată.

Noul Cod civil aduce o modificare în ce priveşte fideiusiunea şi anume posibilitatea

caracterului oneros, respectiv constituirea fideiusiunii în schimbul unei remuneraţii.

Forma contractului de fideiusiune prevazută de lege „ad validatem” este forma scrisa, sub
sancţiunea nulităţii absolute, contractul putând fi încheiat printr-un înscris sub semnatura
privată sau prin act autentic.

Pentru a deveni fideiusor, o persoana trebuie să aibă:

lui, caz in care contractul devine sinalagmatic.

Fideiusiunea care are o intindere mai mare decat obligatia pentru care a fost constituita va
fi redusa doar in limitele acestei obligatii.

Efectele fideiusiunii

Chiar daca este un contract cu doar doua parti – creditorul si fideiusorul, contractul de
fideiusiune nu produce efecte doar intre aceste parti, ci si intre fideiusor si debitor, precum si
intre cofideiusori.

I. Efectele fidejusiunii între fidejusor şi creditor

În cazul în care debitorul principal refuză să-şi execute obligaţia faţă de creditor,
acesta are dreptul să treacă la urmărirea fidejusorului, chiar înainte de a-l urmări pe debitorul
principal. Fidejusorul poate să opună creditorului:

1. toate excepţiile inerente obligaţiei principale pe care le-ar fi putut invoca debitorul
(nulitatea actului, prescripţia acţiunii, etc.);
2. excepţiile personale;
3. excepţiile specifice:
 beneficiul de discuţie. Beneficiul de discuţie constă în facultatea fidejusorului
de a cere creditorului care a început urmărirea împotriva sa, să urmărească mai
întîi pe debitorul principal şi numai după aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa,
să-l urmărească şi pe el.

 beneficiul de diviziune. Este un alt beneficiu al fidejusorului, adică datoria pe

care o are debitorul să fie împărţită la toţi fidejusorii care au participat la
executarea obligaţiunilor debitorului.

Dacă nu există beneficiul de diviziune, şi dacă există mai mulţi co-fidejusori, atunci,
fiecare fidejusor se obligă pentru întreaga datorie a debitorului faţă de creditor. În cazul în
care părţile au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-i divizeze
acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare din ei. Dacă un fidejusor plăteşte
mai mult decît altul, debitorul va trebui să le întoarcă la fiecare, suma care au plătit-o.

Art. 1155, prevede că creditorul este obligat să furnizeze la cererea fidejusorului,

conţinutul contractului, adică, valoarea creanţei, modul de executare a acesteia şi toată
informaţia privind termenul limită pentru executare. În cazul neexecutării de către fidejusor a
prestaţiilor, debitorul va fi obligat să angajeze un alt fidejusor.

II. Efectele fidejusiunii între fidejusor şi debitor

Fidejusorul care a executat obligaţia principală, are dreptul să ceară de la debitor

satisfacerea creanţelor sale, adică devine creditor. El poate cere de la debitor suma care a
achitat-o în locul acestuia, dobînda aferentă (dacă s-au înţeles), cît şi cheltuielile auxiliare
(transport, tranzacţie). Fidejusorul impune un anumit termen pentru debitor pentru ca să
execute prestaţiile care-i revin. În cazul dat, fidejusorul a fost unul cu titlu oneros.

Fidejusorul pierde dreptul la acţiunea în regres:

o dacă a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi înştiinţat în prealabil pe
debitor, iar acesta dovedeşte că ar fi putut stinge datoria prin mijloace proprii;
o dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata şi acesta plăteşte datoria a doua oară.

Fidejusorul poate să acţioneze împotriva debitorului, chiar înainte de a fi plătit, în cazul în

care fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată, sau dacă debitorul s-a obligat să-l
elibereze de fidejusiune într-un termen determinat şi acesta a expirat. Dacă există mai mulţi
debitori, fidejusorul care a prestat fidejusiunea pentru toţi aceştia, are drept de regres contra
fiecăruia dintre aceşti debitori pentru a-şi recupera ceea ce a plătit.

Fidejusorul, la rîndul său, poate cere de la debitor, eliberarea de fidejusiune, dacă:

o situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit;

o urmărirea în justiţie a debitorului este îngreunată după preluarea fideiusiunii, din cauza
schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;
o debitorul principal întîrzie cu îndeplinirea obligaţiei sale;
o creditorul a obţinut o hotărîre judecătorească împotriva fideiusorului.

Dacă obligaţia principală nu a ajuns la termen, debitorul principal poate să-i ofere anumite
garanţii fidejusorului în loc să-l elibereze.

Dacă există situaţia că debitorul a executat obligaţia garantată prin fideiusiune, el trebuie
imediat să înştiinţeze fidejusorul. În caz contrar, fidejusorul care a executat obligaţia are
dreptul să ceară de la debitor plata achitată creditorului.
Stingerea fideiusiunii

Stingerea fideiusiunii se poate face:

 Pe cale directă:
 Fideiusiunea încetează atunci cînd din cauza creditorului nu mai poate avea loc
subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul
în acest caz este eliberat în măsura prejudiciului suferit.
 Fideiusiunea încetează odată cu expirarea termenului pentru care a fost
stabilită. Dac termenul nu este determinat, fidejusiunea va înceta dacă
creditorul, în decurs de 1 an de la scadenţa obligaţiei garantate nu a intentat
nici o acţiune contra fideiusorului.
 Pe cale indirectă:
 Prin compensarea creanţelor către debitor, adică debitorul execută prestaţiile
în locul fideiusorului.
 Confuziunea, obligaţia se stinge în cazul în care o singură persoană întruneşte
calitatea de creditor şi debitor. În unele cazuri, dacă confuziunea încetează să
existe, efectele ei încetează de asemenea.
 Remiterea de datorie. Obligaţia se stinge dacă creditorul, prin înţelegerea cu
debitorul îl eliberează pe acesta de executarea prestaţiei. Remiterea de datorie
este totală dacă nu a fost prevăzut expres că este parţială.
 Fidejusiunea încetează în cazul modificării fără acordul fidejusorului, a
obligaţiei garantate, cînd această modificare atrage mărirea răspunderii sau
altei consecinţe nefavorabile pentru fidejusor.
 Fidejusiunea încetează în cazul remiterii datoriilor garantate către o altă
persoană, dacă fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de
către noul debitor (cînd se schimbă debitorii).

Este important de precizat şi situaţia stingerii fideiusiunii prin lipsa de diligenţă a

creditorului în urmarirea debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţa obligaţiei
principale dacă fideiusiunea a fost dată pe durată nedeterminată şi în termen de 2 luni dacă
fideiusiunea s-a constituit pe durata obligaţiei principale.3
Bibliografie:

1) Fideiusiunea, http://e-juridic.manager.ro/articole/fideiusiunea-cea-mai-uzitata-
garantie-10523.html, accesat la data de 08.052017, ora 13.45
2) Fideiusiunea, Condiţii, „Drept civil- OBLIGAŢII”, Caiet de seminar, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 229, accesată la data de 08.05.2017, ora 14.00
3) Caractere, efecte si stingerea fideiusiunii, https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-
universitare/garantarea-executarii-obligatiilor/fidejusiunea-ca-mijloc-de-garantie-
personala-a-executarii-obligatiilor/, accesat la data de 08.05.2017, ora 15.05